All Posts By

Teotitude

Din viață

Formula fericirii

Doi litri de apă
Opt ore de somn
Culcare și trezire la ore fixe
16 mii de pași
Cinci mese ușoare
Zece pagini dintr-o carte
Două articole pe teme serioase
Trei articole pe teme de actualitate
O oră de radio internațional
Opt ore de lucru
Trei ore de comunicare cu prietenii și colegii
O oră de comunicare cu copilul

Cu timpul înțelegi că excesele nu duc la nimic bun. Și le încetezi. Disciplina, în limitele rezonabilului, este cea mai accesibilă și reală formulă a fericirii și obținerii a ceea ce vrei.

Social

“My life is not your porn” 

Să ieși în stradă și să-ți manifești dezacordul (dar și bucuria) cu ceea ce se întâmplă în societate, este una dintre libertățile fundamentale ale omului și una dintre cele mai eficiente forme de presiune asupra clasei coducătoare.

Femeile din Coreea de Sud (în comparație cu multe femei din Moldova) se vede că își cunosc bine drepurile și sunt pregătite să lupte pentru cele care le sunt încălcate. Astfel, aproape 30 000 de femei din Coreea de Sud au ieșit pe străzile orașului Seoul, pentru a-și arăta furia împotriva industriei pornografiei de pe camerele de filmat ascunse în locurile publice. Acesta a fost cel mai mare marș feminin din istoria țării.

Participantele la marș purtau pancarte cu slogane, pe de o parte simple, inspirate din viața de zi cu zi, dar pe de altă parte șocante, deoarece prin simplețea cuvintelor putem înțelege gravitatea situației în care femeilor li se încalcă un alt drept fundamental, dreptul la viața privată: „Viața mea, nu e pornografia ta”, „Vreau să mă cac cu garda jos”.

În general, coreencele au devenit foarte active în ultimul timp. Acum câteva săptămâni, femeile din această țară au mai protestat masiv împotriva atitudinii laxiste a poliției când vine vorba de pedepsirea acestui tip de crime, care sunt comise majoritar de bărbați.

Majoritatea participantelor la marș purtau măști, din frică să nu fie expuse unor eventuali hărțuiri în mediul online.

„Molka” sau pornografia de pe camerele ascunse nu este un fenomen nou în Correa de Sud, amploare lui însă a crescut dramatic în ultimii ani. Astfel, conform unui studiu din acest an, dacă în 2006 crimele sexuale comise cu implicarea camerelor ascunse reprezentau doar 3.6%, atunci în 2015 acest număr a crescut până la 24.9%.

Stațiile metrourilor sunt locurile cu cele mai multe camere, dar ele pot fi găsite și în trenuri, autobuze, localuri, hoteluri etc. Unele camere au fost găsite chiar și colacii de la veceurile din locurile publice. Mai mult decât atât, unii bărbați încorporează camere minuscule în încălțăminte, pentru a filma pe sub poalele femeilorau invadat industria porno, creând o nișă foarte lucrativă.

Foto: Google

Părțile corpului

Școala menstruației

Ciclul, menstruația, sângele menstrual, indiferent ce nume îi dăm, rămâne unul din marile tabuuri feminine. Pentru a pune capăt acestei stări de lucruri, spaniola Erika Irusta și-a inventat o nouă meserie: „pedagogă de menstruație”.

Interesul pe care îl are Erika Irusta pentru coprul feminin a fost declanșat de o serie de experiențe trăite și, în primul rând, de munca sa de doula – femeia de lângă femeia însărcinată și apropiații ei, care e atentă la dorințele și necesitățile ei și o urmează în alegeri”. Atunci Erika realizeză că femeile au tendința să se întrebe ce se întâmplă mai jos de gâtul lor doar când începe să le crească burta. Motivată de această constatare, Erika își începe cercetările, mai ales că a simțit la unele femei o frustrare, apărută în urma dorinței idealizate a unui tip de sarcină și naștere, și realitatea, care e cu totul alta. Alt factor declanșator care stă la originea muncii pe care o face, a fost violența obstetricală, victima căreia a fost mama sa, ajunsă în prag de moarte în timpul nașterii și ieșind din ea fără uter. Revolta împotriva metodelor de contracepție care servesc, în opinia ei, doar pentru a controla corpul femeilor și a-l reduce doar la funcția reproductivă, a fost un alt motiv pentru a se lansa pe drumul roșu, drumul menstruației, așa cum își va numi, ulterior, școala.

Ceea ce a urmat a fost începutul redescoperire a corpului feminin, prin ateliere, pe care din 2010 le organiza în toată Spania. În urma succesului acestora, Erika lansează sesiuni online, pentru a ajunge la un public mai numeros. Obiectivul comunității rubinii era de a furniza materiale didactice, elaborate pentru femeile adulte.

„Atunci când suntem adolescente sau fete tinere, problema majoră sunt femeile adulte”, spune Erika. Pentru ea, important nu e ceea ce se vorbește despre menstruație, ci felul în care aceasta se trăiește, întrebarea majoră fiind care este relația pe care o avem cu corpul nostru. Toate acestea fac parte din tezaurul cultural, transmis din mamă în fiică, de aceea o parte a lucrului pe care îl face Erika constă în despletirea relațiilor dintre mame și mamele lor, apoi dintre mame și fiice. Esențialul trece prin mamă, gardiana culturii. „Mama e un soi de poliție a sistemului”, spune Erika.

