All Posts By

Teotitude

Dragă redacție

Eu știu de ce femeile devin „scorpii”

Femeile devin scorpii când sunt rănite. Când sunt rănite tare.

Tu ești rănită o dată, tu ești rănită de 2 ori, tu ești rănită de 3 ori, și, la un moment dat, tu zici: gata! Ajunge!

Femeile cred, iubesc, naiv, curat, fără a căuta careva interes. Femeile știu să iubească copilărește. Și, probabil, asta e cea mai frumoasă și sinceră formă de a iubi.

Desigur, nu toate. Unele sunt „scorpii” de la mama natură. Femeile mai devin scorpii când sunt umilite, când cresc copiii singure, unul sau doi, când sunt singure la limita existenței, în gaura găurilor – psihologic, financiar, sub orice formă – iar copii trag de tine.

Copii pe care nu singură i-ai facut, dar singură ii crești. Și atunci când tu te aduni din răsputeri, când strângi la grămadă acele 2 picături de energie care ți-au mai rămas, și iesi din asta, tu devii în mare parte din piatră.

Iar dacă mai reușești să te realizezi financiar și profesional, consideră că ești pe cal. Iar asta tot scorpie te face și tot de piatră. Pentru că tu nu mai crezi pe nimeni, tu nu mai iubești pe nimeni, afară de copii și părinți, tu nu mai iubești pe nimeni, fără ca acel cineva sa îți demonstreze că el merită iubit, pentru că tu ai iubit în avans, ai primit oamenii cum sunt ei, dar asta a lucrat împotriva ta. Tu nu mai accepți un bărbat nerealizat, pentru că tu ești realizată.

Dar voi, apropo, știți cât de dificil îi este unei mame singure să se realizeze? Nu în măsura în care își poate achita facturile și școala copiilor, dar în măsura în care, dacă ea azi vrea să zboare la Paris, să se vadă cu o amică, să își permită.

Tu devii scorpie și știi că, în mare parte, banii îți sunt cei mai buni prieteni, pentru că, dacă i-ai fi avut la un moment dat, când ai rămas singură cu copii, sau în alte situații, tu nu erai azi așa.

Despre cât le este de dificil mamelor singure să se realizeze, mai ales în Moldova, trebuie de scris aparte, doar că fără înjurături nu știu dacă va fi posibil.

Eu mai știu de ce unele fete/femei aleg să devină „fufe”. Pentru că societatea noastră încurajează asta, pentru că societatea noastră promovează asta, creează condiții. Să fii fufă întreținută de vreun nene e mai ușor, decât să faci banii cu mintea. Ca să faci 12 mii lei în Moldova trebuie să cunoști rusa, româna, engleza, și să ai experientă, în jurnalism de exemplu, să fi citit câteva sute de cărți. Și să muncești continuu. Iar asta e greu. Și banii ăștia nu îți ajung să achiți întreținerea, creditul pe mașină? Care trebuie alimentată, pentru că tu ai nevoie de ea să duci 2 copii mici pe ploaie la școală și la grădiniță. Iar o „fufă” are grijă să arate bine și să își ducă Porsche-ul pe care i l-a cumpărat iubi la spălat. Și eu o înțeleg.

Ea este fufă, dar să fim sinceri, are viața la care eu parțial visez. Face procedurile cosmetologice pentru care eu tre să pun deoparte câteva luni și merge în vacanță unde eu posibil să ajung după ce îmi zburutucesc copiii. Posibil! Ea nu se gândește cu ce să achite creditul pe o mașină de 4000 euro și nici nu face traduceri la 12 noaptea.

Și eu le înțeleg de ce ele aleg această cale. Multe din ele sunt fete de la țară, care nici nu au visat la așa viață. Iar mai ales în Moldova să fii frumoasă e mai convenabil decât să fii inteligentă, școlită și cu moravuri.

Text: Anonim

Foto: freestocks.org/Unsplash

Fete pe drum

Bergamo, orașul-matrioșkă

Vreau să vă povestesc despre Bergamo, orașul-matrioșkă pe care l-am descoperit în vacanța de Paști și de care m-am îndrăgostit ireversibil, deși nimic nu prevestea un astfel de deznodământ.

Unde e Bergamo?

Bergamo e situat în Nord Vestul Italiei, la aproximativ 40 km de Milano, în partea alpină a regiunii Lombardia.

Mulți ajung la Bergamo, fără să-i dea vreo șansă – aterizează în aeroportul Orio al Serio, unul dintre cele mai mari aeroporturi din Italia pentru cursele low cost, și pleacă mai departe, de obicei, spre Milano.

De ce să te oprești la Bergamo?

În primul rând – pentru că e extrem de frumos. La Bergamo ai parte de istorie, de arhitectură, de parcuri, de multă verdeață, de aer curat.

În al doilea rând – pentru că e situat foarte convenabil. În mai puțin de o oră cu trenul – ești la Milano, într-o oră – la lacul Como. Iar din centrul orașului până la aeroport sunt doar 20 de minute cu transportul municipal.

În al treilea rând – pentru că prețurile la Bergamo sunt mai accesibile decât la Milano, de la cazare până la cafele, înghețată și cumpărăturile din supermarketuri. De aceea, Bergamo este o alternativă perfectă, dacă vreți să cunoașteți Lombardia fără a vă cheltui toate economiile.

Cât stăm?

Bergamo este unul din acele orașe pe care trebuie să-l descoperi bucățică cu bucățică, pentru a-i vedea toată splendoarea. În cele cinci zile petrecute acolo, nu m-a părăsit impresia că cei care l-au construit au avut ca scop să transpună fiecare vizitator într-un quest, atât de întortocheate și diverse erau căile de a ajunge în același punct – Piazza Vecchia.

Deși veți găsi pe net o sumedenie de articole despre cum să vizitați Bergamo în 6 ore sau într-o zi, eu, dacă aș fi bergamasca, m-aș simți jignită de așa abordare. Pentru Bergamo aveți nevoie de minimum un weekend lung, ca să reușiți să ajungeți și la Cimitirul orașului din Citta Bassa, dar și pe malul lacului Como, la câțiva km. de oraș.

Ce vizităm?

Bergamo este compus din două părți majore – Citta Alta și Citta Bassa – Orașul Înalt și Orașul de Jos.

Citta Alta, situată pe o colină, înconjurată de un zid venețian, construit în sec. XVI, reprezintă nucleul istoric al orașului. Deși, ca suprafață, Citta Alta este destul de compactă, labirintul străzilor medievale îți creează iluzia unui paienjeniș în care poți să te rătăcești.

