All Posts By

Teotitude

Maraton

Mama, la vârsta mea: Da’ tu știi cum sunt eu

Despre medicul care de fapt voia să fie mamă pentru toți. 

Chiar azi, un pic mai devreme, vorbeam cu mama despre niște idei care mă bântuie. Convorbirile noastre de 2 ani sunt pe chat-ul nostru-Păsări călătoare. Ambele ne-am luat zborul, spre cuiburi diferite.

Începusem să îi povestesc despre nuștiu-urile mele, îndoielile și dezorientarea ce mă cuprinde în ultima perioadă, o perioadă în care drumul pe care am mers până acum se ramifică și eu IAR trebuie să decid încotro să o apuc. 

– Mama, da’ tu mă știi, eu oricum niciodată nu o să pot face ceva, de care eu nu sunt total absorbită și îndrăgostită. De asta sunt sigură. Da’ tu  mai știi că eu îs și tare nehotărâtă. Și aici apare dilema… Ce? Ce sa fac eu mai departe? Iată spune-mi. Eu deja am obosit să mă gândesc.

– Ei, Nuța (așa mă dezmiardă ea), pe vremea mea, nu era așa. Noi nu eram așa avansate. Voi acum știti tare multe, cine sunteți, ce vă place sau ce nu vă place. Puteți alege să faceți orice, sunteți mai libere. Da’ eu, eu una știam, că trebuia să muncesc, ca să mă pot întreține și să-mi mai rămână ceva și pentru mama, să o ajut. Nu ne mai gândeam noi la pasiuni și tot felul de plăceri. Așa era realitatea.

– Și totuși, trebuie să fi avut tu niște visuri.

– Știi, îmi doream să ajung medic la Chișinău, să vindec oameni, să nu  sufere.

– Of, iar tu, eroina! (zâmbesc)

(Râde) – Da’ tu știi cum sunt eu!

– Știu, știu…

Medic mama n-a ajuns, pentru că, timp prea puțin, bani prea puțini. În schimb, după absolvirea colegiului de medicină, dorința care stătea în spatele profesiei de medic i s-a îndeplinit. În loc de bisturiu este dragostea necondiționată, oferită mamei ei și ulterior nouă, familiei ei, iar în loc de medicamente, mâinile ei, care atunci când te ating îți iau durerea, iar când te îmbrățișează – te tratează definitiv.

Și mama acum se bucură și mă susține în toate ideile mele, ieșite din tipar și din așa trebuie, ea știe, la mine, cu așa trebuie nu merge, deloc.

Text: Michelle

Din viață

Libertatea alegerii – ceea ce stă între noi și mamele noastre

Azi am fost întrebată, pentru un proiect de documentar, cum era viața mamei mele când avea vârsta pe care o am eu acum, adică 37 de ani.

Întrebarea a picat la țanc. Or, în ultimul timp mă gândesc mult la cât de diferite sunt viețile noastre la o distanță de doar două decenii – la câtă libertate am căpătat, la câte posibilități avem acum, la abundența informațională care ne înconjoară! Ceea ce pentru mamele noastre era din sfera fantasticului, azi face parte din viața noastră sau ar putea face, dacă am vedea oportunitățile care sunt peste tot.

Cred că nu voi greși, dacă voi presupune că majoritatea mamelor noastre, la vârsta pe care o avem fiecare din noi acum, aveau un spectru foarte redus de posibilități, iar accesul la informație era infim, în comparație cu ceea ce se întâmplă azi. Libertatea alegerii și dreptul de a decide cum să-și trăiască prorpia viață, erau niște noțiuni atât de îndepărtate, pe cât de departe sunt acum de copiii noștri istoriile despre bunicul tuturor copiilor, Lenin.

Ceea ce s-a produs în mai puțin de trei decenii este fenomenal. Noi, femeile care ne trăim acum tinerețea, mai fragedă sau mai matură, suntem niște norocoase. Iar dacă nu suntem încă, am putea fi.

