All Posts By

Teotitude

Reacții

Eu le cred. Cazul „Pernuța”.

go Să fii femeie înseamnă să te topești de la privirea, atenția, atingerea oricărui bărbat. Să fii femeie mai înseamnă să te extaziezi atunci când un bărbat, mai ales un bărbat care se află în poziție de putere, îți ia mâna și ți-o pune pe penisul său în erecție. Dar ce-și mai poate dori o femeie, se gândesc bărbații.

see Eu una nu vreau să cred că toți bărbații sunt așa. Nu vreau să cred că dacă te-ai născut femeie, ești implicit victimă a hărțuirii sexuale. Nu vreau să cred că există femei care închid conștient ochii atunci când li se fac apropouri sexuale când nu e cazul, așa cum nu vreau să cred că sunt femei care închid ochii și gura atunci când semenele lor sunt supuse hărțuirii sexuale.

enter site Cazul care a apărut azi în media, în care un profesor de la Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie, șef de catedră, este acuzat de hărțuire sexuală, investigat de reportera de la Agora, Anastasia Antoceanu, întrunește toate trăsăturile pe care trebuie să le aibă o femeie în mintea perversă a unei categorii a populației: supunere, gura mică, docilitate, generozitate față de libidinoșii aflați în posturi de conducere, precum și lașitate, lipsă de solidaritate față de semene, lipsă de demnitate și verticalitate, în cazul în care una dintre colege nimerește în gura, pe mâna sau lângă penisul în erecție a deținătorului puterii.

TOȚI NEAGĂ

http://wolontariatsportowy.com/fioepr/bioepr/5965 Sunt lucruri despre care nu se scrie pe gazeta de perete, dar despre care se vorbește pe la colțuri, prin fumuare, prin bucătării. Lucruri despre care toți sunt dornici și însetați să se șușotească, atât timp cât asta nu-i privește pe ei. Sunt sigură că toată Universitatea de Medicină știe care profesor se dă lă studente, asistente și laborante. Așa cum se știe la orice altă universitate, în orice organizație, instituție, industrie. Toți știu. Toți tac. Aceasta ar trebui să fie motoul nostru de țară. Iar atunci când iese cineva în față și spune deschis și tare despre ce toți se șușotesc, acesta sau aeștia sunt sacrificați în numele normalității.

QUO VADIS?

flirten küssen nichtstun http://wolontariatsportowy.com/fioepr/bioepr/8082 Interesant, câți ani vor mai trece până femeile vor deveni solidare cu colegele lor în asemenea cazuri?

follow Câți ani vor trebui să treacă ca toată societatea să fie solidară cu VICTIMELE hărțuirii sexuale și nu cu cei care le comit?

http://heatherbestel.com/tag/favourite-moments-of-2013/ Câți ani vor trebbui să treacă până vom înțelege la nivel național că NIMENI nu are dreptul să pună mâna pe tine neinvitat, să îți vorbească într-un mod obscen sau familiar, care te incomodează?

partnersuche für studenten Câți ani vor trece până vom înțelege că până aceste fapte nu vor fi pedepsite dur, până nu vor fi dezvăluite cu scandal, până nu vom lua atitudine față de hărțuirea sexuală, în locul victimelor oricând, ABSOLUT în orice moment, se pot afla copiii noștri?

discussione binary options Când naiba vom înțelege că prin tăcerea noastră pregătim teren propice, fertil, mănos și mătăsos, pentru viitorii abuzatori, hărțuitori și violatori de toată mâna? 

Sau poate credeți că libidinoșii psihopați trăiesc în altă dimensiune și nicidecum în cea în care trăim noi cu toții? Dar după cum vedeți în reportajul Anastasiei, aceștia trăiesc destul de bine merci, aproape de noi, îl au pe Eminescu pe perete, spun complimente și sărută pe obraz colegele. Presupun că mai sunt și familiști exemplari. Cu tradiții și valori.

#METOO

Femeile care au avut curaj și au ieșit public cu povestea lor, trebuie susținute. Ele sunt un model și o șansă pentru toate celelalte victime care tac rușinate, inclusiv din cauza reacției noastre.

Eu le cred.

Arta

„The Handmaid`s Tale”. Pe scurt

Mi-a trebuit o săptămână pentru a mă decide să privesc ultimul episod al serialului „The Handmaid`s Tale”. Intuiam cu ce se va sfârși, dar nu-mi ajungeau forțe să înfrunt toată drama rămasă. Până la urmă, m-am luat în mâini și l-am privit. S-a terminat așa cum mă așteptam, cel puțin, ce ținea de eroina principală, June.

„The Handmaid`s Tale” a fost pentru mine o zguduire, o răsturnare de perspectivă asupra lumii, deși perspectiva mea nici nu era extrem de veselă. Oamenii sunt în stare de orice. Absolut de orice. Iar eu nu-mi fac iluzii.

