All Posts By

Teotitude

Dragă redacție

Cristina. Medicul meu oncolog.

Stau pe holul Institutului de Oncologie din Iași de pe la 9 dimineața. Mă doare spatele și vreau la toaletă de îmi pare că plesnesc. Dar nu mă mișc nicăieri – mă tem să nu scap rândul. E trecut de ora 1, aștept cuminte. Doamna doctor ”primește” încă. Drept că are cabinetul ocupat de alt doctor, care are orele lui de primire, și ea… doctorița mea ”primește” în hol. Stau în pirostrie sprijinită de un peret să nu cad, și mă uit cum stă înconjurată de peste vreo 50 de pacienți, care stau toți în picioare, și ascultă cum consultă ea pacientul din fața ei. Acum nu mă ține rândul aici, acum sunt fascinată. O urmăresc hipnotizată printre picioarele oamenilor, să văd cum lucrează.

Doctorița este o brunetă cu forme moi și gingașe, extraordinar de frumoasă. Are pielea ceea finuță, albă, care foarte tare vrei s-o atingi. Putea fi vreun jurist, sau contabil, dar a ales să fie medic. Își privește pacienta din fața ei. O doamnă trecută de toate vârstele, galbenă ca ceara. Am văzut când a venit, singură, în două cârje. O întreabă cum se simte după ce ia pastilele, o netezește pe mână. O ascultă cu răbdare. Sună cuiva și întreabă dacă colegul poate să facă o consultație pentru o doamnă, după care își trimite pacienta să reușească să facă consultația azi, că e venit tocmai de la Vaslui și să reușească să ia autobusul înapoi.

Strigă alt pacient. Apoi altul. Și la toți le acordă atenție, grijă, îi ascultă și le dă sfaturi, prescrie, eliberează adeverințe, referă către alți profesioniști. Fiecărui îi acordă timp. Timp. Timpul e de aur la oncologie. Orele ei de primire s-au terminat demult, pe ușă scrie că primește lunea de la 9.00 la 10.00. Dar ea oricum îi ia pe toți.

– Șșșșș! Nu vedeți că doamna doctor încearcă să lucreze aici?! Vorbiți mai încet!

Data trecută mi s-a părut că pe mine mă prioritizează cumva, că poate-s tânără (așa zic oamenii, eu personal mă apropii serios de-un patruzeci și am impresia că timpul mai și accelerează) și îi este milă de mine, și poate de asta o fi vorbind cu mine cu atâta dragoste și atâta timp. Acum văd cum lucrează și se dedică fiecărui pacient, indiferent de vârstă, diagnostic, de felul cum arată sau e îmbrăcat.

Unii pacienți sunt mai agitați, fiecare când vine pentru prima oară crede că are cea mai mare problemă, și nu dă greș. Da chiar sincer, neapărat crezi că așa durere ca tine nu mai are nimeni, și nimeni nu poate înțelege prin ce treci. Numai că la Institut nimeni nu vine să-și cumpere chiloți cu gherghef, așa că repede înțelegi că la toți li-i greu. Și începi să-i respecți pe ceilalți. Dar știți, rândurile, durerea fizică, durerea din suflet, oboseala… la un moment dat oamenii cedează nițel din omenie și parcă se fac mai agresivi, mai exigenți.

– Ah, doamnă! De ce nu ați intrat mai devreme? Erați unica cu programare pe azi și era la 10!

– Dar nu puteam trece în fața lor, lor le era mai greu…

– Ei, și acum? Cum să facem să reușiți la asigurări și încă să ajungeți la Chișinău? (sună cuiva, vorbește, spune o glumă, roagă să mă primească și să-mi pună parafa cît mai urgent, ”că sărmana de ea a stat sub perete jumătate de zi, hai te rog!”)

– …

– …

– Dumneavoastră luați calmante?

– Poftim?

– Zic, dumneavoastră luați niște medicamente pentru a fi atît de calmă? De unde luați răbdarea?

– Ei… nu o iau de nicăieri. O pierd acasă, când ajung acolo și mă decompensez pe copii. Nu merită ei asta, dar sunt cei apropiați care mă înțeleg oricum. Aici… aici nu ai cum altfel.

– Eu vin din altă țară. Eu v-am urmărit azi. Atâta dragoste de oameni demult nu am văzut…

– (zâmbește) fugiți! Mergeți să puneți parafa, după asta la CNAS, poate vă primesc azi, chiar dacă e trecut de program.

Cristina o cheamă, și eu cred că e una din îngerii mei păzitori care mi i-a trimis Bojica acum. Se pare că mi-a trimis un puciok de îngeri, altfel singură nu aș face față. M-au primit la asigurări, chiar dacă era cu vreo două ore peste program deja. Am reușit să fac totul ce mi-am pus în gând.

