All Posts By

Teotitude

Jurnal

Adio, pica frunza

Sedeam cu ea pe o banca pe marginea unei ape. Mi-am lasat capul pe umarul ei fragil, am cuprins-o cu bratul drept de mijloc. As mai fi putut cuprinde un elefant, atat de subtire si firav era. Nici paltonul voluminos, din „pelicula”, nu putea masca faptul ca m-am lasat pe o trestioara. Un baobab si o trestioara.

– Imagineaza-ti ca eu am 93 de ani, iar tu 70, si ca tot stam pe malul unui lac. Iar eu am ramas doar cu niste dinti pusi, care imi cad uneori, deoarece m-am imputinat la fata si nu mai au de ce se tine, iar cand vorbesc imi rugum buzele.

Am inceput sa imit vorba unei femei foarte varstnice. Ea se prapadea de ras. Eu vorbeam. Apoi ma opream, ca sa rad si ca sa-mi inghit nodurile din gat. Nu voiam sa ma surprinda ca m-am emotionat. Si nici ca mi se umpleau ochii cu lacrimi.

Noi peste 61 de ani. La brat. Eu, cu picioarele tremurande. Ea,ridata. Bunica si, poate, strabunica. Eu, in prag de moarte. Ea, in prag de moarte.

O priveam cu coada ochiului. Incercam sa-mi imaginez obrazul ei sapat de riduri, parul insurit. Sa-mi imaginez ce as simti la 93 de ani alaturi de fata mea. Intr-un parc. La o plimbare. Ea, in toamna tarzie de viata. Eu, in iarna. In sfarsit de iarna, cand crapa si ouale de balaur, vorba bunicai mele.

– Iti amintesti cum ne plimbam odata, toamna, in parcul copilariei mele? Tu aveai 9 ani, eu 32? – o intrebam, imitand aceeasi voce. – Tu aveai o crenguta in mana si o tot bagai in apa, iar eu ma gandeam cum o fi peste multi-multi ani?

Am mai vrut sa adaug ca atunci multi nu vor mai trai. Atat de multi, incat mi-am interzis sa ma gandesc cine anume. Poate nici eu nu voi mai fi.

Dar in scenariul nostru era altfel. Mama si fiica la brat. Mama, de 93 de ani, marunta, tremuranda, cu o bereta pusa cochet pe o parte, peste un par rar, tuns pana la urechi, in pantaloni si papuci cu talpa ortopedica, la bratul fiicei. Ele se plimba incet, in ritmul caderii frunzelor, vorbesc. In jur e liniste. In suflet e toamna. Toti au plecat. Iar cine inca mai este, va pleca si acela. Nimic de asteptat. Nimic de vrut. Pace.

Text: Diana Guja

Fotografia e facuta chiar in ziua plimbarii despre care povestesc.

Din viață

Muzica TA

Kevin Morby – I Have Been To The Mountain. Asta scrie pe unicul bilețel lipit de frigiderul meu cu un magnet pictat de unul dintre copii.

Pe parcursul anilor, într-o familie rolurile se distribuie involuntar. Cineva dintre soți face mai des mâncare, cineva are grijă de flori, se plimbă cu cățelul, cineva are grijă să plătească facturile, cumpără produse alimentare. Nu că ar fi obligații care țin de gen, aceste roluri se impart probabil în dependență de preferințele și dibăcia fiecăruia în anumite domenii.

Și se mai întâmplă că peste ani îți dai seama că nu ai habar cum să plătești o factură ori să descarci un film de pe Torrents. Nu că ar fi mare treabă, doar că așa s-a întâmplat să nu te ocupi de asta niciodată. Sau îți dai seama după 15 ani de căsnicie că nu ai prea ales muzica pe care o asculți, pentru că, în casă și în mașină, întotdeauna se auzea muzică bună, cu mici excepții pe care le puteai soluționa ușor cu: „schimbă, te rog!”. El a ales muzica dintotdeauna. Playlist-urile lui sunt în toate notebook-urile din casa, pe stickul conectat la centrul muzical, pe CD-urile din mașină și chiar în telefonul meu, pe care l-a împrumutat de câteva ori când făcea jogging.

Nu că nu mi-ar plăcea muzica pe care o ascultăm, dar abia acum mi-am dat seama că dacă m-aș concentra mai mult pe muzica care-mi aduce plăcere, poate că lista mea ar fi un pic diferită de a lui. E imposibil să ne placă aceleași lucruri, când suntem atât de diferiți la celelalte capitole.

Nu știu ce muzică îmi place și nu știu nici jumătate din numele interpreților sau ale pieselor pe care le ascult. Ele răsună și eu îmi caut de treabă. Eu și muzica trăim paralel. Una dintre cele mai frumoase și accesibile arte se oprește în urechile mele, fără să-mi învăluie mintea și corpul. Și asta e trist.

M-am prins în ideea că simt un soi de invidie pentru oamenii care vorbesc înflăcărat despre muzică bună și interpreți mai puțin populari. Mi-am adus aminte de anii în care dansam fără să-mi pese de felul în care arăt. Fără să-mi pese de ce cred oamenii din jurul meu. Eram atât de sigură că sunt frumoasă, făcând mișcări lipsite de logică. Cu mintea deconectată săream în ritmurile a tot ce se auzea. Era atâta plăcere și extaz în muzica și mișcările acelea.

Amintirile m-au făcut să mă supăr pe mine, pe el. Nu mai dansez demult, pentru că lui nu-i place să danseze. Iar unicile petreceri la care mergem (nunți, cumetrii și zile de naștere) au muzică destul de proastă și toți se forțează să danseze și le iese caraghios. Am făcut câteva încercări să merg cu amicile la Disco, dar corpul nu se mai poate relaxa în ritmurile muzicii. E împietrit.

E curios să conștientizezi, peste ani, cum părți din tine se pierd în omul pe care-l iubești. Unele părți se atrofiază din lene și din prea multă comoditate. E ca și cum te-ai dezvăța să mergi, pentru că cineva te duce întotdeauna în brațe. Alte părți cresc și devin puternice pentru a ascunde golurile și vulnerabilitatea partenerului. Chiar dacă nu au fost niciodată părțile pe care intenționai să le dezvolți. Dispari tu, dispare El. Și apare un fel de monstruleț. numit familie, care trebuie să se miște înainte cu orice preț. Dispar pasiuni, interese, vise, și rămân doar lucrurile care nu te împiedică să mergi înainte. Nimic din ce ți-ar da voie să te oprești, să iei o gură de aer ori te-ar lăsa să cazi în gol. Apar responsabilități, credite, contracte, școli, mașini, planuri comune, odihnă la mare, la munte. Nu e timp de dubii, mofturi, filozofie, egoism. Nu e timp de EU, când NOI creștem și suntem tot mai flămânzi de atenție, dragoste, timp, bani.

Muzica pe care o asculți e o parte din tine care îți menține vii visele, pasiunile, dorințele. Și nu e mai puțin importantă decât alte părți din tine. Să ai grijă de propriile vise și pasiuni, e la fel de important ca și grija pentru propriii copii. Nu e bine să-i lași murdari și flămânzi. E important să revii la lucrurile care îți ating plăcut coardele sufletului. Anume ele te păstrează viu, interesant, atractiv. Te ajută să nu te dizolvi în oamenii pe care îi iubești. Oricât de mult ai iubi un om, trebuie să existe pasiuni, vise, dorințe pe care să le iubești mai mult. Să le alimentezi, să le crești și să te poți adăposti în ele ori de câte ori rămâi singură.

„Tu unde găsești muzica care-ți place?” îl întreb incomodată, ca un copil de clasa a cincea, care a fost prins că nu știe tabla înmulțirii.

„Sunt câteva posturi de radio pe care le ascult când lucrez, și dacă e ceva bun, deschid pagina postului de radio și îmi scriu denumirea piesei”.

În restul weekendului am ascultat posturile de radio „Paradise” și „imago FM”. Și piesa mea m-a găsit.

Muzica TA nu e pur și simplu muzică bună pe care o asculți cu plăcere. Este muzică care îți atinge anumite coarde, undeva între plexul solar și artera carotidă. O simți cum pulsează în ritmul inimii tale. Și ai impresia că ai vrea să sune veșnic. Cu muzica ta e bine, mai ales în intimitate. S-ar putea sa te incomodeze s-o asculți în prezența cuiva, pentru că îți scoate sufletul la suprafață, te lasă gol, vulnerabil. E ca numele adevărat, pe care personajele din unele povești vechi îl pronunță doar în fața persoanelor în care au încredere, de frică să nu cadă pradă magiei negre, ori ca păpușa lăsată testament de la mama, pe care o scoți de sub pat doar când îți este greu. Muzica care îți place e mai intimă decât sexul, pentru că spune prea multe lucruri despre tine.

„Ce bună e piesa asta, așa-i?”, i-am zis în timp ce pregăteam cina.
„Nu”, mi-a răspuns laconic și ironic.

A doua zi am găsit bilețelul cu denumirea piesei, lipit de frigider cu un magnet. Au trecut două luni de atunci. Azi am inclus-o pentru prima dată. Aveam dreptate. E superbă. Am adăugat-o în playlistul meu mic sub Carolyn Hillyer – A place where I may feed și Nancy Agag ft. Joss Stone – Sudan.

Scriu textul și ascult muzica mea 🙂

Text: M.

Din viață

Bедь жизнь кончается не завтра*

Chiar daca moartea e unica siguranta din clipa in care devenim un grup de celule, exista destule sanse ca vom trai si maine, si poimaine. Cel putin, atunci cand suntem inca tineri. De aceea, ar fi bine si chibzuit sa traim azi astfel, incat acel maine sa nu devina o povara.