Succesul inițiativei a fost enorm și imediat, lipsea, însă, comunicarea de fiecare zi între femeile implicate în aceste ateliere, un moment important în procesul de cunoaștere a propriei funcționări, ceea ce însemna și lipsa unui suport emoțional, pe care îl putea oferi comunitatea memebrelor sale în zilele de menstruație, când femeile femeia se pot simți rău, dar sunt în continuare nevoite să îndeplinească anumite obligații sociale, cum ar fi să meargă la serviciu. Ca urmare a acestei cereri, Erika Irusta a inițiat comunitatea SOY1, SOY4 (sunt1, sunt4), un laborator unde femeile fac cercetări despre corpul lor și o adevărată școală în care autoarea ideii oferă cursuri. Aceasta e deschisă șapte zile din șapte, 24/24, 365 zile din an, funcționând ca un spațiu educativ, unde conținutul este creat în dependență de necesitățile membrelor.

Beauty in Blood, de Jen Lewis

La „El camino rubi”, cum se numește această școală a menstruației, prima din lumea și, deocamdată, unică de felul său, femeile vin din toate zonele planetei și din toate păturile sociale. Comunitatea numără 20 456 de membre, cu reprezentante din peste 1o naționalități. Numărul locurilor în școală este limitat, pentru a respecta dinamica grupului și calitatea educației oferite.

Munca Erikăi Irusta constă în abordarea experienței menstruale, pornind din unghiuri diverse și având ca reper diversitatea corpurilor feminine. Pedagogia ei are la temelie științele sociale și cele ale educației: „eu nu cred că știința clinică poate să explice totul, sunt convinsă că atât antropologii, cât și istoricii au ce spune la acest subiect”, e de părere Erika.

Menstruate with Pride, de Sarah Maple

Pentru Erika Irusta, baza muncii sale e foarte simplă și anume – body literacy (lectura corpului).  Pentru a o învăța, ea își invită elevele să ducă un registru al corpului lor. Ea inventat și conceptul de „scriitura pizdei” (coño-escritura), care, literalmente, înseamnă a scrie cu vulva, a-și dezvălui interiorul corpului pe hârtie. Această practică, așa cum o trăiește Erika, este despre concetrarea asupra a 12 puncte – starea creierului, corpului, fluxului, ovulației, zilei, frici, dorințe, cine sunt azi?, sociabilitate, muzica care o ascult, cartea care o citesc, dar, susține ea, fiecare femeie poate să scrie ce vrea, ceea ce contează în acest exercițiu este ca femeile să poată accede la corpul lor, ajutate de acest registru, să poată compara reacțiile, senzațiile, deoarece fiecare femeie dispune de un cockail propriu de hormoni. Acest registru individual e eliberator, el ne face să înțelegem că nu suntem nebune, doar ciclice, în normalitatea unui corp care evolează în 28 de zile.

 

Sursa: tv5momde.com

Foto: nuevamujer.com

Dragă redacție

De ce să bei de Paște până crapă burta – e normal, dar să iubești – nu?

Am fost oprită de un preot în rutieră, pentru că purtam tricoul ,,Fără Frică” și preotul afirma ca pătratul negru e un simbol de al Satanei. Eu i-am explicat foarte politicos, că acest pătrat are o inimă în interior și, respectiv, nu poate fi simbolul Satanei. La care el mi-a zis ,,Necredincioasă ce ești, așa-i generația asta, needucați doar, ,,gamasăxualiști” peste tot”. Eu am tăcut și m-am așezat, nu știam ce ar trebui să mai spun. Poate că ar fi trebuit să spun ceva…

Am mai avut așa un caz cu un taxist, care afirma că ,,Pedicii nu au de ce să trăiască, ei nu o să ajungă nimic în viață. Atunci eu mergeam spre marșul Fără Frică. M-am cam certat cu taxistul, care era un rasist, sexist și homofob. I-am spus că sunt tolerantă, că fiecare are dreptul la viață, la învățământ și așa mai departe. Dar era prea închis la minte să mă înțeleagă sau, cel puțin, să încerce să o facă. Mi-a spus că Dumnezeu nu îi iubește. La ieșirea din taxi mi-a spus ,,Sper că nu te-am obijduit cu nimic”, la care eu i-am răspuns ,,Nu, nu am atras atenție la așa bred, apropo, sunt lesbiană”. Cred că prima oară am fost așa bucuroasă să ies din taxi.

Mi se pare extrem de stranie răutatea acestor creștini si veșnicii credincioși ai lui Dumnezeu. Oare El nu îi iubește pe toți? Oare nu El ne spune să fim toleranți, să nu ucidem etc.? De asemenea, extrem de stranii mi se par oamenii care afirmă că trăiesc conform Bibliei, dar consumă alcool cât încape și oleacă mai mult, care își fac tatuaje și piercing, care fac o grămadă de păcate. De ce să bei de Paște până crapă burta – e normal, dar să iubești – nu? De ce iubirea e interzisă, mai ceva ca în telenovelele spaniole?

Text: Laura Vition

Din viață

Incredibila istorie a Annei Delvey, care a dus de nas tot New Yorkul

Pe site-ul The Cut a apărut istoria incredibilă a Annei Delvey, o femeie de 27 de ani, care a sucit mințile unor oameni foarte bogați și influenți din New York, trăind în hoteluri luxoase, călătorind în avioane private, organizând petreceri somptuoase, făcând shopping de mii de euro, fără ca cineva să verifice de unde vin banii sau cine este ea.

Identitatea femeii n-a fost verificată nici atunci când aceasta căuta să împrumute 25 de milioane de dolari, pentru a-și finanța un proiect foarte îndrăzneț și costisitor – un club-centru de artă contemporană, care presupunea șase etaje de săli de expoziție și restaurante într-o clădire dintr-o zonă întrebată din New York. Mai mult decât atât, bancherii și alți experți în ale finanțelor, pe care Anna i-a cunoscut într-un timp destul de scurt, grație petrecerilor pe care le organiza, scriau cereri de finanțare la mari bănci americane, garantând, din numele lor, că Anna Delvey are fonduri în băncile elvețiene și, deci, este o persoană în care se poate de avut încredere din punct de vedere financiar.