Tot drumul spre casă, mă gândeam la doamna asta cu mâinile gingașe și ochii care tratează. Cu dragostea asta necondiționată pentru oameni, care o dă în fiecare zi (și știu ce zic, am mai stat în rând la ea).

Ce bine că e toamnă, cu ploile mele iubite și culorile preferate.

#greobanîicancer

 

Text: Anonim

Foto: Bernd Schulz/Unsplash

Jurnal

Încă o rochie neagră

Plec mâine la Bruxelles. Nu puteam adormi noaptea trecută de la acest gând.

Acest oraș m-a văzut în toate felurile. Și halurile. Tristă. Deprimată. Obosită. Dar și extrem de îndăgostită. Cu capul în nori. Fericită. Visătoare. Și foarte frumoasă, cum numai o femeie care se simte adorată poate fi.

El m-a primit de fiecare dată în brațele lui, oricum aș fi venit. Chiar și atunci când de la un papuc îmi lipsea șiretul, iar părul nu văzuse perie de câteva zile.

De data asta însă, am decis să-l surprind pe iubitul meu Bruxelles – să vin într-o rochie elegantă. În rochie neagră. Și pantofi cu toc. Așa el el încă nu m-a văzut.

Doamne, cât îmi e de dor.

Exact ca în această piesă.

Ps: Cine știe, poate într-o zi voi laeca la Bruxelles în rochie albă. Hahaha, romantismul meu mă surprinde și pe mine. Dar nu am ce face cu el. E incurabil.

 

Din viață

Despre unele personaje care ne locuiesc

Am fost ieri la Marina Braniște, medicul estetist, care de un an și jumătate are grijă de fața mea. Îmi place să vorbesc cu Marina. Ea are un soi de înțelegere a vieții care pe mine mă fascinează.

După fiecare procedură, la care Marina are grijă să mă cheme când îmi vine sorocul, noi purtăm tot felul de discuții. Trebuie să recunosc – pentru mine aceste discuții sunt ca un bonus la terapia pe care o fac de un an cu psihoterapeutul. Eu una știu – tot ce spune Marina, se vede la ea pe față, pe corp, în viață. Mă voi repeta, dar îmi place atât de mult cum sună – eu mai consecvent om cred că nu am întâlnit vreodată.

Ieri am vorbit cu Marina despre investiția în sine. Am început de la investiția în față – creme, proceduri, alimentație, vitamine. Am terminat cu investiția în spațiul în care îți petreci viața – saltea confortabilă, cearșafuri din stofe naturale, veselă frumoasă, halat de baie moale. Da, toate acestea chiar și atunci când închiriezi.

Tema investiției în sine este poate cea mai dificilă temă pentru mine, atunci când vine partea cu aplicarea teoriei. Totul înțeleg, cu totul sunt de acord, dar când trebuie să aleg între a pune o sumă de bani la ciorap, la al meu sau al Ilincăi, și între a o investi în mine, în interiorul meu se declanșează niște procese, originea cărora încă nu am depistat-o. Femeile din familia mea (pe care le-am cunoscut) nu au fost și nu sunt așa. Mama, de exemplu, în timpul Uniunii Sovietice, dacă reușea să găsească vreun parfum franțuzesc (parfum, nu apă de parfum sau apă de toaletă), putea să dea și tot salariul pe el, fiind foarte conștientă de ce face. Mama, în general, în acest sens este o sursă inepuizabilă de istorii despre cum poți fii extrem de elegantă, când în magazine bate vântul, iar tu nu ești nici membră de partid și nici soție de membru de partid.

Eu, în schimb, sunt exemplul perfect de femeie care știe întotdeauna cum trebuie să facă, dar nu face sau face, ca mai apoi să se pedepsească pentru prea multă iubire de sine. „Copiii de prin sate nu au cu ce merge la școală, iar tu îți cumperi cizme noi/palton nou/geantă nouă? Serios?” sau „Mai bine gândește-te cum ai s-o duci la pensie, nu cum să-ți coși o rochie nouă. Când ai să fii fără dinți în gură, n-o să-ți mai trebuiască rochie”, sunt doar o parte din dialogurile din capul meu, atunci când sufletul cere o porție nouă de investiții materiale.

Deși în ultimii ani m-am convins că felul în care te simți în interior, este desenat pe față, iar o față, îngrijită cu produse bune și curățată sistematic de mâini pricepute, alimentează și mai mult starea de bine din interior, de câte ori citesc vreun articol sau interviu cu specialiști care spun că ereditatea este totul și e suficient să te ungi pe față cu cea mai banală vazelină, o parte din mine jubilează. Haha, vezi, VAZELINA face minuni! Lasă tu mofturile cu cremele bune.