Serialul „Povestea slujitoarei”, după romanul cu același nume, semnat de autoarea canadiană, Margaret Atwood, este o distopie despre Republica Gilead, apărută pe teritoriul SUA în urma unor serii de atacuri teroriste, în contextul unui declin general al natalității și a unei situații ecologice catastrofale, care devin motiv de instaurare a unei dictaturi creștine fundamentaliste, cu valori tradiționaliste, în care societatea e împărțită strict pe clase, cea mai importantă și privelegiată fiind cea a bărbaților, comandorilor, care conduc republica.

Slujitoarele sunt femeile fertile, care cândva aveau o viață normală, diversă. Odată cu apariția Gileadului, aceastea au fost răpite din mediul lor și despărțite de familii. Copiii lor au fost luați și plasați în familiile conducătorilor, iar ele – duse cu forța și instruite într-un centru specializat pentru a deveni slujitoare.

Slujitoarele, îmbrăcate în uniformă roșie cu bonețică albă, erau ulterior plasate în familiile conducătorilor. Misiunea lor era să procreeze – o dată pe lună, la ovulație, slujitoarele erau violate de soț, în prezența soției, totul fiind reprezentat ca un ritual al însemânțării, deoarece politica oficială spunea că anume soțiile conducătorilor Gileadului ar fi sterile (realitatea era, de fapt, alta – bărbații erau sterili, dar despre asta nimeni nu îndrăznea să vorbească). Slujitoarele erau practic obligate să rămână însărcinate în decurs de câteva săptămâni (ceea ce era foarte puțin probabil), altfel trebuiau să revină la centrul de instruire, unde viața era una de închisoare.

Dacă rămâneau însărcinate, aveau dreptul să rămână cu copilul după naștere câteva săptămâni, pentru a-l alăpta. Apoi erau trimise înapoi la centrul de instruire, până se găsea o nouă familie care avea nevoie de serviciile slujitoarei.

Eroina principală, June sau Offred (=Of Fred, „a lui Fred”, adică „slujitoarea lui Fred”, fiecare slujitoare era numită de fiecară dată altfel, în dependență de numele stăpânului), în trecut redactor la o editură din Boston, fiică de feministă militantă, căsătorită și mamă a unei fetițe de vreo 7 ani, este răpită în pădure, când încerca să evadeze în Canada. Fetița îi este luată, iar ea, trimisă la centrul de instruire. În serial o vedem din momentul în care e plasată în casa Comandorului Fred și soției lui, Serena Joy. Apropo, Serena Joy, o femeie frumoasă și foarte inteligentă, a fost una din idioloagele noii societăți, a participat activ la construcția noii republici, alături de soțul ei Fred, ca mai târziu, când visul ei a devenit realitate, să ajungă închisă în casă, ca toate celelalte femei din Gilead, fără niciun drept și total dependente de soți.

În paralel cu istoria pe care o trăiește June, vedem și frânturi din poveștile altor slujotoare – Janine, căreia i se scoate un ochi chiar din prima zi la centrul de instruire; Emily, lesbiană, una dintre cele mai rebele slujitoare, căreia i se taie clitorul; Moira, lesbiană și ea, cea mai bună prietenă a lui June, care devine una din prostituatele unui bordel clandestin, ținut pentru comandori și oaspeții lor.

Execuțiile, torturile, presiunea psihologică – toate sunt la ordinea de zi în Gilead. Orice nesupunere se pedepsește. Și orice atrocitate este însoțită de un citat din Biblie. Nimeni nu este la adăpost, nici chiar soțiile comandorilor. Și nici comandorii, care se denunță între ei. Societatea este clar împărțită. Fiecare rang social poartă uniformă și doar soțiile comandorilor au liber la modele diferite la rochii, deși culoarea e aceeași – verde închis (în toate descrierile filmului am găsit că acestea poartă albastru, culoare asociată Mariei, însă eu văd verde închis spre turcoaz).

„Povestea slujitoarei” este un serial foarte dur, care lasă amprente. Nimic în el nu este inventat. Totul este inspirat din viața reală, din lumea în care trăim. Dacă citim știrile, dacă avem cunoștințe de istorie, mai veche și mai nouă, înțelegem că în „Povestea Slujitoarei” nimic nu este fantezie și că această, așa-numită distopie, este și a fost realitatea a milioane de oameni.

„Povestea slujitoarei”, este, ca și orice alt film sau carte, o relatare despre condiția umană, despre setea oamenilor de putere, despre cruzime, orgoliu, despre fanatism, când idol îți este propria frică, dar și despre compromisuri și negocierile pe care trebuie să le duci pentru rămâne în viață, despre intransigență, curaj, iubire, frică de durere și pierdere, deznădejde și tot de ce este în stare un om dornic să revină la libertatea care i-a fost furată.

Nu vreau să pun aici punct în legătură cu acest serial. Considerați că această a fost doar o introducere.

