All Posts By

Teotitude

Social

Sunt ok. Orice ar fi asta.

Probabil îmbătrânesc. Zvâcnirile mele protestatare se fac mai puține. Aleg confortul. Aleg să arăt bine. Aleg să am flori în casă. Să-mi fac peelingul la timp. Iar dacă în vreo dimineață nu reușesc să fac yoga – ziua devine un calvar. Aleg semințe de chia la micul – dejun. Și serile fără alcool. Aleg să mă culc la ore fixe, să dorm adânc și fără gânduri existențiale.

Aleg să trăiesc în bula mea mică, unde toți sunt deschiși, toleranți, cu viziuni progresiste, unde fiecare triază gunoiul, refuză pungile de plastic și cunoaște diferența între persoană nebinară și persoană trans. Unde în fiecare zi pot să mă declar cu o altă identitate și să fie ok.

Cu toate acestea, sunt perioade când vâna ceea protestatară, încă vie, ajunge să fie întinsă până plesnește.

În ultimul timp vreau tot mai mult să protestez împotriva etichetelor, presupunerilor și gratuităților de tot felul. Împotriva felului în care oamenii decid a priori cine ești, cum ești și cum trebuie să fii. Când își construiesc castele de nisip despre tine și te zidesc în ele. Când vor să te vadă într-un fel anume și nu-ți vor ierta niciodată că le-ai spulberat proiecțiile. Când pretind că știu – cine ești, de unde vii, unde mergi și ce gândești. Când vor să-ți găsească forma în care să te bage (în colecția lor de forme) și se enervează când înțeleg că azi ai o formă, mâine alta, iar poimâine – a treia.

Acesta este protestul pe care vreau să-l păstrez. Eu, om, femeie, care singură pe mine m-am surpins la tot pasul cu ieșiri din forme. Care nu vrea zidită. Care a iubit și bărbați, și femei, fără să-și pună întrebări cine este: hetero- sau homo-. Care își respectă dreptul la flexibilitate, schimbare, eșec. Care a înțeles cu sânge că în viață nimic nu e bătut în cuie, nici măcar viața… Și că singura constantă este moartea.

Sunt ok. Da. Sunt ok. Orice ar însemna asta. Ceea ce vă doresc și vouă.

Părțile corpului

„Hai să văd și eu cum e viața fără zahăr, pâine și dulciuri!”

Cine urmărește postările și articolele pe Teotitude, știe și ce scrie Diana Guja despre renunțarea la zahăr și alcool. Eu o citesc de ani buni și mă simțeam întotdeauna oarecum neputincioasă că nu pot și eu așa, să mă iau în mâini și să schimb meniul, modul de viață, totul.

Iarăși, cine o citește pe Diana, știe prea bine că fiecare din aceste schimbări vin după niște procese interioare, care, de fapt, provoacă schimbările.

Poate vă mai întrebați ce e cu promovarea asta insistentă? Haha. Pentru că unele lucruri se întâmplă mai greu și mai dureros decât altele.

Pe la mijlocul lui martie, am zis într-o doară: „Hai să văd și eu cum e viața fără zahăr, pâine și dulciuri!”. Am schimbat pâinea pe galetele din cereale espandate, dulciurile – pe câte o lingură de miere, de fiecare dată când mă rupea pofta de bunișor, croissantele pe banane. Cel mai greu a fost să beau cafeaua fără zahăr. Recunosc, chiar și azi la aproape două luni de experiment, cafeaua doar cu lapte-mi pare fără gust.

După prima săptămână am descoperit cu surprindere că burta mea nu se mai umflă spre seară, că, de fapt, nu mai e atât de mare. Peste o lună m-am prins că nu mă mai strâng pantalonii cu talie înaltă. Azi, la două luni fără cinci zile, am îmbrăcat unul din sutienele aruncate la fundul dulapului, nu pentru că era vechi, ci pentru că nu încăpeam în el. L-am purtat fericită toată ziua.

În tot acest răstimp n-am urcat pe cântar. N-am idee câte kilograme m-au părăsit. Redescoper garderoba de câțiva ani, savurez hainele care mi se alunecă pe corp, măsor rochiile dragi.

Ca și acum câțiva ani, mă privesc goală în oglindă și-mi place ceea ce văd. Deși nici acum nu-s mama supleții.

Modul meu de alimentație nu s-a schimbat prea mult. Gătesc paste când am poftă, mănânc pizza când mai facem o comandă la birou, împreună cu colegii, mă înfrupt din plăcinte, dacă merg la mama. Dar niciuna din opțiunile care includ aluatul nu se întâmplă mai des de o dată la câteva zile.

Următoarea etapă este să mă conving să merg la sala de sport. Alergatul nu mă atrage deloc. Cel puțin deocamdată. Dar îmi dau credit de încredere. Sunt sigură că mă pot surprinde. Motivațiile, ca și tentațiile sunt în jur și fac cu ochiul.

Text: Diana Mihuță

Interviuri

Și-a dobândit auzul și libertatea de a iubi

Romanța s-a născut într-o familie modestă cu mai mulți copii, fiind una dintre cele două gemene mezine. Surorile semănau leit, doar că Romanța nu pronunța cuvintele la fel de bine ca sora ei. Când fetele au împlinit trei ani, mama lor a înțeles că Romanța nu auzea decât foarte puțin, din acest motiv nu putea vorbi corect. Vorbea doar cu frânturile de cuvinte pe care reușea să le audă. Dar mama a luptat și i-a făcut rost Romatei de un aparat auditiv, cu care fetița putea să audă ceva mai mult de 65 la sută din ce aude restul lumii. Când era mai mare, își aduce aminte că se mai ciondănea cu mama că o impunea să îmbrace rochițe sau haine mulate, iar ei îi plăceau hainele largi, comode și nu suporta să aibă genunchii dezgoliți. Pentru că mama i-o tot dădea exemplu pe sora geamănă, cochetă, Romanța era mereu supărată pe ea și se gândea că ar fi fost mai bine să nu aibă o soră geamănă. Romanța mai ține minte că acasă i se spunea în glumă – baiatul familiei, dar ei îi displăcea asta. Era fată, doar că diferită de sora ei. La 11 ani surorile au plecat la studii în România, unde învățau și frații mai mari. Acolo mama lor putea veni mai rar, deși le-a vizitat în fiecare lună, până fetele au împlinit 14 ani. Apoi mama a plecat în Italia să câștige bani, așa că au început a comunica doar la telefon. Iar la 16 ani fetele și-au văzut mama pentru ultima dată, în sicriu. Peste un an a decedat și tatăl. La 23 de ani Romanța și-a cumpărat primele aparate auditive performante, iar la 24 a recunoscut că este lesbiană. Acum are 28, este fotografă talentată și un om foarte senin și împlinit. Am vorbit cu Romanța despre cum este să fii lesbiană, hipoacuzică și fericită în Republica Moldova.

Romanța, mi-ai spus că ai aparatele auditive doar de 5 ani și ai mers la o școală obișnuită din sat. Cum ai reușit să faci față?

Hai să începem de la grădiniță. Am descoperit că nu aud la vârsta de 3 ani. Țin minte cum stăteam cu mama în pat și mă jucam cu firele de lână care se desprindeau de la pijama și mama îmi șoptea să nu le rup, dar eu am auzit doar momentul în care a strigat: „Nu rupe, nu auzi ce-ți spun?” Și eu i-am zis: „Nu, nu aud”. Apoi ne-a aranjat pe ambele surori în diferite colțuri ale odăii și spunea fraze pe care sora le auzea bine, iar eu nu le auzeam deloc.

A urmat controlul ăla învechit pe care nu o să-l uit niciodată. Medicul mi-a băgat un instrument mare și rece adânc în ureche. A fost foarte dureros, apoi mi-a împins în ureche o seringă mare cu apă. O tehnică exterm de dureroasă, bine că nu se mai face așa. Totuși, medicii nu mi-au putut spune cauza.

Mama a obținut cu mult efort un aparat auditiv gratuit pentru mine, abia la 9 ani. Era unul care se seta macanic. Nu auzeam prea bine nici cu el, dar a fost prima dată în viață când am auzit păsările cântând. Era ceva extraordinar. A fost o experiență de neuitat. Creierul meu nu cunoștea sunetul respectiv. Nici nu știam ce e și unde să caut cu privirea acel sunet. Așa s-a întâmplat și atunci când mi-am pus aparatele noi – au apărut brusc multe sunete noi, așa că întorceam mereu capul și căutam sursa acelor sunete. Habar nu aveam cu ce să le asociez.

La școală vorbeam cum auzeam, dar auzeam puțin. Așa că utilizam cuvinte greșite. Apoi am fost la logoped și am învățat să citesc pe buze și să vorbesc corect.

Te-ai simțit discriminată din cauza auzului slab?

Nu neapărat discriminată, dar mi-a fost greu. Trebuia să stau în prima bancă și să mă concentrez mult, ca să înțeleg ceva. Dar când ai probleme de auz, ai și probleme de vorbire, de scriere. Scrii cum auzi. Aveam întotdeauna caietul roșu de la însemnările profesorilor. Dacă un coleg îmi cerea caietul să copieze, nu îl dădeam niciodată, știam că e plin de greșeli și mă incomodam.