Cum? Se poate de inceput prin punerea unor intrebari partii din noi care se rupe, dar inca destul de moderat, spre o libertate iluzorie si efemera, de genul, vand tot ce am si ma pornesc in jurul lumii pe jos, ca sa ating iluminarea. Eu, de exemplu, de fiecare data, cand simt ca pamantul incepe sa mi se duca de sub picioare sau sunt pe punct de a lua decizii manata de euforia de moment, incerc sa ma opresc, sa ma pisc, ca sa ma intorc in corpul meu, si ma intreb: „Maine, maine cand ma voi trezi, cum ma voi simti?” sau ”Cum vei ajunge la Diana cea de 50 de ani, care stii tu unde te asteapta, daca faci acum ceea ce te mananca sa faci (sau sa nu faci)?”, sau ”Dar cum se va simti fata mea, mare deja, cand o va vedea pe mama sa in aceasta stare/ipostaza/situatie?”. Ar insemna sa mint, daca as sustine acum ca de fiecare data mi-a reusit exercitiul. Nu, desigur. Dar repetarea lui constanta si constienta face minuni.

Viata doar nu se sfarseste maine.

A face tot ce iti doresti, sau crezi ca ai nevoie, poate inseamna sa cazi in extreme, sa risti, sa devii necugetat, sa neglijezi interesele oamenilor dragi, sa te lasi condus de pulsiuni distrugatoare, sa joci cartea cea mare, sa arzi poduri, sa explodezi in mii de culori si focuri. Sa traiesti, de parca maine nu va mai fi. Sa te aprinzi ca o scanteie si tot ca o scanteie sa te stingi. Doar ca nu toti suntem flori de o zi. Exista foarte mari sanse sa traim si maine. Si poimaine. Si raspoimaine. Dar sa traim arsi, deoarece nu am stiut sa domolim flacara, sa o facem sa arda incet, constant, sa aduca lumina, caldura si protectie impotriva animalelor de prada. Am consumat tot ce-am avut pentru o iluzie trecatoare.

Indemnurile exaltate, de genul „Traieste de parca ai muri maine”, sunt pentru cei care nu vor sa faca niciun efort ca sa-si controleze impulsurile, sa gandeasca pe termen lung, sa se autodisciplineze, sa renunte la lucruri, oameni, atitudini, obiceiuri nocive sau inutile, consumatoare de timp si energie, sa-si asume viata, fara a aduce argumente infantile, ca „ n-am rugat pe nimeni sa ma nasca”. Pentru cei care au nevoie vitala de gratificare imediata, ramasi in interiorul lor ancorati intr-o varsta la care nu au invatat inca sa faca fata frustrarii.

Nu, viata, cel mai probabil, nu se va sfarsi maine. Si, cel mai probabil, peste cativa ani tot ceea ce facem azi – pe negandite, din nedorinta de a ne stapani demonii, din graba, din falsa convingere ca daca nu iau acum ceea ce vreau, maine nu va mai fi posibil, din frica de a ramane singuri, fata in fata cu gaura noastra interioara – se va transforma intr-un strat gros de deseuri nucleare, pe care le vom purta in noi pana cand acea moarte, garantata, va veni.

*Un vers dintr-o piesa cantata de Alla Pugachova, o renumita interpreta rusa, care in traducere ar insemna: ”Viata doar nu se sfarseste maine”.

Text: Diana Guja

Foto: Dan Gold/Unsplash

Din viață

Drumul meu spre dieta financiară

Am promis foarte încrezută la sfârșit de februarie, că mă întorc la început de aprilie cu un articol despre cum am scris toate cheltuielile mele și ce am învățat din asta.

La sfârșit de martie m-au apucat îndoielile – să scriu? despre ce să scriu? Linia cheltuielilor mele arăta un profund egoism. Aveam acolo zero cheltuieli pentru casă, telefon, internet.

A mai trecut o lună. Am descărcat o aplicație și am început să nu mai aștept să ajung acasă pentru a scrie cheltuielile de peste zi. O făceam pe loc, în telefon. Să zic că m-a disciplinat faptul că știam pe ce cheltui? N-aș spune.

Dar să mă întorc la ele, la cheltuielile mele. În martie, banii mei s-au dus pe următoarele destinații:

  • 20%igienă (aici am pus și vopsit părul la salon, toată chimia pentru față și corp, procedurile de manichiură, epilare);

  • 29% au mers pe distracții – am fost la 2 spectacole și un concert. Și deoarece am responsabilități de familie, costul biletelor a fost dublu;

  • 10% s-a dus pe mâncare. În blocul unde lucrez este o cantină cu prețuri democratice, chiar minuscule aș spune, doar că după un timp ajunge să urăști mirosul la toată mâncarea aia;

  • 5% au fost luate de transport. N-am folosit taxiul în martie. În general, am mers cu microbusul;

  • 6% le-am donat. Așa, fără cauză nobilă;

  • 10% le-am dat pe haine. Am prins o reducere pentru o maletă și am înnoit un pic stocul de lenjerie personală;

  • 20% au mers pe chestii, gen – cafea, cină în oraș, fructe și legume acasă, apă și pâine.

În aprilie lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Atât doar că donația s-a ridicat la 15%, iar mâncarea la 22%. S-a făcut cald și mi s-a făcut lânced de cantina din bloc. Pe haine s-au dus 11% (aici am trișat, am fost la Odesa cu bărbatul meu și am făcut cumpărături într-un outlet cu banii pe care mi i-a dat el. Nu i-am pus în bugetul meu, deși puteam lejer să-l adaug la capitolul –cadouri). Pe transport am cheltuit 3% și am mers o dată cu taxi-ul. Pentru ieșiri în oraș am cheltuit 11%, iar pe cosmetică 28%. Ce-a mai rămas, s-a dus pe o pereche de căști, să ascult și eu muzică în transport, și pe legume și fructe acasă.

Și cât de mult n-aș întinde coarda, trebuie să ajung și la concluzii:

  • Acum știu precis unde se duc banii mei;

  • Nu, n-am făcut nicio rezervă de bani pentru zile negre timp de 2 luni, deși asta îmi era în cap, atunci cînd m-am apucat de scris cheltuielile;

  • Am descoperit cu surpriză, că, deși îmi pare că duc o viață destul de modestă, cheltuielile mele mă arată ca o alintăciune, care se preocupă de plăcerile și comfortul propriu înainte de toate;

  • Și am mai descoperit că salariul îmi ajunge fix până la ultimele 2-3 zile înainte de următorul salariu. Din asta, conchid că trebuie cumva să resetez ritmul de cheltuieli.

Bonus la toată treaba asta:

Am început să citesc despre fetele care au grijă de bugetul lor, despre provocările și reușitele lor. Și am descoperit un blog tare bun care m-a inspirat să continui experimentul meu – http://thefinancialdiet.com/. Tare-mi plac istoriile fetelor de acolo despre povestea lor cu banii.

Text: Diana Mihuță

Interviuri

De ce inselam?

Cu cativa ani in urma am dat de un interviu la tema adulterului care mi-a parut mai clar decat tot ce citisem pana atunci. Intervievatul, Aldo Naouri, a spus pe nume unor lucruri pe care noi, deseori, le trecem cu vederea.

„Sanatatea psihica a copiilor se face in patul parintilor”.

 Aldo Naouri este un renumit pediatru francez, care nu ezita sa cupleze pediatria cu psihanaliza, creand astfel un amestec exploziv, ce suscita intotdeuna un viu interes din partea admiratorilor sai, precum si critici acerbe din partea unor  colegi.

Doc. Naouri practica pediatria din 1966, in cabinetul sau privat din Paris. Pe langa activitatea sa de pediatru, Aldo Naouri mai scrie si carti. 

Dvs. Sunteti un pediatru, nu terapeut de cuplu. De ce ati scris cartea despre adulter ?

Aldo Naouri: Deoarece sanatatea copiilor se face in patul parintilor. Dupa 40 de ani de experienta in pediatrie, am ajuns sa constat ca o buna sanatate sexuala a cuplului parental conditioneaza sanatatea psihica si fizica a copilului. Din aceasta cauza am avut intotdeauna un viu interes pentru viata amoroasa a mamelor si tatilor care veneau sa ma consulte.

Cartea Dvs. se intituleaza ”Adultere”Ati folosit intentionat acest termen, cu accentuate conotatii moralizatoare, religioase chiar ?

A.N: Da, deoarece chiar daca asistam la liberalizarea moravurilor, un adulter ramane un adulter. Etimologic acest cuvant se traduce astfel ”a se indrepta, prin eroare, spre ceva ce se gaseste dincolo de…”, in cazul nostru, dincolo de cuplu. Mai concret, adulterul se defineste ca o ruptura a pactului implicit de fidelitate cotractat de doi indivizi ce se unesc sexual.

Nu este oare aceasta notiune complet depasita ?

A.N. Nu mai mult decat notiunea de viata in doi. Dovada este faptul ca astazi, cand oricine are posibilitatea sa-si schimbe partenerii in fiecare zi, toti depun eforturi majore pentru a forma un cuplu durabil. Or, de ce formam un cuplu? Pentru ca celalalt ne ajuta sa ne reparam pe noi insine, fiind noi insine. Atunci cand cautam un ”altul altul” inseamna ca primul ”altul” nu ne-a fost de ajuns. In acest caz ar fi bine sa ne intrebam ce se intampla cu noi si de ce partenerul actual nu-si poate duce ”misiunea” pana la capat.

Semnifica oare aceasta ca unii sunt predispusi si altii nu spre infidelitate ?

A.N. Fiecare individ poarta in sine o urma  ”eterna” a unei placeri considerabile, traite in primele luni ale vietii sale, cand, in bratele mamei, el se simtea viu din plin, pana a se crede nemuritor. Daca copilul nu este frustrat prea devreme de mama sa, el va pastra intotdeauna acest sentiment exaltat de imortalitate, incercand mereu de a regasi placerea traita altadata.