Reacții

Programare fără programare. Cum policlinicile fugăresc pacienții în privat

Sistemul policlinicilor noastre de stat e făcut astfel, încât toți să fugă la privat, chiar și cetățeanul care plătește regulat și frumos pentru poliță. Până la urmă, ceățeanul plătește dublu, dar cui îi pasă? Poate ăsta și este scopul? Cum policlinicile fugăresc pacienții în privat? Simplu. Prin management defectuos și scenarii din teatrul absurdului.

MIELUL BLÂND SUGE LA DOUĂ OI, NUMAI CĂ INVERS

Un exemplu proaspăt din viața mea de cetățeană a Republicii Moldova, cu venituri curate, deci impozite pe măsură – policlinica la care mă deservsc nu are medic endocrinolog și, respectiv, are contract (sau poate o simplă înțelegere) cu altă policlinică, ednocrinologul căreia consultă pacienții policlinicii mele.

Ca să ajungi la endocrinolog îți trebuie îndreptare de la medicul de familie. Până ajungi și cum ajungi la medicul de familie, e altă poveste. Deci îți dă medicul de familie îndreptarea, cu ea trebuie să te prezinți obligatoriu (prin telefon nu vor să facă, doar dacă îi rogi și le explici că sistemul lor e lipsit de logică) la registratură pentru programare la endocrinolog.

PENTRU NAIVITATE EȘTI RĂSPLĂTIT CU GAURA DE LA COVRIG

Dacă ai fost cetățean naiv și ți-ai făcut timp să te prezinți la registratură, așa cum îți cer, angajata de acolo îți introduce numele în lista pentru endocrinolog după care îți dezvăluie marele secret – această programare nu face nici cât o gaură de la covrig – la endocrinolog, de facto, programări nu se fac, rândul este viu, iar de la policlinica noastră sunt acceptați doar 5 oameni pe zi. Pe scurt – mergeți acolo între ora 8 și 13:00, stați în rând și poate „vă primește”.

PROGRAMARE FĂRĂ PROGRAMARE

Hm, serios? Iată cum arată o programare, care nu este programare, și o schemă ideală pentru a fugări un cetățean plătitor de impozite, cu poliță medicală, spre clinicile private. Până la urmă, eu doar sunt cea nemulțumită, nu? Ei, iată, mi-au oferit din contul poliței mele să stau sub ușa medicului un timp nedeterminat. Nu-ți place, n-ai de cît să plătești la privat. Deci, de două ori. Sau, în toată această schemă, cei din sistemul medical de stat se fac că plouă și uită că există cetățeni care plătesc pentru serviciile lor „gratuite”, doar că o fac nu direct la ei în buzunar.

OSPITALITATE. TRADIȚIE. MISTER… SAU MINISTER?

Rămâne, totuși, un mister, de ce nu se pot face programări la celălalt medic? Dar despre asta, angajata policlinicii, desigur, nu știe.

Copii

Cum să nu ratați adolescența copilului vostru

Dacă ați ajuns teferi până copiii voștri au intrat în adolescență, felicitări! Acum începe periaoda când răbdarea, diplomația, atitudinea față de planetă, societate, viață vor ieși în scenă. Uitați BAC-ul, uitați examenele de stat, de licență, de masterat, uitați interviurile pentru cele mai cool și bine plătite joburi – comunicarea bună, corectă, calmă cu un adolescent este cel mai complicat examen pe care l-ați avut vreodată. Și dacă un examen în fața comisiei de examinare sau un interviu în fața unor necunoscuți e doar de câteva ori în viață, comunicarea cu propriul copil se întâmplă ceva mai des. Char dacă el nu vă vorbește.

Unii părinți cred, naiv, că adolescența cu toate crizele ei se întâmplă cu alți copii, numai nu cu ai lor. Copiii lor sunt altfel. Cuminți, docili, liniștiți. În cel mai bun caz, acești părinți, pe la vreo beție de familie sau masă de sărbătoare, află că copiii lor, acum deja de vreo 30-40 de ani și chercheliți, ieșeau nopțile pe geam și umblau aiurea, sau mergeau nopțile la discotecă, sau beau votcă cu suc de portocale la colțul școlii, sau că au început să fumeze la 13 ani după serata de Revelion a școlii, sau că au avut primul sex la 14 la o zi de naștere a colegei de bancă, după trei pahare de șampanie și că, în general, greu își  amintesc cum a fost.

Zic că acesta este cel mai bune caz, deoarece copiii au fost destul de flexibili, plini de resurse interne și reziliență, încât să poată trece prin toate aceste experiențe, fără să dea foc casei, metaforic sau pe bune. Ei și-au trăit adolscența așa cum au știut mai bine, au încercat ceea ce și-au dorit, au învățat din asta și mai departe au pășit în viață eliberați, gata să acumuleze alte experiențe, pe măsura înaintării în vârstă.