Erau mici neînțelegeri în clasă. Copiii făceau glume, ca orice copii, nu neapărat răutăcioase. Când nu înțelegeam ceva sau repetam greșit, râdeau de mine, mă mai luau peste picior. Oamenii nu o fac ca să te simți rău, mai degrabă te jignesc din neatenție. Mătușile mele, cu care am crescut, mai spun uneori în discuții: „Ce, nu auzi?!” și eu le răspund: „Nu știu, trebuie să merg la control, poate am vreo problema de auz.” (râde) Facem glume și râdem împreună.

De fapt, nu pot spune că m-am simțit în afara grupului, m-am simțit normală. Dar mi-a fost foarte greu, pentru că fără aparatul auditiv trebuia să mă concentrez mai mult decât o persoană care are auzul în regulă și oboseam din cauza asta. Încercam să mă concentrez și să demonstrez tuturor că sunt o persoană normală. Dareram foarte închisă, pentru că atunci când ești adolescent vrei să ai prieteni perfecți, nu vrei prieteni cu defect. Nu ești prieten cu oamenii mai slabi sau mai grași, sau cu persoanele care nu aud bine. Așa că mă izolam. Adolescenții știu cum să-ți atingă punctul vulnerabil în certuri, așa că eu îi evitam.

Crezi că persoanele hipoacuzice sunt discriminate în țara noastră?

Nu am avut ocazia să învăț limba semnelor. Mi-ar fi interesant să vorbesc cu acea comunitate, dar nu îi pot înțelege, de asta nu mă simt parte din grupul lor. Observ în locurile publice, atunci când sunt persoane care vorbesc prin gesturi, oamenii îi privesc lung, se feresc de ei, parcă ar avea ciumă, parcă le este frică să se molipseasc de ceva foarte grav. E păcat, pentru că printre acești oameni, care vorbesc prin gesturi, pot fi persoane mai bune, mai speciale decât cei care îi privesc cu dispreț.  

Oamenilor hipoacuzici nu li se oferă șanse agale. Nu li se descoperă darul. Printre ei pot fi mari doctori, ingineri, dar statul nu se prea interesează de capacitățile lor și nu le oferă șanse egale de dezvoltare. Dacă un copil este discriminat din cauza unui defect mic, nu îi dai șansa să facă lucruri mari. Am simțit asta din propria experiență. Dacă aș fi avut aparatele auditive din copilărie, puteam învăța mai bine la școală, puteam alege din mai multe oportunități în viață.

De ce a fost nevoie de atâta timp pentru a face rost de aparatele auditive?

Părinții mei au decedat 12 ani în urmă și eu am avut multe alte priorități. Nu făcusem niciun control medical elementar de la vârsta de 9 ani. La 21 de ani, după liceu, m-am dus să muncesc în Italia. În primul an am mers la un control de auz gratuit și atunci am înțeles care e problema mea. Am început să plâng, nu credeam că e atât de grav. Credeam că voi putea soluționa problema în momentul în care voi avea bani.

Medicii mi-au spus că, fie m-am născut cu nervul auditiv mort, fie a fost un zgomot puternic care mi-a omorât nervul. Oricare ar fi cauza, nu există un tratament, nu se face operație. Trebuie să port aparat auditiv toată viața, iar dacă nu-l voi purta aș putea pierde definitiv auzul și capacitatea de a vorbi. Așa că auzul a devenit imediat scopul numărul unu – trebuia să muncesc, să fac rost de aparatele auditive. În Italia cel mai ieftin aparat costa 1200 de euro, iar eu aveam nevoie de două. Îngrijeam un om bătrân 7 zile în săptămână, 24 de ore din 24, iar salariul meu lunar nu ajungea la nici jumătate din costul unui aparat.

Pare a fi un salariu prea mic pentru efortul depus.

Așa e. Dar nu știam limba italiană. Sora mea a învățat-o mai repede, dar eu, fără aparat auditiv, am învățat-o în jumătate de an și am învățat-o greșit. Cum auzeam, așa învățam. Mai târziu am învățat-o de la zero. Am încercat să lucrez și la hoteluri, dar nu voiau să mă ia din cauza auzului slab.

Cât timp ai lucrat pentru a-ți putea permite aparatele auditive?

Am reușit să strâng 1200 de euro și am venit în Moldova, cu speranța să găsesc ceva mai ieftin. Aici am găsit două aparate la prețul de 500 de euro. A fost o veste foarte bună. Acum pot auzi până la 80 la sută. Nu aud când oamenii vorbesc în șoaptă și alte câteva sunete, în schimb, acum îmi pot pune aparatele auditive, dau sunetul la maxim pe Youtube și ascult orice sunet. De regulă, ascult cântecul păsărilor, balena, delfinul, orice pentru ca creierul meu să înregistreze sunetul respectiv.

Faci des asta?

Asta mă relaxează. Mie îmi plac sunetele. E păcat să ai ocazia să le auzi și să nu le asculți. Îmi place cel mai mult cum sună universul și balena. Pot să le ascult la nesfârșit. Sunt superbe.

După ce ți-ai cumpărat primele aparate auditive a urmat și primul coming-out. Povestește-mi cum a fost.

Eu nu am făcut coming-out decât în familia mea. Dacă aș face un coming-out public, știu că aș fi discriminată. Atunci când ești persoană homosexuală deschisă, lumea nici nu îți oferă șansa să te cunoască din altă perspectivă.

Atunci când faci coming-out în fața oamenilor care te cunosc, e greu să le schimbi opinia inițială despre tine. Ei zic: „Păi tu ești Romanța aia pe care o cunosc bine, ai trecut prin multe, de ce să mă uit la tine cu alți ochi acum?”. Cu oamenii noi e diferit. Dacă nu știu despre tine decât faptul că ești lesbiană, probabil nici nu vor dori să afle ceva mai mult.

Moldovenii au atitudine similară  față de toate calitățile neordinare ale unui om – nu vor să te cunoască mai bine din cauza că nu prea auzi, că nu ai o mână, că ai fața „strâmbă”. Aspectul, imaginea contează mai mult decât interiorul unui om. Moldova are nevoie de mult timp ca să treacă peste acestă abordare superficială a oamenilor. Iar în sat chiar este periculos să fii diferit.

Cum te-ai simțit după ce ai acceptat faptul că ești lesbiană?

I-am spus mulțumesc lui Dumnezeu pentru posibilitatea de a iubi pe oricine, nu doar oamenii de un anumit gen. Eu iubesc oamenii – nu genul lor.

Sunt persoanele homosexuale mai discriminate decât cele hipoacuzice?

Da. De mică am fost sâcâită să mă port mai feminin, să port păr lung. Acum am găsit ieșire din situație – le zic că mă tund scurt ca să nu deranjeze aparatele auditive și merge povestea asta. Eu mi-am dat seama că sunt lesbiană la 12 ani, dar nu puteam spune lumii asta. Unicul protest pe care puteam să-l manifest era prin îmbrăcăminte, prin faptul că nu mă jucam și nu mă purtam așa cum i se cuvinea unei fetițe. Mama ținea mult la opinia satului și suferea că sunt diferită și mai am și defect. Eu încercam să o încurajez, să-i spun că voi învăța bine, că voi reuși în viață…

La liceu, în România, îmi dădeam bine seama că îmi plăceau fetele, dar acolo cuvântul lesbiană era o formă de jignire. Băieții numeau așa fele dacă erau urâte, sau dacă nu voiau să iasă cu ei. Îmi dădeam seama că e de rău și trebuie să fug de asta.

În Romînia am cunoscut un indian și am fost căsătorită cu el. Cred că era și el gay, dar nu își dădea seama, era musulman. El m-a ajutat foarte mult, ne înțelegeam foarte bine, uneori telepatic. Mai târziu, în Italia, am cunoscut un tunisian. Am fost cu el 2 ani și apoi nu am mai rezistat. În Italia am văzut că nu mai este vreun pericol pentru persoanele LGBT și am decis că pot să fiu eu însămi. Mi-am luat inima în dinți și mi-am lăsat iubitul. Apoi am făcut coming-out în fața mătușilor mele. Mătușa mai mare a spus calm: „Eu știu, așteptam momentul în care o să iei decizia”. Spunea că a înțeles că sunt lesbiană pe când aveam vreo 13 ani. Mă bucur că m-au acceptat. Dar mi-au spus să nu spun nimănui când vin acasă, pentru că oamenii pot fi răi. Mai ales că mama mea are o reputație foarte bună. Nu voiam să dăunez amintirii despre ea.

Îți reușește să eviți întrebările tradiționale ale satului care, de regulă, vrea neapărat să joace la nunta ta?

Atunci când lumea mă întreabă când îmi găsesc iubit, zic că am unul în Italia. Iar relația la distanță durează la fel cum a durat relația părinților mei atunci când mama lucra în Italia și tata la Moscova. Asta pune punct întrebărilor.

Nu ar fi fost mai simplu să rămâi în Italia?

Poate, dar am simțit că vreau să locuiesc în Moldova și să mă fac fotografă aici. În Italia mă simțeam diferit. Chiar am încercat să obțin o îndemnizație socială de la statul italian pentru dizabilitatea mea, dar auzul meu s-a dovedit a fi prea bun. Cu 2% mai bun decât limita pentru care puteam lua îndemnizația. Așa că am renunțat la această idee. În Moldova nici nu am încercat să cer acest ajutor. Eu mă simt normală. Dacă reușesc să câștig singură, de ce să cer ajutorul cuiva?

Câștigi bani din fotografii?

Da, am zis că vreau să fac ceva ce-mi place. La făcut fotografii nu trebuie să auzi, trebuie doar să vezi. Eu văd detalii pe care nu le vede toată lumea. Când nu auzi bine, organismul compensează prin alte abilități. Eu observ detalii interesante și am memorie vizuală foarte bună. Îmi place să fotografiez.