Un corp tonifiat, sănătos, alert îți transformă viața cardinal. Am simțit-o pe pielea mea, deci o spun în cunoștință de cauză. Iar o viață activă, pe care corpul o trăiește din plin, îți dă și mai multă energie ca să menții sănătatea corpului. Așa e și cu educația, cu spațiul în care dormi și lucrezi, cu hainele pe care le porți. Toate aceste părți componente ale cotidianului nostru ne influențează calitatea vieții într-un mod pe care nici nu-l bănuim. Cu toate că știu toate astea, fiecare decizie în favoarea mea și a calității vieții mele, mi se dă greu. Uneori foarte greu.

Îmi trece prin gând, că undeva, în adâncurile mele, trăiește o femeie oropsită, trecută probabil prin ororile războiului, foametei, deportărilor, lipsurilor incompatibile cu viața, care are o frică patologică de revenirea acelor timpuri, și care stă de-a gata, cu bocceluța în prag, în caz că vin s-o ridice noaptea. Viața ei este o frică interminabilă, în care nu e loc pentru preocupări ce țin de investiții în lucruri ce nu sunt legate direct de supraviețuire. De unde a ajuns această femeie în psihicul meu, ce legătură are cu mine, cine este – habar nu am acum. Tot ce știu este că ea are o influență asupra mea în niște situații precise, legate de lucruri precise.

De când am început să fac terapie, descopăr în mine pământuri pe care picior de om nu a călcat, sub-personalități pe care acum le deslușesc destul de bine, deși nu pe toate. Am descoperit că sunt situații în care nu mă simt stăpână pe deciziile mele, în care înțeleg că am luat un credit de încredere, pe care va trebui să-l restitui cu o dobândă foarte ridicată. Totodată, procesul acesta de cunoștință cu toate personajele care trăiesc în interiorul meu, este, pe cât de dificil, pe atât de curios. Când începi să pătrunzi în această casă, unde fiecare odaie e ocupată de câte un chiriaș cu drept de vot, nimic nu mai este la fel.

O simplă discuție, pornită de la o cremă-contur pentru ochi, m-a pus față în față cu o parte din mine pe care încă o descopăr – o femeie care a apărut cândva, deoarece aveam nevoie de prezența ei. Această prezență, însă, este acum irelevantă și chiar indezirabilă. Trebuie s-o conving să se relaxeze, să se odihnească și să nu mai trăiască în frică. Oricum, în 2018, în această parte a lumii, abilitățile ei de supraviețuire au puțin sens.

 

Foto: Anastasia Danilova

 

 

 

Social

Ardeți cortina. Nu mai e nevoie de ea.

Va veni un timp când viața privată va fi cel mai de preț activ. Valută de schimb. Iar dreptul la viața privată – un privilegiu și, respectiv, un semn al puterii.

Va veni un timp, când totul se va putea cumpără prin expunere.

O pereche de pantofi mai bunișori, va costa două povești personale, relatate în cele mai mici și nuanțate detalii.

Un Mercedes-Benz clasa S, va costa o dramă de familie derulată pe parcursul a trei ani, în care să figureze de la copii până la socri, de dorit să fie și o moarte la mijloc, survenită în urma unei greșeli medicale, și un copil născut în afara căsătoriei de către sora eroinei principale, transmis la naștere unei familii de diplomați ruși.

Un apartament într-un bloc nou, undeva la capătul Ciocanei, se va cumpăra cu o istorie de adulter, în care el își înșeală soția aflată la ultimul trimestru de sarcină. E recomandabilă și o păruială zdravănă între cele două femei, transmisă live. Asta, dacă se dorește un apartament cu balcon și baie, în care să încapă o cadă.

Experiențele noastre și ale apropiaților noștri, cele din trecut și din prezent, vor fi scrutate și evaluate de comisii specializate și, în dependență de potențiala lor valoare pe piață, ni se va da acces la bunuri, educație, poziție socială. Cu cât mai dramatic subiectul – cu atât mai multe posibilități ni se vor deschide. Decizia de a face publice sau nu anumite aspecte ale vieții noastre nu ne va mai aparține. Dorința de a păstra pentru sine măcar un crâmpei din ceea ce cândva se numea intimitate, va fi privită ca un act de trădare supremă și pedepsită aspru. În aceste condiții, va apărea un nou val de disidenți.

Viața noastră se va transforma într-un imens The Truman Show, cu milioane de linii de subiect, difuzat non-stop din televizoare și rețele sociale.

Ceea ce la început ni s-a părut o eliberare de toate constrângerile sociale arhaice, de toate normele rigide, de revenire la viața împărtășită, fără tabuuri și artefacte, cu tribul căruia aparținem, iar celor din fostul lagăr socialist – o posibilitate de a se exprima deschis, după decenii de cenzură și autocenzură prin care au trecut, dacă nu ei, atunci părinții lor, va trece ușor-ușor într-o altă formă de dictatură.

Dictatura expunerii.

La început au fost istoriile personale scrise pe bloguri. Ele deveneau din ce în ce mai intime, iar momentele de vulnaribilitate extremă prin care treceam, le exploatam până nu mai rămânea niciun colț ascuns în noi. Deschiderea către lume, credeam, ne va aduce mântuirea.