Ba mai mult, intr-o societate laxista si hedonista, cum este a nosatra, unde pulsiunea sexuala este incurajata si unde nimic nu trebuie sa limiteze placerea, considerata un drept, individul va lua drept obligatie revenirea la acea stare de extaz. Si daca acesta (extazul) nu-i este procurat de partenerul sau partenera sa, el va cauta in alta parte, unde il va gasi probabil, dar pentru o perioada scurta. De facto, el nu va face altceva decat sa alerge de la o iluzie la alta.

Aceasta teorie exclude posibilitatea unei iubiri de la prima vedere, pentru altcineva decat partenerul nostru obisnuit, dar ea se poate intampla!

A.N. Intrbarea pe care trebuie sa ne-o punem este: de ce oare aceasta se intampla (iubirea de la prima vedere)? Raspunsul este simplu: deaorece am gasit in acest ”altcineva” ceva ce ne readuce imediat extazul trait in bratele mamei noastre.

Pe scurt, adulterul, este iarasi ceva de care putem invinui mamele

A.N. In masura in care ele poarta copilul, mamele se aseamana cu soferul unei masini: ele sunt responsabile de “pasagerul” lor, dar nicidecum vinovate. Eu nu judec, punctul meu de vedere este cel al unui pediatru. Eu incerc doar sa analizez fenomenul adulterului prim prisma celor vazute pe parcursul consultatiilor si sa inteleg care sunt cele mai bune conditii posibile pentru a creste un copil azi. Atunci cand adulterul porneste de la o iluzie produsa de prima educatie, eu sustin ca nu ar fi bine de transmis copiilor nostri iluzia cum ca ei ar putea regasi intr-o zi starea de extaz absolut despre care am vorbit anterior. Or, din ceea ce ramane in noi de la mamele noastre, determina- sau nu- sentimentul de a fi in drept de a reproduce simtul puterii infantile.

A-si insela partenerul, inseamna a refuza de a fi adult ?

A.N.: Da. Atunci cand suntem condusi de aceasta iluzie a imortalitatii, refuzam conditia de adult. Or, a fi adult, in definitia mea, este de a accepta conditia noastra de muritor. Cel care comite regulat adultere ramane, mai mult sau mai putin, infantil.

Fidelitatea- sau infidelitatea- este inscrisa in genele noastra, la fel ca si culoare ochilor ?

A.N.: Nu. Suntem fideli, daca reusim sa reglam din timp relatia cu mama noastra. Daca acceptam sa plasam pe cineva intre ea si noi, fiind totodata constienti ca aceasta ne va ”rupe” de la ea. Pe de alta parte, noi suntem cu desavarsire infideli atunci cand ”pasionalul” mai persista in aceasta relatie, pana la a ne face incapabili de a pune pe cineva intre sine si mama decat o persoana de pasaj, fie acesta partenerul obisnuit sau un partener adulterin.

Pentru a rezuma, atunci cand nu ne-am rezolvat problemele cu mama, avem putine sanse de a crea un cuplu unde adulterul ar fi abesnt!

A.N.: Daca mama isi transforma fiica sau fiul in ”obiectul” sau, daca tatal a fost absent, sau daca mama nu l-a lasat sa-si joace rolul de tata, copilul devenit adult risca sa se indrepte spre adulter. Din aceasta cauza eu am declarat intotdeauna ca cea mai buna mama este aceea care accepta, inainte de toate, de a fi femeia barbatului sau!

Unde este raportul cu adulterul?

A.N.: Cuplul nu este decat o formatiune, destinata sa aplice ”Legea Speciei” ce vizeza interdictia incestului din cele mai preistorice timpuri. Aceasta lege, insa, are un punct fragil : relatia mama-copil, care este propice unei derivari incestuoase. Orice mama doreste ca copilul ei sa nu duca lipsa de nimic (”incestus” in latina), ceea ce este indispensabil in primele luni de viata a unui copil, dar daunator in continuare. Or, nicio mama nu poate frana spontan aceasta inclinatie, ea o poate face doar cu ajutorul tatalui acestui copil, adica plasind tatal intre ea si copilul sau si nu lasindu-l in urma copilului sau. Toate aceastea depind de istoria acestei femei, de statutul pe care mama sa l-a acordat tatalui. De aici si vine soliditatea cuplului.

De aici reiese ca, impiedicand o mama de a-si adora excesiv copilul, un tata salveaza acest copil de viitoarele deceptii amuroase?

A.N.: Da. In general, trebuie evitata ”infantolatria” (adorarea excesiva a unui copil) care transforma viata de cuplu intr-un esec. Astazi, cand doi indivizi se unesc intr-un cuplu, totul se desfasoara astfel, incat iti poti imagina ca umbrele parintilor lor nu mai inceteaza sa pluteasca deasupra acestui cuplu.

Oare nu a fost intotdeauna asa ?

A.N.: Nu. Altadata, casatoriile erau, in mod general, aranjate. Odata cu consumarea ceremoniei, parintii stiau ca si-au facut datoria si incetau sa se mai amestece in viata tanarului cuplu. Astazi, in numele ”infantalotriei”, parintii se simti autorizati sa continuie sa se bucure de copiii lor, chiar deveniti adulti, ceea ce ii face sa intervina si in viata lor familiala. Mesajul lor este ”De vreme ce tu iti adori copilul, tu trebuie sa intelegi ca eu tot de ador”, ceea ce este catastrofic pentru viata de cuplu.

De ce ?

A.N.: Deoarece aceasta atitudine infantilizeaza tinerii parinti si, in timp ce ei sunt parinti la randul lor, cum pot ei oare sa se debaraseze de urma lasata in ei de propria lor mama? Acesta este o poarta deschisa spre adulter!

Dar, infidelitatea a existat intodeauna, mai ales in cadrul casatoriilor aranjate, pe care Dvs. pare-se le apreciati!

A.N.: Eu nu sustin aceasta, eu doar subliniez ca faptul de a inlocui casatoriile aranjate cu cele libere, nu a rezolvat problema adulterului. Doi indivizi ce se cupleaza, chiar si prin libera alegere, sunt condamnati vitam aeternam la un lucru de tranzactiune, care, singurul, poate asigura durata cuplului.

In masura in care noi traim din ce in ce mai mult, nu este oare normal sa formam mai multe cupluri pe parcursul existentei noastre?

A.N.: Eu nu sustin ca adulterul este o oroare, mai ales ca exista adultere care s-au incheiat cu o viata de cuplu perfect durabila si armonioasa. Eu afirm insa, ca faptul de a trai mai mult nu ne scuteste de a  ”gandi” timpul, de a reflecta asupra faptului ca suntem trecatori si ca vom lasa in urma noastra copii ce vor lua ca model stilul nostru de viata. Fenomenul divorturilor va fi o regula in trei generatii, durata unui cuplu se va reduce la 2-3 ani, noi vom asista la un fel de poligamie diacronica, ceea ce nu ne va ajuta de a da repere clare si structurate copiilor nostri. Ei vor creste cu ideea ca nu-i niciun motiv de a se fixa de cineva, de unde si singuratatea.

Doar atat… Aceste apropouri sunt foarte reactionare si culpabilizante pentru parinti! Nu este este asta oare o ideologie de pediatru?

A.N.: Este si eu imi asum acest fapt. Cred ca este de datoria mea sa intocmesc un contra-discurs pentru a dezvolta o rezistenta impotriva miscarii ”totul este permis”. Lumea ma trata deja de reactionar acum 20 de ani, cand eu vorbeam de importanta rolului tatalui int-o familie. Astazi, toata lumea este de acord cu mine!

Sa vorbim de adulter mai concret. In primul rand, unde incepe el?

A.N.: In momentul in care dorinta se fixeaza pe altcineva decat partenerul nostru obisnuit.

Vreti sa spuneti in fantasme? In acest caz, suntem toti adulterini!

A.N.: Absolut, si aceasta din motive simple: activitatea  de autocercetare pe care o efectuam impreuna cu partenerul nostru este intr-atit de dificila, incat noi suntem adesea impinsi de gandirea noastra sa o radicalizam, sa o declinam in mai multi ”altii”.

Ce semnifica aceasta?

A.N.: Daca visam la un alt partener decat partenerul obisnuit, inseamna ca l-am confundat pe ultimul cu noi insine, intr-o fuziune coplesitoare. Noi cadem in necesitatea unei fantasme adulterine de fiecare data cand celalalt se comporta ca o mama cu noi si viceversa. Cel mai bine, pentru a-si pastra partenerul, este de a nu raspunde la toate necesitatile sale, ci de a-l face sa resimta lipsa de sine!

Sa luam exemplul unei tinere femei, casatorita de 10 ani, intotdeauna fericita cu sotul si copiii ei. Ea se indragosteste foc de un alt barbat. Ce trebuie ea sa faca, in opinia Dvs.?

A.N.: In primul in rand, sa nu considere din start ca mariajul ei este pierdut si sa reflecteze asupra mizelor, pentru a incerca sa reziste fata de ceea ce o copleseste.

In numele cui ?

A.N.: In numele celor in care ea a investit pe parcursul ultimilor 10 ani! Eu voi compara aceasta situatie intr-un mod mai trivial, cu o operatiune financiara: nu veti risca ceea ce ati economisit timp de ani de zile pentru o ”lovitura” la Bursa, stiind ca, statistic, riscati sa pierdeti totul! Cedand in fata unei pasiuni, care duce spre necunoscut, riscam sa facem sa explodeze tot ceea ce am construit.

Este legea ratiunii contra legii inimii!

A.N.: Desigur, si aceasta este iarasi parerea unui medic ce vizeaza protejarea copiilor de la suferintele strict inevitabile care apar atunci cand parintii  lor se separa. Acum, daca i-as fi prieten, posibil ca i-as spune acestei femei: ”Distreaza-te, nu spune nimic si vezi unde te ve aduce aceasta pasiune”. Iar daca acest adulter ii poate permite sa-si salveze familia, i-as spune ”Inainteaza!”. Problema este ca noi nu cunoastem consecintele a toate acestea dinainte.