Hipoacuzia și homosexualitatea sunt două caractersistici care te deosebesc de populația majoritară. Crezi că sunt avantaje sau dezavantaje?

Astea mi-au format personalitatea. M-au făcut mai puternică, din punct de vedere psihic, și spiritual. M-au făcut o luptătoare. Datorită acestor calități am înțeles că orice persoană poate ajunge acolo unde vrea. Niciun motiv nu trebuie să-ți fie impediment – că nu auzi, că nu ai, că nu vei fi acceptat… Întotdeauna există frică că nu vei reuși, dar trebuie neapărat să încerci, să lupți și să invingi.

Cum s-a schimbat viața ta după ce te-ai acceptat așa cum ești?

Viața a devanit frumoasă. Știam că se va schimba spre bine. Când am avut prima relație cu o femeie, a durat doi ani și am simțit emoții deosebite. Mi-am dat seama cât de prostească este interdicția asta socială de a iubi pe cine vrei și a fi alături de omul iubit. Acum sunt mai fericită, mai liniștită și mai liberă în tot ceea ce fac.

Ce te-a ajutat să te accepți, să fii OK cu tine?

Dacă  există o persoană care să te susțină, uneori fără cuvinte, cineva care să-ți pună mâna pe umăr și să te privească cu înțelegere, e suficient. Eu o am pe sora mea geamănă care m-a înțeles. Chiar dacă în copilărie se punea accent pe diferența dintre noi și mă simțeam prost, acum mă simt norocoasă că e sora mea.

Text: Doina Ipatii

Foto: Drew Graham/Unsplash

*Acest material a fost scris în cadrul campaniei Sunt Ok și inițial a fost publicat pe gdm.md

Părțile corpului

Cum #zero_martie s-a transformat în #zero_aprilie

Azi a început a șaptea săptămână în care nu beau alcool, nu mânânc zahăr și mă abțin de la aluat.

Dorința de a continua acest stil de alimentație a venit de la sine – mi s-a părut cumva straniu să încep de pe 1 aprilie să mănânc dulce și să beau alcool, de pacă nimic nici n-a fost. De aceea, #zero_martie s-a transformat, organic, în #zero_aprilie.

Dacă aș rezuma această experiența la o propoziție, ar fi – „De șapte săptămâni, stilul meu de viață s-a schimbat fundamental”.

Cum e #fără_zahăr?

Sinceră să fiu, am avut câteva tentative de împăcare cu deserturile, mai ales în cele 3 zile la Istanbul, unde am fost după #zero_martie.

Și da, am gustat câte puțin din ceea ce-mi făcea cu ochiul. Atunci am descoperit că mă deranjează gustul care persistă în gură după alimentele dulci.

Altă descoperire a fost că dorința de a gusta venea, în primul rând, de la estetismul prăjiturilor, de la cât de bine arătau, de la felul în care erau aranjate pe mici rafturi de sticlă în restaurantul hotelului în care am fost cazată la Istanbul.

Acum, de exemplu, sunt la Kiev, într-un hotel cu mult mai simplu, în care prăjiturile sunt înghesuite pe farfurii, într-un restaurant de un kitsch post-sovietic, atât de drag în regiunea noastră, încât dorința mea de a le gusta este înnăbușită din fașă.

Ochiul se bucură, gura cere – e despre dulce.

Lifehack: dacă sunteți la început de cale #fără_zahăr, evitați locurile unde puteți să vă întâlniți, ochi în ochi, cu deserturi frumoase. Apropo, frumoase nu întotdeauna înseamnă delicioase.

Deseori sunt întrebată ce fac atunci când mi-e foarte poftă de dulce. În primul rând, deja nu-mi mai este foarte poftă. Sunt, însă, zile când simt că vreau altceva decât apă sau fructe, ceea cu ce înlocuiesc, de obicei, deserturile. Atunci mănânc migdale, răchițele uscate și caise uscate. Dar cu măsură – o lingură de răchițele, o lingură de migdale, trei caise uscate. Și, desigur, ciocolata neagră este salvatoare.

Bine de știut: majoritatea ciocolatei negre care se vinde în Chișinău are zahăr. Cea mai inofensivă în acest sens este ciocolata Vivani 99% cacao. Ea conține mai puțin de un gram de zahăr la 100 de grame de ciocolată. În Chișinău o găsiți cu aproximativ 50 de lei, inclusiv în magazinele Nr.1.

Cum e fără aluat?

Cu abținerea de la aluat a fost neașteptat de simplu. M-am limitat la cel mult două felii de pâine integrală la micul-dejun. La Istanbul mi-am permis câte un simit (covrig turcesc cu susan) în fiecare dimineață (în total trei).

Altă descoperire pe care am făcut-o este că, odată ce scoți din meniu alimentele față de care ai cea mai mare slăbiciune, rămâi fără pofte. Îmi pare logic. Această nouă realitate îți creează spațiu pentru un regim alimentar echilibrat.

Din moment ce am exclus copturile și alte deserturi, și pâinea în abundență, am început să mânânc legume dublu, să beau apă în cantitate dublă, să nu simt foame la fiecare 2-3 ore și să mă concentrez pe altceva decât gândul „ce aș mai mânca bunișor?”.

Toate acestea m-au adus, natural și lin, la o altă etapă – postul intermitent sau, cum e cunoscut în toată lumea – intermittent fasting.

Ce este intermittent fasting?

Intremittent fasting sau postul intermitent este regimul alimentar în care se face o pauză de minimum 12 ore între ultima masă a zilei și următoarea masă.

Postul intermitent poate fi ținut în câteva moduri, eu am ales varianta 8/16, ceea ce înseamnă că mânânc într-un interval de 8 ore și fac o pauză de 16 ore până la următoarea masă.

Mai multe, însă, despre postul interminet voi scrie într-un articol separat.

Cum e fără alcool?

Dacă, acum două luni, cineva mi-ar fi spus că aș putea merge la o zi de naștere sau altă petrecere dedicată unei sărbători, la care se bea vin bun sau spumant brut, iar eu voi sta cu paharul de apă în mână și oricum mă voi simți bine, voi râde, voi face glume, voi dansa, voi participa la discuții – nu aș fi crezut.

Până nu demult nu-mi puteam imagina o petrecere sau, pur și simplu, o întâlnire între amici sau prieteni dragi, unde să nu se bea alcool. Astfel de idei îmi păreau absurde, mă băgau într-o stare de plictiseală extremă și simțeam chiar cum îmi adie a miros de spital sau azil de bătrâni. Nu înțelegeam eu asta și gata.

Lucrurile, însă, se schimbă. Și în aceste schimbări e ascunsă frumusețea vieții. Și tenul luminos, și dispoziția bună, și energia, și vitalitatea.

Ce schimbări mai aduc cu sine renunțarea la alcool și zahăr?

Odată cu schimbarea obiceiruilor alimentare, există riscul să ne îndepărtăm de oamenii cu care cândva ne plăcea să petrecem serile la o sticlă de vin, bere, vodcă sau la o ceașcă de ceai cu tort.

Aceste schimbări de mediu sunt, însă, normale și chiar sănătoase, mai ales în cazul în care alcoolul și/sau zahărul s-au transformat în probleme care ne influnețează simțitor de negativ viața.

Vestea bună e că întotdeauna poți să găsești oameni care sunt pe aceeași lungime de undă cu tine, cu atât mai mult în epoca rețelelor de socializare. Oameni cu care să construiești relații noi, într-un context nou. Concret pentru mine, în acest sens nu s-au schimbat multe – în cercul meu de prietene și prieteni cu care comunic cel mai des, se bea moderat, iar absitența este respectată.

Și mai departe…?

Nu voi exagera, dacă voi spune că o mică(mare) schimbare a obiceiurilor alimentare îți poate schimba viața fundamental, începând cu felul în care te simți când te trezești dimineața și terminând cu cercul social în care (poți să) ajungi.

Toate acestea contribuie direct la îmbunătățirea calității vieții și deja după depășirea perioadei în care se manifestă efectele secundare ale renunțării la zahăr, începi să simți că viața nu va mai fi aceeași, dacă continui în același ritm.

Decizia de a nu mânca zahăr, aluat și a nu bea alcool mi-a venit spontan, fără vreun plan pe termen lung și fără așteptări prea mari.

Însă ceea ce s-a întâmplat în acest timp, m-a făcut să înțeleg (e una să citești asta în fiecare zi, cu totul alta e să o simți) cât de mult contează ceea ce mâncăm și bem, și cât de mult ceea ce ajunge în tractul nostru digestiv influnțează felul în care ne simțim, fizic și moral, felul în care arătăm, viteza cu care gândim și energia pe care o avem pentru viața de zi cu zi.

Mai departe vin lucrurile și mai interesante. Despre ele, în următoarele postări.


Foto: Paulo Evangelista/Unsplash

Dragă redacție

Cum a putut să o schimbe pe ea, așa frumoasă, pe așa o femeie „urâtă și grasă”?

S-a întâmplat cu doi ani în urmă.

După 20 de ani de căsnicie, fidelitate și respect, soțul unei rude apropiate a plecat din familie. Brusc. La 54 de ani s-a îndrăgostit de o colegă de lucru. Iar terapia de cuplu pe care au urmat-o nu l-a oprit din decizie.