Ceea ce este de-a dreptul incredibil în Citta Alta e cantitatea de monumente istorice pe metru pătrat. Fiecare prăvălie, casă, perete, zid și poartă din Citta Alta este monument istoric. Despre biserici, capele, piețe, catedrale și palate – nici nu mai spun. Acestea sunt la fiecare pas. Iată câteva din cele mai importante – Piazza Vecchia, Cittadella (pe un teritoriu atât de mic ei au reușit să conserveze chiar și o cetate!), Palazzo della Ragione, Palazzo Nuovo, Basilica di Santa Maria Maggiore (am plâns când i-am văzut interiorul; chiar și Ilinca, rece la biserici și alte vestigii pentru „moșnegi”, a rămas impresionată), Cappella Colleoni (anexată bisericii Santa Maria Maggiore), Duomo di Bergamo (la câțvia metri de Basilica di Santa Maria Maggiore), Torre Civica. Și astea sunt doar câteva din cele mai importante locuri de vizitat în Citta Alta din Bergamo.

Cum ajungem la Citta Alta?

Spre Citta Alta sunt câteva căi de acces – pe jos, cu autobuzul municipal și cu funicularul.

Cu autobuzul: Linia 1 circulă dinspre aeroportul Orio al Serio (unde aterizează și avionul de la Chișinău) spre stația Colle Aperto din Citta Alta, cu opriri la Gara Feroviară și stația funicularului, ambele în Citta Bassa. Tichetele pot fi cumpărate de la șofer sau din tabacherii (un pic mai ieftin).

Pentru orarul transportului public, verificați acest site.

Cu funicularul: În Bergamo sunt două funiculare – unul face legătura între Citta Bassa și Citta Alta, celălalt între Citta Alta și Rocca di San Vigilio, situată deasupra Orașului Înalt. Funicularele circulă cu un interval de cteva minute, începând cu dimineața devreme și până seara târziu. Însă, dacă ajungeți în oraș în perioada unor sărbători (de ex. Paști), riscați să rămâneți impresionați de numărul oamenilor care stau la coadă și să vreți să mergeți pe jos (așa cum am făcut eu). Tichetele pentru funicular pot fi cumpărate pe loc și costă sub 3 euro.

Important: Dacă planificați să petreceți mai mult de o zi-două la Bergamo și vreți să vă deplasați cu transportul public, inclusiv funicularul, cumpărați tichetul tre giorni – acesta permite călătorii nelimitate la un preț redus.

La fel, sunt câteva intrări spre Orașul Înalt. Cele mai impresionante sunt Poarta San Giacomo și Poarta Sfântului Augustin (Porta Sant Agostino).

Poarta Sfântului Augustin (Porta Sant Agostino), o perioadă îndelungată, a fost intrarea principală în Bergamo pentru localnici, dar și pentru cei care veneau dinspre Veneția. Numele Porții vine de la mănăstirea situată în vecinătate, care acum adăpostește una din facultățile Universității din Bergamo.

Dacă o să alegeți această intrarea spre Citta Alta, veți descoperi un Bergamo rustic, cu mult verde – pe stânga se întinde „toloaca” orașului – plină de lume în zilele de sărbătoare cu timp bun – parte din parcul Fauna Orobica; pe dreapta – scuarul din fața fostei Mănăstiri Sfântul Augustin (azi facultate, deci posibil de vizitat în zilele de lucru); și tot acolo, la poalele zidului – se întinde o părticică din Citta Bassa, munți, case, ferme și verde cât vezi cu ochii. Aceasta e partea mea preferată a orașului-matrioșkă, Bergamo.

Poarta San Giacomo a fost intrarea în oraș a celor care veneau dinspre Milano. Drumul spre această poartă îți taie răsuflarea și, dacă ajungeți la Bergamo, vă recomand să-l faceți pe jos.

Deci, dacă veniți dinspre Gara Feroviară, când ajungeți în fața funiculorului din Citta Bassa, luați-o spre stânga, sau faceți câțiva metri la vale, pe lângă zid, dacă veniți din deal. În zid o să vedeți niște trepte – urcați-le. Peste un sfert de oră de mers deasupra grădinilor Orașului de Jos, o să vi se deschidă în fața o priveliște magnifică: sus – Citta Alta, la poalele zidului – Citta Bassa. Iar în față – Poarta San Giacomo.

Ce se mai poate de văzut la Bergamo?

Poți sta în Bergamo trei zile și să crezi că, dacă ai văzut Citta Alta, ai văzut totul. Dar, nu degeaba l-am numit oraș-matrioșkă.

Dacă ai ceva timp și decizi să nu mai urci spre vârful cetății (așa cum am făcut noi după trei zile de urcat), ci să o iei pe străzile din Citta Bassa, vei descoperi un centru cu străzi largi, cu o viață destul de vibrantă, cu o zonă pietonală, presurată cu magazine tipice orașelor mari, cafeneli, restaurante, librării și bănci. Două ore acolo și te alegi cu shopping, cappuccino bun la o măsuță cu vedere, o plimbare relaxată și o stare de bine, cum numai orașele mici europene îți pot oferi.

Altceva ce poți vedea în Citta Bassa este Cimitirul. Pe scurt – nicăieri nu am văzut o intrare atât de somptuoasă într-un cimitir. Cimitero Monumentale a fost inaugurat în 1912, înglobând în sine cele trei cimitire din Bergamo, existente până atunci. Pe lung – din păcate nu am reușit să ajung în ineriorul lui – când am găsit timp pentru o plimbare macabră (din punctul de vedere al Ilincăi), cimitirul era închis.

Ca să nu nimeriți în situația mea, verificați orarul cimitirului aici.

Pentru iubitorii de artă, recomand Accademia Carrara, una dintre cele mai importante galerii italiene de artă și unica creată doar din donațiile generoase a colecționarilor privați.

Pentru evenimente, orare și tarife, mergeți aici.

O altă perlă a orașului, ascunsă de ochii lumii, este un parc plin cu palmieri. Eu l-am descoperit foarte întâmplător, mergând spre apartamentul pe care îl închiriam. Era ultima zi de vacanță la Bergamo și pentru a diversifica ultima sută de metri, am luat-o pe o stradă paralelă, iar acolo, fără niciun semn distinctiv, în fața mea a apărut modesta intrare în Parcul Marenzi.

Parcul Marenzi, pe o suprafață compactă, are zeci de palmieri de toate dimensiunile, dar și alți copaci, unii din ei, centenari. Recomand din suflet această oază de verde, exotism și liniște. Dacă aveți o oră liberă, căutați parcul (e în Citta Bassa), ca să vedeți cum o parte din grădina privată a unui conte a ajuns spațiu public, de care se poate bucura gratuit orice trecător; să vă plimbați printre palmieri și bambus; să visați cu ochii deschiși; să vă bucurați de viață și de momentele magice de care uneori avem parte.