Adulterul poate fi, deci, salvator?

A.N.: Unele adultere sunt utile dinamicii cuplului. Am cunsocut cazul unei femei care si-a luat amant chiar dupa nunta, istoria sa adulterine a durat 15 ani, apoi a luat sfarsit. O luna dupa ruptura, sotul acestei femei, care nu a stiut niciodata nimic, a cerut divortul. E posibil, ca viata dubla echilibra aceasta femeie, ca adulterul era compensatoriu. Este regretabil ca ea nu s-a gandit la aceasta, deoarece frustrarea ce a urmat despartirii de amantul sau a si provocat divortul.

Dvs. sustineti ca nu trebuie dezvaluit in niciun caz, fata de partener, un adulter; nu este oare aceasta un mod de a propavadui, dupa mai mult de 50 de ani de la relatia Sartre-Beauvoir, o reintoarcere la ipocrizia stramosilor nostri?

A.N.: Eu denunt intr-un mod violent  schema ”cuplului liber” creat de Sartre-Beauvoir! Aceasta este o utopie, o iluzie, o oroare! Ei au contractat acest pact, dar nu l-au respectat deloc, ei s-au ascuns de atatea lucruri. Problema este ca, cu notorietatea si statutul lor, ei au atrenat o multime de oameni sa procedeze ca dansii, ceea ce a ocazionat multe nenorociri. Eu sunt categoric aici: cand un adulter survine, cel mai bine e sa nu vorbim despre el niciodata, deoarece aceasta situatie este traita intotdeauna intr-un mod extraordinar de violent de catre partenerul inselat. In toate cazurile, adulterul marturisit lasa urme dificil de suportat.

Deci, el nu poate fi trait nicioadata ca un joc, ca o indragostire usoara, distractiva?

A.N.: Nu, si printre altele, in psihanaliza, jocul este considerat ca o tentativa de a stapani angosa in fata mortii. Adulterul ne trimite la urma lasata in noi de mama noastra, care ne-a facut sa credem ca suntem nemuritori…Aceasta este, printre altele, mult mai puternic resimtit de barbati decat de femei, pare-se.

Inselam diferit, in dependenta daca suntem barbat sau femeie?

A.N.: Da. Barbatii inseala mui mai usor, asa dupa cum si confirma statisticile. Cand un barbat declara: ”Este adevarat, eu te-am inselat, eu m-am culcat cu Cutare, dar nu a fost nimic mai mult decat sex”, trebuie sa-l credem. In revansa, pentru o femeie, trecerea spre actul adulterin, are consecinte cu mult mai grave. Aceasta se explica in modul urmator: un barbat, trecut deja prin corpul mamei sale in timpul sarcinii, va plasa intotdeauna femeia vietii sale pe locul doi, primul loc fiind ocupat, definitiv, de mama sa. Femeia, neavind experienta corpului tatalui sau, va plasa orice barbat, trecut prin viata sa, pe primul loc, astfel stergand urma precedentilor.

Cine suporta mai greu adulterul?

A.N.: Barbatul inselat isi spune: ”Organul meu genital nu i-au fost indeajuns”, el se va simti literalmente castrat (lacanienii nu vorbesc de angoasa mortii, ci de angoasa castrarii). Femeia inselata, ea nu se simte castrata, deoarce ea nu poate fi castrata. Ea are, in plus la toate, ceva ce ii este specific, ceea ce niciun barbat nu va putea distruge: doza de iubire homosexuala ce ramane in ea in urma relatiei cu mama sa.

De aici, spre a gasi mai acceptabil adulterul masculin, nu este dact un pas!

A.N.: Experienta arata ca, pur si simplu, femeile il suporta mai usor. Dar eu nu am spus niciodata ca adulterul este acceptabil in sensul general al termenului.

Putem fi fideli o viata intreaga,traind in societatea de azi?

A.N.: Fiind onest, nu stiu ce sa va raspund.

Trebuie sa revenim la interdictii, in materie de adulter?

A.N.: Da, deoarece interdictia este salutara in transmiterea schemei pe care noi o desenam copiilor nostri. Legaturile noastre sociale sunt astazi foarte slabe. Ele sunt umplute cu interdictii absurde: sunteti sanctionati daca nu platiti orele de parcare, iara daca va inselati sotia, nicio problema, sunteti pe puctul de a fi aplaudat chiar. Este urgent sa reconstituim o legatura sociala si amuroasa coeranta.

Traducere si adaptare din franceza: Diana Guja

sursa „ELLE” din 25 septembrie 2006

Foto: Nathália Bariani/Unsplash

Când copiii dorm

Despre sexualitate și atașament

– Crezi că am penis mic? M-a întrebat, împingându-mi I-pad-ul pe tastiera laptopului, la care butonam concentrată cu degetele arătătoare. Eram gata sa trimit la naiba pe oricine avea să mă bată la cap atunci, când aveam un car de lucru si timp- doar o noapte, care începuse demult. Dar lui Mihai nu i-am putut refuza niciodata când avea nevoie să-și deschidă sufletul. Mihai este unul dintre cei mai buni prieteni, cu care s-a întâmplat să lucrăm împreună de câteva ori. Un profesionist de excepție și leneș fără de pereche, de aici probabil și veșnica-i supărare și nemulțumire de viață. Mereu în relații scurte, fără a se atașa serios de vreuna dintre femeile cu care face sex și, totodată, cu întrebări existențiale și dorința mare de a avea o soție și o fiică. Cea mai frumoasă soție pe care s-o iubească toată viața, nu doar s-o poarte pe la evenimente publice și vacanțe în calitate de ataș.

Am glisat cu arătătoarele pe ecranul spart al I-pad-ului în care apărea gol în fața oglinzii. Un slăbănog tipic, ordinar din cap până-n picioare. Am glumit despre nevoia mea de a apropia imaginea pentru a-i desluși „podoaba” și despre „noroc că port ochelari, că altfel era imposibil sa-i identific obiectul examinării”. Dar, de fapt, nu am văzut nimic ieșit din comun în acel penis. Nu sunt eu omul care a văzut ori atins prea multe penisuri în viața sa. Dar ăsta era un penis standadt, de care văzusem anterior și despre care nu puteam avea nicio opinie: „пенис как пенис, Миша!”.

De unde vine mania asta a masculilor pentru dimensiuni ieșite din comun, când poți primi plăcere de la un singur deget, al cărui dimensiuni nu se compară nici cu cel mai mic penis?! ș-apoi nici măcar nu era în erecție. Ce puteam spune? Pentru mine era demult clar că sexualitatea lui nu era în pantaloni și, probabil, în general nu era sub haine. Era undeva în felul lui de a privi, în frazele pe care le arunca, dar cel mai mult, în joc. Of, cât de mult îi place omului ăsta să se joace. Și femeile intră ușor în joc, și-s multe, și-s des, și se joacă cu el ca cu focul, știind sigur că va arde și va durea, și vor plânge.

Eu nu am fost atrasă sexual de Mihai, chiar dacă înțeleg perfect unde-i sunt magniții și cât de rău poți fi prinsă într-o plasă din asta inofensivă, la prima vedere. Totuși mă deranja uneori, în zilele mele proaste, faptul că nu vorbește și despre mine atât de frumos, inspirat și tandru ca despre altele. El are un talent aparte de a descrie femeile. Și nu femeia întreagă, ci părticelele-i dulci. Niciodată nu mi-a spus că e nebun după o femeie. Dar înnebunea periodic după niște sâni voluptoși a vreunei iubite plinuțe, sau după partea interioară ale unor coapse slăbănoage, care formează un relief excitant, în opinia lui, atunci când se încordează. Îi mai plăcea la nabunie când își găsea amante care nu își depilau zona intimă și din cele care citeau mult, mai ales din ce nu reușise el să citească. Dar el a reșuit multe. Probabil, dacă eram mai tânără și mai naivă mă culcam cu el doar ca să-i vorbească vreodată cuiva despre mine, atât de frumos, ca despre femeile din colecția lui. Dar nu-s nici atât de tânără, nici atât de naivă și, oricum, probabil – unica căreia îi mai povestește.

Mihai e una dintre dovezile clare ale faptului că sexualitatea nu e în corp, niciodată. Sexualitatea poate fi completată frumos de forme, dar dacă nu e în creier, nu e deloc. Iar dacă este suficientă în minte, atunci transformă în artă orice tip de corp.

La o discuție, cu vin, de vineri seara, mi-am dat seama că niciodată nu am fost atrasă sexual la prima vedere, nu m-au atras niciun bărbat de pe stradă. Oamenii puteau deveni atractivi sexual pentru mine doar după câteva discuții și neapărat o glumă reușită. Ador tipii care își cunosc defectele și știu să facă glume pe seama asta și îmi displac tipii ideali. Adică, dacă ar fi să aleg între un tip „Alpha”, plin de sine, și altul, care are tatuat „sponge-bob” pe umăr, i-aș da o șansă celui din urmă. Indiferent de cum ar decurge relația asta, cel puțin, aș putea râde din suflet la primele întâlniri.

De fapt, ultima dată în stradă mi-a atras atenția un tip, căruia nici măcar nu-i văzusem fața. Anul ăsta, era încă frig și zăpadă, și vânt. De asta mergeau toți cu ochii în pământ. El mergea în fața mea și s-a oprit brusc să-i cedeze trecerea cuiva, care îi venea în întâmpinare pe o cărare îngustă, din astea temporare, din scândură bătută în cuie, lângă șantierele de construcție: „прошу вас”, a zis tânărul, făcând un gest cu mâna. De pe cărărușă s-a ivit un cățel vagabond. Tânărul a așteptat să treacă cățelul, apoi și-a văzut de drum. Am trecut și eu, și restul oamenilor din urma mea. El nici măcar nu s-a uitat prin părți la reacția trecătorilor. Era clar că nu-i pasă de opinia nimănui. Zău că ieșeam cu el la un ceai, dacă mă întreba. Intuiția îmi spune că sunt multe lucruri interesante în capul și corpul acela îmbrăcat în negru și ochii în pământ.