Toți au rămas portret. Foarte mulți l-au pus în black list. Mai ales, bărbații. Cum putea fi așa de fățarnic și mincinos? Pentru că era cel mai amabil soț, cel mai răbdător și cel mai cumsecade, și pentru că se împăcau atât de bine!

Nu i-am auzit certându-se niciodată. Pe ea nu am văzut-o niciodată supărată sau tristă din cauza lui. Era atât de orgolioasă, iar femeile din jur o invidiau. Dădea sfaturi la toate, iar persoanele o luau ca exemplu de căsnicie reușită.

Când mergeam la ei în ospeție, de cele mai multe ori se întâmpla ca el să țină în brațe fetița lor și să o calmeze când se simțea rău, să îi pregătească să mănânce, să o hrănească cu grijă, cât soția vorbea cu oaspeții.

El își călca singur cămășile, el pregătea întotdeauna micul-dejun (am înnoptat câteva nopți la ei). Ba chiar critica bărbații care nu își ajutau soțiile, se certa cu ei. Pentru mine era ceva nou, nu văzusem așa bărbat până atunci.

În familia lor era o armonie perfectă. Organizau prânzuri în fiecare duminică, o mulțime de prieteni. Le plăceau călătoriile și viața frumoasă. O familie de invidiat. În casă o atmosferă lejeraă și plăcută. Gelozie 0 din partea la ambii. Păreau două persoane la locul potrivit, care vor îmbătrâni împreună. De ceva timp, din cauza unui accident, el pierduse lucrul bun pe care îl avea și se angajase la unul modest, astfel ea era cea care aducea cea mai multă pâine în casă. Asta, însă, nu îi deranja și, chiar dacă ea era mai tânără decât el cu vreo 10 ani, ea comanda în casă.

Ea e o femeie independentă, cu caracter puternic și destul de hotărâtă. Ea se ocupa de rezolvarea tuturor problemelor: reparația mașinii, vânzarea casei, alegerea școlii la copil etc. El o mulțumea, o lăsa să hotărască tot și rareori când îl vedeam să o contrazică. Îmi amintesc cum ea a mers noaptea la concertul artistului preferat, cât el legăna copilul lor de 3 luni acasă. Imaginați-vă că el se spăla de 10 ori pe zi pe dinți, pentru că pe ea o deranja fumul de țigară.

Nu era nimic, ca ea să vrea și el să nu îi dea.

El tăcea și acumula, asta acum am înțeles. Sau poate aștepta momentul potrivit să explodeze?!

Sau poate, pur și simplu, se îndepărtase de ea de atâta timp, încât îi era pofig?!

Sau poate sunt așa persoane care hotărăsc într-o zi să plece?! Sau poate erau doar prieteni buni, nu și parteneri?!

Nu știu. Dar aș vrea să știu!

Acum ei doi au rămas în relații bune, continuă să vorbească. Ea îmi zice că încă ține la el și l-a iubit foarte mult, că nu îl poate urî, cum să urăști un om care nu te-a rănit niciodată?

El, la rândul său, niciodată nu i-a reproșat nimic, i-a zis doar surorii sale că era sătul ca „ea să îi comande viața”. Ei în față nu i-a zis nimic, niciodată.

De ce oare nu i-a zis? Nu găsesc răspuns la această întrebare. Sau poate avea păcatele lui?

Ea, chiar dacă a găsit un alt bărbat destul de ok și ar trebui să fie mulțumită, nu are pace. Azi mi-a trimis o poză cu fostul soț cum o sărută pe obraz pe actuala iubită, întrebându-mă cum el a putut să o schimbe pe ea, așa frumoasă, pe așa o femeie „urâtă și grasă”?! (obiectiv, actuala e mult mai urâtă ca ea).

Text: M.

Foto: Pablo Heimplatz on Unsplash

Fete pe drum

Trei zile la Istanbul. Ghid complet

Istanbulul este un oraș ce trebuie vizitat. Pentru istorie, pentru arhitectură, pentru geografie, pentru cultură, pentru bucătărie, pentru shopping, pentru contraste, pentru localuri, pentru hamamuri, pentru plimbările pe Bosfor, pentru mișcarea continuă, alături de liniștea, fără început și sfârșit, a străzilor din cartierele vechi, departe de traseele turiștilor.

Istanbulul este copleșitor, mult, pe alocuri – agresiv, prin multitudinea de sunete, mirosuri, mărfuri, fețe. O metropolă ce te înghite și te scuipă și unde, dacă ai venit pe termen mai lung, trebuie să te înveți să-ți ții echilibrul, să faci rost de ancore, să îți păstrezi bucățica de uscat intactă, pentru a avea unde reveni în fiecare seară.

Dacă nu aveți de gând să vă faceți un rost acolo, ci doar să-l vizitați, planificați-vă călătoria din considerentul că trei zile pentru prima imersiune în oraș vor fi suficiente doar ca să descoperiți esențialul – Sultanahmet, Taksim și, în una din zile, să faceți o escapadă spre Insulile Principilor și, eventual, să coborâți de pe vapor pe ultima, cea mai mare,
Büyükada.

Sultanahmet sau Orașul Vechi

Scuarul Sultanahmet

Aceasta este cea mai veche zonă a Istanbulului și, respectiv, adăpostește cele mai mule monumente istorice din oraș. Situată pe o peninsulă, spălată de apele Bosforului, Mării Marmara și Cornului de Aur, Sultanahmet reprezintă ceea ce pe timpuri se numea Constantinopol.

Din 1985, această peninsulă face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO.

Puțină istorie

Istanbul, numit de greci Byzantium, a fost, la originile sale, un oraș grec. Acesta a fost înființat în anul 667 ÎdC., pe locul care azi se numește Sarayburnum, ocupat de Palatul Topkapi. Primele așezăminte umane pe locul Istanbulului de azi, datează, însă, de acum 8000, ceea ce face din Istanbul unul dintre orașele cu cea mai lungă istorie din lume.

Cum ajungeți în Sultanahmet

Sistemul transportului public este destul de dezvoltat în Istanbul. Acolo găsiți de toate – de la autobuze rapide pe mare până la dolmuș, adică maxi-taxi. Dacă sunteți cazați în partea europeană a orașului, spre Sultanahmet se poate de ajuns cu metroul și/sau cu tramvaiul, ambele moderne și confortabile.

Dacă vă deplasați din scuarul Taksim, atunci va trebui să coborâți spre stația de metrou, să o faceți spre stânga, direcția Kabataș, unde veți urca în funicular, care în mai puțin de 3 minute vă va transporta spre Kabataș, de unde veți lua tramvaiul spre Sultanahmet.

Biletele pentru funicular, metrou, tramvai, vapor costă 5 lire într-o direcție și pot fi cumpărate la aparate. Dar, atenție, uneori aparatele nu restituie banii (în loc dau o hârtie pe care e scris că vă sunt datori), de aceea aveți grijă să aveți bancnote de 5 lire.

În cazul în care sunteți mai multe persoane, o călătorie cu taxiul (mașini galbene) sau cu Uberul ar putea să vă coste mai puțin (detalii despre prețuri aici).

Spre Sultanahmet puteți merge, de asemenea, cu autobuzul. Urcați în oricare pe care e indicată direcția Eminönü sau Beyazıt, deoarece ambele stații se află lângă Sultanahmet, dar va trebui să rezervați în jur de 15 – 20 minute până a urca în inima cartierului – unde se află Topkapi, Aya Sofia, Moscheea Albastră etc.

Dacă v-ați oprit pe partea asiatică a Istanbulului, cea mai ripidă, ieftină, plăcută cale spre Sultanahmet este cu vaporul, bunăoară din
Kadıköy sau Üsküdar până la Eminönü, de unde veți urca dealul (vezi mai sus). O altă opțiune este vaporul de la Üsküdar până la Kabataș și de acolo – tramvaiul.

  • Mai multe detalii despre transportul din Istanbul găsiți aici.
  • Pe scurt despre transportul de care ar putea avea nevoie orice turist venit la Istanbul, aici.
  • Dacă planificați să folosiți activ transportul public din Istanbul, are sens să vă luați Istanbul Kart, detalii aici.

Ce puteți vedea în Sultanahmet

Sfânta Sofia

Hagia Sophia, Aya Sofya sau Sfânta Sofia, biserică din sec. VI, construită de către Imperatorul Bizantin, Iustinian I. Sfânta Sofia are un dom cu un diametru de 30 m, reprezentând pentru 1000 de ani cel mai mare spațiu închis din lume și cea mai mare catedrală (în 1520 Catedrala din Sevilla i-a luat locul). Biserica a fost prădată în anul 1204, în timpul celei de-a patra Cruciade, și transformată în moschee în sec. XV, când Otomanii au cucerit orașul. Între anul cobstrucției și anul cuceririi, Sfânta Sofia a servit de scaun Patriarhului de la Constantinopol.

În 1935, Aya Sofya a fost transformată în muzeu. Aprpo, foarte recent, președintele Turciei a declarat că Sfânta Sofia trebuie transformată iar în moschee.

Intrarea costă 40 de lire. Dacă le cumpărați online, veți evita rândurile enorme.

  • Site-ul muzeului Aya Sofya, aici.
  • Ghidul Lonely Planet despre Aya Sofya, aici.
Palatul Topkapi
Foto: Meriç Dağlı/Unsplash

Palatul Topkapi sau Topkapi Sarayı ascunde în pereții și grădinile sale un secol de secrete, drame, mistere, iubiri, negocieri, omoruri ale Imperiului Otoman, care, apropo, a marcat și istoria noastră.