Istoria de succes a acestei femei, care se prezenta ca moștenitoarea unei mari afaceri de panouri solare din Germania, a început să miroase urât în seara când nu a putut achita nota la un restaurant fițos din New York. Prietena cu care era, angajată în calitate de consierge la un boutique hotel de standing, în care Anna a fost cazată luni întregi, așa cum făceau de obicei vedetele din show-business, și cea care a devenit povestitoarea principală din reportaj, a spus că situația la restaurant devenise jenantă, mai ales că toate numerele cardurilor de credit, pe care Anna le întinsese chelnerului, au fost respinse. Prietena ei, Neff, pe care Anna și-a apropiat-o prin bacșișuri de câte 100 de dolari, a fost nevoită să achite nota, scrâșnind din dinți, dar conștientă că nimic nu se dă gratis pe lumea asta și momentul răsplății întotdeauna te găsește, pregătit sau nu.

Deși Anna i-a întors lui Neff datoria peste câteva zile, înmulțind suma la trei, carul a pornit din loc. Creditorii au început să se facă auziți. Un timp, Anna a găsit posibilități să acopere unele cheltuieli, continuând să spere că proiectul clubului e realizabil. În această perioadă, ea s-a întâlnit cu oameni influenți din lumea arhitecturii și designului pentru a-i defini conceptul. Dar, se pare, totul are un sfârșit, chiar și cele mai incredibile combinații și scenarii de escrocherie.

Acum Anna își ispășește pedeapsa la închisoarea Rikers, unde, după spusele ei, nu este chiar atât de strașnic. A reușit să-și facă și câteva prietene, iar cele mai curioase sunt femeile care au comis omoruri, spune ea.

Cine este, totuși, Ana Delvey? Fiica unui cuplu din Rusia, emigrați în Germania, când Anna avea 16 ani. Familia locuia lângă Cologne, într-o localitate muncitorească. Tatăl Annei, pe numele ei adevărat, Sorokin, a fost șofer de camion, după care, peste ani, a deschis o afacere de sisteme de încălzire și răcire. Familia Sorokin nici pe departe nu deținea capitalul de care povestea Anna, deși părinții au întreținu-to mulți ani, în timp ce ea își căuta rostul la Londra, Berlin și Paris. Anna îi asigura că aceasta este o investiție foarte bună. Ei o credeau.

De unde lua Anna banii pentru viața somptuoasă pe care o duce? Din diferte bănci, prin diferite scheme de transferuri și creditare.

În totă această istorie, cel mai de neînțeles pare faptul că atâția oameni solizi, bogați, de succes, care au făcut milioane, care dețin putere și influență, au căzut în plasa unei puștoiace, care, după cum mărturisesc acum cei care au cunoscut-o și au primit-o în cercurile lor, nu prezenta nimic ieșit din comun, nu orbea prin frumusețe sau inteligență, unii considerând-o chiar alintată, comparând-o cu o prințesă scăpată în lumea mare dintr-un castel din Europa. Dar în pofida la tot ce se vorbește acum, Anna Delvey a știut cu ce să-i ia.

Ea i-a luat cu stilul ei de viață chic, cu faptul că arăta ceea ce ei voiau să vadă, banii. Anna Delvey, fără să vrea, a devenit hârtia de turnesol a societății. Fie ea americană, fie ea moldovenească. Or, omul vede, în primul rând, ceea ce vrea să vadă și rar când privirea lui trece dincolo de primul strat de luciu și spoială, pentru a da de ceea din ce e construit omul care stă în fața lui. Nu are timp, nu îi este interesant. Nu-i pasă.

Apropo, Annei nu-i pare rău de cele făcute și nu simte nicio vină.

Text: Diana Guja

Interviuri

Diana Stănculeanu: „Nu întâmplător li se spune generația copiilor digitali”

Diana Stănculeanu (România) este psihoterapeută specializată în terapii cognitiv-comportamentale și coordonează, în cadrul Organizației Salvați Copiii, Centrul de Educație Emoțională și Comportamentală pentru Copii (CEECC) și o rețea de centre de consiliere pentru părinți. Este practiciană acreditată în furnizarea de programe de educație parentală adaptate nevoilor copiilor și autor și coautor de studii, manuale și articole despre caracteristicile și specificul de dezvoltare al copiilor. Trainer internațional în cadrul proiectului moldo-elvețian MENSANA, grație cărui a fost posibil acastă discuție.

Partea I

Când vorbim între noi, femeile, mame de copii, de multe ori, ajungem la concluzia că generația de copii de azi, este foarte diferită de noi, diferită într-un mod pozitiv – este cu mult mai inteligentă, cu mult mai deschisă, cu mult mai descurcăreață. Este asta obiectiv sau doar o percepție a noastră, fiind mame?

Cu siguranță există un grad de subiectivitate în această evaluare, însă această afirmație, că generațiile de azi sunt diferite, este una foarte validă și reală, pentru că copiii cresc nu doar în funcție de moștenirea genetică pe care o moștenesc de la părinții lor, însă un rol extrem de important în felul în care li se construiește personalitatea îl au factorii de mediu, ceea ce se întâmplă în jurul unui copil, experiențele directe de viață pe care le trăiesc. Ori în momentul de față, copiii au factori de influență un pic diferiți decât i-am avut noi. Da, noi i-am avut pe părinții noștri, am avut apoi grădinița, școala, colegii, le au și ei în continuare, dar accesul în online, realitatea virtuală, felul în care ei accesează informațiile și se conectează în acest mediu virtual care devine, dincolo de școlaritate, o dimensiune extrem de importantă în viața copiilor, realmente modifică semnificativ, felul în care personalitatea copiilor din ziua de azi se construiește comparativ cu personalitatea noastră, în sensul în care școala și părinții nu mai sunt demult unicele surse de informație, unicele modele, ci, iată, există și alte contexte în care ei cresc, se formează, se dezvoltă și care n-au neapărat legătură cu mama, cu tata, cu profesorul de la școală. Au legătură cu colegii, dar nu doar în relații de față în față, ci și în acele relații din mediul online, în care mult din viața lor se desfășoară, iar accesul timpuriu și nemediat la informație îi face să fie atât de iuți, îi face să fie uneori foarte sfidători cu ceea ce înseamnă manualul și cartea, care erau sursele de bază pentru cunoașterea noastră, când eram noi mici.