Cele mai erotice corpuri pe care le-am văzut vreodată, erau cele care au scrisă o istorie. Cu cât mai evidentă e istoria, cu atât mai atractiv corpul. Mie îmi par foarte sexy sânii mici și mușchii mari ai balerinelor, corpul uscățiv și slabănog al maratoniștilor, mușchii mari ai luptătorilor sau pugiliștilor, care nu seamănă deloc cu mușchii crescuți la sală. Corpul bronzat intens al băieților care instalează sisteme de irigare. Aici tre să fii tare când dai indicații, să nu-ți intersectezi privirea cu ochii lor de gheață. De unde naiba atâția ochi albaștri în țara asta de bruneți?! Ori ochii de după lentilele groase ai tipului de la catedra de fizică a Academiei de Științe, care mi-a arătat drumul până în sala în care se fabrică rachetele anti grindină – tre să vezi câte se ascund în ochii aceea adânci. Ori studentul de la medicină, cu mâini albe, moi, subțiri și transparente. Mâinile astea aveau să arate oribil pe oricine altcineva, dar erau ale unui chirurg și arătau perfect anume așa cum erau. Dar cicatricile? Nu cred că sunt unica care le crede erotice – chiar dacă au mai des în spate povești banale, decât acte eroice.

Atractivă sexual e și puterea. A nu se confunda cu dorința de a domina, a fi superior. Astea sunt mai degrabă complexe camuflate care lucrează la început, dar cu care ai de lucru într-o viață de cuplu. Erotic e echilibrul moral, armonia interioară, siguranța.

Azi dimineață soțul și fiica mea s-au schimbat cu caserolele pentru mâncare. A ei e roză cu poney. Nu o fac pentru prima dată. Pe ea o amuză, iar lui îi place să o vadă cum râde de dimineață. Colegii lui se uită lung și tac. Unul găgăuz i-a dăruit un container nou de Crăciun. Asta e tot ce a putut citi el în cosmosul din capul soțului meu. Mie însă îmi par extrem de erotice anume momentele astea în care lui nu îi este frică să pară caraghios. În care își face prioritățile fără să țină cont de opinia publică și poate lesne merge împotriva oricărui grup, atunci când știe că are dreptate sau atunci când trebuie să apere pe unul mai slab. Deosebit de sexy e atunci când începe a discuta cu oamenii în etate din transportul public. Întotdeauna bătrânii îl cer la vorbă și el găsește mereu despre ce să râdă cu ei. Băbuțele l-au iubit dintotdeauna. Sau atunci când oprește brusc mașina să acorde ajutor medical unui om cu fruntea spartă din cauza beției sau unui câine accidentat, chiar dacă toată lumea din mașină întârzie la serviciu și la școală.

E erotic pe dinăuntru, de asta, probabil, m-am atașat atât de mult de el. Iar restul corpului lui mă înnebunește, la pachet cu tot cu pistruii de pe față și de pe spatele lat, nasul veșnic înfundat din cauza osului nazal strâmb, părul cărunt pe alocuri și fruntea, care devine tot mai pleșuvă cu fiecare an, rănile pe care i le provoacă sportul și pe care le tratează fără întrerupere, pentru că trec greu. Și penisul strâmb, care stă evident întors spre stânga atunci când se excită. E cel mai frumos și excitant penis din lume, dar care, probabil nu m-ar interesa deloc, dacă nu avea atașat așa minunăție de bărbat.

Text: M.

Foto: ian dooley/Unsplash

Dragă redacție

Cu tine te nasti si cu tine mori

Azi toata ziua ma gândeam sa scriu despre iubirea de sine, si ieri tot, dar nu m-ai ajungeam sa o fac. Acum in drum de la Bucuresti spre Chisinau, gandurile prind forma.

Despre iubirea de sine am auzit ani in urma, cu mintea o intelegeam, dar nu stiam cum se aplica. Iubirea de sine se invata, si se cunoaste. Prima data am auzit despre iubire cand eram mica, la biserica: sa iti iubesti aproapele ca pe tine insuti, atat. Insa la biserica nu s-a explicat ca nu sa-i iubesti pe altii mai mult, si pe urma pe tine, ci sa te iubesti pe tine, si dupa aia, cum te iubesti pe tine sa ii iubesti si pe ceilalti. Ca cea mai importanta fiinta in viata ta esti tu. Tie iti datorezi, tu esti centrul universului tau, cu tine doar trebuie sa te compari, si in primul rand pe tine sa te iubesti. Cu tine te nasti si cu tine mori.

Eu am incercat multi psihologi, si din pura intimplare, intr-un moment de rascruce, l-am gasit pe al meu. Fiinta care mi-a spus ca a te iubi pe sine, inseamna a te cunoaste pe tine, si a te accepta. Inseamna a te intreba ce vrei, ce iti place, ce doresti de la viata, ce simti in diferite situatii. A te observa.

A te iubi pe sine insemna a nu accepta in viata ta oameni care nu iti fac bine, a nu sta in relatii care nu iti satisfac anumite necesitati, a nu sta intr-o relatie din frica de a pierde, din frica “ce o sa zica lumea”.

Iubirea de sine inseamna a nu accepta un job care nu ti se potriveste, sau care nu iti place. Iubirea de sine, inseamna ca tot ce faci, felul cum traiesti, cum te comporti cu tine, cu ceilalti, treci prin sita: eu ma iubesc si vreau pentru mine doar ce imi face bine. Si mergi cu aceasta regula prin viata, regula iubirii de sine.

Poti incepe a te iubi pe tine la orice varsta, si in orice moment. Si schimbând atitudinea fata de tine, vei schimba intregul tau microcosmos.

Nu vreau sa judec societatea noastra, sau educatia, nu vreau sa-i caut scuze s-au sa o indreptatesc, doar ca atat femeile, cat barbatii nostri, insa poate intr-o masura mai mica, nu stiu a se iubi pe sine, iar de aici porneste radacina multor rautati. As putea spune ca de aici se poate de schimbat traiectoria vietii noastre, daca dorim.

Text: L

Foto: Jon Tyson/Unsplash

Interviuri

Psihologia n-are nimic de a face cu astrologia, cu parapsihologia, cu alte abordări de tip ”hocus-pocus”

Cu o experiență de peste 20 de ani în domeniul psihologiei clinice și psihoterapiei, prof. univ. dr. Daniel David a fost unul dintre specialiștii care a introdus în psihologia românească o serie de discipline moderne, precum psihodiagnosticul și psihoterapiile validate științific⁠, psihologia evoluționistă⁠ și genetic counseling. Totodată, a structurat  psihoterapiile cognitiv-comportamentale în mecanisme instituționale funcționale, fiind autorul primului tratat în domeniu și fondatorul primei asociații de profil din România.

Printre realizările profesorului David se numără și publicarea studiului ”Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală” (ed. Polirom, 2015). Bazându-se pe o amplă cercetare derulată între anii 2005 și 2015, cartea oferă un profil psihologic al românilor ce contrazice nu de puține ori binecunoscutele clișee care circulă despre acesta.

La ora actuală, prof. univ. dr. Daniel David deține funcția de prorector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și este președinte al Asociației Psihologilor din România.

L-am prins pe profesorul David,  în timpul ultimei sale vizite la Chișinău, când a susținut o lecție în fața unui public de profesioniști, la tema tulburărilor de personalitate. M-am folosit de această ocazie pentru a discuta cu dumnealui despre terapia cognitiv-comportamentală (TCC), gândirea irațională, psihologie și pseudo-psihologie.

*Această întâlnire a fost posibilă Proiectului moldo-elvețian MENSANA.

Stimate domnule profesor, ce este terapia cognitiv-comportamentală (TCC) despre care auzim vorbindu-se tot mai des în ultimul timp?

În lume în acest moment există foarte multe abordări terapeutice. Acestea, practic, sunt de ordinul câtorva sute. Sunt diverse estimări, 300 – 500. Toate abordările astea se subsumează, însă, în trei paradigme mari și, din punct de vedere istoric, cele trei paradigme sunt următoarele: abordarea dinamic-psihanalitică (cea mai veche), abordarea umanist-existențială-experiențială și cea mai nouă – abordarea cognitiv-comportamentală.

În abordarea cognitiv-comportamentală avem foarte multe variații, dar toate sumează aceleași paradigme care spun că emoțiile și comportamentele noastre problematice nu sunt generate de evenimentele din viață, ci sunt generate de modul în care noi interpretăm evenimentele din viață. Vedeți, la nivelul simțului comun nu există această perspectivă, la nivelul simțului comun oamenii fac, de obicei, legătura între evenimentele de viață și emoțiile. Ei spun că sunt triști, fiindcă le-a murit cineva apropiat sau sunt furioși, fiindcă nu-i ascultă copiii, dar adevărul este că ei nu sunt triști, fiindcă le-a murit cineva apropiat. Sunt triști fiindcă gândesc și interpretează într-un anumit fel acest lucru. Nu sunt furioși că nu-i ascultă copiii, sunt furioși, fiindcă ei interpretează într-un anumit fel faptul că nu-i ascultă copiii. Și atunci terapia cognitiv-comportamentală vine și spune că există o mediere cognitivă între evenimentele noastre de viață, experiențele de viață și emoțiile, și comportamentele pe care le avem. Această mediere ia formă specifică în diverse tulburări psihice, fiindcă în tulburări specifice vei avea cogniții specifice și ideea fundamentală este: Vrei să schimbi emoțiile? Vrei să schimbi comportamentul? Atunci trebuie să schimbi modul de gândire, adică trebuie să schimbi gândurile iraționale în gânduri sau cogniții raționale cu diverse tehnici.

