Copii

6 luni de “normalitate”

Ilinca are 12 ani si 6 luni. Si tot de 6 luni s-a mutat in Franta. A fost alegerea ei.

De 6 luni eu sunt constant intrebata cum ma simt fara ea. Si tot de 6 luni repet – diferit. Pe de o parte – mi-i foarte dor. Pe de alta parte – am capatat foarte multa libertate, libertate fara precedent, care sperie pe alocuri si pe care trebuie sa ma invat s-o folosesc. Dar mai exista o parte – partea cea mai importanta pentru mine, in rolul meu de parinte. Partea care e si raspunsul la intrebarea daca nu-mi pare rau ca a plecat.

Nu. Nu-mi pare rau. Si nu mi-a parut rau nicio clipa. Si motivele pornesc de la cele mai profunde – cum ar fi respectul pentru alegerile pe care le face copilul meu si angajamentul pe care l-am luat in fata vietii, careia i-am promis sa acord libertate oamenilor pe care ii iubesc, chiar si atunci cand nu voi fi pregatita sa las, chiar si atunci cand ma va durea, chiar si atunci cand nu voi intelege; pana la cele mai practice, ce tin de confortul cotidian si de demnitatea umana.

Nu-mi pare rau ca Ilinca nu sta dimineata la statie si ingheata, asteptand troleibuzul 21. Si nici ca nu inghite toate gazele de esapament de pe strada Mihai Viteazul. Nu-mi pare rau ca nu mai este impinsa in troleibuz, ca nu este apostrofata de taxatoare sau de pasagerii care intotdeauna stiu ce trebuie sa faca un copil strain.

Nu-mi pare rau ca nu mai trebuie sa merg la sedintele cu parintii si sa stau tacuta in ultima banca, anticipand neplacutul moment cand vreo mamica isi va aduce aminte ca nu am platiti pentru televizorul cu LED sau ca nu am dat bani pentru fondul scolii. Nu-mi pare rau ca nu mai sunt sunata de membrii comitetului parintesc sa mi se ceara bani. 100 de lei pentru fiecare sarbatoare.

Nu-mi pare rau ca nu trebuie sa treaca an de an prin careul de inceput si de sfarsit de an scolar, deshidratata, batuta de vant sau de soare, fara ca sa auda nimic din discursul plictisitor si inutil al administratiei. Nu-mi pare rau ca nu va trebui sa treaca prin umilinta momentelor cand politicienii corupti, murdari pana in maduva oaselor, sa-i vorbeasca despre cat de important este sa invete si ca asta ii va oferi un viitor mai bun. Poate. Doar nu in Moldova, pe care tot ei au distrus-o, ca acesti copii, in fata carora vorbesc, sa nu mai aiba ce aduna.

Nu-mi pare rau ca nu va mai trebui sa ma fac ca nu inteleg privirile insistente si pline de sensuri ale unor medici. Si nici ca nu va trebui sa caut pile ca sa pot fi admisa in spital la miez de noapte cu un copil in plina intoxicatie. Si nici nu-mi pare rau ca nu va trebui sa stau in rand la policlinica si orice mascul feroce sa treaca inainte mea. Pentru ca el poate.

Nu-mi pare rau ca nu va mai trece prin umilinta veceurilor murdare si fara usi. A lipsei de intimitate. Nu-mi pare rau ca nu va trebui s-o instruiesc cum sa-si schimbe absorbantele in ziua ciclului in conditiile scolii.

Viata mea a intrat intr-un fel de normalitate. O normalitate care ar trebui sa fie accesibila nu doar persoanelor fara copii sau celor care traiesc departe de copii. Acum realizez foarte clar ca 99% din stresul zilelor cand Ilinca era in Chisinau se datora nu notelor, nu felului in care se purta sau riscului ca ar putea raci, daca nu-si tragea caciula pe urechi. Nu. Cel mai mare stres era legat de situatiile in care trebuia sa confrunt sistemul. Or, din ziua in care a inceput gradinita moldoveneasca si pana in ultima zi de scoala, am trait cu un becusorul rosu aprins in cap. Eram pregatita sa fiu sunata in orice moment. De cate ori intram in grupa de la gradinita, eram toata ghem, deoerece stiam ca, daca nu azi, atunci maine, va trebui sa ma confrunt iar cu situatia in care mi se cer bani, iar daca nu mi se vor cere – atunci mi se va reprosa ca nu am dat. La scoala – la fel. La medic trebuia intotdeauna sa ghicesc, asteapta ceva de la mine sau nu. Iar cand intelegeam perfect ca asteapta – sa ma fac ca nu inteleg.

In toti acesti ani, am acumulat atata oboseala si tensiune interioara, incat as putea iesi la pensie pe motive de uzura.

Daca as putea da timpul inapoi, sa incepem capitolul invatamantului moldovenesc din nou, in aceleasi conditii, as schimba ceva? As fi mai flexibila, stiind pretul pe care va trebui sa-l platesc pentru incapatanare? Nu. Nu as schimba nimic. Dimpotriva, as merge mai departe.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: June, 23