Apoi, fotografiile din dormitoare, bucătării, vacanțe de pe rețelele de socializare, cu revărsarea detaliilor din viața noastră de familie – planuri, proiecte, dorințe, visuri.

Au urmat imaginile de la ecografii, în care se vedeau cei câțiva milimetri din ceee ce avea să se transforme în copiii noștri. Apoi imagini din sala de naștere, primul shooting în pielea goală, primul ursuleț de pluș, prima vacanță împreună, primul matineu, prima zi de școală, primul costum de baie al domnișoarei de 8 ani, prima ieșire la sushi cu prietenele, primul ruj, primul sutien, primul skateboard (toate spre bucuria pedofililor). Copiii, crescând și ajungând la vârsta când înțelegeau că sunt indivizi separați de părinții lor și că nu vor să fie atât de expuși, protestau. Părinții, însă, nu se mai puteau opri, chiar și cu riscul certurilor. Postau deja pe ascuns.

Apoi a venit epoca Stories-urilor, în care am documentat fiecare înghițitură, pedichiură, tunsoare. Fiecare muc din nas. Fiecare perfuzie din sala de urgențe. Fiecare flirt. Fiecare început de iubire. Fiecare moment de fericire alături de un alt om. Primul sărut. Prima dimineață împreună.

Apoi va veni ziua în care vom porni live-uri de pe patul de moarte. Și asta va deveni un lucru obligatoriu. Fără acel live, nu va fi eliberat certificatul de deces.

La început ne-am dezbrăcat de haine și de corsete, care ne strângeau cutia toracică până la leșin, de interdicții, de comme il faut-uri, care puțeau a naftalină, pentru că ni se părea că, iată acum, vom respira din plin, cu ambii plămâni, până la capăt. Că putem fi ceea ce suntem cu adevărat și că putem arăta asta lumii.

Dar.

Întotdeauna apare un „dar”.

…dar noi n-am știut unde să ne oprim.

Uitați-vă în jur. Deja, moneda de schimb pentru niște câștiguri, financiare sau de altă natură, este expunerea.

Noi uităm cum e să faci lucrurile în liniște. Cum e să închizi ușa casei și să te bucuri de intimitatea familiei tale. Cum e să stai față în față cu propria vulnerabilitate, fără martori, fără comentarii, fără vizualizări.

Noi dăm în fiecare zi tot mai mult din spațiul nostru intim, spre bucuria rechinilor mari și mici, care își construiesc fie imperii, fie – raitinguri la scară raională.

Va veni o zi, când pentru dreptul de a închide ușa casei tale va trebui să ajungi foarte departe, cu prețul expunerii și acumulării capitalului vizibilității, și aceasta doar în condițiile în care ai mai reușit să păstrezi ceva pentru tine, riscând și jucând dublu. Și acea zi e după colț.

 

Din viață

La singure cum?

Săptămâna viitoare plec la o conferință la Bruxelles. Cu această ocazie, îmi cos o rochie neagră, clasică. Colegele râd. „Precis îți vei întâlni acolo dragostea vieții și vei rămâne”. Râd și eu. Mi-am întâlnit deja „dragostea vieții” la Bruxelles, exact cu doi ani în urmă, zi în zi, oră în oră. Peste o zi făceam casă împreună. Genunchii îmi tremurau, dar nu fugeam. Nu a fost cea mai înțeleaptă decizie. Acum scriu și râd. E prima dată când râd de această poveste. Am citit recent că, dacă ajungi să poți râde de situațiile neplăcute prin care ai trecut, de relațiile în care te-ai dizolvat și care te-au mâncat pe dinăuntru, de prostia și slăbiciunea ta, înseamnă că te-ai lecuit.

Scriu și râd.

Eu de multe m-am lecuit și am intrat râzând în cel de-al 37-lea an de viață. Simt că anul ăsta va fi anul în care voi învăța să o iau mai ușor, să mai iau pe mine mai puțin în serios, deși niciodată nu am suferit de prea mare auto-importanță, să mănânc mai multe mere și mai puțină carne, să mă bucur de toate lucrurile pe care le am și să fac doar ceea ce-mi aduce plăcere, chiar dacă asta ar fi un anti-trend absolut printre oamenii din jur.

Starea asta de a trăi în ritmul corpului și spiritului meu e atât de nouă pentru mine! Până acum erau doar cuvinte pe care le citeam. Uneori chiar mă enervau. „Care ritm, bre? Lumea fierbe, nedreptatea ne înghite, gloria ne așteaptă! Trebuie să luptăm, să mergem înainte!” Până la primul stâlp de care te lovești cu capul, pentru că erai prea ocupată cu urmărirea țelului și nu vedeai pe unde mergi.