Care e cel mai rău caz? Sunt câteva, inclusiv cele care implică narcomanie sau alte dependențe, care transformă adolescentul, apoi adultul, într-o ființă disfuncțională și neintegrată în societate. Alt caz, destul de răspândit, este acela în care adolescentul nu e lăsat să-și trăiască adolescența cu toate experiențele și crizele ei, și ajunge un om la o vârstă matură, uneori cu familie, casă și masă, cu serviciu și tot ce se cuvine, și îl acoperă criza adolescentină. Omul realizează că nu știe cine este, ce valori are, ce a făcut toți acești ani, de ce n-a fost niciodată îndrăgostit nebunește, de ce n-a răspuns părinților atunci când ei l-au nedreptățit, de ce, de ce, de ce… Unii reușesc să trăiască această criză fără mari pierderi, singuri sau prin terapie, alții, însă, dau foc la casă (metaforic… sau nu) și încearcă să-și reconstruiască viața din cenușă. Alții trăiesc în criză toată viața.

Și deși scenarii sunt multe și toate diferite, iar adolescenții – diferiți, așa cum sunt diferite familiile lor și mediul în care trăiesc, http://irinakirilenko.com/?deribaska=welcher-broker-handelt-bin%C3%A4re-optionen-idizis&319=12 există câteva momente esențiale în comunicarea cu ei, care pot ajuta orice părinte, indiferent de temperamentul copilului și mediul de trai, să nu rateze adolescența copilului său.

 

RESPECTUL

Un cuvânt pe care îl auzim la fiecare colț, însă pe care nimeni nu-l înțelege și, cu atât mai puțin, utilizează. Pentru marea majoritate a oamenilor din țara noastră gândul că copilul este un om total diferit și independent de părinți, este un soi de blasfemie, un non-sens. Cum adică copilul e independent? Cum adică liber? Cum adică diferit? Copilul e liber. Independent. Diferit. E un om separat, intreg, care are organe și suflet separat. El este alt om. Adică diferit. Altul. Și acest altul trebuie respectat. Deși, la noi respectul față de altul tot e o problemă. Dar ca să nu ne aprofundăm în analiza acestui altul, haideți să ne oprim la faptul că copilul nostru este alt om și acest om trebuie respectat cu cel mai sincer respect.

DELICATEȚEA

Adolescenții sunt foarte sensibili la tot ce e vulgar, prostesc, grotesc, urât, fără sens, demodat, amoral la maturi. La maturi, nu la semenii lor, acolo regulile sunt altele. Ei sunt gata să se bage în pământ de jenă pentru părinții lor, chiar dacă acestora li se pare că sunt încă o-ho-ho, pe culmile succesului și hype-ului. Aveți în vedere asta mai ales când sunteți în public. Nu le faceți observație (eu știu, uneori e imposibil să te abții), nu le îndreptați gulerul, pantalonii, bentița, centura sau părul. Nu vă băgați la pupat (tare greu, știu). Nu încercați să demonstrați că sunteți cool și să faceți glume când sunteți cu el printre prietenii sau colegii lui. Fiți siguri, în acele clipe, adolescentul vostru a murit deja de trei ori în sinea sa de rușine pentru părintele său.

Fiți delicați cu el. Învățați-vă să simțiți momentul când trebuie să dispăreți. Învățați-vă să nu aveți o părere despre orice face el. Învățați-vă să nu dați note activităților lui. Învățați-vă să nu-i analizați prietenii. Îvățați-vă să nu vă băgați cu întrebările. Învățați-vă să așteptați. Învățați-vă să vorbiți cu o tonalitate mai joasă, în acea perioadă ei sunt extrem de agasați de pițigăiala mamei.

Învățați-vă să fiți prezenți, fără a fi invazivi.

TĂCEREA

Tăceți. Când vă înfoaie cel mai tare, mușcați-vă limba, numărați până la 10, fumați o țigară, dacă vă ajută, faceți un cerc în jurul casei, scoateți gunoiul, spălați încă o dată podeaua, vesela, cămășile numai tăceți. El știe că a făcut o prostie și fără morala voastră. Și lui îi este mai greu. Nu adăugați și frustrările voastre de părinte care se simte vinovat că n-a știut să-și protejeze odrasla.

E imposibil să-ți protejezi copilul 100%. Repetați-va asta ca pe o rugăciune, mantră, poezie. Cât de mult nu v-ați dori, cât de mult timp n-ați petrece cu el până la adolescență, cât de mult nu i-ați vorbi despre pericole, nimic, dar absolut nimic nu garantează 100% de siguranță. Și asta e cea mai mare durere a părintelui. Cea mai grea povară. Dar e povara noastră de oameni adulți care au dat viață sau care și-au luat angajamentul să crească un copil. Nu puneți această povară pe umerii copilului, el va reuși să și-o pună singur. Lăsați vârstei, ce-i al vârstei.