Construcția lui a început în 1459, 6 ani după cucerirea Constantinopolului. Complexul actual este alcătuit din patru mari curți și câteva clădiri mai mici, construite și/sau recocntruite după curtremurul din 1509 și incendiul din 1665. Tot aici este situat și haremul imperial.

Începând cu sec. XVII Topkapi și-a pierdut din importanță. În 1923, Palatul a fost transformat în muzeu.

Biletul costă 40 de lire. Intrarea în Harem se achită separat – 25 de lire.

  • Site-ul Palatului Topkapi, aici.
  • Ghidul Lonely Planet, despre Palatul Topkapi, aici.
Moscheea Albastră
Foto: London Wood Co. /Unsplash

Moscheea Albastră sau Sultan Ahmet Camii, prima moschee imperială, construită între 1609 și 1616, continuă să funcționeze și azi în calitate de moschee.

Moscheea Albastră, numită astfel, grație faianței de culoare albastră care îi domină interiorul, e situată în fața Sfintei Sofii. Istoria construcții acestei moschei e plină de controverse și neințelegeri între sultanul Ahmed, care avea doar 19 ani când a ordonat construcția ei, și teologii acelor timpuri. Astăzi Moscheea Albastră a devenit simbolul Turciei și este cea mai importantă moschee a țării.

Intrarea este gratuită. Uneori rândurile sunt foarte mari. La intrare veți fi rugați să vă scoateți încălțămintea. Pentru vizitatorii în șorți și cu umerii goi, se oferă câte o cuvertură mare, albastră.

  • Site-ul oficial al moscheii, aici.
  • Câteva chestii utile de știut, înainte de a vă îndrepta spre Moscheea albastră, aici.
Basilica Cistern

Basilica Cistern sau Cisternele, situate lângă Sfânta Sofia li Moscheea Albastră, este o cisternă gigantică, construită de imperatorul Iustinian I pentru a aproviziona cu apă palatul imperial și clădirile adiacente, apoi Palatul Topkapi. Locul este impresionant, situat sub pământ, cu pești înotând sub picioare.

Basilica Cisterna are 336 de coloane, de câte 9 metri fiecare. În construcția Cisternei au fost implicați 7000 de sclavi.

Intrarea în Basilica Cisterna costă 20 de lire. Copiii sub 8 ani intră gratuit.

  • Detalii și fotografii despre Cisterne, găsiți aici.
Hipodromul

Hipodromul, cândva centrul Imperiului Bizantin și Roman, un loc de plimbat și de minunat de la priveliștea pe care ți-o oferă.

Cele mai vechi și atmosferice hamamuri sunt, la fel, situate, în Sultanahmet, între Aya Sofya și Grand Bazaar.

Kapalıçarşı

Grand Bazaar-ul sau Kapalıçarşı cu cele aproape 5000 de magazine este un must al Istanbulului, chiar dacă nu-l veți parcurge în lung și-n lat și nu veți cumpăra nimic (puțin probabil).

Grand Bazaar este o piață acoperită, una dintre cele mai mari și vechi din lume, alcătuită din 61 de străzi acoperite. Apropo, în 2014 Grand Bazaar-ul a fost numită destinația mondială numărul unu, cu peste 91 milioane de vizitatori anual.

Vânzător de lămpi
Foto: Wei Pan /Unsplash

Kapalıçarşı sau Piața Acoperită, a început să fie construită în 1460, imediat după cucerirea Constantinopolului de către Otomani.

Grand Bazaar este Raiul pentru cei și cele care iubesc bijuteriile (inclusiv din argint) și eșarfele.

  • Istoria Grand Bazaar-ului, aici
  • Despre cum să navigați în Grand Bazaar, aici.
  • Despre cum să negociați la Grand Bazaar, aici.
Bosfor, noaptea
Foto: Hulki Okan Tabak/ Unsplash

Dacă tot suntem în zona Sultanahmet, ar fi fantastic să rezervați câteva ore pentru a face un tur cu vaporul pe Bosfor. Pentru aceasta trebuie doar să coborâți spre Eminönü și să căutați tururile pe Bosfor operate de compania oficială de ferry din Istanbul – Şehir Hatları.

La moment, sunt trei tipuri de tur pe Bosfor – scurt, lung și tur lung de noapte. Turul scurt presupune o călătorie cu vaporul din
Eminönü până la Istinye, cartier situat după al doilea pod peste Bosfor și înapoi. Durata e de 2 ore. Prețul e în jur de 15 lire. Îmbarcarea se face la 14:30.

Pe Bosfor
Foto: Fré Sonneveld /Unsplash

Turul lung ajunge până la Marea Neagră. Acesta durează 3 ore și costă în jur de 25 de lire.

Turul de noapte are același traseu, ca și turul lung. Acesta pornește la apus și revine spre punctul de pornire aproape de miezul nopții, Turul de noapte este accesibil doar sâmbăta în lunile iulie și august. Prețul e în jur de 20 de lire.

Ambele tururi lungi se opresc pentru o pauză la intrarea în Marea Neagră, unde puteți lua cina sau bea un ceai.

Atenție! Tururile pe Bosfor operează de pe 1 aprilie până pe 31 octombrie.

Taksim și Beyoğlu

Istiklal Caddesi, la o oră matinală
Foto: Drew McKechnie/Unsplash

Scuarul Taksim este considerat inima Istanbulului, locul unde au loc cele mai multe proteste, evenimente publice, stația terminus pentru o linie importantă a metroului și hub-ul de interconexiuni al autobuzelor din oraș.

Istoric, aceasta este cea mai occidentalizată zonă a Istanbulului și face parte din cartierul. Datorită prezenței masive, de-a lungul secolelor, a europenilor, Beyoğlu sau Pera, așa cum i se spunea pe timpuri, a devenit un hot spot pentru arte, modă și tehnologii.

Cum ajungeți în Beyoğlu

Când vreți să ajungeți în Beyoğlu, orientați-vă după Taksim, or, cum am mai spus, Scuarul Taksim este un punct unde se intersectează mai multe artere ale transportului public din Istanbul.

Dacă veniți din partea asiatică a orașului, de exemplu, din Kadikoy, cel mai simplu este să luați vaporul până la Kabataș, iar de acolo – funicularul până în Scuarul Taksim. O altă cale de pe partea asiatică ar fi, mai ales seara, vaporul până la Karakoy, de unde puteți urca până la Turnul Galata, apoi spre Istiklal Caddesi. Bonus pentru această alegere este trecerea sub podul Galata, care pe timp de noapte e iluminat feeric.

  • Site-ul cu orarul vapoarelor, aici.
  • Pentru alte informații și site-uri utile despre deplasarea prin Istanbul, vedeți mai sus.

Ce puteți vedea în Beyoğlu

Tramvaaiul Nostalgic, pentru plimbări pe Istiklal Caddesi
Foto: parastoo jk/Unsplash

Istiklal Caddesi, o stradă lungă, pietonală, renumită mai ales în rândurile turiștilor pentru shopping, localuri și hoteluri, sediul multor consulate, centre culturale, școli de prestigiu, biserici ortodoxe și catolice, pornește din Scuarul Taksim.

Urmând Istiklal Caddesi dinspre Scuarul Taksim, veți ajunge la Pasajul Florilor sau Çiçek Pasajı, situat pe partea dreaptă a străzii. Se spune că acesta ar fi miniatura Galleriei din Milano. Pe timpuri, în locul Pasajului, era un teatru, incendiat în 1870. După Revoluția Bolșevică din 1917, multe femei din aristocrația rusă, însărăcite, vindeau flori în Pasaj. Acum Pasajul adăpostește pub-uri, cafeneli și restaurante.

Pera Palace Hotel

Dacă sunteți pasionat/ă de opera Agathei Christie, vizitați hotelul Pera Palace, construit în 1892, pentru a caza pasagerii de pe Orient Express și unde romanciera a scris „Crima din Orient Express”. Camera în care a fost cazată Agatha Christie acum e muzeu.

Cea mai mare biserică catolică din Turcia se află, la fel, pe Istiklal Caddesi.
S. Antonio di Padova, e o adevărată bijuterie, mai ales de când interiorul i-a fost cu lumini. Merită pe deplin o vizită.

Tot pe Istiklal Caddesi, pe partea stângă, dacă veniți din Scuarul Taksim, se află și impozanta poartă, care ascunde frumoasa clădire, înconjurată de un parc cu vegetație deasă, a prestigiosului liceu Galatasaray.

Porțile Liceului Galatasaray

Liceul Galatasaray, construit în 1481, este cel mai vechi liceu din Turcia. Programul liceului este un amestec dintre curricula turcă și franceză. Respectiv, lecțiile se țin în ambele limbi.

Clubul de Fotbal Galatasaray a fost numit în cinstea liceului, deoarece în primii săi ani, toți jucătorii erau elevi la Galatasaray.

Apropo, Galatasaray, înseamnă Palatul Galata, numit astfel în cinstea Turnului Galata, situat în apropiere.

  • Ce altceva puteți vedea pe Istiklal Caddesi, aici.
  • Lista magazinelor de pe Istiklal Caddesi, aici.
Turnul Galata
Foto:Rohan Reddy/Unsplash

La Turnul Galata e foarte simplu de ajuns, dacă urmați Istiklal Caddesi, până aceasta se transformă într-o stradă îngustă și întortocheată, împânzită de magazine de instrumente muzicale. Turnul va răsări, la un moment dat, pe dreapta.