Moale. Râs până la lacrimi. Raze de soare. Albastru, mult albastru. Galben. Mâinile în buzunare, și nu pe lucruri, timp, emoții străine. Trezire fără alarmă. Apă curată. Contemplare. Iubire fără invadare a tuturor porilor persoanei iubite. Așa au trecut primele două săptămâni de 37 de ani. Și totul abia începe.

La singure cum?

 

 

Din viață

Regele și regina sunt goi

În anul întâi de facultate, era 1998, în primele câteva luni, unele fete venite de prin sate sau centre raionale treceau prin transformări majore. Departe de casă, de părinți, de gura satului – nu fiecare rezista libertății amețitoare care li se deschidea în față.

Unele începeau să fumeze în veceul facultății, altele – să tânjească după viața luxoasă de la Capitală. Erau însă și dintre acelea care le făceau pe ambele.

O colegă, prin noiembrie, a început să vină tot mai rar la ore. Și când apărea, era întruchiparea Glamurului și Luxului de sfârșit de Mileniu. Bun, în imaginația mea, fată de la oraș, zi de zi sub supravegherea mamei. Eu purtam atunci o geacă cumpărată în clasa a X-a și când o vedeam cum intră în sală, cu nu știu ce guler bogat în jurul gâtului, înțelegeam că între noi există o prăpastie.

Intra în sala de curs, mergea țapăn, pe tocuri până la băncile din spate și se ocupa cu treburile ei. Atunci telefoane mobile nu erau, așa că nu prea știu ce făcea. Poate visa la o viață ușoară și plină de haine frumoase.

Avea unghii roșii. Gene bogat machiate. Zâmbea amețitor. Așa, în orice caz, credea. Fata se transformase. Devenise femeie.

Vestea a mers, pe care, desigur, tot ea a lansat-o, că a întâlnit un bărbat tânăr și bogat, care s-a îndrăgostit de ea pe loc și ireversibil. Și tot atunci i-a cerut mâna și inima. Îi cumpăra în fiecare zi cadouri, o ducea pe palme, o ținea în puf.

Trebuiau să se căsătorească. Wow! Fetele tremurau când o ascultau. Măritatul din primul semestru de facultate era CEVA.

Mă uitam la ea cu gura căscată, deși puțin ironic. Dar tindeam să o cred. Totul părea atât de frumos în capul meu de fată de 17 ani, familia căreia o ducea greu financiar, încât gândul că povestea Cenușăresei poate deveni realitate, mă încălzea și îmi da speranță.

Când, însă, am înțeles, eu și toate colegele, că nunta nu a avut loc și nici nu pare să mai fie o temă actuală, iar oja roșie s-a terminat, vestea a mers că a murit logodnicul ei. A fost brusc diagnosticat cu o boală incurabilă. Și a murit. Până la nuntă.

Nu vreau să păcătuiesc acum, dar fetele nu mai păreau să creadă povestea. Și nici eu. Fata, în orice caz, s-a asigurat să iasă onorabil din toată daravela, chiar dacă noi mai râdeam pe sub mustăți când o vedeam cum intră la ore mai puțin glamuroasă, ar tot atât de țanțoșă. Apoi nu mai țin minte să o fi văzut la facultate.

E atât de simplu să devii victima imaginilor frumoase, mai ales atunci când vezi în ele ceea ce îți lipsește. În cei 20 de ani care au trecut de la această poveste, nimic nu s-a schimbat, cu excepția apariției rețelelor de socializare, care ne-au dat posibilitatea să salivăm deasupra fotografiilor și cuvintelor unor oameni care, în realitate, nu sunt deloc ceea ce crede publicul. Dar nu a apărut încă acea gură care să strige că regele, de fapt, e gol.

 

Foto: Pro Church Media/ Unsplash

 

Jurnal

36. Cum a fost

Anul trecut exact pe 30 septembrie, seara, eram într-un hotel dintr-un complex spa pierdut în munții Covasnei. Moralul îmi era la pământ. Băusem singură jumătate de sticlă de vin. Era un Merlot. Când am ieșit să fumez în fața hotelului, din munții care ne înconjurau, se auzeau urșii.

Eram în ajun de ziua mea de naștere și în istoria mea personală, ajunul zilelor de naștere întotdeauna se petreceau în formă de priveghi.

Sunt și azi într-un hotel. De data asta, într-o localitate mică din nordul insulei Creta. Prin ușile deschise ale balconului se aude marea și pescărușii. Am băut doar două pahare de vin. Tot un Merlot. E ultima seară a celor 36 de ani ai mei și e prima dată în foarte mult timp când ajunul zilei mele de naștere nu este de culoarea unui priveghi.

Acest detaliu este definitoriu pentru anul care a trecut, iar eu sunt un om care își numără atent anii. Eu îi privesc cu interes și curiozitate, cu drag, dar și cu puțină frică. Frică asemănătoarea cu ceea ce simți când trebuie să sari cu parașuta sau de pe un pod cu capul în jos.