În acest sens, nu riscăm să ajungem la etapa în care lumea în care trăim și care este creată de noi, cei care au crescut în alte circumstanțe și realități, să nu mai fie potrivită pentru această generație? Nu este prea retrogradă pentru ei?

Nu știu dacă este neapărat retrogradă, dar clar, este diferită. Cred că diferența majoră vine din faptul că noi am creat această lume și, în același timp, suntem utilizatori de online, utilizatori digitali, dar nu ne-am născut cu digitalul în viața noastră. Chiar în viața părinților tineri din ziua de azi, online-ul, internetul au intrat la vârste mărișoare, eram studenți. Eu eram studentă când am avut prima adresă de e-mail. În momentul în care stau de vorbă cu un adolescent și îi spun că pe vremea mea nu exista internet și nu aveam adresă de e-mail și nu aveam cont de Facebook, realmente se uită ca la un dinozaur, pentru că este un gen de lume pe care ei n-o pot concepe. Ei, trezindu-se în această lume, făcând ochi în acestă lume, cunoscând-o așa cum este și considerând că doar așa este normal să fie. Nu întâmplător li se spune generația copiilor digitali. Evident că acesta este doar unul dintre multiplii factori care contribuie la formarea copiilor de astăzi, dar este unul important, ale cărui consecințe nu cred că le putem anticipa în acest moment, nu știm cum vor fi ca adulți copiii care sunt diferiți astăzi, ce știm însă că, apropo de prospectele lor de adulți, există multe analize care vin din zona pieții muncii și care deja ne spun sau le spun angajatorilor că vor trebui să-și restructureze foarte puternic politica de resurse umane, politica de menținere a unui angajat la un loc de muncă, condițiile de muncă, pentru a-i ține pe acești copii, viitori tineri adulți, într-un context de muncă care va fi complet diferit față de felul în care muncim noi astăzi.

În contextul acestei lumi digitale și progresiste în care s-au născut acești copii, tema bătăii copiilor încă stârnește multe discuții în contradictoriu. Cum poți în anul 2018 să mai discuți atât de aprins la acest subiect, la care s-a spus deja totul?

În România este la fel. Subiectul împarte țara în două. Suntem în același spațiu cultural, în esență, în care părinții din ziua de azi se zbat între tradiții și modele culturale personale, și felul în care au fost crescuți, și perle de înțelepciune, de tipul: ”Bătaia e ruptă din Rai”, ”Unde dă mama, crește”, ”Copiii sunt ca covoarele, trebuie scuturați”. E greșit să spui că în România sau în Moldova nu există modele de educație parentală, ele există și sunt atât de puternice, apropo de moștenirea culturală, iar, pe de altă parte, avem programe noi de educație parentală, avem acces la informație care ne spune cât de nocivă este bătaia pentru dezvoltarea copilului, avem Convenția cu privire la drepturile copilului, pe care și România și Republica Moldova le-a ratificat, Convenție care interzice orice formă de violență asupra copilului, nu doar cea fizică, ci și cea emoțională. În anumite țări există legi, în România există această lege din 2004, care interzice orice formă de violență fizică. A-ți trosni copilul nu este o alegere greșită de educație parentală. În România în acest moment, a-ți trosni copilul este un comportament ilegal, pedepsibil prin lege. Și cu toate acestea, avem această dezbatere care rupe țara în două, pentru că modelele culturale sunt atât de puternice. Pentru a accepta că a-ți lovi copilul este o sălbăticie, trebuie să faci pace cu felul în care ai fost crescut, să faci pace cu faptul că pe tine te-au trosnit părinții tăi. Să accepți că au făcut-o dintr-o sumedenie de motive, care nu aveau legătură cu cât de mult te iubesc sau nu. Sunt niște mecanisme psihologice ale traumei care ne fac, în timp, să dăm o semnificație pozitivă traumei, m-a bătut spre binele meu, dacă nu mă bătea, cine știe cum ajungeam, pentru că mintea umană trebuie să găsească un sens, un rost în ceea ce ni se întâmplă rău, astfel încât să n-o luăm razna. Și când sursa răului, bătaia, este și sursa iubirii, mama are două mâini, cu una mă mângâie, cu una mă trosnește, are aceeași gură, cu care o dată îmi spune că mă iubește, o dată îmi spune că i-am nenorocit viața, când sursa iubirii și a violenței este aceeași, mintea noastră poate s-o ia razna și atunci trebui să-i dau un rost violenței, să-i dau o semnificație pozitivă, ca să nu dezvolt celălalt gând, dacă mama mă bate, înseamnă că nu mă iubește. Și atunci mă agăț de primul gând, mama mă bate, tocmai pentru că mă iubește și îmi vrea binele.

Așa intrăm și în viața de cuplu, cu aceeași convingere…

Exact. Aceste bagaje internalizate, dar care sunt atât de vechi în noi și sunt atât de consistente, și ca să schimbăm bagajele astea, trebuie să ne gândim, să analizăm, să restructurăm relația cu primii și cei mai importanți oameni din viața noastră – cu părinții noștri. Puțini dintre adulți au niște relații atât de sănătoase cu părinții lor, atât de active, atât de prezente, atât de intense. Nu știu câți adulți își sună părinții de dor sau și-i sună că trebuie, sau pentru că e Crăciunul și e de bun simț să-i dau un telefon, sau să avem o cină chinuită în familie. Sunt mulți adulți care spun: „Ahh, cina de Crăciun cu părinții, n-am chef, dar trebuie s-o bifez…”, dar acest „n-am chef” spune multe despre istoria emoțională cu care am ieșit din familiile de origine. Și această poveste e atât de puternică în noi, că „probabil că m-a bătut pentru că îmi voia binele„, devine credință pe care noi o folosim în felul în care ne creștem copiii. Și mai este încă un aspect, dincolo de ceea ce am vorbit până acum, mulți încă apără disciplina dură, autoritatea, mâna de fier, pentru că nici nu știu cum să procedeze altfel.