Orarul parcului îl găsiți aici.

Ce putem vedea lângă Bergamo?

Bergamo e minunat și prin aceea că e situat foarte aproape și de Milano, și de lacul Como, două destinații inconturnabile când ajungi în Lombardia.

Milano e la aproximativ o oră de tren de Bergamo. Biletul într-o direcție costă 5.50 euro (pentru clasa a II-a).

Pentru a vizita lacul Como, puteți alege unul dintre orășelele-bijuterii, situate pe malul lui. Noi am ales Varrena, la aproximativ o oră și jumătate de Bergamo (faceți Bergamo-Lecco-Varrena). Prețul tur-retur – 13 euro. Apropo, la Varrena puteți lua vaporul spre Belaggio, o insulă pe lacul Como, pentru aproximativ 15 euro.

Pentru orarul trenurilor și prețurile biletelor, mergeți aici.

Pentru informații despre orarul vapoarelor de pe lacul Como, mergeți aici.

Dar, lângă Bergamo sunt încă atâtea de descoperit – lacul Iseo, lacul Garda, munții de lângă Lecco!

Care ar fi bugetul pentru un weekend lung la Bergamo?

Pentru cele cinci zile pline (în a șasea zi am plecat dimineață devreme) la Bergamo am cheltuit 400 de euro de persoană. În această sumă a intrat și prețul pentru zborul meu Chișinău-Bergamo-Chișinău (120 euro, fără bagaj), plus toate celelalte cheltuieli legate de transport.

Tot în această sumă au intrat și cheltuielile pentru cazare – ne-am cazat prin airbnb, într-un studiou situat la vreo 35-40 de minute de mers pe jos de la Citta Alta. Locația era superbă – într-o zonă rezidențială liniștită, foarte verde și foarte curată, cu un supermarket la 5 minute de mers și cu stație la 3 minute.

Studioul, situat la parter, avea doar cele necesare, fără nimic în plus (uneori asta e un minus) în schimb – aveam parte de terasă. Alt plus a fost baia încăpătoare, curată și bine amenajată.

Nu am mâncat deloc prin localuri, în afară de înghețată, cafea și alte mărunțișuri, cum ar fi mâncarea chinezească la pachet. În același timp, nu am economisit pe produsele cumpărate în magazin – am luat de toate, de la fructe și brânzeturi, până la carne și smoothie-uri bio. Găteam acasă și, sincer, nu aș fi schimbat această plăcere pe mâncarea de restaurant (eu gătesc de trei ori pe an pentru copilul meu, așa că, savurez!) Fiind cu Ilinca, bugetul generos pentru mâncare a fost un must (când sunt singură, nu cheltui nici jumătate din ce am cheltuit la Bergamo pe mâncare). Respectiv, dacă nu sunteți în compania unui copil adolescent și nici nu aveți gusturi înalt-gurmande, s-ar putea să aveți mai puține cheltuieli.

Deci, bugetul de 400 euro/persoană este estimativ și, desigur, relativ.

Pe final…

Bergamo este un oraș rămas în umbră din cauza vecinătății cu Milano. E o mică bijuterie, pe care ajung s-o descopere doar cei curioși. Probabil, o parte a farmecului său e păstrată anume de faptul că nu oricine alege să se oprească la Bergamo și, în afară de marile sărbători, când italienii de prin împrejurimi invadează orașul, Bergamo e un loc ferit de ochii turismului de masă.

Drum bun și conștient!

Pentru video din Bergamo, vedeți contul meu de Instagram diana_guja/Highlights/#fetepedrum

Copii

Ce-am învățat în cei 15 ani de maternitate

Câteva lecții cu care m-am ales în primii mei 15 ani de maternitate. Unele le-am învățat ușor, altele mi s-au dat mai greu (de exemplu, cea despre mâncare). E o instrucție care mi-o scriu mie, celei de acum 15 ani, care nu știa absolut nimic despre ce înseamnă să ai un copil, dar, cu toate acestea, s-a aventurat să-l nască.

Copilul când o să vrea să mănânce, o să anunțe despre asta. În orice formă accesibilă vârstei. Nu are sens să-i bagi cu forța terciul în gură, să-l zgâlțîi, să te enervezi, să te zgârâi pe față de disperare, să-l rogi, să stai cu masa pusă câteva ore, poate s-a răzgândi, să-l întrebi de 30 de ori pe oră dacă nu vrea să mănânce, să gătești pentru el separat (în cazul în care NU are un regim alimentar special), cu speranța că poate a mânca ceva. Totul e cu mult mai simplu: nu mânâncă=nu îi este foame. În cazul în care copilul nu vrea să mănânce o perioadă anormală de timp (atenție, 4 ore, de regulă, nu este o perioadă anormală), te adresezi medicului și nu îl pui să mănânce cu forța. E prima lecție pe care trebuie să o învățăm când avem copii, dacă vrem să rămânem teferi. Copiii vor rămâne teferi, de aceea că ei nu se stresează la tema mâncării, în comparație cu noi, nepoții buneilor trecuți prin foame, pentru care mânacrea a rămas valoarea supremă.

Poți tu să învinețești, explicând copilului de ce ar fi mai bine să nu facă anumite lucruri, că el totuna le va face. E felul lui de a descoperi lumea. Să-l închizi în casă, ca metodă de „protecție”, ar însemna să-i aplici tratament puțin uman și într-o țară mai civilizată riști să rămâi fără copil. La noi, însă, riști să rămâi cu un copil care, mai devreme sau mai târziu, îți va răspunde înapoi cu ceva. Chiar dacă la ai săi 50 de ani. Așa că, relaxează-te.

Îmbracă copilul așa, ca să nu plângi de ciudă, de câte ori iese afară. Hainele sunt făcute pentru a servi omul și nu invers. La second-hand sunt tone de haine de 5 lei bucata, încă în stare bună. Cumpără de acolo și lasă-l să exploreze lumea, chiar și pe brânci în groapa cu nămol, dacă asta vrea.