Mi-am dat seama că orice aș scrie acum despre anii care trec rapid, despre viața care trebuie trăită, despre zilele de care trebuie să ne bucurăm, deoarece ele, pe de o parte, se adună la viață, iar pe de altă parte – scad din viitor, ar fi foarte banal. Dar adevărul este că banalul este ceea ce mă face acum fericită – să dorm suficient, să vorbesc cu Ilinca, să merg la mama, să știu că la tata în ogradă mă așteaptă nucile proaspete, să plec în vacanță, să mă arunc în valuri, să mânânc înghețată, să citesc, să alerg dimineața, să lucrez și să primesc bani pentru asta, să planific ceva, să cumpăr chestii faine, dar inutile, pentru casă, să scriu ce vreau, să stau sub duș până mă transform în broască, să merg pe jos și să ascult podcasturi. Să trăiesc cum mă duce capul și să accept că acum e anume așa și nu altfel, iar când va fi altfel, va fi altfel.

 

 

 

Din viață

1527 lei/lună. Un experiment eșuat

Vara mă gândeam serios să încep, odată cu venirea toamnei, experimentul financiar care presupunea să trăiesc în decurs de o lună cu 1527 de lei, pensia medie din Republica Moldova.

Mă inspirasem dintr-un articol. Atunci m-am gândit că e oportunitate bună să văd până unde poate ajunge disciplina mea financiară, să-mi dezvolt voința, să-mi perfecționez abilitatea de a mă mulțumi cu lucruri puține, dar esențiale, să-mi concentrez atenția pe valorile supreme ale vieții, și nu pe lucruri trecătoare, cum ar fi o nouă pereche de pantofi sau cărți pe care nu se știe dacă voi reuși să le citesc vreodată.

Îmi construisem în cap figura unei super hero, detașată de deșărtăciunea existenței, care poate să se alimenteze doar cu terciuri de ovăz, legume de sezon și apă din robinet. Iar gândul că voi pune mai mulți bani deoparte, încălzea imaginea unei vieți îndestulate într-o altă viață, care neapărat va avea loc. Cândva. Undeva.

Inițial intenționam să adaug la această listă și motivul social, precum că voiam să înțeleg cum trăiesc sute de mii de oameni ieșiți la pensie. Am realizat, însă, că ar fi o ipocrizie – eu nu sunt nici în vârstă, nici cu probleme cronice de sănătate, nici cu mobilitatea redusă. La 36 de ani, provenind dintr-un mediu destul de favorabil, cu studii, cu profesie, cu sănătate, cu o rețea socială diversă, cu oportunități, cu vacanțe peste hotare – eu nu am cum simți pe pielea mea viața unor oameni care au trăit și continuă să trăiască într-o realitate foarte diferită de a mea și din care au puține șanse să mai iasă.

Cam o lună de zile m-am gândit la o schemă de cheltuieli – cât să cheltui pe zi, ca să nu ies din cei 1527 de lei programați. Dar aici vreau să deschid o paranteză – acești bani ar fi fost în afara bugetului pe care îl am pentru chirie. Un punct destul de important, reieșind din faptul că marea majoritate a pensionarilor din ziua de azi nu plătesc chirie, ci au apartamente/case proprii.

M-am gândit deci, în fel și chip. Îmi ieșeau cam următoarele: 1527 lei – 500 lei/comunale (poate să fie și mai mult) = 1027 lei pentru toate celelalte. 1027lei/30 zile=34 lei/zi. Din care minimum 8 lei sunt pentru transport. Deci, îmi rămân 26 lei/zi pentru toate cheltuielile de viață – mâncare, în primul rând, și în situații critice – medicamente. Haine să-mi iau din acești bani ar fi prea utopic. Deși… știu locuri unde cu 5-10 lei poți găsi chestii faine. Dacă e să iau în calcul că în dulapul din bucătărie am ceva crupe, paste, cereale, așa cum are orice pensionar rezerve, și că tata îmi mai aduce uneori de la țară câte un iepure, o rață, brânză, ouă – de foame cred că n-aș muri. Iar dacă aș merge la mama în weekend, aș duce-o destul de bine.

Dar, oricum, gândul că va trebui să mă descurc cu 26 de lei pe zi (deși au fost zile când mă descurcam și cu 5 lei sau cu 0 lei), că va trebui să mă gândesc de câteva ori, înainte de a băga mâna în buzunar, că nu aș putea să intru fără vreo planificare prealabilă undeva să beau o cafea, că va trebui să renunț la orice gând în direcția unei perechi de pantofi noi sau să uit definitiv drumul spre locurile în care știu că se vând lucruri faine penru casă, mă deprima.