ACUM E PREA TÂRZIU

Să începi să bagi cu forța bumbac în capul unui om la 13-18 ani, e cam târziu. Cu copilul trebuie de vorbit, de povestit, de comunicat din prima lui zi. În plus, vorbitul e jumătate de soluție. Copilul trebuie să vadă că părinții trăiesc zi de zi ceea ce propovăduiesc. Or, să-i spui unui adolescent în plină debandadă că nu e ok așa, în timp ce el în casă doar debandadă a văzut, n-are sens. Să-i spui să nu mintă, să nu bârfească, să nu răspundă urât, să nu fumeze, să nu flirteze cu băieți necunoscuți, când asta e ceea ce i-ați servit ani la rând, crezând că el e prea mic să înțeleagă ce se întâmplă, înseamnă să atentezi la intergritatea lui, să-i negi individualitatea, să-l clasezi din start ca pe ceva care nu are discernământ, gândire, emoții. Să-l tratezi ca pe ceva ce-ți aparține, fără drept de apel. Deci, să nu-l respecți.

Acum aveți ceea ce aveți. Asta, însă, nu înseamnă că totul e pierdut. Nu. Dar începeți cu voi, nu cu el. Schimbați-vă modul de viață, demonstrați-i că se poate, cereți-i ajutor. Adolescenții adoră să le fie cerut sfatul.

NU-L SUFOCAȚI

El știe că-l iubiți. Nu vă băgați la el să i-o spuneți de fiecare dată când îl aveți în câmpul vostru vizual. El nu vrea să mănânce, inutil să-l întrebați de zece ori pe seară. Când o să-i fie foame, știe unde să găsească mâncare. El vrea să stea în camera lui, cu ușa închisă. Nu cu voi, nu cu oaspeții, nu cu buneii. În camera lui, cu ușa închisă. E treaba lui ce face în camera lui. Vorbește la telefon, citește, se uită prin Instagram sau Pornhub, masturbează, doarme sau visează cu ochii deschiși. E în camera lui și are dreptul să facă ce vrea. Nu vă băgați în chatul lui, când vedeți să a lăsat deschis. Asta e unul din cele mai josnice lucruri pe care le puteți face. Viața privată a unui adolescent este tot atât de privată pe cât este și a voastră. Nu vă băgați în buzunarele lui, în sertarele lui, în dulapul lui, în geanta lui, sub patul lui. Iar dacă v-a împins păcatul să o faceți sau ați văzut ceva involuntar, mușcați-vă limba. Când adolescentul va simți nevoia să vă vorbească, el vă va vorbi sau vă va lăsa să înțelegeți că își dorește o discuție, că este în dificultate, că are nevoie de un sfat sau de o consolare.

Lăsați-i spațiu și timp. Și el va veni la voi.

ȘI PE FINAL…

Adolescența copiilor noștri este, până la urmă, un examen de maturitate pentru noi, părinții. În majoritatea cazurilor, îl vom pica sau vom ieși din el scuturați de-a binelea. Nu vă faceți iluzii. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne culcăm pe o ureche și să ne prefacem că nimic nu se întâmplă cu copiii noștri, cu noi și între noi.

Succes!

Din viață

Pâine cu unt. Despre dreptul la ceea ce suntem

Pentru cetățeanul moldovean nu este nimic mai șocant decât informația că fiecare om e liber, independent, suveran. Poate și alți cetățeni au aceleași șocuri, dar de ei îmi pasă mai puțin. Vorba ceea, sângele apă nu se face.

Pentru cetățeanul moldovean, indiferent de educație, mediu, vârstă, venit este de neconceput că alt om poate să aibă alte gusturi, dorințe, vise, planuri, priorități, alte viziuni politice, altă religie sau să nu aibă treaba cu religia, altă orientare sexuală, ală concepție despre frumos și gustos, alte valori, alte feluri de a cheltui banii, de a se îmbrăca, de a interacționa, de a îvăța, de a vorbi, de a gândi, de a dormi, de a face sex, de a mânca, de a spune „bună ziua”, de a scrie, de a se exprima, de a răspunde. Alte feluri. Diferite. Altfel decât felul în care faci tu lucrurile. Și acest/acel ALTFEL are exact același drept la existență cum are FELUL tău. Totul are drept la existență până acolo unde inetrvine legea. Deși, legea tot nu e perfectă și istoria a demonstrat că sunt legi depășite, care trebuie anulate și făcute alte legi.

Zilele trecute am scris pe pagina de Facebook T E O T I T U D E despre cât de mult îmi place pâine cu unt și sare, că e mâncarea copilăriei mele și că pentru mine nu e nimic mai bun pe lumea asta. Au început să curgă comentariile. Ca să vedeți, o mărturisire atât de simplă, a stârnit atâtea emoții la oameni – comentatoarele îmi scriau că mâncarea copilăriei lor e pâinea cu unt și cu usturoi, sau pâinea înmuiată în apă și presurată cu zahăr, sau pâinea cu unt moale șt brânză de oi, sau pâinea cu untură și sare, sau plăcintele cu jumări, sau pâinea cu brânză și miere și multe, multe alte feluri de pâine. Toate diferite.