Copilul poate crește deștept și avea reușite școlare remarcabile, chiar dacă nu a frecventat centre de dezvoltare de la vârsta de 2 ani. Și chiar și atunci când mama nu a stat deasupra lui cu tot felul de activități. Eu am fost o mamă foarte lenoasă din acest punct de vedere. Cu toate acestea, Ilinca întotdeauna a învățat bine. Acum a fost admisă la liceu la o secțiune prestigioasă. Poate chiar faptul că nu i-am pisat creierii cu lecții, nu am stat deasupra temelor împreună cu ea, nu am transformat procesul de învățare într-un calvar și motiv de ceartă în familie, au contribuit la ceea că a învăț și continuă să învețe bine. Știe că e responsabilitatea ei și că va dormi așa cum își va așterne.

Responsabilitatea și limitele ei sunt, probabil, cele mai importante lecții pe care ar trebui să le oferim copiilor noștri. Să fie resonsabili de tot ce ține de ei și să înțeleagă până unde pot fi responsabili de alții și cine sunt acei alții pentru care poartă responsabilitate. Revenind la tema lecțiilor pentru acasă – niciodată nu am certat-o pe Ilinca când descopeream că merge la școală cu vreo temă nefăcută, însă de fiecare dată îi aminteam că ea va trebui să-și asume consecințele, oricare ar fi ele – notă negativă, observațiile profesoarei etc. Cu cât mai repede copiii învață responsabilitatea, cu atât mai ușoară devine viața părinților.

Să te amesteci în certuri și conflicte între copil și prietenii săi, nu e înțelept. Și nu mă refer aici la bullying, fenomen grav, care necesită intervenție, ci la zecile de intrigi și alianțe care apar din grădiniță până la absolvirea liceului. Acestea sunt etape normale în procesul de socializare. Așa ei află cum stau lucrurile în societatea umană. Și, apoi, cum vor învăța să se descurce în viață, dacă mami sau tati vor fi non-stop la fundul lor să le gestioneze situațiile dificile? Se intervine doar atunci când există pericol pentru integritatea fizică sau psihică a copilului, când glumele s-au îngroșat de-a binelea, când se implică părinții celorlalte părți și pun presiune pe copil, când se ajunge la șantaj etc. În rest, se descurcă singuri.

Niciodată, niciodată, niciodată nu vorbi urât despre tatăl copilului, dacă sunteți mamă, și de mama copilului, dacă sunteți tată, față de copil. Niciun copil, indiferent de ce fel de om e celălalt părinte – dependent de alcool, droguri, deținut, hoț, bandit, criminal, idiot, dobitoc, curvar, pierde-vară, ratat, mizerabil – nu va suporta să audă, să știe, să afle că provine dintr-un om nedemn. Copiii iau treaba asta foarte personal și o poartă ca pe o povară toată viața. Revărsați-vă durerile, nemulțumirile, visele spulberate altor oameni maturi, nu copilului. Copiii trebuie să știe cine sunt părinții lor, însă contează foarte mult ce fel de cuvinte alegem. Aici, drept ajutor, poate servi lucrarea Francoisei Dolto „Ce să le spunem copiilor”.

Copilul. Este. Om. Separat. Cu temperamentul său. Cu personalitatea sa. Cu dorințele sale. Cu gândurile sale. Cu simpatiile și antipatiile sale. Cu visele și aspirațiile sale. Și cât de mult nu ți-ai dori să ajungi în chiar nucleul copilului tău – ca să-l înțelegi, să-l cunoști, să-l controlezi – nu vei putea. Pentru că este un om separat și o parte din el așa și va rămâne, necunoscută pentru tine. Și cât de mult nu ți-ai dori să-l protejezi de nedreptățile vieții, de accidente, de oameni rău intenționați, de întâlniri nefaste, cât de mult nu ți-ai dori să poți răspunde prin gura lui, când este pus în situații neplăcute – nu vei putea. Pentru că este un om separat și își trăiește viața lui separată, viață la care tu ai acces doar parțial. Și cu fiecare an, această viață devine tot mai complexă, iar tu – tot mai puțin loc ocupi în ea. Și asta e ok.

Să am încredere. În mine, în copil, în viață. Asta m-a învățat maternitatea. Să am încredere în oamenii care mă încojoară – în familia mea, în prieteni, în vecini, în familia tatălui Ilincăi. Să știu că, dacă mi se va întâmpla ceva, vor exista oameni care ar fi acolo pentru copilul meu. Să am încredere în abilitățile mele, care mă vor ajuta să câștig suficienți bani, ca să-i pot asigura copilului meu o viață decentă.

Foto: Zhaoli JIN/Unsplash

Jurnal

15

Vara lui 2004 a fost una obișnuită pentru Olanda. Nu și pentru mine…

***

Aveam pe genunchi o pernuță decorativă din velur verde închis. O adusesem la Amsterdam din Franța. Era un fel de a ne marca teritoriul într-un oraș străin, în care mai mult am supraviețuit decât orice altceva.

Pernuța era ocupată de Ilinca, care, cu genunchii îndoiați, făcea exact lungimea ei – 40 de centimetri. Țin minte cum o priveam și nu puteam crede că acel om – atât de mic, atât de fragil, atât de dependent de mine – va face parte pentru totdeauna din viața mea și al tatălui ei.

Ceea ce nu înțelegeam atunci este că acele puțin peste 50 de centimetri de cărniță fragedă va modela, treptat, dar categoric, personalitatea mea. Că orice pas pe care îl voi face de acum încolo va influența, într-o măsura sau alta, și viața ei. O responsabilitate extremă, despre care habar nu aveam atunci.

Ilinca s-a născut din doi părinți tineri, rebeli, naivi și veșnic în căutare de dreptate. Ea a crescut între izbucniri de revolte, discuții despre drepturi și libertate, pe de o parte, și oprimarea oamenilor simpli, pe de alta. Între căutare de sens și revizuiri, lipsă de bani și bugete drastice, între programe de lucru extremale și libertatea programelor flexibile. Ea a trecut alături de noi prin mai multe „puncte și de la capăt”. La pătrat. Punctele mamei. Punctele tatei.

Azi Ilinca împlinește 15 ani. E mai înaltă decât mine cu aproape 10 cm și îi place să facă glume pe seama înălțimii mele.

Ultimii 15 ani au fost anii în care Ilinca m-a crescut. A făcut om din mine. Vreau să cred că și eu am făcut om din ea. Măcar un sfert din omul care este azi.

Când era mică, mama mea obișnuia să-mi repete că din clipa nașterii copilului, femeia nu-și mai aparține. Doamne, cât mă înfuriau acele cuvinte. Voiam libertate. Voiam să dorm. Voiam să ies cu fetele. Voiam flirt. Voiam să am aceleași dezlănțuiri de romantism nebun cu bărbatul cu care făcusem acel copil. Voiam să pot reveni la acea viața liniștită, în care gândurile nu-mi erau dominate de o ființă de 70 de cm.