Noi avem libertatea să plecăm de la un job care nu ne satisface și să găsim altul. Noi avem posibilitatea să ne schimbăm domeniul de activitate de câte ori vrem. Noi putem învăța orice, grație internetului. Noi putem porni o afacere. Două. Trei. Noi putem să ne dedicăm trup și suflet familiei și copiilor (pe timpul tinereții mamelor noastre, dacă nu erai mamă-eroină, nu prea puteai să stai acasă cu copiii). Noi putem să ne punem rucsacul în spate și să plecăm în lume. Sau fără rucsac, cu mâinile în buzunar. Noi putem scrie cărți, care nu vor trebui să treacă cenzura partidului. Noi putem deveni propriul imperiu media. Noi putem face filme, cânta, realiza emisiuni. Trăiască Youtube! Noi putem să nu ne căsătorim și totuși să avem posibilitatea să ne cumpărăm un apartament. Sau două. Sau un bloc întreg, dacă avem bani. Noi putem conduce mașini, motociclete și avioane. Noi putem face tot ce vrem cu corpul nostru. Biohacking, de exemplu. Noi putem face sport în fiecare zi. Alerga. Înota. Escalada munți. Medita. Face yoga. Noi putem alege ce fel de stil de viață ni se potrivește cel mai bine într-un anumit moment. Noi putem decide ce mâncăm și cum mâncăm. Noi putem spune „nu” atunci când ceva ne dezavantajează. Noi putem scrie petiții, ieși la marșuri, protesta, contesta. Noi putem deveni activiste civice, fără a ne supune pericolului de moarte. Noi putem alege unde trăim. Și schimba această decizie.

Noi putem alege. În fiecare moment al existenței noastre. Chiar și atunci când nu prea ai din ce alege.

Să știi că poți să alegi este ceea ce îți oferă libertate.

Haideți să fim libere.

Părțile corpului

#zero_martie: a doua săptămână

Într-o criză de mod sănătos de viață, care m-a apucat pe la sfârșitul lui februarie, am decis că în martie voi face o pauză de la aluat, zahăr și alcool.

Nebănuite sunt, însă, căile psihicului nostru, și ceea ce, inițial, trebuia să fie un soi de detox și o metodă de a scăpa fix de 3 kg, s-a transformat într-o analiză a propriului comportament alimentar.

Deodată recunosc – am călcat pe alături.

Prima dată pe 8 martie, când am organizat o serată feministă și am băut mai mult vin decât „așa ca la împărtășanie”, cum planificasem în ajun. Am băut pentru că am fost influențată de situație; pentru că în mine au mai rămas urme de convingere că pentru a mă relaxa am nevoie de un pahar de roșu; pentru că într-un colț al creierului meu persistă ideea că o petrecere nu e petrecere, dacă e fără alcool.

Mi-a fost mai bine de la vin? Nu. Până la vin mă simțeam bine, deși puțin agitată după Marșul de 8 martie. După ce am băut nu s-a schimbat nimic, în afară de faptul că s-a adăugat oboseală.

A doua oară am calcat pe alături a doua zi. Un prieten s-a stins din viață. Căutam remedii la șocul pierderii. M-am plimbat prin oraș. M-am bucurat de soare. Am luat prânzul într-o cafenea. Seara, la un eveniment într-un local, mi-am comandat o bere. Speram să mă deconecteze de la duere sau, cel puțin, să mă ajute să-mi creez o iluzie în care să mă bag. Că totul e ca de obicei. Nimeni n-a murit. Totul e ok. Nimic însă nu s-a produs. În afară de faptul că m-am abonat la toaleta localului.

A treia oară a fost după înmormântare, la masa de pomenire. Am făcut-o automat. La fel cum în regim automat mi-am trimis în gură trei bucăți de plăcintă cu măr. Trebuia să fac ceva. Să-mi ocup mâinile cu ceva. Să nu am timp și spațiu să realizez unde mă aflu și ce-s cu sarmalele astea aburinde în fața mea. Dar vinul, despre care știam că e bun, nu avea niciun gust. Nimic nu avea gust. Am lăsat chelnerul să-mi toarne al doilea pahar, în speranța că voi ajunge în starea ceea de beatitudine, când ești una cu universul și îți pare că vezi dincolo de viață și de moarte. Dar n-am ajuns.

Atunci am înțeles că alcoolul și mâncarea, ca remedii contra durerii sufletești sunt, vorba ceea, tak sebe.