Fiecare pâine avea felul ei de a fi iubită. Cu untură, usturoi, pește sărat, zahăr. Feluri în care eu o mie de ani nu le-aș încerca, iar pe unele nici să le văd n-aș vrea, deoarece le-am încercat și nu mi-au plăcut deloc. Sunt, însă, oameni care le adoră, pentru care este cel mai gustos din lumea anume așa și nu altfel.

Și dacă mie nu-mi place, ce trebuia să-i răspund femeii: „Fuuu, ce aiurea!” sau „Cine mănâncă așa ceva?” sau „Pune mai bine peste unt o felie de brânză de capră” sau „Nu mânca untură, că faci colesterol” sau „Untul nu e bun la inimă”?. Ce drept am eu să critic gusturile cuiva? Ce drept am să pun la îndoială amintirile din copilărie ale cuiva? Ce drept am să vin cu sfaturi, când nimeni nu m-a întrebat? Ce drept am să devalorizez ceea ce pentru cineva reprezintă o parte foarte importantă din viață?

De fapt, ceea ce am scris pe Facebook era un experiment. Am vrut să mă scufund în toată diversitatea asta a noastră, care ne face atât de oameni. Am vrut să văd câte nuanțe poate avea o felie de pâine, câte posibilități de fi mâncată, câte amintiri trezește, câte emoții aduce. Am vrut să văd cum o simplă bucată de pâine poartă în sine vieți întregi, destine, povești, familii. Și toate-toate diferite, dar unite prin amintirea acelei felii de pâine.

Cine oare e acel om care va îndrăzni să anuleze toate aceste nuanțe, detalii, asocieri, amintiri? Cine e cel care va îndrăzni să spună că amintirile tale sunt greșite, dă să-ți arăt eu cum trebuie să fie amintirile corecte? Te rog, fără jumări. Și fără zahăr, că el nu e bun pentru sănătate. Și pâinea… pâinea are gluten.

Așa e cu orice pe lumea asta. Fiecare om are acea felie de pâine pe care el o iubește anume așa și nu altfel, având în spate o poveste, o amintire, o viață. Și cine ești tu ca să-i critici felul de a mânca acea pâine? Să vii neinvitat pe teritoriul lui, în casa lui, în spațiul lui online, în fața lui și să-i spui că nu, așa nu e ok. Iată tu știi mai bine cum e ok. Iată anume așa e ok. Cum știi tu.

Tare fain ar fi să ținem ceea ce știm noi că e bine, doar pentru noi, atât timp cât nu suntem întrebați. Iar dacă nu mai avem forțe să nu arătăm nimănui cum e mai bine, să deschidem un blog sau un vlog și acolo să propăvăduim. Să propovăduim adevărul nostru de pe teritoriul nostru. Cine-a vrea, a asculta. Cine nu, a trece pe alături.

Fete pe drum

Călătorind cu copiii. Unde stăm?

http://gsc-research.de/gsc/nachrichten/detailansicht/index.html?cHash=f5caf0a0e1 Acesta este al patrulea articol dintr-o serie mai vastă pe care o dedic vacanțelor și călătoriilor cu copiii. Articolele sunt destinate, în primul rând, femeilor care își cresc singure copiii și vor să călătorească cu ei, organizându-și de sine stătător vacanțele/călătoriile, reieșind din resursele limitate pe care le au. Pe parcurs, voi scrie și despre cum poate fi creat un buget separat pentru vacanțe/călătorii, atunci când ești singurul adult din familie care câștigă bani și care trebuie să acopere toate cheltuielile legate de casă/masă/haine.

În călătoriile mele cu Ilinca am stat și în hoteluri, și la prieteni, și în hosteluri, și în camere închiriate prin Airbnb.

Hotel

În hotel am stat la Paris, în regiunea cartierului Montmartre. Experiența a costat toți banii, hotelul fiind unul foarte tipic pentru acea zonă a Parislului, cu odăi mici, baie pe hol (noi am avut noroc și aveam baie în cameră), lift minuscul. Prețurile de atunci erau destul de accesibile pentru un astfel de oraș – hotelul era situat într-o zonă foarte comodă, camera era proaspăt renovată, dimineața ni se oferea un mic-dejun copios cu croissante, baghetă, unt, cafea. Mie, în general, îmi plac foarte mult hotelurile – sentimentul de dezrădăcinare pe care acestea le oferă, dar, în același timp, un soi de confort intim pe care îl poți crea prin simplul fapt că pui câteva obiecte ce îți aparțin pe comodă sau noptieră.

Am avut, însă, și o experiență mai puțin fericită într-un hotel din Milano. Aici am scris câte ceva despre asta.

Totuși, în ziua de azi, hotelurile decente la prețuri accesibile devin o raritate, de aceea trăiască alternativele!