Toate au rămas în urmă. Fără urmă. E atât de ciudat cum uităm cele mai negre momente ale maternității noastre timpurii. Acum știu ce avea mama în vedere. Și câtă dreptate avea, tot știu.

Mi-au trebuit ani, ca să accept până la capăt faptul că orice mișcare pe care o fac are repercusiuni și asupra ei. Chiar și azi, la ai ei 15 ani.

Mi-au trebuit ani de procesare, uneori cu sânge, ca să simt la nivel visceral, până în fiecare celulă a măruntaielor mele, că acest om e în responsabilitatea mea. Pe care trebuie să mi-o asum. Pe deplin, fără rezerve.

La mulți ani, iubire! Datorită ție, știu ce înseamnă să iubești și să oferi libertate.

Din viață

Liniștea mea sufletească vine prin femei

Eu nu prea am prieteni bărbați. Ei pot fi colegi de lucru, de club de interese, prieteni ai prietenilor comuni ș.a.m.d. Vorbesc despre prieteniile când poți conta pe o ureche liberă, un sfat sau ajutor la nevoie. În schimb, am prietene. Nu știu dacă-s multe, periodic, unele se îndepărtează și apar altele. Prietenia nu e dependență bolnavă în care să ceri mai mult decât îți poate oferi acea persoană. Iar ceea ce-ți poate oferi, este în acel timp când nu este prinsă de propria viață și probleme.

De cele mai multe ori am obținut joburi prin recomandări ale femeilor. Îmi aduc și acum aminte cum Mariana, colega mea de grup de la universitate, m-a luat de mână la câteva zile după obținerea diplomei. A zis: „Am găsit de lucru pentru noi. La un hotel înafara orașului este nevoie de administratoare”. Am lucrat ceva mai mult de doi ani la acel hotel. 

Următorul job m-a găsit la o zi de naștere a unui prieten. Mama lui, căreia-i spusesem că sunt în căutare de lucru, mi-a zis că în organizația unde activează, office-managera pleacă în concediu de maternitate. Și tot așa, nu le mai număr pe toate. 

Femeile care mă înconjoară, de cele mai multe ori îmi devin prietene, pentru că e ușor să te apropii de cineva când ai interese comune, fie ele și serviciul care vă unește.  

***

Bucata de text de mai sus a stat câteva zile în poșta mea, așteptând o boare de inspirație pentru a-l continua. Nu mă gândeam ce-aș mai spune despre solidaritatea între femei, îmi părea totul atât de clar. 

Dar articolul publicat pe Teotitude ieri, despre rușinea femeilor de a primi ajutor, mi-a trimis un flashback din fragedă copilărie. 

Aveam 7 ani când s-a născut sora mea. În acele câteva zile cât mama era la maternitate, noi cu fratele eram cam de capul nostru zile întregi. Țin minte că vecina, care are 2 fiice cu câțiva ani mai mare decât mine, se mai uita după noi.

Într-o zi, Rita și Lora au venit la noi și au făcut curat în toată casa. Îmi amintesc vag cum îmi dădeau lucrurile să le pun unde țineam minte că trebuie să stea. La sfârșit, mi-au aranjat păpușile pe pat, așa cum făceau și cu păpușile lor. Adultă fiind, n-am discutat niciodată despre asta, nu-mi aminteam pur și simplu.

Azi am discutat cu o cunoscută despre experiența cupei menstruale, despre cât e de comodă, dacă merită sau nu de folosit și tot așa. Discuția a încheiat-o cu ideea că va duce vorba mai departe, pentru că e o chestie tare utilă. 

Trăiesc într-o comunitate de femei și pot să spun că liniștea mea sufletească vine prin femei, prin discuții la ceai, la o cafea, la un pahar de vin. Sunt conștientă că fiecare dintre noi își are viața sa și nu poate să-mi ofere decât acel moment în care s-au unit paralelele noastre. Și atunci profit din plin. 

Cauzele sociale la care mă alătur, acel women empowerment declarat în programele pentru femei ale unor ONG-uri cu cofebreikuri este, de fapt, un proces de comunicare continuă cu femei despre femei. 

O fi acest maraton un fail (în decurs de o săptămână nu a venit nicio scrisoare pentru maratonul despre solidaritatea feminină – nota red.), dar eu cred că e din cauza că nu prea știm să vorbim despre ce ne unește. Nu prea avem idee despre cum să vedem în legăturile noastre firești – o adevărată solidaritate feminină.

Text: Diana Mihuță

Dragă redacție

De ce pentru unele femei este o rușine să fie ajutate?

Unul din semnificațiile cuvântului ,,solidaritate” este sentimentul care determină oamenii să-și acorde ajutor reciproc.

Eu nu am să povestesc de câte ori cineva din femeile pe care le cunosc: prietene, rude, colege m-au ajutat în momentele în care aveam nevoie.

Eu cred în solidaritatea dintre femei și nici nu înțeleg cum pot apărea discuții la acest capitol…

Aș vrea să vă cer părerea referitor la alt aspect al solidarității, atunci când buna intenție a cuiva de a acorda ajutor este interpretată negativ de către persoana pe care dorim să o ajutăm.


De exemplu, fiind în concediu de maternitate, ieșeam zilnic în curtea blocului cu copilul la plimbare, unde am cunoscut altă mămică cu o fetiță de aceeași vârstă ca și fiul meu. Timp de câteva săptămâni, în fiecare zi, ea se plângea că nu are ajutor de la nimeni, fetița e capricioasă, veșnic plânge că vrea afară, ea nu reușește să facă nimic, soțul vine seara de la serviciu și strigă la ea că nu a facut curățenie și mâncare, este disperată și nu știe ce să facă.

Eu, știind cât înseamnă pentru o mămică cu copilaș de 1 an să aibă 2-3 ore în care să nu fie trasă de fustă și să nu audă plânsete, i-am propus să stau cu fetița și ea sa aiba timp să-și facă treburile prin casă sau să se odihnească.

Ea s-a uitat la mine și m-a întrebat pe un ton indignat: „Crezi că sunt o mamă și gospodină atât de rea, că singură nu mă isprăvesc?!”

Această replică a ei mi-a amintit imediat de alt caz, când o prietenă se afla într-o stare de depresie/stres/epuizare, numiți-o cum doriți, din acest motiv a neglijat treburile casnice, fapt care o indispunea cel mai mult, adică dezordinea din jur și neputința ei de a menține curațenia în casă. Când împreună cu altă prietenă ne-am oferit să venim o zi să facem o curățenie generală în casă, zicându-i că pe urmă îi va fi mai ușor să mențină ordinea și se va simți mai ușurată, ea a spus că în așa mod noi nu o ajutăm, dar îi confirmăm ceea ce crede despre dânsa – că este o incapabilă și nu știe cum să gestioneze casa și familia.