Dacă nu luăm doar la nivel de țară, dar și de regiune, că e aceeași situație în Rusia, în Ucraina, peste tot în fostul lagăr socialist, înseamnă că suntem toți cu probleme psihologice? Țări întregi ar trebui să se trateze. Cât este de real asta?

Există o suferință emoțională generalizată, un context care nu ne ajută. Am aflat, venind aici, despre gradul uriaș de migrație economică, care face ca în foarte multe familii, copiii să fie lipsiți de sprijinul măcar al unuia dintre părinți. Mulți copii care cresc în familii în care măcar unul dintre părinți este plecat undeva la muncă în străinătate… Și contextul actual de viață nu e suficient de sigur, încât eu să-mi permit resurse să mă vindec, pentru că eu în continuare trebuie să supraviețuiesc, trebuie să găsesc soluții, trebuie să mă zbat cu sărăcia, trebuie să mă bat cu un sistem educațional în prăbușire…

Ca să te vindeci trebuie să conștientizezi că ai o problema, dar majoritatea populației  nu acceptă acest lucru…

Da, majoritatea nu acceptă lucrul acesta, însă există o minoritate în creștere, o văd în România, categoric o văd și în Moldova. Există atât de multă cerere de educație parentală, încât în momentul în care educatorii, psihologii, medicii, profesioniștii din zona sănătății mintale dintr-o țară încep să ceară asta, e clar că ei au detectat o nevoie, dar au detectat și o portiță mică-mică de intervenție. Și este adevărat că schimbarea n-o să vină semnificativ și peste noapte, pentru că chiar și în țările scandinave, care sunt model de creștere pozitivă a copiilor, schimbările au venit în zeci de ani. Suedia a interzis bătaia asupra copiilor în 1979, având la momentul respectiv niște procente mari de utilizare a pedepsei corporale în familie, 60-70 la sută, ca să ajungă în 2017-2018 sub 10 la sută, deci vorbim de un procent în scădere de,  50 la sută, în 40 de ani. 40 de ani rulezi două generații. Trebuie să ne dăm timpul ăsta. Nu știu dacă aveți lege în Moldova, cred că nu aveți, ai fi surprinsă, dar la nivel global doar 57 de țări au pedeapsa asupra copiilor interzisă prin lege. În cele mai multe părți din lumea asta este ok să lovești copilul și să-l crești cu violență. Dar în puține țări lucrurile încep să se schimbe, doar că probabil alte țări sunt mai sănătoase decât țările noastre și eu cred, ca și tine, că avem în contextul ăsta cultural un grad de suferință, ca popor, extrem de puternică, care a venit și din felul în care am fost crescuți, dar care a venit și din contextele opresive în care am fost conduși. E o violență care venit nu doar de la mama și de la tata, a venit și de la conducătorii noștri.

Depresia este un alt subiect care la noi este deseori interpretată ca un moft, ”suferi de prea mult bine”. Înțeleg că și copiii fac depresie și aș vrea să explicăm puțin ce înseamnă o depresie și, mai ales, depresia la copil. Este această depresie cauzată de starea de „prea bine” și că are de toate, că „dacă ar fi ieșit de dimineață să prășească 10 hectare, cum făceam eu pe timpuri, nu mai avea el depresie”?