Hostel

Acestea sunt comode mai ales când călătorești cu adolescenți dornici de comunicare sau care vor pur și simplu să stea în zona comună cu altă lume tânără și nu atât de năduhosă ca părinții (adică noi). Hostelul este o alegere bună și atunci când călătoriți în grup. Astfel, puteți lua o cameră întreagă pentru grupul vostru. Noi am făcut asta la Berlin, unde am călătorit două mame cu doi copii. Apropo, Berlinul e plin de hosteluri moderne, cu condiții foarte bune, la prețuri foarte accesibile. Unde am stat anul trecut am plătit 16 euro/noaptea pentru o odaie cu patru locuri și baie privată. Mâncarea o găteam în bucătăria comună, care era foarte spațioasă.

Serviciul pe care îl folosesc pentru căutarea hostelurilor e hostelworld.com.

Airbnb

Cea mai nouă formă de cazare pe care am descoperit-o pentru călătoriile în două este Airbnb. Cea mai nouă, cea mai comodă și cea mai corectă din punct de vedere al raportului preț/calitate. Prima dată ne-am cazat prin Airbnb primăvara trecută la Milano și de atunci alegem anume această opțiune. Pentru un buget de aproximativ 50 de euro/noapte poți găsi odăi foarte decente cam peste tot în Europa. Desigur, nu în buricul târgului, dacă e vorba de un oraș mai mare, dar accesibile cu transportul în comun. Pe Airbnb sunt tot soiul de oferte, de la camere simple, mici până la case întregi, vile somptuase și alte excentricități, deci pentru orice buzunar.

La ce trebuie să atrageți atenția

În cazul oricărui tip de cazare, după ce ați filtrat ofertele după preț, citiți atent recenziile – acestea vă vor spune mai bine decât orice fotografie sau descriere despre locul pe care ați pus ochiul. Însă, atenție, recenziile tot trebuie filtrate, deoarece sunt oameni care se așteaptă la condiții exclusive într-un hostel sau într-o odaie de 45 euro/noaptea. Trebuie să fiți realiste/realiști despre ce puteți cere pentru suma pe care o aveți.

Citiți atent ce oferă gazda sau hostelul – sunt ștergarele incluse în preț? se oferă un mic-dejun gratuit sau se achită suplimentar? cât de aproape se află un supermarket și o farmacie de locul cazării? Când călătoresc singură nu-mi bat capul mai de nimic din acestea, dar când sunt cu Ilinca, vreau să mă asigur că totul va fi în limita disponibilității noastre rapide.

Atunci când rezervați ceva prin Airbnb, scrieți-le proprietarilor, prezentați-vă și mențineți cu ei contactul până ajungeți în locul cu pricina. Astfel veți fi sigur/ă că la sosire nu veți sta în drum, deoarece nu v-ați înțeles bine.

Eu, spre exemplu, îmi confirm venirea și în cazul în care rămân la hostel. Oamenii sunt mai dispuși să-i ajute pe cei cu care au avut de-a face decât pe cei despre care aud pentru prima dată. Deci, asigurați-vă.

Alt moment important – tipăriți toate confirmările rezervărilor, direcțiile, adresele și chiar câteva cuvinte elementare ce țin de cazare, vacanță, drum etc. în cazul în care gazda nu vorbește nicio limbă pe care o cunoașteți (cazul nostru în ultima vacanță din Italia).

Drum bun!

 

NB: Fotografiile de la hosteluri și camere Airbnb sunt pe contul meu de Instagram: diana_guja. Intrați!

 

Dragă redacție

Daca nu treceam prin aceasta, aveam sa ramin acelasi copil naiv

Trei ani din viata mea i-am petrecut in Italia. Nu a fost o perioada deloc usoara, dar absolut necesara. O experienta de viata de nepretuit. Daca nu treceam prin aceasta, aveam sa ramin acelasi copil naiv, nesigur si plin de complexe.

Aveam 23 de ani cind am plecat. Fetita mea avea 3. Am lasat-o in grija bunicii si a tatalui. Sotul meu nu era de acord, dar nici nu m-a oprit. Cred ca chiar daca incerca, nu avea sa reuseasca. Am facut totul singura. Am imprumutat bani, 4000 de euro. Nu mai vazusem pina atunci atitia bani. Soacra mea a fost de acord sa imi tina fata. Am urmat un drum greu pina am ajuns in Italia. Urmeaza o istorie lunga si trista despre cum am ajuns. Cred ca nu isi are rostul aici.

Eu, care mai departe de Chisinau nu calatorisem nicaieri, in citeva zile am calatorit cu toate mijloacele de transport posibile, in afara de vapor. In 7 zile am trecut prin 4 tari – Rominia, Bulgaria, Grecia si, la final, Italia. Eram cu pasaport roman fals. Am fost si incuiata intr-un camion cu perete dublu, care, chipurile, transporta metale.

Cind, intr-un final, am ajuns in orasul de destinatie, in Bolonia, era noapte, eram obosita, flaminda si cu un nod in git, aproape disperata. Cind am vazut-o printre oamenii de la gara pe matusa mea, m-a cuprins o bucurie stranie. Cand am vazut-o printre oamenii de la gara pe matusa mea, m-a cuprins o bucurie stranie.