Construit de genovezi în 1348, Turnul Galata are aproape 67 de metri. Acum în Turn găsiți o cafenea, un restaurant și un balcon de la care puteți admira orașul.

Intrarea – 25 lire, copiii sub 7 ani nu plătesc.

  • Site-ul Turnului Galata cu fotografii frumoase, aici.
  • Detalii despre Turnul Galata și ceea ce poate fi vizitat în zonă, aici.

Insulile Principilor

Spre insule
Foto: Emre Gencer/ Unsplash

Ultima zi de descoperire a Istanbulului, recomand să o petreceți într-o mini-călătorie pe mare spre Insulile Principilor sau Prens Adaları, sau, simplu, Adalar.

Insulile Principilor este un arhipelag din Marea Marmara, alcătuit din 9 insule, situate la o distanță între 10 și 23 de km, la sud-est de Bosfor. Dintre acestea, doar patru sunt locuite – Kınalıada, Burgazada, Heybeliada și
Büyükada.

Amiază pe una din insule
Foto: Emre Gencer /Unsplash

Numele arhipelagului se datorează destinației sale triste – în perioada Bizantină, pe aceste insule erau exilați prinții și alte fețe regale. Începând cu sec. XIX, însă, Insulile Principolor s-au transformat într-o zonă de vilegiatură pentru privelegiații Istanbulului. Vilele acestora pot fi admirate și azi pe Büyükada, cea mai mare insulă. Apropo, primul loc de exil a lui Trotsky a fost, la fel, Büyükada, unde revoluționarul sovietic s-a aflat între 1929 și 1933.

Cum ajungeți pe Insulile Principilor

Pentru a ajunge pe insule sunt două opțiuni – autobuzul de mare (sea bus) și vaporul simplu. Primul este mai rapid, mai confortabil pe timp urât și mai scump.

Ambele opțiuni sunt accesibile din Eminönü și Beşiktaş. Dacă sunteți cazați în cartierul Fatih/Sultanahmet, Eminönü este locul de unde trebuie să îmbarcați.

De pe partea asiatică, vaporul poate fi luat din Kadikoy.

Prețul pentru seabus este de 10 lire într-o direcție, pentru vaporul simplu – 5 lire, iar dacă aveți Istanbul Kart – 3.85 lire).

Așa arată un vapor simplu
Foto: Emre Gencer /Unsplash

Eu iau întotdeauna vaporul, chiar dacă durează vreo oră și jumătate până ajunge la Büyükada, cea mai turistică dintre insule. Călătoria cu vaporul prezintă un eveniment în sine, mai ales când e cald și bine și poți sta pe punte, cu o ceașcă de cafea turcească sau ceai turcesc, în bătaia brizei marine și a soarelui. Ce poate fi mai plăcut?

Mare atenție la orarul vapoarelor! Înainte de a porni în peregrinaj pe insule, asigurați-vă că ați verificat ora ultimului vapor.

Ce poate fi văzut pe Insulile Principilor

Cum am mai scris, cea mai turistică, respectiv, aglomerată, este cea mai mare insulă și ultima destinație a vaporului – Büyükada.

Căluții își așteaptă clienții
Foto: Emre Gencer /Unsplash

Pe Büyükada, ca, de altfel, pe toate insulile arhipelagului, deplasarea în mașini este interzisă. Ca alternativă, puteți alege bicicletele sau trăsurile cu cai, care se găsesc din belșug pe Büyükada.

De pe insule Istanbulul poate fi văzut ca în palmă
Foto: Hulki Okan Tabak Unsplash

Insulile Principilor sunt locuri de plimbare, de leneveală pe la terase și cafeneli, sau direct pe malul mării.

Cine preferă să-și petreacă timpul mai retras, într-o atmosferă calmă și intimă, ar putea să evite Büyükada, în favoarea insulelor mai mici, de exemplu Burgazada sau Heybeliada. Pe Heybeliada consiliul local organizează în timpul verii concerte în aer liber.

***

Trei zile la Isnabul este la fel cum ai intra în ocean până la glezne – ca să nu spui că nu ai încercat apa.

_________________________

Notă: fotografiile la care nu este indicată sursa sunt de pe Wikipedia, cu unele excepții, găsite prin google search.

Foto copertă: Everin Seclaman/Unsplash

_______________________

Pentru mai multe fotografii și video atmosferice de la Istanbul, vizitați pagina mea de Instagram – diana_guja.

Maraton

Mama mea la vârsta mea: Era ca o vrăjitoare care le putea pe toate

Lumea îi spune Natalia, Nătălița, Natașa. Noi îi spunem mama.

Mama mea, la vârsta mea de acum, adică 34 de primăveri înflorite, avea deja doi copii, câteva fire albe (sau poate mai multe, nu-mi mai amintesc) și multe griji – să fim curați, să nu fim flămânzi, să n-o mințim, deși ea întotdeauna a fost sigură că copiii ei nu mint, și acum mai crede asta. Și noi chiar nu știm s-o mințim. Doar îi ascundem unele lucruri ca să nu-și facă griji.

Mama mea întotdeauna purta doar fuste și rochii, pantofi frumoși și niciodată nu ieșea din casă nemachiată. Mama mea la vârsta mea de acum le știa pe toate, putea de toate și credeam că e o vrăjitoare. Era mereu tânără, nu obosea niciodată și când râdea, ochii ei mici dispăreau în încrețituri fine. Se trezea prima, ne pregătea micul dejun, hainele pe care să le îmbrăcăm și ieșea prima din casă ca să ajungă la timp la alți copii, la școală. Dacă n-o găseam acasă când mă întorceam, casa mi se părea tăcută și rece.

Mama mea a fost întotdeauna bună și blândă. Nu ne bătea și rar ne certa. Ne lăsa să facem ce ne place și încerca să acopere lipsurile de tot felul cum putea ea mai bine. La fel face și acum.

Sâmbetele ei erau despre curățenie, spălat și copt în rolă – pâine, pateuri, checuri, torturi. Îi plăcea să improvizeze la bucătărie și mi-a rămas și mie acest obicei – ea o făcea din lipsuri, eu, din comoditate și bucuria de a găti. Și îmi mai plăcea să împart cu toți copii vecinilor bunătățile făcute de ea pentru noi J Și acum îmi amintește râzând cum scoteam pateurile din casă pe furiș, uitând să mai las și pentru noi ceva. Când se stingea lumina seara pe câteva ore, ne povestea din copilăria ei. Când am mai crescut, am înțeles că de fapt, acele istorioare ascundeau și multă tristețe și durere, dar ea le povestea mereu râzând, ca pe niște pătărănii din cartea lui Creangă. Și acum face haz de necaz și e mereu optimistă.     

Mama mea era tânără, prea tânără când m-a născut și nu era nimeni care s-o învețe cum se crește un copil. A făcut cum a crezut ea mai bine, a jertfit tot ce era de jertfit ca să ne fie nouă bine. Și nouă ne e frică că orice am face, orice am spune, niciodată nu va fi suficient de mult pentru a-i mulțumi.

Acum, de când a schimbat o țară pe altă țară, a schimbat fustele și rochiile pe pantaloni, își poartă părul tăiat scurt, se deplasează cu bicicleta, are mai multe fire albe și mai multe riduri. Dar încă ne simte, încă știe să ne afle, încă poate tot. Și dacă-ți vorbește, durerea trece. 

Text: Diana

Foto: Mael BALLAND/ Unsplash

Maraton

Transsexuali și demoni

Interviu cu un băiat trans din Republica Moldova, apărut pe site-ul gdm.md, în ajun de Ziua Vizibilității Persoanelor Trans*.

Săptămâna trecută am asistat la o lecție, la care, printre altele, studenți universitari au fost rugați să completeze un test psihologic. La un moment dat, a început o forfotă de nedumeriri și chicote de râs pentru că la categoria „sex”, în afară de versiunile pe care erau obișnuiți să le vadă studenții, apăruse și categoria „M+F”. „O fi perverși din ăștia, dar nu în clasa noastră”,  a strigat o tânără, vădit amuzată de situație.  Și atunci m-am gândit că ar fi fost bine dacă tânăra studentă ar face cunoștință  cu Frank, ca să-și formeze o opinie mai clară despre ce înseamnă transsexualitate. Dar totodată mi-am dat seama cât de aiurea s-ar simți o persoană transsexuală în fața acestei studente, care l-ar răni pe Frank, fără să vrea, din ignoranță. Frica și ignoranța ne transformă uneori în monștri suficient de mari cât să învingem demonii de care ne e frică.  Dar ce se întâmplă după ce ne dăm seama că demonii nu au existat decât în imaginația noastră? Apropo, se crede că, de fapt, îngerii nu au un sex definit.

Eu nu voi risca să-i fac vreodată cunoștință lui Frank cu studenta respectivă. Ea ar putea să rămână ignorantă sau ar putea să cunoască un tânăr transsexual măcar un pic, prin intermediul acestui text.

Pe Frank (pseudonim) îl cunosc de câțiva ani. Am făcut cunoștință la serata lui de proză. Atunci m-a uimit cât de profund poate fi un tânăr care abia împlinise majoratul. Apoi, la un alt eveniment am avut ocazia să ascult cum interpretează la chitară piese din propria creație. Mai târziu aflasem de la alți amici că e printre cei mai buni studenți la facultatea de Tehnologii Informaționale. E curios cum unii oameni reușesc să fie foarte buni în domenii atât de diferite. Ultima noutate este că a început a învață și design.