Copiii care au depresie din prea mult bine, de obicei, constatăm că au prea multe obiecte și oportunități materiale, dar prea puțină prezență și afecțiune și interacțiune directă parentală. Eu lucrez  cu copii care fac depresie din prea mult bine, dar sunt copii crescuți cu bona, crescuți în școli private, unde stau de la 8 dimineața până la 7 seara, unde sunt duși și sunt luați de un șofer, care își văd părinții un pic seara, înainte de a dormi și îi mai văd poate un pic în weekend. Și dacă asta se întâmplă la vârste mari încolo, e într-un fel, dar când lucrurile se întâmplă când ai 5 ani, 6 ani, 7 ani, 11 ani – deja e altceva. Sunt acei ani în care copiilor le este dor de părinții lor și și-i doresc în viața lor. Mama și tata sunt jucăria supremă. Nu-mi trebuie jucărie scumpă, vreau să-i am pe ei, chiar dacă ne jucăm cu scobitori la masă, dar ma joc cu ei, avem interacțiune directă, creăm relația de atașament care este primul obiectiv de dezvoltare al ființei umane și are loc în primii ani de viață și este cel mai protectiv împotriva depresiei de-a lungul timpului. Să am niște relații sănătoase de atașament cu oamenii importanți din jurul meu. Ori când, din varii motive, acești oameni lipsesc sau nu sunt prezenți în maniera în care copilul are nevoie sa fie prezenți, eu învăț niște lucruri despre mine și despre lume. Pot să învăț că nu sunt demn de-a fi iubit, că n-am valoare, că nu merit, că orice altceva este mai important pentru părinții mei decât eu și dacă eu nici măcar pentru părinții mei nu contez, cum aș putea conta pentru altcineva. Și astea sunt primele convingeri despre sine cu care creștem, pentru care avem nevoie de ani de terapie, ca să le schimbăm și să acceptăm ca merităm iubire, că merităm să fim în relații sănătoase, că merităm să ne fie ok, dar e un proces de vindecare tare dureros și tare lung. Și da, există depresie în rândul copiilor. Noi o numim depresie reactivă. Depresia are și niște cauze doar interne. Sunt persoane care fac depresie, pentru că pur și simplu substanțele din creierul lor, responsabile cu starea de bine, se numesc neurotransmițători, se produc în cantitate foarte-foarte mică. E ca atunci când ai oase fragile. pentru că ai insuficiență de calciu. Uneori faci depresie pentru că în creierul tău se produce foarte puțină serotonină și atunci ai o stare emoțională constant proastă, complicată și, ca să-ți fie bine, trebuie să iei medicamente. În cazurile copiilor, lucrurile nu stau așa. De aia, depresia lor o numim reactivă, în sensul în care un copil face depresie, ca răspuns, ca și consecință la ceva ce se întâmplă în viața lui. Am vorbit de părinți și de lipsa lor, poate să fie o cauză. Poate să schimbe școala. Schimbatul școlii pentru copil nu înseamnă doar schimb clădirea, înseamnă că pierd o grămadă de prieteni, înseamnă că pierd poate niște profesori la care am ținut, înseamnă că nu știu unde mă duc, școala nouă, oricât n-ar fi ea de bine marketată de către părinți, să te duci la o școală nouă grozavă pentru respectivul copil este doar o gaură neagră, un mare necunoscut pe care nu știe ce să pună. Poate să fie bine, poate să fie rău, el nu știe în momentul ăsta. Înseamnă că pierde cartierul în care a crescut. Deci sunt atât de multe pierderi, pentru care un copil, pe moment, s-ar putea să nu aibă resurse să facă față. Și lucrurile se vor rezolva abia după ce constată că noua realitate, care după prima etapă în care e o gaură necunoscută, se umple cu experiențe bune. Un preșcolar poate să facă depresie, când i se naște un frate. Apariția unui copil mic în familie nu este un eveniment pozitiv pentru toată lumea. Pentru un copil de 4-5 anișori, apariția unui frățior mai mic nu înseamnă automat mai multă iubire. De obicei, înseamnă părinți mai obosiți, mai puțin disponibili, extenuați, cu toleranță scăzută la frustrare, cu o concentrare majoră pe nou-născut, pentru că nou-născutul este sută la sută dependent de părinți, cu mai puțin timp pentru primul născut, cu așteptări noi pentru copilul mare: „Tu de acum ești mare, trebuie să înțelegi.”.

Cum se manifestă depresia la copii atât de mici? Iși dau părinții seama că este o depresie?

Nu prea își dau seama. Ba, mai mult, manifestările unui copil cu depresie sunt deseori etichetate ca și comportamente de răsfăț și sunt pedepsite suplimentar, ceea ce nu face decât să accentueze problema, pentru că adesea în cazul copiilor mici depresia este „arțăgoasă”. Când ne gândim la persoane cu depresie, ne gândim la multă tristețe, la multă izolare socială, la retragere, lipsă de chef, cuvinte puține, mult plâns, dificultăți de somn. Un copil cu depresie nu arată neapărat așa. Foarte puțin arată așa. Cel mai adesea copilul cu depresie este iritabil, este agitat, are comportamente agresive, n-are răbdare, toleranța lui la frustrare e la piciorul broaștei. N-are chef de nimic, dar respinge agresiv: „Du-te!”, ”Lasă-mă!”, „N-am chef de tine!”. Iși distruge jucăriile, dacă e școlar, spune: „La naiba cu școala! N-am chef de școală!”. Se transformă într-un cumul de comportamente tare nesuferite, tare greu de dus, pentru care, cel mai adesea, părinții au ca soluție pedeapsa, cearta, critica, etichetarea, adică fac fix pe dos decât are copilul nevoie să se întâmple. Se retrag și mai mult sau îi transmit mesaje negative, când copilul are nevoie de un mesaj de tipul: „Văd că ți-e greu. Văd că ceva e în neregulă. Deocamdată nu înțeleg ce e cu tine. Dar uite, eu sunt aici și dacă mă ajuți, găsim cumva o soluție.”

Cum se tratează un copil de depresie?

Eu lucrez destul de mult cu copii cu depresie. Munca grea în tratarea copilului cu depresie ține de munca cu părinții lui. Pentru că așa cum spuneam, depresia copiilor mici este reactivă, în contextul în care ceva se întâmplă în viața copilului și atunci trebuie să lucrezi cu contextul de viață și, cum un copil are foarte puțin control și foarte puțină putere în a-și modifica condițiile vieții, trebuie să ajungi la oamenii care au această putere și aceia, cel mai adesea, sunt adulții – părinți, cadre didactice cu care ținem legătura, pe care îi învățăm ce să spună, cum să facă, cum să procedeze, ce atenție să acorde, în ce fel de comportamente să fie pusă acea atenție, încât copiilor să le fie bine. Și evident că lucrăm și cu copilul, el nu este exclus din aceasta poveste, dar lucrurile sunt cam 60/40 – 60 la suta lucrul cu adulții, 40 la suta lucrul cu copiii. Este un procent care se schimbă în favoarea copilului, când acesta intră în adolescență. Din adolescență încolo, oricare ar fi dificultatea copilului, el devine principalul beneficiar al unui proces de consiliere și de terapie, pentru că adolescenții sunt autonomi, pentru că în adolescență ceea ce vine de la mama și de la tata începe să conteze din ce în ce mai puțin și atunci investiția se face masiv în adolescenți, nu lăsăm deoparte părinții, dar lucrul cu ei este mult diminuat, comparativ cu vârstele mici, când lucrul cu părintele este semnificativ, e majoritar și lucrul cu copilul este, oarecum, minoritar.

