Jurnal

O fotografie

M-am asezat dimineata la calculatorul mamei, in care se pastreaza datele dintr-un calculator foarte vechi, pe care il aveam candva acasa. Am deschis un folder, pe care scria Diana. In el erau alte foldere – toate cu fotografii. L-am deschis pe primul. Numele lui era o data – 16.01.2005.

Ilinca era mica. Jumate de an. Par putin, fara dinti. Gura intr-un zambet pana la urechi. Eu o tin. Zambesc. Parul imi este prins in coada, bretonul prins cu o agrafa pe o parte. Arat atat de diferit.

Noi ne schimbam. Viata ne schimba. Uneori ajungem sa nu ne mai recunoastem intr-o imagine veche.

De atunci au trecut 11 ani. Femeia cea tanara din imagine, cu un corp greooi, care mai purta povara kilogramelor din urma sarcinii, cu un par lung, prins cuminte in coada, cu o privire care nu cerea prea mult sortii, decat lapte in tsatsa si cateva ore de somn pe noapte, este ca dintr-o alta lume. Ca dintr-un film rusesc pe care l-am vazut candva si din care nu tin minte nimic. E ca si cum ai trece pe langa un cinematograf sovietic, inchis de ani de zile si ai vedea un afis spalacit de ploi, ars de soare si batut de vanturi, si ai deslusi imaginea eroinei principale, care ar crea niste conexiuni in creier… “Da, am vazut filmul… Dar nu mai stiu despre ce era… “.

Eu inca nu am inteles, cine se misca – noi sau timpul?

Privind imaginea din care femeie nici macar nu se uita la mine, mi-am dat seama ca eu ma regasesc mai mult in fotografiile de pe timpul studentiei, decat in cele in care eram mama tanara sau insarcinata, de parca acea perioada se desprinde de mine, ca un corp strain.

De cate ori sunt intrebata daca mai vreau copii, primul raspuns care imi vine pe limba este “nu”. Si “nu-ul” asta este alimentat de aceste fotografii,  in care pot sa-mi revad viata de atunci. O viata pe care o traia altcineva, nu eu. Femeia ceea era greoaie, cu lumea ingustata, cat sa treaca prin gaura unui biberon, docila, dependenta moral si financiar de un barbat, lipsita de orice viziune asupra lumii dincolo de pragul casei.

De multe ori, cand imi amintesc cum a fost viata mea atunci, cat am fost insarcinata si primii ani dupa nastere, realizez ca nu inteleg cum am ajuns acolo. Cum dintr-o femeie tanara, buna rau, inteligenta, luptatoare, muncitoare si tot atat de iubitoare de distractii, am ajuns sa vreau atat de putine. Si nimic pentru mine. Sa devin putina intr-un corp care cerea mai mult loc. Sa devin putina in casa, in relatii. Sa nu cer. Sa nu visez. Sa strang fiecare banut pentru o zi foarte nedefinita, cand noi doi vom face ceva foarte nedefinit.

Acum sunt in aceeasi camera in care eram in fotografie. La fel a ramas doar mobila din fata mea.

Eu am decis ca voi descalci toate firele si voi ajunge sa inteleg de ce a trebuit sa trec prin acea femeie.

PS: Sa nu va amagiti ca nimic nu se schimba. Totul se schimba. Viata e o continua schimbare.

PPS: O fotografie la distanta de cateva luni de la cealalta fotografie. Pe aceea totusi nu indraznesc sa o pun.

IMG_0135

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: June, 18