Jurnal

15

Vara lui 2004 a fost una obișnuită pentru Olanda. Nu și pentru mine…

***

Aveam pe genunchi o pernuță decorativă din velur verde închis. O adusesem la Amsterdam din Franța. Era un fel de a ne marca teritoriul într-un oraș străin, în care mai mult am supraviețuit decât orice altceva.

Pernuța era ocupată de Ilinca, care, cu genunchii îndoiați, făcea exact lungimea ei – 40 de centimetri. Țin minte cum o priveam și nu puteam crede că acel om – atât de mic, atât de fragil, atât de dependent de mine – va face parte pentru totdeauna din viața mea și al tatălui ei.

Ceea ce nu înțelegeam atunci este că acele puțin peste 50 de centimetri de cărniță fragedă va modela, treptat, dar categoric, personalitatea mea. Că orice pas pe care îl voi face de acum încolo va influența, într-o măsura sau alta, și viața ei. O responsabilitate extremă, despre care habar nu aveam atunci.

Ilinca s-a născut din doi părinți tineri, rebeli, naivi și veșnic în căutare de dreptate. Ea a crescut între izbucniri de revolte, discuții despre drepturi și libertate, pe de o parte, și oprimarea oamenilor simpli, pe de alta. Între căutare de sens și revizuiri, lipsă de bani și bugete drastice, între programe de lucru extremale și libertatea programelor flexibile. Ea a trecut alături de noi prin mai multe „puncte și de la capăt”. La pătrat. Punctele mamei. Punctele tatei.

Azi Ilinca împlinește 15 ani. E mai înaltă decât mine cu aproape 10 cm și îi place să facă glume pe seama înălțimii mele.

Ultimii 15 ani au fost anii în care Ilinca m-a crescut. A făcut om din mine. Vreau să cred că și eu am făcut om din ea. Măcar un sfert din omul care este azi.

Când era mică, mama mea obișnuia să-mi repete că din clipa nașterii copilului, femeia nu-și mai aparține. Doamne, cât mă înfuriau acele cuvinte. Voiam libertate. Voiam să dorm. Voiam să ies cu fetele. Voiam flirt. Voiam să am aceleași dezlănțuiri de romantism nebun cu bărbatul cu care făcusem acel copil. Voiam să pot reveni la acea viața liniștită, în care gândurile nu-mi erau dominate de o ființă de 70 de cm.

Toate au rămas în urmă. Fără urmă. E atât de ciudat cum uităm cele mai negre momente ale maternității noastre timpurii. Acum știu ce avea mama în vedere. Și câtă dreptate avea, tot știu.

Mi-au trebuit ani, ca să accept până la capăt faptul că orice mișcare pe care o fac are repercusiuni și asupra ei. Chiar și azi, la ai ei 15 ani.

Mi-au trebuit ani de procesare, uneori cu sânge, ca să simt la nivel visceral, până în fiecare celulă a măruntaielor mele, că acest om e în responsabilitatea mea. Pe care trebuie să mi-o asum. Pe deplin, fără rezerve.

La mulți ani, iubire! Datorită ție, știu ce înseamnă să iubești și să oferi libertate.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: July, 18