Ele nu ajută.

Am revenit la ele din obișnuință. Și deoarece am fost influențată de toate filmele în care personajul meu favorit, în vreun moment dramatic al vieții lui, își turna câte un pahar de ceva și privea în gol.

Chiar dacă nu voi scăpa de cele 3 kg, care mă incomodează în acest moment al existenței, mă bucur că în doar două săptămâni am reușit să descopăr că necesitatea de a bea alcool este indusă de mediu, situație, asocieri, dorința inconștientă de a imita comportamentul unor personaje sau persoane care au valoare în ochii noștri.

Printr-o simplă acțiune de conștientizare și analiză rapidă a ceea ce vrei cu adevărat, ajungi să înțelegi că nu de un pahar de vin ai nevoie acum, ci de siguranță, iubire, apartenență…

Va urma…

Din viață

”Iartă, uită, lasă-le acolo!”

Aparent sunt un om care nu poate fi rănit ușor. Atunci când cineva încearcă să mă încolțească, găsesc motive ca să-mi explic de ce oamenii se comportă așa, mă gândesc la rănile lor, la traumele și la bagajul emoțiilor trăite. Eu în general cred că oamenii rar fac rău premeditat, de cele mai multe ori, ei vor să se protejeze. Reacțiile lor sau lipsa reacțiilor sunt rezultatul experiențelor avute. Așa că nu sunt ușor de supărat.

Atunci când aud cuvinte urâte în adresa mea, sau simt priviri răutăcioase aruncate pe la spate, încerc să mă fac mută și oarbă. Refuz să le ascult, văd, simt, pentru că dacă o să-mi permit această slăbiciune, o să-i las să mă rănească. Iar atunci când sunt rănită, eu uit și iert greu, îi iert greu pe ei și mai greu mă iert pe mine…

Sunt un om care știe să sufere, uneori îmi place acest proces, da, probabil e o formă de masochism sau victimizare, iar în momentele în care simt că am ajuns la suprasaturație, ies din acea durere și fug. Fug departe, ca dracul de tămâie. Apoi, întâmplător, mergând prin aglomerația orașului pot să aud o muzică, să simt un miros sau poate în vis să-mi apară ceva, și înțeleg că rana încă este deschisă. Aceasta continuă să doară și simt cum seva din creierul și sufletul meu continuă să se scurgă pe alături, toate puterile se mobilizează pentru a neutraliza suferința. O nouă încercare a trupului de a cicatriza rana.

Te oprești în mijlocul orașului, auzi cum mașinile claxonează, vântul cum îți suflă în urechi și chiar dacă ești deja matură, mamă cu acte în regulă, revii în trecut, cu 20 de ani în urmă, când ești mică și fără puteri. Te trezești acolo, atunci… și… retrăiești momentul în care-ți juri să-i aperi pe toți cei mai slabi. Ești acolo, cu rana ta, plină de muci, lacrimi și ochi umflați de la atâta plâns. Ești mică și nu poți face nimic, ești blocată de frica pe care o simți. Te doare pieptul, nu mai poți respira, iar unicul sunet care te mai ține trează este vuetul înăbușit din urechi. Și nu mai știi – ești mică, ești mare, ești aici sau ești acolo. Cele două lumi pararelele au devenit una singură, trecutul și prezentul s-au întâlnit, iar frica și disperarea te blochează iar. Și tu înțelegi că n-ai uitat și n-ai iertat nimic, iar acea rană mai sângerează încă.

”Iartă, uită, lasă-le acolo!” – îmi strigă o voce din cap, ”nu pot, nu știu” – strigă o altă voce. Încerci să găsești vocea echilibrului, dar ea nu se aude, corpul tău e încă blocat – de frică, amintire și… durere.

Deschid ochii larg, încerc să ies din acest blocaj, îmbrac zâmbetul pe buze, îmi iau un ceai fierbinte, urc scările și înțeleg – fetița speriată e încă acolo, ea n-a dispărut niciodată. Unoeri, de frică ea fuge și tot de frică apare.

Poți să schimbi prietenii, casa, lucrul, țara, haina, dar fetița speriată n-o poți schimba. Ea e aceeași. Poate privirea e alta, poate zâmbetul e altul, dar ea e aceeași – mică, speriată și lipsită de protecție.