Va urma…

Diana Guja

Dragă redacție

Daca se dovedeste ca nu sint virgina, ma taie in bucati

Am dormit rau in noaptea aceasta. Pentru ca, aseara, fiica mea de 13 ani mi-a spus ca are prieten. Nu stia cum sa imi spuna. Ii era frica de reactia mea.

In acel moment mi-am adus aminte de o discutie cu mama mea, de 15 ani in urma. Aveam 19 ani si i-am marturisit mamei ca sunt insarcinata. Am rugat-o sa nu spuna nimanui. Dar ea, chiar in acea seara a sculat in picioare tot satul si jumate de Chisinau. Am avut mult de suferit din aceasta cauza.

Ea, mama mea, intotdeauna alunga orice baiat de pe linga mine, le spunea ca le rupe picioarele, daca ii mai vede. Mie imi spunea mereu ca ma va duce la medic si, daca se dovedeste ca nu sint virgina, ma taie in bucati. Avea un mod agresiv de a ma proteja.

Astfel, eu mi-am propus sa nu fac aceleasi greseli.

I-am raspuns fiicei mele ca nu-i nimic iesit din comun, ca, mai devreme sau mai tirziu, trebuia sa se intimple (sa aiba un prieten). Dupa asta au urmat o serie de intrebari, dar pe un ton prietenesc si calm: cine este?, citi ani are?, la ce etapa ai ajuns cu el?. Mi-a aratat o poza cu el. Am inteles cine e. Pare a fi un baiat linistit. Am intrebat-o daca stie de unde se i-au copiii? (Sigur ca stie. M-a intrebat cind era in clasa intii) Si ce-i acela prezervativ?

Ea a ramas linistita si s-a culcat, dar eu nu am mai putut sa dorm…

Text: Anonim

Părțile corpului

Luck Limitless de la Avon

Luck de Avon a fost cândva una dintre aromele mele preferate pentru fiecare zi. Ușoară, vanilată, moale, mi se asocia cu confortul unei case în care sunt copii mici și unde se coc brioșe.

Acum Avon a scos o aromă nouă, Luck Limitless. Un soi de remake al primei arome, doar că despre asta îți dai seama puțin mai târziu. Nu de la prima adulmecare a parfumului. Undeva de la a doua sau a treia.

Luck Limitless e o surpiză pentru mine. Prima impresie pe care mi-a lăsat-o a fost de o aromă oarecum ordinară. Simțeam doar dulceața de la suprafață și cred că sunt într-o perioadă în care deserturile nu-mi prea fac cu ochiul. Dar am zis să-i mai dau o șansă. Să-l mai miros de două-trei ori, să văd ce descopăr. Să miros ce discopăr (aici trebuie să fie un smile-ik)

Păi iată, ceea ce am descoperit m-a surprins. Deși aroma este descrisă pe site-urile de specialitate ca una citrică, dulce și florală, eu am găsit în ea note marine. Cel mai probabil, acestea sunt date de ambra, care stă la bază și care aliniază lejer acest parfum lângă parfumurile masculine, ceea ce îl face perfect pentru femeile care preferă aromele tradițional bărbătești, dar sunt rezervate să le cumpere, din cauza durității lor. În Luck Limitless doza de masculin este foarte echilibrată. Și cel mai fain în această combinație de elemente, este că după un timp, prima notă care se simte este cea de bază, adică ambra, apoi cea de mijloc, florală, care aduce aminte de primul parfum Luck. Deși acolo, notele de mijloc, florale și ele, erau diferite.

Iată așa o chimie interesantă.

În concluzie, Luck Limitless e numai potrivit pentru zilele și, mai ales, serile de vară. Și vă îndemn să căutați în el marea.  Apropo, lichidul e azuriu, ceea ce mie, de exemplu, mi se asociază cu masculinul și marea, iar cutia e de un albastru, pe care îl numesc Marie-Antoinette, despicată pe mijloc de o panglică aurie, o combinație de culori adorată de legendara împărăteasă. Toate aceste detalii mă duc cu gândul la un mariaj dintre elementele și simbolurile masculine și cele feminine. Nu știu dacă asta a fost ideea creatorilor parfumului, dar, în viziunea mea, anume ăsta e rezultatul.

Din viață

Când nu trebuie să luăm exemplu de la părinții noștri

De fiecare dată când sunt în transportul public sau în alte locuri în care cetățenii sunt nevoiți să se adune, mă întreb de ce majoritatea femeilor și bărbaților trecuți de 45-50 de ani sunt atât de amărâți, nemulțimiți de viață, cu o dispoziție care oscilează între agresivitate nefondată și deznădejde. Și desigur, gândurile și analizele mele sunt de ordin absolut egoist – eu nu vreau să ajung așa. Și, cel mai probabil, nu voi ajunge. Pentru că nu vreau.

Următoarea întrebare care îmi vine este de ce azi, când accesul la informație e fără precedent, atât de multă lume insită să rămână în cochilia nefericirii, păreții căreia sunt construiți de conflictele interioare? De ce durerea în care existăm devine atât de normală, încât orice gând de a apela la ajutor este la mii de ani lumină?

Următoarea întrebare este câți dintre clienții psihologilor din Moldova au vârsta de peste 50 de ani? Câți dintre părinții noștri au trecut peste prejudecata că vizita la psiholog e semn de boală psihică? Mai mult decât atât, câți dintre părinții generației noastre, reacționează adecvat la informația că progenitura lor de 30+ ani, face terapie? Câți sunt dispuși să discute despre asta, exact așa cum discută despre un tratament, să zicem, al glandei tiroide?

