Jurnal

Adio, pica frunza

Sedeam cu ea pe o banca pe marginea unei ape. Mi-am lasat capul pe umarul ei fragil, am cuprins-o cu bratul drept de mijloc. As mai fi putut cuprinde un elefant, atat de subtire si firav era. Nici paltonul voluminos, din „pelicula”, nu putea masca faptul ca m-am lasat pe o trestioara. Un baobab si o trestioara.

– Imagineaza-ti ca eu am 93 de ani, iar tu 70, si ca tot stam pe malul unui lac. Iar eu am ramas doar cu niste dinti pusi, care imi cad uneori, deoarece m-am imputinat la fata si nu mai au de ce se tine, iar cand vorbesc imi rugum buzele.

Am inceput sa imit vorba unei femei foarte varstnice. Ea se prapadea de ras. Eu vorbeam. Apoi ma opream, ca sa rad si ca sa-mi inghit nodurile din gat. Nu voiam sa ma surprinda ca m-am emotionat. Si nici ca mi se umpleau ochii cu lacrimi.

Noi peste 61 de ani. La brat. Eu, cu picioarele tremurande. Ea,ridata. Bunica si, poate, strabunica. Eu, in prag de moarte. Ea, in prag de moarte.

O priveam cu coada ochiului. Incercam sa-mi imaginez obrazul ei sapat de riduri, parul insurit. Sa-mi imaginez ce as simti la 93 de ani alaturi de fata mea. Intr-un parc. La o plimbare. Ea, in toamna tarzie de viata. Eu, in iarna. In sfarsit de iarna, cand crapa si ouale de balaur, vorba bunicai mele.

– Iti amintesti cum ne plimbam odata, toamna, in parcul copilariei mele? Tu aveai 9 ani, eu 32? – o intrebam, imitand aceeasi voce. – Tu aveai o crenguta in mana si o tot bagai in apa, iar eu ma gandeam cum o fi peste multi-multi ani?

Am mai vrut sa adaug ca atunci multi nu vor mai trai. Atat de multi, incat mi-am interzis sa ma gandesc cine anume. Poate nici eu nu voi mai fi.

Dar in scenariul nostru era altfel. Mama si fiica la brat. Mama, de 93 de ani, marunta, tremuranda, cu o bereta pusa cochet pe o parte, peste un par rar, tuns pana la urechi, in pantaloni si papuci cu talpa ortopedica, la bratul fiicei. Ele se plimba incet, in ritmul caderii frunzelor, vorbesc. In jur e liniste. In suflet e toamna. Toti au plecat. Iar cine inca mai este, va pleca si acela. Nimic de asteptat. Nimic de vrut. Pace.

Text: Diana Guja

Fotografia e facuta chiar in ziua plimbarii despre care povestesc.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: July, 17