În ambele situații eu nu am găsit cuvinte pentru a replica și a le explica că, de fapt, am vrut să le ajut și în nicun fel să le ofensez cumva.

Întrebarea mea este urmatoarea: de ce pentru unele femei este o rușine să fie ajutate? De ce noi, femeile, deși suntem gata oricând să ajutăm pe cineva, nu cerem ajutor atunci când avem nevoie?

Text: Anonim

Foto: Becca Tapert/Unsplash

Social

Cazul surorilor Haceaturean -„mai bine în închisoare, decât cu el”

În ultimele zile opinia publică din Rusia e zguduită de sentința pe cazul surorilor Haceaturean, Krestina, Anghelina și Maria, care acum un an și-au omorât tatăl, Mihail Haceaturean (27 iulie 2018)

Cazul surorilor Haceaturean nu este unul simplu – fetele, care la momentul crimei aveau 19, 18 și 17 ani, și-au omorât părintele după ce au fost supuse constant abuzului fizic, sexual și emoțional. Crima a fost, în fond, un act de legitimă autoapărare, menit să pună capăt calvarului pe care fetele îl trăiau în fiecare zi. Asta e ceea ce încearcă acum să dovedească avocații fetelor, iar alături de ei societatea civilă din Rusia, activiștii civici, dar și oamenii care consideră legea rusească cu privire la violența în familie incompletă și foarte șubredă.

Deși ancheta a stabilit că fiicele lui Mihail Haceaturean într-adevăr au fost supuse violenței în repetate rânduri, surorile au fost acuzate de omor săvârșit cu premeditare de un grup de persoane, un articol dur din Codul Penal, care prevede de la 8 la 20 de ani de privațiune de libertate sau chiar închisoare pe viață (în Federația Rusă, însă, femeile nu mai sunt închise pe viață).

Cine sunt surorile Haceaturean?

Krestina, Anghelina,Maria

Surorile Haceaturean sunt Krestina, Anghelina și Maria, de 20, 19 și 18 ani, fiicele lui Mihail Haceaturean (57 de ani la momentul omorului) și Aureliei Dunduc (39 de ani). Dacă vi se pare că numele femeii este de-al nostru, moldovenesc, să știți că așa și este – Aurelia sau Aurica Dunduc este cetățeana Republicii Moldova. Aurelia l-a cunoscut pe Mihail la Moscova, unde era plecată cu familia la lucru. S-au văzut prima dată în stație, tânăra era cu mama ei. În scurt timp cei doi s-au mutat împreună. Deși Aurelia a născut patru copii de la Mihail Haceaturean, soția sa oficială ea nu a devenit.

Fetele s-au născut una după alta, după primul lor frate, Serghei.

De ce și-au omorât tatăl?

Krestina, Anghelina și Maria erau înjosite, bătute, supuse perversiunilor sexuale, controlate și ținute captive ani la rând de către tatăl lor, Mihail Haceaturean.

Mihail Haceaturean e cel din dreapta

Bărbatul era un personaj violent, cu o colecție impresionantă de arme, pe care le ținea în casă și pe care putea să le folosească în interior, uneori împușcând în membrii familiei. Deși vecinii cunoșteau situația din familia Haceaturean, nimeni nu îndrăznea să intervină, de frică să nu devină ținta răzbunărilor, cu atât mai mult că Mihail Haceaturean putea să amenințe cu arma pentru simpla rugăminte de a muta mașina, parcată neregulamentar.

Din spusele vecinilor, Mihail Haceaturean vindea droguri direct din mașina parcată în apropierea blocului. Tot vecinii povestesc că Haceaturean era un om credincios – apartamentul era plin de icoane, iar preoții îi treceau des pragul.

Despre prima fiică, Krestina, Mihail Haceaturean spunea că se va însura cu ea și aceasta îi va naște un copil. Pe Anghelina, cea mijlocie, o punea să-i facă sex oral de la vârsta de 14 ani. În timp, abuzurile sexuale au devenit o practică zilnică. Bărbatul numea asta „masaj folositor”.

Într-o vară, una dintre surori a încercat să se sinucidă, după un nou episod de abuz sexual. După o perioadă de comă, fata și-a revenit.

În presa rusă sunt diverse mărturii ale oamenilor care au fost, mai mult sau mai puțin, apropiați familiei sau fetelor. Aceștia susțin că Mihail Haceaturean considera femeile din casă sclave, care există doar pentru a-l deservi. Haceaturean avea un clopoțel în care suna, de câte ori avea nevoie de ceva – de la turnatul apei în pahar până la închiderea geamului. Fetele sau mama lor erau obligate să se prezinte la primul sunet. Dacă întârziau, erau bătute cu pistolul în cap sau, mai nou, li se pulveriza spray cu piper în ochi.

La școala Anghelinei și Mariei, nimeni nu știa nimic – directorul și profesorii nu observase niciodată urme ale violenței și spuneau că fetele întotdeauna erau deschise comunicării și binedispuse. Cu toate acestea, în ultimul an înaintea crimei, fetele au fost doar de câteva ori la școală și, rescpectiv, nu au fost admise la examenele de absolvire. O prietenă a surorilor spune că la școală își dădeau seama că în familia Haceaturean se întâmplă ceva, de aceea au decis să încidă ochii la absenteism.

Familia și prietenii lui Mihail Haceaturean au însă o altă viziune asupra celor întâmplate – fetele au fost prea răsfățate și și-au omorât tatăl pentru a-i lua banii.

Unde a fost mama lor în tot acest timp?

Aurelia Dunduc, mama fetelor, a fost fugărită de acasă de Mihail Haceaturean trei ani până la omor.

Aurelia Dunduc

Aurelia, originară din Moldova, a fost victima violenței concubinului chiar din prima zi. Cei doi nu și-au înregistrat căsătoria. Dar, așa cum am scris deja – Mihail Haceaturean era om credincios, de aceea el s-a cununat cu femeia.

Aurelia era bătută față de mama și surorile lui Mihail, care locuiau în același apartament. Era bătută și față de oaspeți. Nimeni însă nu intervenea. Femeia susține că atât timp cât a locuit cu bărbatul, Mihail nu a ridicat mâna la fete. Toată violența era orientată spre ea.

De când primul lor fiu, Serghei, a împlinit 8 luni, bărbatul i-a interzis Aureliei să iasă din casă. Femeia nu a ieșit afară 5 ani. Interdicția a început să fie ridicată treptat, când Maria, fiica mezină, a împlinit un an. Aurelia a căpătat dreptul să iasă cu fetița la plimbare în curte.