Frank are chip de înger. Un soi de inocență, charismă și inteligență într-un singur recipient. Ai impresia că toată lumea ar trebui să-l iubească. Nu a existat niciun moment de tensiune, confuzie sau disconfort în discuțiile nostre. Și, totuși, pe Frank nu îl iubește toată lumea. Unii îl urăsc când află că Frank s-a născut fetiță. L-am rugat pe Frank să-mi explice ce este transsexualitatea din punctul său de vedere:

Transsexulitatea este felul în care mă simt. Înțelegerea faptului că sunt băiat și nu pot face nimic cu asta. Nu mă pot identifica cu o fată sau răspunde la un nume feminin. Atunci când cineva încearcă să vorbească cu sau despre mine la genul feminin, simt că nu e despre mine, că nu mi se adresează mie.

Când ai început să te simți băiat?

Niciodată nu m-am simțit fată, asta știu cu certitudine. Au fost, însă, perioade în care îmi era indiferent felul în care mi se adresează lumea. În copilărie am avut parte de o atitudine egală cu frații mei și mă simțeam bine așa. Nimeni nu m-a impus să mă joc cu păpușile pentru că m-am născut fată. Puteam să mă joc în voie cu armele și indienii fraților mei.

În copilărie pur și simplu nu înțelegi de ce toată lumea vorbește despre tine ca despre o „ea”. Ăsta este unicul disconfort, dar, ulterior, apar conflicte interioare pentru că această adresare capătă mult sens, atitudine. Înțelegi clar că nu te poți identifica cu așteptările oamenilor din jur. Mai mult, copiii -băiețeii și fetițele, arată aproximativ la fel, însă în perioada de pubertate apar diferențe vizibile și înțelegi că lucrurile merg în direcție greșită.

Simțeai repulsie față de corpul tău?

Mai degrabă simțeam disconfort de la atitudinea oamenilor față de corpul meu. Se uitau la mine și vedeau o fată. Nu mă puteam împăca cu această idee.

Dar nu ai încercat să-l modifici prin tratamente hormonale sau operații, precum fac alte persoane transsexuale.

În perioada de pubertate simțeam disconfort de la faptul în care arătam. Pentru că stereotipic oamenii vedeau o femeie când îmi priveau corpul. Dar acum mi-am schimbat atitudinea. Nu ma uit la corpul meu ca al unei femei sau al unui bărbat. E corpul meu, atât. Sunt mulțumit de felul în care arăt, mă consider frumos. Iubitul meu mă consideră frumos. Prietenii mă consideră simpatic. Oamenii cu care comunic uneori mă consideră băiat de treabă, de ce aș mai avea nevoie? Poate doar de acte în care să fie scris un nume și un sex masculin.

De ce sunt importante aceste modificări în acte?

Este foarte incomod fără de ele. Din cauza că folosesc un nume neordinar, oamenii se interesează adesea dacă am același nume în buletin. Uneori  răspund că da, așa e și în pașaport. Dar aș vrea să fie într-adevăr așa. Chiar atunci când te angajezi la serviciu apar probleme pentru că nu știi ce să scrii în CV- genul pe care îl ai, de fapt, sau ceea ce e scris în pașaport și la fața locului să începi a explica. În universitate apăreau adesea situații incomode. Profesorii, colegii văd numele tău în registre și trebuie să le explici că, de fapt, sexul tău biologic, respectiv numele din acte, nu corespunde cu felul în care te simți. Trebuia să explic aceste nuanțe fiecărui profesor și coleg nou. E obositor. Așa că îi rugam să mi se adreseze doar cu numele de familie. Iar lucrările le semnam cu inițiale.

Pentru că transsexualitatea e puțin vizibilă, oamenii aruncă adesea fraze despre faptul că persoanele transsexuale ar trebui să se împace cu sexul său biologic…

Ei, pur și simplu, nu au încercat. Niciodată nu s-au trezit cu un pașaport în care este scris un nume străin. Niciodată nu li s-a întâmplat să li se adreseze și să se discute despre ei ca despre un gen opus. Niciodată nu s-au simțit neputincioși în a schimba atitudinea oamenilor față de ei. Așa că e ușor să ai o opinie, atunci când, pur și simplu, nu știi cum e să fii în această situație și cum te simți în aceste momente. E foarte neplăcut. Te simți un fel de fantomă, despre care lumea vorbește cu dispreț și pe care nimeni nu vrea să o ia în seamă.

Când ai reușit să-ți accepți identitatea?

În clasele liceale, atunci când am înțeles că propria luptă împotriva mea nu dă rezultate. Nu mă duce nicăieri. Unicul rezultat era că deveneam tot mai rău și mai asocial.

Cum luptai împotriva ta?

Este un meme frumos care spune „Maybe if I ignore it, it will go away”- (n.r. Poate dacă îmi ignor starea, va dispărea). Încercam să adopt comportamentul pe care îl aștepta societatea de la mine. Îmbrăcam haine conforme sexului biologic, nu corectam oamenii care mi se adresau sau vorbeau despre mine la genul feminin. În clasă, nu am inițiat discuții de acest gen, pentru că îmi dădeam bine seama care pot fi consecințele. În clasele gimnaziale, copiii pot fi duri în declarații, la fel sunt și profesorii, și părinții ….

Cum s-a schimbat viața ta după ce ți-ai acceptat identitatea?

În clasele liceale am început să mă îmbrac așa cum îmi place. E adevărat că, din protest, îmi stereotipizam garderoba, pentru ca să fie cât mai aproape de cea a unui bărbat, adică doar blugi drepți, doar hanorace largi. Acest comportament a provocat multe discuții. Profesorii mă tot convingeau să mă îmbrac mai feminin. Unii colegi de clasă și-au dat seama. Unul chiar mi-a spus: „Știi, dacă tot vrei să-ți schimbi genul, schimbă-l, dar atunci întâlnește-te cu fete, nu cu băieți.”

Apropo, bănuiesc că oamenii confundă adesea identitatea cu orientarea sexuală.

Așa e. Mulți consideră stranie relația mea din cauza că iubesc un bărbat. Dar eu, de fapt, am nevoie de relații foarte obișnuite. Aș vrea să creez o familie. Este important pentru mine.

A fost greu să te afli în grupurile de oameni cunoscuți, după ce ți-ai acceptat identitatea și ai adoptat un stil și comportament conform genului tău?

În clasă doar doi colegi mi se adresau la masculin. Dar, sincer vorbind, nu am avut probleme mari cu asta pentru că am fost unul dintre cei mai buni elevi din clasă, așa că nu mi-a fost prea greu să mă impun. Aveam imaginea unul elev care învață bine și, în general, eram considerat un copil deștept. Și profesorilor le puteam răspunde, dacă mă provocau. Iar colegilor, dacă se purtau nerespectuos, pur și simplu, nu le dădeam voie să copieze la teste.

Această tactică a lucrat și la universitate, pentru că, initial, nu au acceptat toți identitatea mea. De exemplu, îți cere cineva conspectul și peste un timp întreabă „что ты здесь написала?” (n.r. din rusă: ce ai scris, la feminin). Îi închizi caietul în nas și îi zici „написал!” (adresare la masculin). Nu îți corectezi atitudinea- nu o să mai vezi conspectul. Și asta lucrează.

Au fost situații în care atitudinea oamenilor te-a rănit?

Oricare dintre oamenii care află că ești transsexual îți poate provoca neplăceri. O cunoscută avea obiceiul să spună oamenilor noi, cu care făceam cunoștință: „Știți că el, de fapt, nu este chiar băiat”.

Oamenii noi nu obișnuiesc să pună întrebări incomode?

Pun întrebări cei care află de undeva despre transsexualitatea mea.  Cei care nu știu, nu pun întrebări. De fapt, percepția depinde de așteptările oamenilor. Recent, sub o poză a unui băiat bărbos cu plete lungi, am găsit un comentariu care spunea că el are ochii atât de feminini. Serios? Există ochi feminini?! Vezi în om exact ceea ce vrei să vezi.

Imaginea populară a persoanelor transsexuale este una foarte teatralizată, cu machiaj strident, comportament provocator. Cât de aproape este această imagine de tine și care este atitudinea ta față de ea?

Mie nu îmi este prea aproape acum. Dar sunt perioade când această imagine îmi este aproape din protest împotriva întregii lumi, pentru că lumea nu vrea să mă accepte. Acum, însă eu sunt mai degrabă un băiat obișnuit, ca toți băieții. Nu e nimic ieșit din comun în felul în care arăt. Tot ce îmi doresc este să trăiesc în liniște și pace.

Dacă ai avea ocazia să alegi, ai mai alege să fii trans?

Ar fi fost mai simplu să mă nasc băiat cisgender, evident. Dar ar fi fost o cale cu totul diferită, nu aș fi întâlnit oamenii care îmi sunt foarte dragi acum. Ar fi fost o realitate diferită. Aș vrea să trec această cale încă odată, dar deja fără greșeli. E ca și cum ai trece repetat toate etapele unui joc video. Prima dată mergi mai mult intuitiv, nu știi care este misiunea, iar a doua oară joci pentru plăcere, știi regulile și nu îți faci atâtea griji.

Despre ce fel de greșeli vorbești?

Nu aș mai încerca să lupt cu identitatea mea, nu aș mai comunica cu unii oameni, aș cunoaște bine consecințele unor cuvinte, a unor acțiuni. Sunt multe avantaje când mergi a doua oară pe aceeași cale.