Cit timp am lucrat acolo ma simteam mereu trista si indurerata. Mai mult moarta decit vie, in suflet. Dar deja ceea prin ce am trecuta acolo, e o alta poveste

 

Text: Veronica

Social

O moarte inutilă

Un copil de 5 luni a fost omorât cu secera. Făptașul este bunicul copilului, care în momentul săvârșirii crimei era beat.

Crima a fost săvârșită dimineața. Deci, bărbatul era de dimineață beat.

Mama, știind că acesta are probleme cu alcoolul, oricum îi lasă în grijă copilul și pleacă la muncă.

Această moarte e atât de absurdă, atât de fără sens, atât de posibil de prevăzut, dacă sistemul de intervenție și ajutor ar fi funcționat în această țară, dacă familiile în stare precară ar fi fost monitorizate ca lumea, dacă mamele ar fi avut un grad mai înalt de conștientizare și abilități de a-și gestiona viața, dacă membrii comunității ar fi mai solidari și nu doar atunci când trebuie să dea declarații în fața presei, dar zi de zi.

Ce, dumnezeu, poate fi în capul unei proaspete mămici, care nu mai e la o vârstă fragedă și ar trebui să aibă ceva experiență de viață și discernământ elementar, ca să decidă să-și lase copilul de doar 5 luni în grija unui bărbat în vârstă, care face abuz de alcool? Ori, dacă femeia nu e aptă să prevadă astfel de pericole, de ce nu a avut niciun fel de asistență pentru îngrijirea copilului, de ce a lăsată singură față în față cu greutățile maternității, pe care nu are resurse să le înfrunte singură? Unde sunt în tot acest peisaj rudele și vecinii, care cunoșteau că bătrânul are probleme cu alcoolul? Atâtea întrebări…

Dar cel mai trist, după prima și cea mai mare tristețe că un pui de 5 luni a fost omorât, este faptul că acest caz nu va schimba nimic și moartea acestui copil așa și va rămâne – o știre scurtă, printre miile de știri dintr-o oarecare zi.

Maraton

Curajul e un soi de fericire care o simți după

Buna ziua drag blog! Nu mă pot abține să nu împărtășesc cu voi istoria mea de #curajordinar.

Curajul ordinar pentru mine reprezintă libertatea de a lua decizii corecte, în condițiile în care sunt o balanță indecisă. Uneori e mai comod să hotărască altcineva pentru mine, scapi de greutatea deciziei dar primești greul acceptării. Recent pentru mine și fiica mea au vrut să decidă rudele. Construim casă. În ogradă e șantier în toată legea.

Glasurile din jur (binevoitoare de altfel) îmi recomandau, mă convingeau ca mai bine ne va fi în Moldova la bunica, nu e locul unui copil de un an la șantier, plus mie să îmi fie mai ușor. Soțul din grija față de mine mi-a propus o vacanță în Elveția la fini, să mă odihnesc ca la șantier e gălăgie și mult de lucru.

I-am ascultat pe toți și le-am spus, ca ce propun ei e bine, dar nu e ceea ce eu îmi doresc. Eu nu caut căi ușoare. Eu vreau sa fiu aici și acum, să particip la construcția casei, doar acum se scrie istoria tinerei noastre familii, mai liniștită voi fi aici în gălăgie, cu copilul și soțul alături, decât undeva departe fără el. Eu am ales să merg împreună cu el de mînă prin viață, стройкэ, și colb.

Da, și nu obosesc făcând ceaune de mîncare la lucrători, fiica doarme bine și în gălăgie, iar faptul că particip mă energizează nespus.

Curajul e un soi de fericire care o simți după…

 

Text: Ludmila

Maraton

#Curajordinar pentru mine este mama

#Curajordinar pentru mine este mama, care m-a nascut la 20 de ani, iar tatal meu biologic incepuse sa o invineteasca de cand eram eu in burta. Au divortat cand implinisem un an. Ultima data l-am vazut cand aveam 4 ani, nu il tin minte.

Cand mergeam in clasa 1, mama era insarcinata in luna a 7-a. Al doilea sot a inceput sa o invineteasca cand fratele meu incepuse sa mearga. Era nevoita sa fuga din casa, impreuna cu fratele meu, chiar daca ploua sau ningea si ei erau fara incaltaminte. De el a divortat cand aveam vreo 16 ani. Atunci nu intelegeam de ce rabda si ii ofera atatea sanse. Acum inteleg. Ai nevoie de mult curaj pentru a spune stop.

S-a casatorit a treia oara cand eu aveam 20 de ani. Abia acum si-a gasit fericirea. Ea a avut un curaj #extraordinar sa caute, sa nu se dea batuta, sa continue sa lupte, orice ar fi. Si a reusit.

 

Text: Anonim