Tehnicile sunt foarte multe: tehnici cognitive, tehnici comportamentale, tehnici experențiale. Terapia cognitiv-comportamentală nu este definită de tehnicile pe care le folosim. Ea este definită de conceptualizarea pe care o folosim, adică de acea idee că toate emoțiile și comportamentele sunt mediate cognitiv. Ce tehnici folosești tu după aceea, ca să modifici cognițiile iraționale, asta iese din domeniul TCC, fiindcă poți folosi tehnici psihanalitice, tehnici umaniste, tehnici existențiale, scopul este să modifici cognițiile iraționale.

Cine are nevoie de terapie cognitiv-comportamentală?

Dacă ne uităm, de exemplu, în ghidurile clinice internaționale, și sunt două care sunt mai mari și mai cunoscute (SUA – ghidul stabilit de Asociația Psihologilor Americani, Marea Britanie – ghidurile NICE), acolo ai toate tulburările majore abordate, tulburările de tip depresiv, tulburările de tip anxios, tulburările legate de comportamentele alimentare, tulburările de personalitate, tulburări de tip psihotic, schizofrenie sau alte tipuri de psihoze. Observăm că majoritatea, nu mai știu dacă 80-90 la sută, sunt tratamente de orientare cognitiv-comportamentală. Deci, asta înseamnă că ele au trecut studii clinice riguroase, arătând că sunt mai eficiente, raportate la diverse condiții de control. Deci, cine are nevoie de TCC? Oricine care are o suferință psihologică diagnosticată clinic. Nu există o formă de terapie în momentul ăsta care să fie mai eficientă decât TCC pentru tulburările de sănătate mintală cunoscute.

De asemenea, cred că pot beneficia de intervenții cognitiv-comportamentale și oamenii sănătoși. De exemplu, factorul irațional de care am vorbit în TCC este un factor de vulnerabilitate. Respectiv, cineva s-ar putea să aibă cogniții iraționale fără să aibă o tulburare psihică grea, deoarece cogniția n-a fost provocată de un eveniment de viață. Dacă identifici cognițiile astea, ai putea să intervii cât omul este încă sănătos din punct de vedere psihologic, să-i modifici factorii de vulnerabilitate. De exemplu, la copil în școală: copilul încă n-are depresie, dar are stilul de gândire irațional. De ce să lași să experențieze nu știu ce eșecuri sau pierderi în viață și după aceea să aibă depresie, când se poate interveni prompt.

 Ce înseamnă stil de gândire irațional? Cum poate un copil să aibă stil de gândire irațional?

În principiu, stilul de gândire irațional se bazează pe faptul că cognițiile, modul tău de raportare la diverse situații n-are suport logic, empiric și pragmatic.

Sunt patru procese iraționale majore care sunt mai cunoscute și anume: tendința de a-ți formula propriile dorințe în termeni de trebuie cu necesitate. Altfel spus, noi, ca oameni, avem dorințe. Dorințele noastre se pot referi la propria persoană, la ceilalți sau la viață. Unii dintre noi facem un salt ontologic irațional și ajungem să credem că dacă mi-am dorit ceva, acel lucru trebuie să se întâmple. Ajungem să spunem că noi trebuie să facem diverse lucruri, ceilalți trebuie să facă diverse lucruri, că viața trebuie să fie într-un anumit fel. De ce este irațional? Fiindcă n-ai niciun suport logic că, dacă tu îți dorești ceva, acel lucru și trebuie să se întâmple.

Un om care are cogniții iraționale nu este considerat un om cu probleme psihologice, ci are vulnerabilitate spre probleme psihologice.

De ce sunt oameni care au tipul ăsta de gândire?

Eu aș spune că cei mai mulți oameni au stilul de gândire irațional, doar că nu este unul complet generalizat, adică în orice situație. Unii au un stil de gândire irațional în anumite contexte, alții pot să generalizeze și-l au în foarte multe contexte. Sunt multe teorii de ce am ajuns noi să gândim astfel. Unele dintre teorii sunt explicabile evoluționist. Așa cum avem predispoziția pentru a învăța ușor limbajul natural, fără să trebuiască să facem mari eforturi, tot așa avem această predispoziție pentru a învăța acest stil irațional, care ne-a ajutat în cursul evoluției speciei noastre, când trăiam mai degrabă într-un mediu primitiv, în care era nevoie să ne satisfacem nevoile de bază, cu sarcini foarte simple. Acest stil absolutist, rigid, a fost un stil care a ajutat pe strămoșii noștri să supraviețuiască și noi suntem urmașii lor, avem această predispoziție.

Deci, noi ne naștem așa?

Da, ne naștem cu această predispoziție, care se poate transforma sau nu într-o cogniție irațională, dacă mediul și cultura te ajută. Noi avem predispoziția pentru limbajul natural, dar dacă nu este bombardat cu limbajul natural, copilul nu învață limbajul. La fel se întâmplă și cu cognițiile iraționale. Avem predispoziție spre cogniție irațională, dar dacă cultura nu ne-ar bombarda cu conținuturi iraționale, nu le-am asimila.

Al doilea proces irațional major este tendința de a catastrofa, de a transforma răul într-un rău mai mare decât este, a spune că ce se întâmplă e cel mai mare rău ce ți se poate întâmpla. Tendința de a evalua global oameni, situații și lipsa de toleranță la frustrare. Oamenii gândesc în termeni de ”nu pot suporta”, ”nu pot tolera”.

Alternativele raționale sunt clare – în loc de gândire rigidă, o gândire flexibilă, așa-numita flexibilitate psihologică; în loc de catastrofare – o evaluare nuanțată a situațiilor negative, în loc de intoleranță la frustrare – toleranță la frustrare, în loc de evaluare globală – evaluare specifică contextuală și comportamentală. Spre exemplu, când cineva nu obține o performanță la o anumită sarcină, nu are sens să-i faci o evaluare globală, spunându-i că-i prost și incapabil, poți să-i spui simplu că comportamentul său a fost neperformant. E o mare diferență când îi spui unui om ”ești prost” versus când îi spui unui om ”tu ești ok ca om, dar comportamentul tău în situația asta n-a fost suficient de bun”. Tu, ca om, ți-l poți îmbunătăți. Dacă-l faci prost, un prost cum să-și îmbunătățească comportamentul?

De câte ședințe este nevoie pentru a schimba stilul de gândire?

Depinde de tulburare.

Să luăm un om sănătos, care nu are o tulburare, dar are o vulnerabilitate…

Acolo depinde cât de tare este vulnerabilitatea. Mai întâi ai testele psihologice, prin care măsori stilul de gândire rațional sau irațional, ai un anumit profil al omului, că unul s-ar putea să gândească mai degrabă în termeni catastrofici, altul gândește în termeni de evaluare globală, altul le poate avea pe toate. Vezi care este nivelul și care este tăria cognițiilor respective și după aceea ai programele de intervenție. Nu știu ce să vă spun, poate să dureze de la patru-cinci ședințe până la 25-30 de ședințe cu un om sănătos. Depinde, cum am spus, de tăria stilului de gândire irațional.

Cum poate un om, care nu a fost diagnosticat cu o tulburare,  să realizeze că are nevoie de terapie? Când este momentul să se adreseze unui specialist și dacă astfel de moment există, în general?

Un om sănătos, de obicei, dacă nu are suferință emoțională și suferință psihologică, nu prea vine de bună voie la psihoterapie, decât dacă este un om foarte educat, care învață despre aceste lucruri, conștientizează că în discursul lui și în modul lui de raportare la situații apar cognițiile astea iraționale despre care a auzit. Își dă seama că reprezintă un factor de vulnerabilitate și că în viitor s-ar putea să dezvolte probleme iraționale și decide să meargă pentru o optimizare și o dezvoltare personală, aș spune, nu pentru terapie. Sigur că e terapie cognitiv-comportamentală, dar n-o face pentru tratament.

Trebuie să fii foarte cult sau informat, ca să înțelegi că ai nevoie de consultațiile psihologului. Ce facem cu oamenii care nu au nivelul respectiv de cultură sau informare?

Politici publice ar fi trebuit făcute. Vedeți, astfel de lucruri ar trebui învățate în școală. Așa cum copiii învață o mulțime de lucruri despre mediu, despre realitatea fizică, ar trebui să primească și o educație psihologică. Psihologii din școală ar trebui să facă această testare a nivelului de cogniții iraționale, a vulnerabilităților pe care le au copiii, că e mai ușor să le găsești dinainte și să le modifici, decât să aștepți până când copilul dezvoltă ADHD, depresie sau anxietate.

Ce trebuie să cunoască un client atunci când caută un psiholog sau când simte că are nevoie de un psiholog? Cum alege psihologul? Există niște reguli? Cum alegem din multitudinea de oferte, cum înțelegem care e diferența între, bunăoară, un astro-psiholog și un psiholog?

În primul rând, psihologia este o știință. Pe piață, în domeniul sănătății, în general, nu doar în psihologie, sunt și abordări care sunt non-științifice. Și în medicină unii tratează cancerul cu abordări ”hocus-pocus”, care n-au nicio legătură cu știința. În domeniul sănătății mintale, cu atât mai mult există această alternativă non-științifică la serviciile pe care le oferim. Ei bine, oamenii trebuie să fie informați, să știe că psihologia este o profesie științifică și când vezi psihologia combinată cu abordări pseudo- sau non-științifice nu investi timp și bani în acea direcție, fiindcă vei pierde și timp, vei pierde și bani, și ameliorarea va fi probabil slabă sau de scurtă durată. Du-te spre acei psihologi care fac ceea ce se cheamă intervenții psihologice validate științific, adică pentru care sunt dovezi că funcționează. Acum, dacă ai timp, și bani de cheltuit, și vrei să mergi la un astro-psiholog ca un element de entertainment și de căutare a unor dezvoltări personale, este opțiunea ta. Dar dacă ai o suferință psihologică și vrei cu adevărat să fii tratat, nu amesteca lucrurile. Un psiholog nu are voie să amestece lucrurile. Când faci psihologie, fă psihologie. Psihologia n-are nimic de a face cu astrologia, cu parapsihologia, cu alte abordări de tip ”hocus-pocus”. A le combina este o mare problemă, iar asociația noastră profesională din România încearcă să facă distincție între cele două. Nu poți interzice unui om, care este și psiholog, să facă și astrologie, și horoscop, dar poți să-i spui că în cabinetul de psihologie sau când scrie ”psiholog” pe tăbliță, cele două să nu fie combinate, că nu e voie.