Transsexualitatea este o parte din tine, la fel cum este creația literară, muzica, IT-ul, designul. Cât de mult loc ocupă transsexualitatea în viața ta?

Atunci când încerci să te regăsești, să-ți găsești locul în această lume, îți ia mult timp, multe gânduri. Acum transsexualitatea nu e decât o părticică mică din Eul meu, nu e printre cele mai importante. Acum în prim plan sunt interesele mele legate de creație. Este mult mai important și mă caracterizează mult mai exact.

Un alt clișeu popular este că tinerii pot alege să vină în comunitatea LGBT pentru a ieși în evidență, pentru popularitate. Tu îți dorești popularitate?

Aș vrea probabil să devin un cântăreț popular de rock sau un designer popular, dar nu din contul vieții mele personale, dar grație realizărilor mele. Datorită creației, nu datorită unor caracteristici care nu depind de dorința sau alegerea mea.

Oamenii se interesează adesea care este motivul din care apare transsexualitatea. O fi biologic, o fi social. Probabil ți-ai pus și tu întrebarea?

Sunt multe surse care au răspunsuri diferite la întrebarea respectivă. Dar nu cred că motivul contează atât de mult. Importantă este atitudinea umană. E treaba oamenilor de știință să dea răspuns la aceste întrebări, nu e tema discuțiilor de cartier, cu siguranță. Cei care mor de curiozitate, să caute cercetări, să scrie scrisori la instituții științifice.

Societatea noastră este transfobă?

În principiu, da. De regulă, mă gândesc de 10 ori înainte de a spune că sunt transsgender. Cei mai mulți oameni mă consideră doar un băiat gender neconform. Când află, pot avea reacții neadecvate, pot începe interogatorii sau îți pot trânti în față ceva de genul: „Deci, ethnic, ești față?”. Nu, ethnic – sunt băiat. Atunci când te angajezi undeva, apare o anxietate puternică legată de felul în care vor reacționa oamenii. Aș vrea să am actele în regulă, ca să nu mai fiu nevoit să vorbesc despre asta.

Ce ai vrea să schimbi în societatea noastră, astfel încât să te simți mai bine?

Bunul simț nu este o calitate prea răspândită în societatea noastră. Unii oameni consideră că ei pot să pună orice întrebare unui om strain, crezând că e corect să insiste cu întrebări incomode. Nu își pun lor întrebarea de ce îi interesează atât de mult viața unui străin. Aș schimba faza cu: „P,ur și simplu cineva nu este obișnuit, nu este pregătit pentru asta”. Nu ai de ce te pregăti. Oamenii spun: „Noi nu ne putem obișnui cu numele tău”. E fals. Pentru că atunci când vii într-un colectiv nou și te prezinți, nimeni nu trebuie să se obișnuiască cu numele tău, toți îl acceptă. În cazul meu oamenii au nevoie să se obișnuiască. Nu te-ai obișnuit să ai în față un băiat?!- să știi că jumătate din populația lumii este de genul masculin.

Cu ocazia zilei vizibilității persoanelor trans, am vorbit mai mult despre nevoia ta de intimitate și spațiu personal. Crezi că vizibilitatea este importantă?

Personal nu sunt gata de vizibilitate. Îmi place liniștea. Atunci când lumea cunoaște prea multe despre tine, apar o sumedenie de răuvoitori. Știi, cu cât este mai popular un canal Youtube, cu atât mai mulți „hateri” are. Cu cât mai multă lume știe, cu atât apar mai mulți dintre cei care vor să câștige popularitate, folosindu-se de calitățile neobișnuite ale altui om.

Vizibilitatea este, însă, foarte importantă, pentru că oamenii au opinii false despre cum arată o persoană transsgender. Ei nu știu că o persoană cu care lucrează sau învață poate fi transsgender și ei nici să nu bănuiască.

Sunt oameni care au nevoia vitală de a-și exprima ura, agresivitatea. Lor nu le prea pasă spre cine își îndreaptă ura. Pentru ei vizibilitatea și informarea nu are niciun sens. Dar sunt și mulți oameni buni în esență, dar care au o imagine a lumii greșită. Nu sunt suficient de informați ca să înțeleagă ce se întâmplă. Este nevoie de vizibilitate anume pentru ca acești oameni să se poată informa și să înțeleagă că persoanele nu trebuie judecate pentru identitatea sau orientarea lor sexuală, ci exclusiv pentru acțiunile lor.

Text: Doina Ipatii

Foto: Liliia Beda/Unsplash

Maraton

Mama, la vârsta mea: Era o nebunie să divorțezi de un om, care în spate deja avuse un divorț

Cred ca nu voi greși, dacă voi spune că mama pentru tata a fost mai mult o roabă decât soție. Asta spune mult despre relația lor, ca soți.

Cât eram mică, nu prea înțelegeam care era treaba. Însă când am mai crescut, am început să observ că ceva nu era în regulă , adică nu era dragoste între ei și, probabil, nici nu fusese cândva.

Acum îmi dau bine seama că cel mai mult a avut de suferit mama din această relație forțată. De ce zic forțată? Pentru că asa erau timpurile și, indiferent de sentimente, trebuia să trăiești cu persoana cu care te-ai căsătorit, chiar dacă erau ca niște străini.

Mama nu-mi spunea mai nimic, dar eu acum îmi dau seama că ea ar fi vrut sa divorțeze, dar nu putea. Sau putea, dar nu vroia.

Era o nebunie să divorțezi de un om, care în spate deja avuse un divorț. Era o nebunie să lași un om atât de „cumsecade”, sau, cel puțin, așa era văzut de oamenii din sat. Și, în sfârșit, era o nebunie, pentru că mama era o femeie de treabă și nu ar fi avut curajul să-și lase soțul „doar” pentru ca soțul nu o ajută la treburile casei, pe lângă casă era mult de făcut, ca la țară.

De un lucru îmi pare rău, că n-am insistat să o conving pe mama că un divorț nu este o catastrofă, că viața e doar una și e bine să încerci să schimbi ceva în ea când lucrurile merg prost. Dar eram prea tânără și fără experiență și nici eu, nici alții n-au reușit să o schimbe. Ea deja alesese, să se supună până la urmă, să fie o soție ideală.

Păcat că acum nimeni nu are nevoie de astfel de idealuri și nimeni nu ar trebui să-și sacrifice viața pentru nimeni. În acest an voi avea 46 ani, mama pleca la acești ani, fără să se mai întoarcă.

Text: Elena

Foto: Devan Freeman/Unsplash

Maraton

Mama, la vârsta mea: Îi scria bunica într-un carnețel cuvintele mele noi

Mama la vârsta mea deja mă avea pe mine. Avea 34 de ani, era anul 1990, cu schimbări mari în viața țării.

Mama era deja divorțată, în căutarea unui lucru stabil, pentru a mă putea lua la Chișinău. Eu aveam 6 ani, și deja de 2 ani locuiam cu buneii mei în raion.

Mamei îi era dor de mine, dar fără bani de chirie, fiind singură la gazdă la cineva din rude îndepărtate, și acelea nemulțumite, nu putea să mă țină aproape. Deși venea foarte des. Cred eu. Nu știu exact cât de des venea la mine, că nu țin minte.

Nu o țin minte pe mama în copilăria mea. Până la 4 ani cam nu țin minte nimic, doar secvențe rare, de la 4 ani până la 6 jumate îi țin minte doar pe bunei, și pe verișorul meu, lăsat și el în grija buneilor din aceeași cauză, mama lui fiind și ea divorțată, în căutarea unui viitor mai bun.

Buneii se ocupau de educația noastră, aveau grijă de noi, și ne alintau din răsputeri. Happy time.

La ale ei 6 ani, mama mea avea mult mai multe decât mine, dacă e să vorbim de posibilități și finanțe. Avea părinți care câștigau foarte bine (buneii la care trăiam eu), ambii medici, cu o casă proprie mare, cu multă îmbrăcăminte, încălțăminte, călătorii, odihnă, înturcât trăiau îndestulat.

Eu la 6 ani eram iubită și alintată, pentru că câștigurile de altădată s-au cam redus. Și sunt foarte ok cu asta. Happy time for me.

Mama suferă când vorbim despre perioada ceea când eram departe de ea (ei, cum departe, 130 km). Când mă întreba mai înainte – ”„Ții minte, ți-am adus (și zicea ceva .. haine, jucării…)”,întreba de perioada ceea, când trăiam la bunei. Dar nu, nu țin minte, dacă venea sau nu, dacă aducea ceva, sau nu. Și acest fapt o face nefericită într-un mod oarecare, pentru că nu ține minte nici ea fiecare zi din viața mea cea mică, ce cuvinte noi ziceam, ce mai cugetam, cu ce mă lăudam, ce experiențe noi aveam. Îi scria bunica într-un carnețel cuvintele și expresiile mele noi, dar ce folos, că emoțiile nu se pot transmite prin carnet.

Acum așteaptă nepoți. Că sunt singurul ei copil, și atâtea a făcut pentru mine, și vrea să fie în minte trează când va avea nepoți. Deci trebuie să mă focusez pe acest fapt, și nu pe carieră, lucru și călătorii, cum o fac acum.

Din păcate, a rămas singură, întrucât se temea să aducă bărbat în casă, pentru că creșteam eu, și își făcea griji (că nu dă Doamne …). Este deja la pensie, mai mult pe acasă. O iubesc foarte mult, și când sun și nu răspunde la mobil, inima mi se oprește.

Text: Iulia

Foto::na Francisconi /Unsplash