Dragă redacție

Asa cum esti

Sa fii frumoasa si gingasa, si zambitoare. Si sa mergi usor pe drum. Asa trebuie sa fie o fetita. Luminoasa si dulce.

Eu nu-s asa. Eu sunt furioasa. Si merg pe drum cu atitudine de “iesiti din calea mea, ca am de lucru”. Si ma imbrac in palton stil militar si cizme fara toc, comode, care imi saruta picoarele cu fiecare pas. Pentru ca ma iubesc. Pentru ca am fost gingasa si zambitoare pentru cineva si imi priveam viata dintr- o parte. Nu participam. Eram ceea ce se asteapta de la mine sa fiu. Si parca traiam, dar eram moarta. Inauntru.

E foarte greu sa fiu cine sunt. Am trait pe pamantul asta 34 de ani si tot imi pare ca trebuie sa cer permisiune de la cineva, ca sa fac ce vreau sa fac. O afacere. O femeie. Un drum al meu, pe care nu il intelege nimeni, pentru ca nu sunt nici gingasa si nici luminoasa, asa cum ar trebui sa fie o femeie. Lumina mea nu e copilareasca. Lumina mea nu e de o fetita. Lumina mea are o intensitate care arde tot ce nu sunt.

Cind am pus kilograme pe mine, imi placea corpul meu. Cind am slabit, continua sa-mi placa. Daca postura mea e cu umeri plecati, stiu de ce si imi fac o baie cu sare si yoga, ca sa ma conectez cat de profund pot cu intelepciunerea corpului meu. Corpul meu care nu vrea sa nasca. Si nici sa zambeasca pentru altii. Si nici sa faca pe plac nimanui. Imi apartine doar mie.

Daca cineva se apropie de mine si mi-i incomod, plec fara explicatii. Daca cineva e in calea mea, ii spun si se misca. Daca cineva e prea incet sa intre in metrou si usa se inchide, ii imping, usor, dar o fac. Si ii dau dreptul sa se supere si sa ma numeasca fetita prostuta. Ii raspund ca imi pare rau, dar trebuia sa intru si erai prea incet. Daca cineva comenteaza despre cum sunt imbracata sau de ce religie sunt, sau pe cine sarut, ii raspund ca nu e treaba dumneavoastra.

Pentru ca este viata mea. Corpul meu. Si doar eu stiu ce e mai bine pentru mine. Si dau dreptul altora sa stie. Si ii las sa plece, daca vor.

Acum, ca furia a stabilit limite, vine randul fricii.

Sunt foarte fricoasa. Ma tem de tot. De viitor, de oameni, de zgomote. De singuratate. De neintelegere. De izolare si lipsa totala de conexiune. Ma tem ca nu mai exista oameni ca mine. Ma tem ca, daca o sa fac ce vreau sa fac, o sa devin un monstru. Si o sa ma prinda satul, si o sa ma puna in mijlocul lui, si o sa ma scuipe. Si cand turma care scuipa s-a format ca natiune, o sa arunce pietre. O sa ma omoare. Pentru ca nu sunt ca ei. De asta imi iau casa in spinare, arunc tot ce e greu sa transportez si plec, plec dintr-o tara in alta pana gasesc un loc carui apartin. Un loc unde pot sa fiu tot ce sunt. Un loc unde pot sa fiu mai mult decat mi-as imagina vreodata ca pot sa fiu. Frica nu e rea. Frica iti spune ce stie corpul tau si iti indica o solutie.

Vine randul deciziei. Decid sa iubesc. Pentru ca in noptile cele mai negre, cand am lasat balta tot si am ramas doar eu cu vesnicia, din adancul sufletului meu a iesit un singur dor. Sa iubesc. Si nici nu e necesar ca cineva sa ma iubeasca. Nu vreau sa ma iubeasca asa cum se intelege iubirea in ziua de azi. Te iubesc, deci imi apartii. Te iubesc, deci esti perfecta. Te iubesc, deci o sa sacrific totul pentru tine. Asa iubire e ca o povoara. Te leaga. Nu te lasa sa fii altfel decat iubita.

In schimb, eu vreau sa iubesc. Pe mine, in fiecare moment. Pe altii, asa cum sunt, in fiecare moment. Fara sa judec. Fara sa astept ceva de la ei. Fara sa le cer sa-mi fie pe plac.

Chiar daca nu am dreptate. Chiar daca nu au dreptate. E ok. Suntem liberi sa alegem, in fiecare moment, ce suntem, cum ne purtam si cum ne simtim. E ok. Lumea asta n-o sa se termine. Viata n-o sa se termine. Nu importa atat de mult majoritatea dramelor pe scena umana.

Eu vreu doar sa iubesc.

Cand iubesti, se transforma totul. Te uiti la un strain si il iubesti asa ca pe tine si i se schimba postura. I se deschid ochii. Se deschid ca bujorii, ca florile. E magic. Si iti spun, si iti povestesc tot ce e mai adevarat in acest moment. Si iti dai seama ca nu esti singura. Ca toti plang de dorul acestei iubiri pe care o cauta, o cauta peste tot, doar nu in sine. Si e chiar aici, inauntru. In fiecare suflare. E accesibila cu fiecare suflare. E prezenta si vesnica. Iti da viata. Suflare. Suflet. In romana si in rusa cuvintele “suflare” si “suflet” sunt mai apropiate adevarului decat in engleza. Numai acum mi-am dat seama.

Poate stim ceva noi, cei care vorbim romana, mai mult despre sufletire decat capitalistii vorbitori de engleza? Poate avem ce a-i invata pe ei decat invers? Poate bogatia noastra e alta?

Text: Anna Hur

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: July, 17