Și în România pseudo-știința este puternică. Totuși sunt câteva nuclee care promovează ceea ce se cheamă evidence based psychology, așa cum e evidence based medicine, e vorba de terapii validate științific, care sunt puternic promovate de un număr suficient de mare de oameni și centre puternice.

Eu nici nu mă aștept și nici nu cred că ar trebui interzise abordările astea pseudo- și non-științifice. Ele au existat de-a lungul istoriei și în alte domenii mai vechi și mai bine organizate, cum este medicina. E naiv să crezi că în psihologie le vom putea interzice, dar ce putem face este să educăm oamenii și când aleg, să aleagă în funcție de informații la zi, adică să aleagă în cunoștință de cauză, să nu spună după ce a fost la un astro-psiholog că nu mi-a spus nimeni că, de fapt, asta nu este o abordare validată științific. Dacă el, știind că pentru depresia lui există terapie cognitiv-comportamentală sau altă formă de terapie tradițională bine validată, dar alege să meargă pe o abordare care leagă depresia de conjuncția lui Mercur cu Venus sau de o energie universală subtilă sau alte lucruri de genul ăsta, o face pe banii și pe pielea lui. Noi l-am informat, noi nu-l putem opri.

Cu copiii este mai mult sau mai puțin clar, pe ei fi ideal să începem din școală să-i învățăm despre psihologie. Dar ce facem cu maturii care au ieșit demult din școală și au deja o experiență de viață?

Cu cei maturi, presa are un rol foarte important și politicile publice din țările respective. Mamele educate ale copiilor cu probleme sunt cele care pot declanșa schimbarea. O mamă educată care are un copil cu ADHD sau cu tulburări de spectru autist sau cu tulburări de internalizare sau de externalizare, merge, se uită la ghidurile NICE din Marea Britanie sau se uită la ghidurile din SUA, la ce recomandări se fac pentru  ADHD, de exemplu. Când vine la psiholog, ea nu mai spune ”Copilul meu are o problemă”, iar tu să faci ce vrei în cabinetul tău. Mama te întreabă ”Am văzut că în SUA tratamentul respectiv este recomandat, dvs. îl practicați?” Tu spui ”Nu, eu practic altceva”, mama spune ”Bine, mulțumesc, dar nu cu copilul meu și nu pe banii mei și pe timpul meu”. Deci, se schimbă practica pe această linie, dar s-ar putea mai mult. Ar trebui ca organismele de specialitate să creeze ghiduri, să distribuie informații, avertizări împotriva pseudo- și non-științei. Acum sunt mai multe canale prin care poți s-o faci. Prin ce predai la universitate, prin orele de consiliere din licee și din școlile primare, prin politicile publice pe care le pot face diverse ministere, iar media să fie sensibilă la astfel de lucruri și să le promoveze.

Cum stau lucrurile în România la acest capitol? Cât sunt de informați cetățenii români în legătură cu psihologia?

Lucrurile s-au schimbat mult față de acum 10-15 ani, fiindcă și noi, centrele mari, am reușit să facem traininguri în paradigma validată științific. Am avut mii de studenți în ultimii ani, care, la rândul lor, sunt împrăștiați în toată țara și ei văd probabil zeci, sute de pacienți, vorbesc între ei, vorbesc cu alții.

Cât de mult influențează situația social-politică din țară asupra sănătății psihologice a cetățenilor ei?

Sigur că poate să influențeze, dar nu uitați, contează factorul de vulnerabilitate. Altfel spus, problemele psihologice rezultă din interacțiunea celor doi factori: evenimentele stresante, economice, sociale etc. și factorul de vulnerabilitate. Cineva care n-are vulnerabilitate cognitivă, reușește chiar în fața situațiilor problematice de viață să nu dezvolte probleme emoționale și psihologice. Nu-i vesel și bucuros, dar dezvoltă emoții sănătoase negative, adică e nemulțumit. Dar nu-i depresiv, furios și agresiv. Dar sigur că aceste evenimente sunt factori precipitatori. E clar că dacă ai vulnerabilitatea, astfel de evenimente o pot transforma în probleme emoționale și psihologice.

Deci, până la urmă putem spune că oamenii sunt diferiți și interpretează diferit ceea ce se întâmplă în jurul lor?

Da, dar există niște patternuri stabile de interpretare. Unii tind să interpreteze irațional, alții tind să interpreteze într-o manieră flexibilă rațională și se adaptează. Sunt unii oameni care au o vulnerabilitate atât de mare, încât stresori minori, care pentru altcineva nu reprezintă un mare stresor, pot să declanșeze probleme complicate. Și sunt alți oameni care au o reziliență atât de mare, adică cognițiile raționale sunt atât de puternice, încât, oricât de mari sunt stresorii, nu se decompensează, nu dezvoltă tulburări emoționale și psihologice.

Poate fi reziliența cultivată?

Da. În școală aș vrea să văd cursuri, aș vrea să văd  ore de dirigenție, aș vrea să văd pe psihologul școlar că face ateliere cu copiii, în care să-i învețe cum să gândească flexibil și nu rigid, cum să nu catastrofeze, ci să nuanțeze elementele negative, cum să-și dezvolte toleranța la frustrare, cum să învețe să nu se evalueze global, ci să se evalueze rațional, contextual. Aceste lucruri ar trebui implementate în curriculum școlar. De exemplu, cum s-a întâmplat în Australia. Două treimi din școlile din Australia la un moment dat aveau programe de parenting, programe de creștere a rezilienței pe ideea de cogniții raționale. Noi am avut la Cluj, în urmă cu trei ani, un proiect european în care am lucrat cu copiii din trei județe și cu profesorii lor. Au fost câteva mii de copii și sute de profesori, pe care i-am învățat aceste lucruri.

În Moldova are loc reforma serviciilor de sănătate mintală. Cum credeți, are aceasta sens în contextul social și economic actual din țara noastră?

Da. Și aveți un avantaj foarte mare. Multe lucruri nu există în Moldova, mai ales dacă vă raportați la țări vestice, poate chiar la România. Dar dacă vă propuneți, puteți face un sistem care ia tot ce-i mai bun din tot ce există și atunci reușești să arzi etape și să te racordezi direct la spațiul internațional.

Dar cum rămâne cu mentalitatea la nivel de țară? Să luăm, de exemplu, faptul că această reformă prevede incluziunea socială a persoanelor cu probleme de sănătate mintală, ceea ce este interpretat negativ de o mare parte a populației.

Sperie, știu că sperie. Și în România sperie. E o chestie culturală. Această schimbare trebuie folosită ca o oportunitate. Avantajul Moldovei este că e o țară mai mică. Dacă este un ministru, un prim-ministru, care chiar dorește să facă lucrurile ok, le poate face. Faceți-le ca în Olanda, ca în Elveția și o să fie bine.

Cât timp ar dura sa că se schimbe felul în care societatea percepe persoanele cu probleme de sănătate mintală?

Eu țin minte că imediat după Revoluție, când eram student și am început să lucrez, stigma asociată condițiilor psihologice era foarte mare, chiar și în orașele mari. Acum în orașele mari nu mai există o stigmă mare asociată condiției clinice. Dimpotrivă, unii oameni încep să o vadă ca un element de educație. Dacă ești un om educat, când te doare dintele mergi la stomatolog, când ai o problemă psihologică nu te duci la vrăjitor, la prieteni, cunoștințe, rude. Te duci la specialistul care te poate ajuta să-ți rezolvi problema respectivă. Deci, este un semn de educație. În zonele mai rurale, mai sunt probleme. Oamenii mai cred că a merge la psiholog echivalează cu ideea că ești nebun, că e ceva ce trebuie ascuns.

Pe Facebook și alte rețele de socializare, circulă foarte multe sfaturi și articole pseudo-psihologice care devin virale. Ce facem cu ele?

Asta se întâmplă și din cauza faptului că specialiștii s-au retras și au abandonat spațiul public. Un angajament al departamentului nostru a fost să nu refuzăm vreo invitație pentru interviu, pentru televiziune, pentru a scrie în presă. Nu fiindcă vrem să ieșim în față, apropo de tulburări de personalitate. Nu vrem să fim histrionici narcisiști. Dar dacă te retragi din spațiul public, ai lăsat un gol în care vor intra astro-psihologii și atunci vei sta și te vei plânge că ne inundă, că sunt peste tot, că oamenii nu mai știu… Du-te și tu. Nu înseamnă că trebuie să-i interzicem pe ei, lasă-i să-și exprime punctul de vedere. Eu niciodată nu am fost de acord cu ideea că putem câștiga cu știința, dacă interzicem non-știința. Nu. Lasă-i să se exprime, dar du-te tu, omul de știință, cu un limbaj de interfață, în spațiul public, în piață, explică ce faci și bate pseudo-știința acolo, astfel încât omul să înțeleagă ce se întâmplă.