Text: Laura Grigore

Foto: Natașa Bujor

Părțile corpului

Trei căi de ajutor pentru când e insuportabil de greu

Chiar dacă ni s-a promis că totul o să fie bine, în viață nu e chiar așa. Bine o să fie, dar nu în fiecare zi. Uneori, multe zile la rând bine n-o să fie. Sau binele va fi relativ.

Chiar dacă uneori ne mai gândim că poate mai bine nu ar continua, viața noastră continuă. Indiferent de condiții sau de durerea sufletească. Cum să continuăm să trăim sau să re-începem să trăim, când am pierdut pe cineva drag sau când o parte din lumea noastră s-a ruinat?

Eu am câteva căi de a regăsi viața în mine și în corpul istovit de durere, pe care am ajuns intuitiv. Azi voi scrie despre cele mai blânde, pe care le numesc terapii corporale. Pentru acestea nu e nevoie de nimic, în afară de corpul pe care îl aveți.

Auto-masajul

O tehnică care cândva m-a salvat. Când prima dată, după o perioadă îndelungată în care mă pierdusem și habar nu aveam cine sunt și încotro s-o apuc, am început să-mi masez tălpile și palmele, niște gesturi care mi-au venit spontan într-o seară înainte de culcare, m-am simțit. Nu mai eram un boț de fire arse, devenisem ceva, cineva, pe care o simțeam între degetele mele. Tot haosul în care mă transformasem, se disipase. Prindeam contur. Formă. Simțeam cum sângele se întoarce în mine. Emoțiile. Aveam o inimă care bate. Un corp care respiră. Eram viață. Conștientizarea propriei existențe, prin simțirea pielii și cărnii care menține această existență, poate fi salvatoare.

10 minute de auto-masaj îți destupă toate căile prin care circulă energia în corp, îți energizează creierul, îți aduce vitalitate, te reconectează la centrul ființei tale și îți îmbunătățește somnul.

Meditația

Când spun meditație, spun relaxare totală, concentrare pe respirație și ascultarea corpului din interior. Nu trebuie să faceți nimic complicat sau deosebit, e suficient să vă așezați comod, dar cu spatele drept, pe scaun sau la podea, să închideți ochii și să lăsăți gândurile să plutească, fără să vă agațați de ele. Simțiți-vă corpul, fiecare centimetru din el, urmăriți-vă respirația, iar dacă ați conștientizat că vă împotmoliți în vreun gând, reveniți la corp.

5-10 minute de meditație te reechilibrează așa cum nu ți-ai fi putut imagina, îți luminează fruntea, îți deschide mintea, te reconectează la viața corpului în care trăiești și cu pământul care te ține. Este ca o întoarcere la sursă (și nu e deloc izoteric ceea ce scriu), acolo unde nu există început și sfârșit, nici moarte, nici pierdere.

Yoga

Am ținut piept ani la rând modei de a face yoga, deși elemente din ea am făcut de câte ori mergeam la stretching. Nu sunt pregătită pentru yoga, spuneam. Acum sunt. De câteva săptămâni practic yoga acasă, dimineața, urmând lecții pe youtube. Calitatea vieții mele se schimbă. Anxietatea, care diminețile mă copleșea, dispare. Mintea devine mai limpede, limitele ei parcă se dilată, apare o ușurință din interior, dar, totodată, tălpile capătă o mai mare forță de a se ține pe pâmânt. Extraordinară senzație.

Experiența de a-ți simți și a-ți trezi corpul prin mișcări de deschidere, aduce aer în fiecare celulă, împământează, echilibrează și, probabil, esențialul în perioadele dificile, te reconectează cu propria existență, prin corp.

20 de minute de yoga în fiecare zi, pot readuce fluxul vieții acolo unde acum e un pustiu sau uragan.

***

Ceva timp în urmă, apelam la alte forme de vindecare – vin, țigări, uneori petreceri, ca să pot uita, apoi – deconecta.