Am trăit câteva săptămâni cu aceste calcule, cu potriviri de bugete și găsirea soluțiilor pentru a întinde o lună cu doar 1527 de lei… Până am clacat. Însuși gândul că voi lucra, voi depune efort intelectual, voi continua să mă perfecționez în domeniul meu, voi citi, mă voi informa, voi petrece ore în șir ca să fiu la curent cu tot ce e nou în industrie, și toate astea ca să mi se strângă inima de fiecare dată când mă voi gândi că azi am doar 20 de lei pentru tot ce aș putea avea nevoie. A fost prea mult chiar și pentru mine.

Mi-au trebuit vreo cinci săptămâni ca să pot să formulez exact ceea ce m-a făcut să renunț la acest experiment – sentimentul că spațiul din jurul meu se îngustează, că nu-mi ajunge aer, că sunt împinsă într-o odaie cu o lumină slabă, unde unica distracție va fi uitatul pe geamul care nu se deschide. Mă sufocam. Atunci mi-am zis că eu nu pot să-mi fac una ca asta.

Posibil, într-o zi voi fi gata să trec printr-un astfel de experiment. Poate atunci când voi avea un scop nobil în față, nu doar să mă testez și să pun niște bani deoparte. Pe de altă parte, eu nu sunt omul care cheltuie mult – întotdeauna mi-a plăcut să duc evidența banilor pe care îi am și întotdeauna am fost atentă cum și cât cheltui. Poate e suficient?

 

Foto: Fabian Blank /Unsplash

Jurnal

La singure cum?

Îți trebuie o viață ca să te descoperi, să te cunoști și să te înțelegi. Probabil, cu cât mai repede observi anumite lucruri despre sine și le accepți, cu atât mai mult timp îți rămâne să trăiești viața după o croială proprie.

Săptămâna care a trecut am avut parte de un curs-expres despre introversiunea mea, care, an de an, devine tot mai aprofundată și tot mai acaparantă. Și, dacă înainte, o percepeam ca pe un handicap și încercam să-mi folosesc toate resursele interne ca să par un om deschis, ușor de abordat, ușor de mișcat, orientată spre lumea exterioară, iubitoare de petreceri și tot felul de socializare, acum nu mai am nici dorință și nici mijloace psihice necesare ca să mai fac jocul extroversiunii. Ambiversiunea, termen pe care l-am descoperit acum câțiva ani, a fost și el o amăgeală. Sunt introvertită. E o chestiune ereditară, de care nu am unde fugi.

Deci, mi-am petrecut săptămâna într-un hotel din Bukovel (Ucraina), alături de 15 colegi, pentru un training de comunicare internă și prevenire a arderii profesionale.

Prima lecția învățată, cu care am plecat de acolo, este că îmi este absolut contraindicat să mă aflu câteva zile la rând în aceeași companie, de dimineață și până seara, fără posibilitatea să schimb decorul, componența grupului și programul zilei. Și problema nu este în oameni. Aceeași oameni, atunci când îi văd de câteva ori pe săptămână la birou, îmi sunt foarte simpatici. Problema este că, impusă de circumstanțe să fac parte dintr-un grup, la ore fixe, cu program fix, fără posibilitatea să mă retrag într-un mediu familiar sau în solitudine, mă face să mă simt ostatică situației. Consecințele sunt scăderea productivității, dispoziția proastă, retragerea în sine, oboseala, irascibilitatea.

A doua lecție este că libertatea de a alege ce mănânci este una dintre libertățile fundamentale de care trebuie să se bucure un om. Chiar și cel mai mic buget pe care l-aș avea pentru mâncare, îmi dă o satisfacție enormă și mă face să mă simt sătulă, în comparație cu situația în care mănânc ceea ce mi se pune în față, la ore prestabilite, fără posibilitatea să schimb mare lucru în meniu. În plus, în Bukovel nu era nici zare de fructe și legume de sezon. Pentru a-mi amăgi papilele gustative, am început să mănânc compulsiv gummy bears, pe care le adusese colega mea. N-a fost cea mai inspirată decizie.

A treia lecție învățată, cea mai valoroasă, este că libertățile de mișcare, de program, de mâncare, de socializare, de teme abordate, de singurătate, de lucruri banale pe care le facem zi de zi, ajunse până la automatism, sunt fundamentale, esențiale unei vieți împlinite, echilibrate, stabile psihic. Nu degeaba închisoarea este forma de pedeapsă care există de când lumea.

Cu toate acestea, nu-mi pare deloc rău de timpul petrecut alături de colegi, la marginea unei stațiuni în afara sezonului. Chiar și faptul că am revenit în Chișinău cu o indigestie severă, care m-a ținut la pat aproape două zile, mi-a bătut în cuie în cap regula că nu trebuie să mânânc aiurea, mai ales pe noapte (se vede că încă nu înțelegeam bine un lucru atât de elementar). Această experiență mi-a deschis câteva uși noi spre personalitatea mea. Am înțeles că uneori oboseala pe care o simt până în măduva oaselor se datorează faptului că mă aflu prea mult timp printre oameni. M-am convins că pot suporta jocurile de grup, și alte exerciții de cunoaștere a echipei cu care lucrez, maximum două zile. Am descoperit că după astfel de zile încărcate de comunicare interpersonală, am nevoie de câteva zile de singurătate ca să mă refac. Am simțit cât mult îmi place să mă aflu în compania mea și cum sunt cea mai bună prietenă a mea, cu care pot să visez și să planific escapade.