De exemplu, cu vaccinările. Medicii au stat foarte liniștiți, că ei au știință, studii… N-au mai ieșit, n-ai mai auzit în ultimii ani de campanii de vaccinare, ce-a făcut vaccinul pentru specia asta, că ne-a dublat speranța de viață, care sunt riscurile nevaccinării etc. Apoi s-au trezit brusc că în spațiul public e o mișcare extraordinar de puternică anti-vaccin. Sunt șocați, nu le vine să creadă. Acum se regrupează, dar n-ar fi trebuit să părăsească spațiul public. Omului trebuie să-i amintești mereu că există știință, pseudo-știință, non-știință. Dacă tragi știința și o duci în universități și laboratoare, și lași spațiul public la dispoziția pseudo- și non-științei, să nu te miri la un moment dat că oamenii o vor alege.

Vă mulțumesc!

Notă: Prima dată acest interviu a apărut pe site-ul trimbos.md

Autoare: Diana Guja

Foto: Neil Thomas/Unsplash

Dragă redacție

Dragostea e cel mai bun orgasm

În ziua când am avut primul orgasm vaginal m-am întors, stoarsă de puteri, cu fața către soțul meu și i-am zis printre sughițuri și gâfâieli că toate femeile lumii merită și trebuie să ajungă aici. Mă simțeam o fraieră pentru că până atunci mă convingeam de fiecare dată că orgasmele vaginale sunt doar pentru cele norocoase, iar eu nu fac parte din gașca lor. Stăteam cu fața în tavan, încă în convulsii, și niciodată nu simțisem până atunci o stare de revoltă atât de puternică – ele trebuie să știe, ele trebuie ajutate, ele pot, ele vor, dar nu știu și alte zeci de gânduri care m-au chinuit mult în acea seară.

S-a întâmplat în urmă cu câteva luni, după aproape zece ani de viață sexuală. Ani cu mult sex, puține orgasme și doar clitoridian. Ani în care schimbam des partenerii, fiind convinsă că bărbatul e responsabil de orgasmul femeii, iar dacă nu s-a ajuns până acolo înseamnă că nu suntem compatibi sau partenerul e un papă lapte și nu știe nimic în ale sexului. Ani în care am tot făcut Copy-Paste la toate pozițiile văzute pe Redtube și credeam sincer că asta e cheia succesului unui sex bun.

Am înghițit noduri după multe partide în care singura preocupare era binele partenerului și logica greșită că binele meu e job-ul lui. După unele am și plâns. Am citit kilometri de text pe Internet și în cărți. Am mers la psiholog. M-am culcat cu o fată în momentele mele de confuzie și autobiciuire. Era tânără, frumoasă și a fost cu siguranță cea mai intensă partidă din viața mea de până atunci. Oh, două orgasme în 2 minute, nici măcar nu știam că există așa ceva! Dar știam că este ceva și mai bun care mă așteaptă. Și am avut dreptate.

Și, după atâția ani de căutări, s-a întâmplat! Și nu în vreo poziție sofisticată împrumutată de pe Redtube, dar în băbescul misionar! Creierul exploada și simțeam că tot ce s-a întâmplat în acel minut fusese datorită lui. Și a încrederii. Și a dragostei. Și a limitelor fără limite. Și am înțeles că perversitatea cea mai perversă o pot simți doar cu omul pe care îl iubesc, am încredere și-l primesc în mine ca Acasă. Și că în relația asta (deja) lungă pe care o trăim putem naște atât necunoscut! Iar creierul și dragostea mi-s cei ami buni prieteni în această aventură.

Mie dragostea mi-a adus cele mai bune orgasme.

Text: Anonim
Foto: Tim Marshall/Unsplash

Din viață

Unde incepe alt om?

Discutam recent cu niste amici despre granitele personale si despre faptul ca multi dintre parintii nostri, cu toata generatia lor si a parintilor lor, impreuna luate, nu cunosc si nici nu vor sa cunoasca ce inseamna sa ramai in hotarele tale si sa le respecti pe cele straine, adica sa-ti vezi de treaba ta si nu de treaba celorlalti, atunci cand nu esti invitat.

Una dintre ipotezele acestei lipse era ca ei au trait, de multe ori, inghesuiti, cate doua familii intr-o camera, sau la camin, sau in apartamente comunale, sau la tara in case cu doua odai, dintre care una era casa mare, in care nu se intra. Aceasta lipsa de spatiu intim a dus la ceea ca ei nu mai faceau nicio diferenta intre unde incepe si unde se termina ”eu” si unde incepe alt om, un organism separat, independent, cu minte, emotii si viata proprie, care functioneaza conectat la propria sursa.

Imaginati-va o incolacire de serpi. Anume asa arata oamenii care nu-si cunosc hotarele si nu respecta hotarele altor oameni. Ei toata viata se afla intr-o incolacire cu organisme straine si nicidecum nu pot iesi din ea, pentru a-si cauta de grija si a-si trai viata. Viata lor, nu a altora.

Dar sa-i lasam in pace pe cei care au fost pana la noi si sa ne vedem de ale noastre. Or, ale noastre, hotarele noastre in acest caz, nu sunt cu nimic mai bune. Pe de o parte, conditiile in care am crescut si in care traim sunt mai bune (in general), libertate mai multa avem, posibilitati mai mari si mai diverse avem, acces la informatie si cunoastere avem, de toate avem. In afara de respect pentru granitele celorlalti oameni. Pe de alta parte, insa, cand nu stii unde incepi si unde te sfarsesti, de unde poti sa stii unde incepe alt om?

Cea mai banala si, totodata, cea mai groaznica dovada a faptului ca nu dam nici doi bani pe granitile altui om este atunci cand ne batem copiii. De certurile cu persoanele iubite, partenerii de viata, nici nu mai vorbesc. Acolo fiecare se simte indreptatit sa improaste cu venim sau cu bulgari de noroi. Pretentiile pe care le avem fata de parteneri, la fel, sunt o incercare de incalcare a hotarelor altei persoane. Pretentii poti avea doar fata de tine insati/insuti – ce lungime a parului sa ai, cum sa te imbraci, cum sa vorbesti si sa te porti, ce filme sa privesti, cu ce oameni sa prietenesti, ce sport sa faci, ce sa mananci, cum si cat sa lucrezi etc. Fata de alt om poti avea pretentii doar in cazul in care ati avut o intelegere sau, si mai bine, ati semnat un contract.

In viata de cuplu/familie apare multa confuzie cand e vorba de respectarea propriilor hotare si a hotarelor partenerului, ceea ce cumva e de inteles. Or, viata noastra romantica/de cuplu este, deseori, produsul istoriilor de dragoste foarte dubioase, pe care le-am luat drept model, care ne-au influentat adolescenta si tineretea timpurie, pe cand in acele istorii de cele mai multe ori era vorba de relatii simbiotice, atasamente maladive, co-dependenta. Ca urmare, oamenii in cuplu se cam incurca intre ceea ce e a lor si ceea ce nu este a lor. Mai ales, cei pentru care cuplul inseamna sa respiri in unison, sa fii un tot intreg. Dar aceste cupluri n-o duc mult timp. Sau o duc, dar cineva dintre cei doi demult s-a invatat sa respire printr-un tub din alta sursa.

Dar cel mai de neinteles este atunci cand oameni straini incearca sa vina peste tine cu invataturi, intrebari, sfaturi, comentarii povatuitoare, sa-si spuna parerea, neintrebati, despre cum cred ei ca e mai bine sa arati, scrii, traiesti, mananci, citesti, iubesti… Oooooo! Atunci intelegi ca da, exista o problema. Dar problema nu este a ta.

Simplul gand ca in spatiul privat al altui om, fie acela si online, nu intri fara a fi invitat si nu incepi sa faci curatenie, sa dai afara invitatii care nu-ti plac, sa administrezi pastile cu forta, in forma de recomandari de lecturi, vizite, opinii, (etc.) este inacccesibil multor cetateni.

Dar cum, cum sa taci cand nu esti de acord? Omul cu care nu esti de acord TREBUIE sa fie la curent cu asta! Tu ai sa vii la el acasa, ai sa suni la usa, ai sa pui piciorul in prag, ca sa fii sigur ca nu ti-o inchide in nas si ai sa-si spui tot ce crezi despre el si ideile lui (imaginati-va in loc de casa fizica, casa virtuala si pe toti cei care nemultumiti ca nu le raspundeti la comentarii, trec la mesaje private, ca sa explice mai bine opnia lor pretioasa)!

Cum sa taci cand stii precis, 100%, ce carte trebuie sa citeasca Cutaerscu?

Cum sa taci, cand esti extrem de sigura ca colega ta trebuie sa inceapa un curs de psihoterapie? Iata, tu faci psihoterapie de 3 luni si te ajuta, da.

Cum sa taci cand albatsrul e o culoare atat de frumoasa, iar prietena ta si-a cumparat tapete roz pentru salonul ei?

Dar… alt om, si tot ce tine de el, nu este un no man’s land, unde se poate de intrat fara voie, de plimbat pe unde iti cer picioarele, de tolanit pe iarba si de lasat in urma coji de oua si codite de ceapa. Si, desi, un om cu hotare bune niciodata nu va fi un no man’s land, asta nu-l va scuti de ofensivele celor care cred ca tot ce exista pe acest pamant este continuitatea lor si ei pot nestingherit sa se serveasca de orice, inclusiv de alti oameni.

Iar pe final, daca tot intrati pe aici sa vedeti ce nou a mai aparut, iata un scurt ghid de respectare a granitelor:

Incetam sa ne uitam sub presul vecinului, in speranta de a gasi gunoi. Ne uitam acolo numai in cazul in care vecinul ne-a invitat s-o facem.

Ne cautam de viata noastra. Proprie, personala, care tine doar de noi si de ceea ce putem face conform legii.

Desenam imaginar in jurul nostru un cerc magic. Ramanand in interiorul lui, adica in interiorul vietii noastre, care presupune si cele mai apropiate lucruri asupra carora avem putere de influenta, noi ne protejam, dar si aratam respect oamenilor de langa noi, care tot au cercul lor magic si care nu vor sa-l transforme intr-o strada pietonala.

Text: Diana Guja

Foto: Grégoire Bertaud/Unsplash