Veți citiți asta în orice articol despre modul sănătos de viață, dar eu oricum o voi scrie și aici, deoarece am trăit-o pe pielea mea – alcoolul și fumatul nu ajută pe termen lung. Nivelul de anxietate crește, suferința se amplifică, viața devine un șir de zile pe care trebuie cumva să le treci. Sensul se pierde. Ne separăm de corp, îl pedepsim. Și asta nu e foarte înțelept.

Numai grija și tandrețea față de sine, de corpul pe care îl avem, reconectarea cu el și cu tot ceea ce suntem, ne poate ajuta să ieșim din pierderi și suferință.

Pentru început, e suficient să vă neteziți cu o mână, măcăr și pe obraz.

Aveți grijă de voi.

Foto: Val Vesa /Unsplash

Părțile corpului

#zero_martie: 1 săptămână

Cu o săptămână în urmă am intrat în luna #zero_martie – o lună fără zahăr, alcool și aluat. Ideea acestei provocări mi-a venit din câteva motive:

Am observat că mă închei mai greu la blugi, iar două rochii cusute anul trecut mă cam strâng;

Am început să mănânc mai mult dulce decât obișnuiam în ultimii doi ani.

Mâncam destul de multă pâine, mai ales albă. Un timp îmi părea floare la ureche, deoarece am ajuns la greutatea pe care o aveam la 19 ani, însă neglijasem faptul că metabolismul meu nu mai este cel de la 19.

Conștientizarea că mă lăsasem pe tânjală, îmi crea disconfort. Chiar să nu fiu în stare să mă țin în mâini?

În luna decembrie practic nu a fost zi în care să nu beau câte un pahar de vin. Uneori două. Iar în preajma sărbătorilor – toate trei, patru, cinci. Organismul meu suportă bine alcoolul, în general. Ficatul este ok. Dar nu vreau să iau aceste lucruri ca pe ceva veșnic și gratuit. În plus, numai gândul că aș putea într-o zi avea o față pe care să fie urme de dragoste de alcool, mă face să vreau să renunț la el într-o clipă și pentru totdeauna.

Să înțeleg mai bine ce nevoi alimentare am și cum funcționează poftele mele, ca să le pot gestiona.

Primele două zile de abținere au trecut relativ ușor, deși cu dureri de cap, ceea ce mi s-a părut ciudat, deoarece din adolescență capul nu prea mă doare. Am fost mai atentă să beau suficientă apă, deoarece uneori durerile de cap pot apărea în rezultatul deshidratării, dar nu m-a ajutat.

A treia zi, obosită de durerea de cap, am decis să experimentez – presupuneam că durerea ar fi putut fi cauzată de schimbarea bruscă a felului în care organismul meu era obișnuit să funcționeze. Cu ceva dulce. De aceea, am căutat printre toate ciocolatele din casă cele câteva pătrățele cu 70% cacao și doar 6 grame de zahăr la 100 gr de produs. Le-am mâncat. Așteptam miracolul.

Intensitatea durerii a scăzut, însă nu a dispărut.

Greșeala nr. 1 – să încetez brusc să dau organismului ceea cu ce el era obișnuit. Schimbările ce țin de felul în care funcționăm trebuie făcute treptat.

A patra zi a început ok. Dimineața mâncam un bol de salată de fructe, amestecată cu ovăz opărit (terci fiert nu pot mânca), apoi brânză, ou fiert, ceai. Ca de obicei, doar că fără bucățica de „bunișor” cu care îmi plăcea să închei orice mic-dejun.

Era luni. O zi încărcată. Pe la 11:00, la birou, mi se făcuse foame. Am mâncat cele câteva inimioare de curcan, pe care le aveam la pachet. La 14:00 eram deja în altă parte, la o ședință mai oficială. Între timp, nu mâncasem nimic, nemaivorbind de un prânz complet. De aceea, când am ieșit de la ședință, m-am oprit la coffee-break-ul oferit de organizatori. Erau doar plăcinte, tăiate felii subțiri, și un fel de prăjitură. Eram lihnită, dar tot judecam, de aceea am ales plăcinta cu brânză, mi s-a părut că are mai puțin aluat. Mi-am luat trei felii și le-am înghițit pe loc. Și pentru că acolo unde a fost făcut un păcat, se face și al doilea – seara am fost la mama, care, sub ochii și nasul meu, a scos din rolă, pe la 22:00, un chec de mai mare frumusețea. Foarte conștientă de ceea ce fac, am tăiat o felie și am mâncat-o.

