Din viață

Apă curgătoare

Mâinile i s-au oprit deasupra ligheanului în care spăla vraful de veselă rămas de la praznic. În casă nu era apă curgătoare.

-Crezi că mi-i ușor?

-Nu, nu cred. Și niciodată n-am crezut.

-Uneori îmi trece prin cap că mai bine rămâneam în cocioaba socrilor mei… N-aveam nimic, dar nici nu trebuia să intru la nimeni în voie.

-Înțeleg.

-Fă asta, nu fă aceea, ia, pune…

-E unchiul meu. Îi cunosc felul.

-Nu mai pot…

O priveam, sorbind vinul de pe un fund de pahar cu pereții groși. Așa și nu am înțeles pentru ce băutură erau acele pahare.

De mică aveam oroare să spăl vesela în ligheane, ceaune, cratițe. Să-mi bag mâinile în zoaie, să prind cu vârful degetelor spălătorul subțiat și găurit și să pretind că acest amestec nuclear ar lăsa ceva curat în urma sa.

Mă rezemam de soba rece. Nu voiam să iau partea nimănui, așa cum nu voiam să-mi bag mâinile în zoaie, chiar dacă în loc de spălător găurit și puturos a apărut o buretă îmbibată cu săpun pentru vase. Crescusem suficient ca să aflu că viața e nedreaptă nu doar cu cei care mint, fură, beau, curvăresc, nu întorc datoriile și își bat copiii.

Viața e nedreaptă cu toți. Cu aceeași intensitate.

Țeseam în mine o pânză a detașării, în care să mă înfășor de câte ori cineva ar încerca să mă atragă în jocul său.

Aș putea să-i spun că-mi pare rău. Dar îmi pare oare rău? Dincolo de faptul că înțeleg ce contracte interioare semnează femeile pentru a ieși din condiția lor socială și materială, la ce treaptă a înțelegerii mele aceasta se transformă în compasiune pură? Crescusem oare până acolo unde aș putea recunoaște că de multe ori această înțelegere îmi dă doar satisfacția că eu sunt mai bună? Că deciziile mele au fost mai înțelepte? Că viața mea, în totalitatea ei, este mai degrabă un succes, comparativ cu alte milioane de vieți de femei?

Știam că nu o voi ajuta să spele, să șteargă, să măture. Știam că nici nu mă va lăsa. Am întrebat-o oricum:

-Pot să vă ajut cu ceva?

Nu. E răspunsul pe care ambele îl cunoașteam, deși ceea ce e rostit e mai lung. Un fel de formulă care comprimă în sine două povești diferite – povestea ei, de femeie în prag de bătrânețe, trecută prin toate mizeriile vieții sovietice și post-sovietice, și povestea mea, cea de femeie în prag de maturitate, privelegiată îndeajuns, încât să nu trebuiască să spele vesela într-un lighean de aluminiu.

Îmi beam vinul mai departe. Era mai mult un gest decât un act propriu-zis al băutului. Paharul era aproape gol, dar îl țineam în mână pentru că mi-l imaginam ca pe un baston de care mă sprijineam ca să nu cad în prăpastia dintre mine și această femeie cu mâinile umflate și ochii decolorați.

Îmi plăcea de ea. Vorbea domol, moale. Îmi părea atât de diferită de femeile pe care le-am vzăut prin sat – delicată, împăciuitoare. Cu cercei mari în urechi și zâmbet care ți se uita drept în ochi. Nu mai văzusem pe cineva să zâmbească atât de deschis. Atât de dezinvolt.

Când s-a aplecat să verse zoaiele din lighean în căldare, am pus paharul pe masă. I-am spus că trebuie să văd niște mesaje legate de lucru.

Am ieșit în prag. Mi-am băgat picioarele într-o pereche de galoși. Am mers până la poartă. În drum – noroi, dezolare. În dreptul cuvântului „viitor” semnul x.

Nu aveam niciun fel de cuvinte în mine. Doar o împăcare morbidă cu tot ce e în jur.

Dar ce cuvinte îi poți oferi unei femei fără apă curgătoare în casă, cuvinte pe care ea să-și poată culca capul obosit?

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: August, 19