Fără permisiunea lui Mihail, Aurelia nu avea dreptul să vorbească la telefon.

În 2015, bărbatul, cu pistolul la tâmpla Aureliei, a fugărit-o de acasă. Fetele au rugat-o să plece, ca să nu se supună riscului și i-au spus că vor face tot posibilul să se reunească cu ea.

Serghei, fiul cel mai mare, a fost fugărit de acasă la 16 ani. Un timp, băiatul dormea prin scările blocurilor.

Ce le așteaptă pe surorile Haceaturean?

Arestarea surorile Haceaturean s-a produs, tradițional deja pentru Rusia, cu încălcarea unor reguli – fetelor nu li s-au explicat drepturile lor, avocaților nu li s-a permis accesul în izolatorul de detenție preventivă și chiar s-au făcut presiuni asupra surorilor să renunțe la avocați contractați.

Fetele riscă o sentință foarte dură – chiar dacă condițiile lor de viață alături de un tată abuziv au devenit cunoscute și confirmate de nenumărate expertize. Iar starea lor psihică și emoțională la momentul acțiunilor nu adus mari schimbări în calificarea finală a crimei.

Unele voci, inclusiv avocații surorilor, cer condamnarea post-mortem a lui Mihail Haceaturean și anularea procesului împotriva surorilor.

În acest context, e important de pomenit și legea Federației Ruse cu privire la violența în familie care a fost recent reviziuită. Și această reviziuire nu a fost deloc în interesul victimelor – pe scurt și parafrazat, legea sună cam așa: „dacă nu te-a omorât încă, totul este ok”.

În acest moment în Rusia are loc un flash-mob online în susținerea surorilor Haceaturean. Pe 19 iunie a avut loc pichetarea Comitetului de anchetă, între 125 de mii de oameni au semnat deja petiția care cere eliberarea surorilor. La fel, mulți oameni – celebri și mai puțin celebri – scriu despre acest caz și cer anularea sentinței.

De ce ar trebui să ne pese?

În primul rând, de aceea că e uman să-ți pese.

În al doilea rând, de aceea că e un caz care înglobează în sine toate tipurile de abuz față de femei și ne arată cum e posibil ca toate femeile dintr-o familie să fie victimele unui singur bărbat și nimeni să nu le poată ajuta -nici vecinii, nici școala, nici rudele, nici forțele de ordine. E ca și cum ai trăi pe o insulă nelocuită în mijlocul unei metropole. În jur – milioane de oameni, nimeni însă nu te poate scoate din ghearele violenței. Este un caz care ar putea simboliza colapsul unui sistem social. Iar Rusia nu e departe de noi și foarte multe din tendințele și obiceiurile de la ei sunt valabile și la noi. Venim din același trecut.

În al treilea rând, mama fetelor e moldoveancă. Una dintre sutele de mii de cetățeni ai Moldovei, care au plecat în Rusia pentru un prezent și viitor mai bun. În toată această tragedie eu văd, într-o oarecare măsură, și vina statului nostru – a impotenței sale, a imposibilității lui de a oferi părinților și copiilor condiții în care aceștia să poată trăi într-un mediu în care să aibă timp, răgaz, abilități să înțeleagă ce este bine și ce este rău, să facă alegerile corecte, să ia decizii care să îi avantajeze etc. Or, Aurelia Dunduc a devenit concubina lui Mihail Haceaturean la o vârstă fragedă, într-un stat străin, această decizie fiind una cu siguranță alimentată inclusiv de grija pentru ziua de mâine și din lipsa viziuniunii unor perspective mai fericite, în care să nu trebuiască să depindă de un bărbat.

Și acum ce facem?

Cel mai important să nu ne facem morți în păpușoi.

Foto: elleonora.ru

Din viață

Gura satului

Ioana și Maria trăiesc într-un sat.

Satul este micuț, oamenii plictisiți de aceleași fețe, își fac distracție din fiecare vorbă.

Bârfele de la sat au ceva autentic în ele, pentru că se formează în jurul unor situații mai absurde. De aceea nu mă sinchisesc să le adun și să le aștern aici, frumușel.

Să ne întoarcem la femeile noastre.

Ioana e un personaj mai puțin plăcut în sat, unde, dacă nu saluți orice om mai în vârstă, ești un nimeni. Ioana nu obișnuiește să salute lumea întâlnită pe drum, nici să răspundă la „bună ziua” din partea altora. Ea se ține țanțoșă, că e femeie gospodină și când e vorba de vreun praznic pe la rude, e foarte atentă la pomenile pe care le primește fiecare. Să nu cumva să rămână cu cel mai sărac pom, adică crenguță pe care se agață pomenile la înmormântări.

Casa ei se află în centrul satului, chiar lângă școală, fapt care-o face să se simtă pe un prag mai sus față de ceilalți oameni, care trăiesc peste râpă sau, mai ales, la margine de sat.

Ah da, Ioana mai e femeia cu tinerețe tumultoasă, unde a reușit să nască cinci copii, să se veselească-n aburii de vin de casă, de-o știa tot satul de femeie veselă. Bărbatul îi ținea isonul, așa că se veseleau împreună.

Când copiii au mai crescut, ei s-au lăsat de băut și s-au făcut gospodari. Acum nu fac și nu dau nimic gratis – vrei să mergi cu căruța la târg în satul vecin? Plătește 70 de lei. Vrei să-ți duci câțiva saci de grâu la moară în alt sat vecin? Plătește 200 lei. Așa-i socoteala.

Maria trăiește peste râpă.

În tinerețe era o frumusețe de femeie, cu ochi căprui, părul negru și limbă ascuțită, de le venea de hac la toate cumătrele, de-o bârfeau. În sat frumusețea nu ține mult timp – lucrul greu în câmp, grijile și mai ales soții băutori de „agheazmă”, șterg culorile de pe chipuri, înconvoaie spatele și sting orice poftă de viață.

Maria are trei copii maturi și îngrijește de nepoți, când părinții le mai pleacă la muncă peste hotare. Bărbatul ei se cam îneacă’n păhărel, dar asta e. Cum se zice printre gospodine „fiecare’și duce crucea sa”. Maria mai lucrează cu ziua pe unde apucă. Mai face un ban grămadă, cât o țin puterile.

Și acum bârfa grasă!

Se întâlnesc pe drum Ioana și Maria. Ioana, ca de obicei, fără niciun fel de „bună ziua, ce mai faci?” o trântește:

-Fa Marie, da’i drept că te fuți cu Mihail Trofimovici?! 