Greșeala nr. 2 – să nu-mi fac timp pentru o pauză în care să mânânc și să nu am cu mine gustări care să corespundă regimului meu alimentar.

Următoarele zile, cu cele două greșeli asumate și soluțiile găsite, nu mi-a fost greu. Mâncam la timp, nu aveam pofte, nici nu mă gândeam la ceva dulcișor sau la vreun biscuit cu ciocolată. De alcool, în general, am uitat.

Dar iată că aseară, trecând pe lângă o cafenea, în care nu fusesem încă, dar eram curioasă să văd cum e, că tot vedeam pe Social Media fotografii de acolo, am intrat. Mi-am comandat o cafea (eu beau cafea la orice oră din zi), m-am așezat confortabil, am scos telefonul să văd ce se mai întâmplă prin lume. Mă simțeam bine, absorbită de atmosferă și de ziua plăcută pe care avusem. A venit barista, mi-a pus comanda în față.

Pe o tava minimalistă, lângă ceașca de cafea, ulciorașul cu apă fierbinte pentru cafea americană și paharul cu apă, era pus, elegant și tot atât de minimalist, un pătrățel de ciocolată cu lapte. M-am uitat la el, m-am gândit „hm, ce-o să fie dacă o mânânc?” și, fără a mă gândi a doua ora, desfac ambalajul și o trimit în gură. Ciocolată cu lapte, care nu-mi place!

Greșeala nr. 3 – nici nu știu cum să numesc această greșeală… Lipsă de stăpânire de sine, de prezență, de conștientizare a ceea ce fac? Sau poate răzvrătirea împotriva regulilor pe care tot eu mi le impun (imaginați-vă aici un smile).

În concluzie: ceea ce, inițial, trebuia să fie doar o corectare a comportamentului alimentar și debarasarea de 3 kg, se transformă într-un experiment și un proces de autocunoaștere. Dacă până acum descoperisem deja de ce uneori mânânc dulce compulsiv sau de ce brusc mă apuc de fumat, acum încep să descopăr și alte motive care stau în spatele „of, nu m-am putut abține”, dar și a rolului mâncării, dincolo de cel de a ne menține în viață.

Va urma…

Foto: Rachael Gorjestani/Unsplash

Social

Rebus de #optmart

Instalația pe care o vedeți mai sus se află la intrarea la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea de Stat din Moldova. Cel mai probabil a fost pusă acolo în cinstea zilei de 8 martie, adică Ziua internațională a femeii, care, după cum explică Wikipedia, este sărbătorită ”pentru a comemora atât realizările sociale, politicile și condițiile economice ale femeilor, cât și discriminarea și violența care își fac încă simțită prezența în multe părți ale lumii.”

Și acum, haideți să rezolvăm un rebus – cum credeți, care e mesajul acestei instalații, dedicate Zilei internaționale a femeii, ținând cont că este în incinta unei facultăți de jurnalism, în anul 2019, într-o țară în care accesul la informație încă nu este îngrădit, viteza internetului este mare, iar posibilitățile de a călători și a te instrui internațional sunt mai multe ca niciodată până acum?

Vă propun câteva variante de răspuns:

Foto: Dina Zaiaț

Social

Nu avem la baza societății noastre interdicția violenței

TDiscuțiile despre violență (violența sexuală, copiii bătuți, bătăile în stradă și agresiunea fizică în general) degenerează în declarații de genul:

„Orice om normal știe și așa că violența nu este acceptabilă. Iar cei care violează femeile, agresează alți oameni și se manifestă în general agresiv – sunt niște elemente marginale, oameni din pături sociale vulnerabile, care sunt departe de normele socio-culturale. În general, societatea noastră nu acceptă violența de niciun fel, apelați la lege. dacă vă simțiți vizați”.

Greșeala noastră este să credem că noi, cei care stăm aici, pe Facebook, formăm societatea, iar cei care nu sunt de acord cu valorile general umane moderne sunt un grup mic de oameni asociali.