Eu, însă, nu-mi fac iluzii mari în privința celor de 50+ ani. Și cât de obraznic poate să pară, dar încerc să interacționez minimal cu cetățenii de o anumită vârstă în transport, policlinică, spital și alte instituții publice. Nu, mulțumesc, eu nu vreau să ascult despre cât de minunat era totul în Uniunea Sovietică, despre Unire, despre cât de nesuferit este tineretul de azi, despre „ehe-hei, pe timpul meu!”, despre decadența lumii în care trăim acum, despre dispariția adevăratelor valori, despre democrația care n-a adus nimic bun. Eu nu mă înduioșez deloc, atunci când femei de 50+ ani se bagă fără rând în cabinetul medicului, în timpul programării mele, mizând pe faptul că vârsta lor le transformă în oameni cu privilegii și cei mai tineri vor recula, orbiți de măreția lor. Dar eu înțeleg că acolo șansele pentru schimbarea gândirii și, respectiv, comportamentului, sunt aproape de zero. Ingnoranța și complacerea în propria suferință, care (culmea!) e transformată în virtute, au devenit atât de confortabile, de familiare, încât însuși gândul că poate fi și altfel, trezește anxietate. Dar cum altfel? Cum fără toată această povară a existenței pe față? Atunci cu ce vom rămâne?

Noi, însă, putem fi altfel. Noi, cei care avem acum în jur de 40 de ani, putem să ne construim de pe acum un viitor mai puțin amar. Un viitor în care tinerii nu se vor feri de noi, ca de lepră. Un viitor în care nimeni nu ne va fi dator cu nimic – nici cu confort, nici cu privilegii, nici cu fericire. Pentru că noi de azi înțelegem că de toate astea responsabili suntem noi, în mare măsură.

Și ca să nu mâncați creierul persoanelor dragi, colegilor, prietenilor, povestindu-le despre durerile voastre interioare, dezghiocând situații, dialoguri, așteptând de la ei mântuire, mergeți la psiholog. Ori li psihiatru, dacă simțiți că lucrurile au luat o întorsătură serioasă de tot. E ok să mergi la psiholog și la psihiatru. Tot atât de ok, cum ai merge la stomatolog când te doare un dinte sau ți s-au inflamat gingiile. E ok să vrei să fii bine, împlinit, relaxat și pe partea interioară, unde injecțiile, perfuziile și intervențiile chirurgicale nu ajung. Iată acesta este exact acea parte a vieții voastre, deciziile despre care nu trebuie să se bazeze pe ceea ce spun părinții sau pe experiența lor.

PS: sper acest text să nu stârnească discuții inutile, gen: „Da părinții mei nu sunt așa”. Mă bucur. Alți părinți, însă, sunt „așa”.

Text: Diana Guja

Foto: João Silas /Unsplash

Din viață

Mici victorii asupra unor frici mari

De aproape 6 luni nu mai locuiesc în Chișinău. A fost o decizie spontană și, ca toate deciziile spontane, una foarte bună. Dar despre bucuria unei vieți departe de aglomerația Capitalei, voi scrie în altă zi. Azi, despre alte decizii bune, luare în mâini și alergat.

Când s-a deschis sezonul meu personal la alergat, alcătuisem o schemă destul de complicată – luam rutiera spre oraș, de acolo mergeam pe jos spre Valea Morilor și, odată ajunsă la locul destinației, începeam să alerg. Era ok și nu era ok.

Partea bună e că descoperisem multe străduțe fermecătoare în zona respectivă, Chișinăul devenise și mai divers în ochii mei. În plus, cunoșteam parcul destul de bine, aveam traseul meu clar definit, mă simțeam în siguranță.

Însă toate mișcările pe care le făceam pentru a ieși din casă și pentru a ajunge în parc, apoi pentru a mă întoarce acasă cu transportul, transpirată și urât mirositoare, timpul care se ducea pe această schemă, transformau alergatul într-o activitatea doar pentru weekend sau zilele de sărbătoare. Iar dacă în acele zile ploua – la revedere, alergat!

Cât timp învârteam în cap combinații mai bune pentru alergatul meu, priveam, ba dintr-o partea a apartamentului, ba din alta, pe geam, spre câmpurile ce se aștern în jurul lui. Verzi, ierboase, mustoase, exact cum îmi plac. Uneori îmi mai trecea prin gând întrebarea de ce nu alerg acolo. E lângă casă, nu e asfalt, e teren accidentat, așa cum caut, e aer curat, tril de păsărele și tot zenul din lume.

Mmmmm… mă temeam.

De necunoscut mă temeam. Nu cunoșteam locurile, câmpurile, planeta pe care eram. Să ies, s-o cunosc, nu-mi ajungea curaj. Și când te gândești – ce mare treabă, ieși, alergi, te întorci acasă…

Și uite, azi am ieșit. Nu planificam. Eram pregătită să aplic schema obișnuită, dar am întins prea mult din timp și, dacă mă porneam la Chișinău, îmi dădeam tot programul zilei peste cap. Așadar, a trebuit să aleg – încă o duminică fără alergat sau depășirea fricii de necunoscut.

Răspunsul devenise evident. Deși nu din prima clipă.

Am ieșit frumușel din casă și am luat-o spre Vest, pe marginea drumului național ce duce spre vama Leușeni. Am tatonat terenul cel mai apropiat și accesibil. Mă simțeam ca în ziua când părinții mi-au dat voie să ies singură în curtea blocului. Să fi avut vreo 4 ani.

Iarba fusese cosită recent. E relativ ușor de alergat, deși m-am întors acasă cu bascheții plini de pământ și șosetele înnegrite. În schimb, cu un buchet de maci, o bucată de scoarță de copac și o tonă de satisfacție. E adevărat, n-am alergat pe câmpuri și prin crânguri, dar va urma.

Mi-au trebuit două luni să depășesc o frică, aparent prostească în acest context. Frica de nou, de necunoscut, frica de un alt drum. Și totul devine atât de simplu după ce faptul e consumat, încât te gândești că era nevoie doar să te impui să faci primul pas într-o direcție până atunci necunoscută. Dar cât de greu părea totul și câte motive erau să nu-l faci!

Text: Diana Guja

Foto: de la locul faptei