Maria se oprește din mers, o privește lung și-i răspunde:

-Fa Ioană, da când umblai beată țapănă pe sub garduri, te-am întrebat cu cine te fuți tu?

Apoi i-a întors spatele și s-a dus în treaba ei peste râpă.

Satul nu știe dacă a fost vreo continuare la acest dialog. Satul nu și-a pus întrebarea dacă-i adevărat că Maria se are de bine cu Mihail Trofimovici (personalitatea lui contează mai puțin aici). Satul a ținut minte că Ioana și-a găsit în sfârșit om să-i răspundă cu aceeași monedă, că deh, nu fiecare se pricepe la răspunsuri pricepute.

Text: Diana Mihuță

Arta

Gabriele Galimberti, fotograful lucrurilor simple

Probabil ați văzut unele lucrări ale lui Gabriele Galimberti, dar nu știați că sunt ale lui.

Gabriele este un fotograf italian. El călătorește în jurul lunii pentru a imortaliza cu ajutorul aparatului de fotografiat viața oamenilor simpli – detaliile și obiectele care fac din fiecare existență o poveste unică.

Gabriele Galimberti

Gabriele a adunat destule fotografii pentru a umple patru cărți deja, adevărate studii socio-economice despre starea omenirii la începutul sec. XXI.

Azi vreau să povestesc despre două din proiectele lui Gabriele Galimberti.

In her kitchen este unul din proiectele lui care m-a emoționat în mod deosebit.

In her kitchen este o serie de fotografii făcute în bucătăriile bunicilor din diferite colțuri ale lumii, pozând cu ingredientele pentru bucatele care le reprezintă cel mai mult. Un proiect – omagiu adus femeilor – fundament al famiilor de oriunde pe glob, care a rezultat într-o carte cu rețete, fotografii și călătorii.

Prima în această serie a fost chiar bunica lui Gabriele, Marisa.

Bunici din Armenia, Thailanda, Canada, Insulle Fiji, India, Liban, Maroc, Suedia, Turcia, Albania, Argentina, Etiopia, Brazilia etc. s-au împărtășit cu secretele din bucătăria lor. Eu deja mi-am făcut o listă cu rețetele pe care vreau să le încerc.

Maroc
Albania
Suedia
Turcia

Toy Stories este alt proiect de Gabriele Galimberti, realizat pe parcursul a doi ani în peste 50 de țări. Din India până în Islanda, făcând popasuri prin toate colțurile lumii, Gabriele a fotografiat copiii cu cele mari bogății pe care el au – jucăriile.

Acest proiect are o valoare aparte. Or, jucăriile copiilor spun multe despre mediul în care ei cresc – despre ce vorbesc părinții, în ce cred, care e statutul lor, ce așteptări au de la copii, ce viitor își imaginează pentru ei, ce valori le transmit etc.

Algeria
Albania
Haiti
Norvegia
Kenya
Zanzibar

Foto: gabrielegalimberti.com . Fetița de pe copertă e din Uruguay.

Dragă redacție

Temnița noastră, a tuturor, se află în capul nostru

Am făcut liceul în sat. Nu pentru că nu aș fi putut să-l fac la oraș, dar așa au vrut părinții. Să mă „supravegheze” mai mult timp. Dei, fată cuminte nu promiteam a fi, mă razvrăteam și protestam prea des.

În rest, note bune și purtare exemplară erau la ordinea zilei. Și mi-am promis: când scap de-aici, voi învăța toată viața. Și mă voi arunca în tot felul de proiecte. Și voi călători. Și mă voi învăța, din nou, să „merg” cu mintea mea prin lume. Căci știm din popor, „cum ți-e capul așa ți-e viața”, „cum ți-așterni, așa dormi”, etc.

Așa voiam eu, să am altă viață. Alt cap, alt pat. Nu vă imaginați că o visam pe cea din filme, pur și simplu, era foarte greu de acceptat ideea că voi gândi și „respira” același aer poluat cu stereotipuri și amăgeli.

Temnița noastră, a tuturor, se află în capul nostru. Plin cu poveștile auzite pe la hramuri și sărbători de familie. „Când termini facultatea? A, încă 3? A, încă 2? A, încă 1? Și când ne chemi la nuntă? Nire încă n-ai?”. Până acum visez, ca la toate aceste petreceri fiecare să se uite în ograda lui. Cel mai puțin îmi doresc, ca cineva care toată viața a visat la altă viață, să-mi ofere sfaturi, hinturi de-ale soartei.

Facultatea am terminat-o cu brio și parcă îmi surâd încă atâtea proiecte interesante, dar vezi tu, ei tot nu se pot liniști. Varga din mătușele, trecute de 45/50 de ani, nu mai sper să dispară, dar când tânăra generație (20-25 de ani) mă înădușă, la fiecare ocazie, cu tot felul de întrebări, nu mai știu ce să cred.

Vreau minte deschisă, ce vreți, pretenții elitiste. Master făcut „în afară”, studii complete făcute cu speranța unei burse decente la căpătâi. Dar numai Dumnezeu mi-e martor, câtă foame și stres și străinătate înghiți pentru un viitor decent. Viitorul acela pentru copiii mei, chiar dacă nu voi reuși să înțeleg eu mare lucru din el.

Tabăra care rămâne aici în țară, arată paiul din ochii celor plecați, iar noi, cei care hotărâm să emigrăm, chiar dacă observăm bârna din ochii lor, plecăm capul. Noi acolo trăim boierește, posibil de asta, trebuie să înțelegem „îngrijorările lor”.

Tare mi-aș fi dorit să pot face școli de elită când eram mică, să plec la tabere de vară, cursuri și proiecte internaționale. Acum că am libertatea și tot timpul din lume, mă uit în jur și observ că libertatea mea, e foarte diferită de a lor. Ei vor să facă nunți și copii, iar eu, săraca de mine, studii.

Nu știu dacă la bază e vreun complex de inferioritate, care îmi face avânt de fiecare dată când mă îndoiesc de dreptatea mea, dar satisfacția pe care o am când studiez, e certitudinea că sunt pe drumul meu și cel mai potrivit.

Morala acestei mici destăinuiri: Nu mor caii mei când vor cânii lor.

Și da, mai am să învăț, neamul meu drag! Și sper cei care au ajuns la aceste ultime rânduri, să facă la fel toată viața. Nu vă opriți nici la 30, nici la 45, dar mai ales la 70. E unicul mod de a ne ține vii memoria și entuziasmul.


Text: Anonim

Foto: Siora Photography/Unsplash