De fapt, proporția e inversă. Și m-am ferit să-i numesc pe ceilalți – asociali. Pentru că anume ei formează baza societății noastre. Iar cei care luptă cu violența de tot felul, da, sunt un mic cerc de idealiști. Ei creează o bulă informațională de corectitudine și intoleranță la abuzuri, care nu corespunde societății intregi. Altfel spus, noi nu suntem societatea.

Acum hai să vorbim despre stereotipul că societatea noastră nu acceptă violența

Vă aduceți aminte când ați văzut ultima dată un om care se cacă în mijlocul drumului? Nu neg că se mai întâmplă, dar în general, numărul acestor cazuri se reduce la zero. Iată exemplul când în societate există zero toleranță la anumite chestii. Oamenii percep la nivel de subconștient că nu trebuie să-ți faci nevoile în stradă, față de alți oameni.

Mă rog, unii bărbați nici azi nu se sinchisesc să vopsească gardurile cu secrețiile lor fiziologice. Dar chiar și ei caută ulițe mai dosite, se dau după colț sau încearcă altfel să ascundă acest proces. Imaginați-vă că cineva se așează pe vine în Piața Marii Adunări Naționale. Acest om va fi ridicat și dus mai degrabă la consultație la psihiatru decât la sectorul de poliție. E clar doar că omul are ceva probleme la căpucean, dacă face acest lucru. Sau dacă vă treziți că vecinul își face nevoile la intrare în bloc, va trebui să treacă ani până lumea va uita acest lucru.

Acum, pentru comparație, aduceți-vă aminte de câte ori ați întâlnit situația când cineva este bătut. Bărbat, lovind o femeie, sau părinte, lovind un copil? Cum ați reacționat? Ați intervenit sau ați trecut pe alături? Răspundeți sincer, măcar și în gând.

Nu avem la baza societății noastre interdicția violenței. Dimpotrivă, e parte componentă a „tradițiilor din moși strămoși”. Faptul că un bărbat își bate soția la beție generează mai degrabă vorbe de genul „fără foc nu iese fum”. Despre violuri nici nu mai zic. Hărțuirea sexuală, în general, e ceva care se întâmplă doar prin Europa și America pentru că „n-avem noi așa ceva”, „nici nu poți să mai flirtezi cu cineva că ești acuzat de hărțuire sexuală” șamd.

Violența sub orice formă e un lucru obișnuit în societatea noastră. Copiilor nu le spune nimeni că nu au dreptul să atingă, fără permisiune, un om străin. Că nu au dreptul să lovească pe nimeni. Dimpotrivă, sunt încurajați să lovească înapoi, să arate cine e mai puternic.

În spațiul public abuzurile și violența sunt arătate atât în filme, cât și show-uri,  fără vreo cenzură. Și nimeni nu-și face griji ce învață copiii de la televizor.

Dacă la vreun show se discută liber despre viol, atunci accentul este neapărat pe vinovăția victimelor agresorilor și violatorilor, despre comportament, îmbrăcămintea și machiajul lor. Omul, despre care se știe că și-a lovit soția, nu este ostracizat, nu este trimis la psiholog să –și trateze tărtăcuța.

Toți se fac că plouă. În schimb, femeile aduse la limită, distruse în bătăi, care în atacuri de disperare-și ucid agresorii, sunt condamnate fără cercetare, fără ajutorul psihologului, sunt judecate public și umilite că au îndrăznit să se apere.

Suntem încă o societate care susține tacit violența și legea celui puternic, iar micul grup de luptători pentru drepturile femeilor, a copiilor, sunt încă niște extratereștri.

Traducere: Diana Mihuță

Textul original: Alexeenko Anastasiya

Tradus și publicat cu acordul autoarei.

Foto: Alisa Mulder/Unsplash

Dragă redacție

Nici măcar nu visam la un prinț

Când eram mică, visam să am o casă mare. Mare, mare, în stil franțuzesc.

Iar în casă sa fie o cameră mare, în care sa fie biblioteca. Cu pereți înalți cât două etaje și cu geamuri până în pod, care să dea într-o grădină imensă.

Rafturile sa fie din lemn. Să fie o canapea, iar eu să mă întind pe canapea, dimineața sau seara, sau la amiază, și să citesc, fără să mă grăbesc nicăieri.

Să mă trezesc dimineața, și în pijama, fără să trebuiască să plec la un serviciu, să cobor cu cafeaua în bibliotecă. Asta visam eu când eram mică. Nici măcar nu visam la un prinț. Visam la cărți!

Dacă nu ar trebui să fac bani, ce aș face eu din plăcere, asta ar fi să scriu. Să scriu din plăcere și să citesc.

Se pare că e adevărat când psihologii afirmă că noi, când suntem mici, și autentici probabil, știm cu adevărat ce iubim. Ce ni se potrivește.

Eu peste 20 ani aproape, am revenit la mine cea de 11-12 ani, care scria compuneri. Căreia îi plăcea să scrie.

Când eram mică, făceam multă franceză. Totuși nimic nu e întâmplător. La aproape 32, eu ador Franța. Am revenit la franceză, ca la o carte bună la care revii mereu.

Nu mă forțez, doar sunt. Eu, cea adevărată. Nici măcar nu trebuie să mă caut. E destul doar să mă ascult, să mă aud.

Totuși cât de cald și dulce în suflet se face, când revii cu sufletul în copilărie.

La mine cea visătoare, cea îndrăzneață, cea plina de vise.

Text: Livia Danu
Foto: Annie Spratt on Unsplash

Social

Consecvență, floare rară

Această postare e ceea ce nu am putut ține în mine după concertul Cristinei Scarlat. Când partea muzicală s-a încheiat, artista l-a învitat în scenă pe fostul președinte, Vladimir Voronin. Omul care s-a făcut vinovat de multe păcate împotriva cetățenilor acestei țări. Ceea ce mi s-a părut incredibil este că sala l-a aplaudat cu multă ardoare. Iar la glumele lui, publicul râdea așa, că orice șef de partid s-ar bucura să aibă astfel de aderanți.

Unul dintre cele mai dificile lucruri în viață este consecvența. Să ai niște valori și să te ții de ele.

Consecvența este ceea ce nu poți unge pe pâine. Se mai poate întâmpla, în unele părți ale lumii și în anumite timpuri, că din cauza ei să rămâi și fără pâine.

Consecvența nu se vinde la kilogram. Deși, mulți caută s-o cumpere. Le trebuie pe vreo două sezoane. Au auzit că e în trend.

Chiar dacă am crescut suficient, ca să pot înțelege anumite fenomene și particularități ale speciei umane, continuă să mă șocheze ușurința cu care oamenii uită – nedreptățile, lipsurile, abuzurile de putere, frica în care trăiau, tirania, corupția. În cazuri deosebit de grave, uită deportările la care au fost supuși, ei și familiile lor, genocidul, condamnările la ani grei de pușcărie sau sentințe cu moartea pentru convingeri politice, pentru credință, pentru infidelitate regimului sau, pur și simplu, pentru că nu au fost în locul nepotrivit, în momentul neportivit.

Ceea ce cândva părea de nesuportat, nedrept, ceea cu ce luptam, ceea ce blestemam și nu aveam ochi să vedem, azi aplaudăm, cu îngăduință cu care părinții își aplaudă odrasla, care a recitat frumos o poezie, după ce mai n-a dat foc casei.

Doar că un fost președinte, împotriva căruia atâta lume a ieșit în stradă, și nu a ieșit degeaba, nu este un copil. El e un om care cândva deținea puterea supremă în țara asta și făcea abuz de ea.

Ah, dar ce contează… El e atât de drăgălaș acum, cu glumele lui de om bătrân…

Să facem un exercițiu de imaginație. Exact așa peste ani, va fi aplaudat și inamicul numărul unu al zilelor noastre – Vlad Plahotniuc. Exact așa vreo artistă sau artist îl va chema în scenă și lumea va aplauda cald. Li se vor umezi ochii la amintirea că au fost vremuri când îl urau pe acest bătrânel inofensiv, care se ține brav și împușcă cu glume. Și tot așa, se va uita totul. Că de, suntem oameni… De ce să ținem minte răul care ni s-a făcut?

Probabil, am trecut azi prin una din cele mai dure lecții de viață. Dar am auzit că maturizarea doare.

Foto-simbol. Glaad ar fi perfect pentru mulți cetățeni ai acestei țări.