A fost o săptămână plină și utilă.

La singure cum?

Interviuri

Ce se întâmplă înăuntru tău, nu întreabă nimeni

Notă: acest interviu face parte din campania #subogheal, lansată de Centrul de informații GENDERDOC-M și a apărut pentru prima dată pe gdm.md.

„Ești nevoit să-ți divizezi toată ființa în două – în cea de #subogheal și cealaltă, iar asta te înnebunește. Te alienează faptul că trebuie să fii doi oameni în unul. Eu cred că noi toți ne datorăm o anumită sinceritate unul altuia. Nimeni nu iubește falsul, nimeni nu iubește minciuna, și atunci de ce mă impui să te mint? Eu nu vreau să te mint. Eu te respect, vreau să fiu sinceră cu tine, vreau să ies de #subogheal.”

Acestea sunt cuvintele Iuliei, noua eroină a campaniei #subogheal. Când am contactat-o pentru interviu, Iulia a acceptat imediat, dar mi-a spus că nu crede că povestea ei este tocmai potrivită, pentru că ea nu își mai ascunde demult orientarea sexuală. Iulia a plecat din Moldova cu mulți ani în urmă. Acum lucrează într-o organizație pentru apărarea drepturilor omului, într-o țară din inima Europei. În noua ei țară sunt legi care o protejează, în noul ei oficiu sunt colegi care o înțeleg, pe ulițe întâlnește oameni cărora le pasă mai degrabă de ce are Iulia în minte, decât ce se întâmplă în dormitorul ei. Iar acasă la ea vin prieteni buni, de care nu mai e nevoită să ascundă nimic. Totuși, Iulia nu a reșuit să iasă definitiv de #subogheal…

Unor moldoveni le place să spună fă ce vrei în casa ta, în patul tău, dar fără să știu eu despre asta. Cum se deosebește această atutudine de lipsa de interes a europenilor pentru viața ta personală?

E diferit. Pentru că atunci când nu-ți pasă, nu stai să discuți oamenii pe la spate, nu promovezi mesaje discriminatorii, homofobe. Când eram acasă înțelegeam că eu am bula mea de prieteni, bula mea de oameni care mă înțeleg, totul e bine, dar în afara ei există o frustrare și o presiune foarte mare a societății, pe care nu o simți direct, pentru că nu-ți sunt spuse cuvintele astea direct. Dar e un fel de bâzâială informațioanlă continuă, care te apasă. La un moment dat am observat cum au început să mă absoarbă gândurile astea destul de negative și frustrante, și observam cum mă transform, practic, într-o persoană foarte frustrată și negativistă. Și ăsta a fost momentul în care mi-am spus că nu mai pot trăi într-o societate ca asta.

Și cum s-au schimbat lucrurile după ce ai plecat?

Când m-am mutat aici, mi-a dispărut angoasa socială, pe care o simțeam indirect pe la spatele meu. În Moldova sunt așteptări vizavi de tine, sunt așteptări că o să te căsătorești, o să ai copii, o să ai nănași , nuntă, botez, cumătrie… Și atunci când m-am mutat aici, s-a eliberat atât de mult spațiul mintal, m-am simțit atât de liberă. Nici nu îmi dădeam seama că am starea asta de neliniște în spate până a dispărut. E ca un roi de albine în spatele tău, despre care nu știi dacă vor veni sau nu peste tine. Abia când au dispărut, am înțeles cât de mult pot deranja lucrurile din societate, chiar dacă nu te afectează direct în acel moment.

Este mai ușor să vorbești despre orientarea ta sexuală sau să o ascunzi, într-o societate mai puțin tolerantă?

Mă gândeam la asta după prima noastră discuție, dacă e mai ușor – să nu faci coming out și să te afli într-o stare din asta, în care parcă toată lumea știe sau se pricepe. Sau se pricepe, dar nu vrea să știe, sau se pricepe, dar nu vrea să accepte această realitate, dar nimeni nu îți pune întrebări direct. Și stă așa un nor negru deasupra capului tău. Ca în romanele lui Kafka – toți știu, toți înțeleg, nimeni nu vrea să discute și undeva este o anxietate în spatele relației. Și anxietatea asta nu e plăcută nici pentru ei, nici pentru mine.

Și atunci este mai simplu să spui?

Când făceam coming out, simțeam o ușurare, de fiecare dată. Îți dai jos o povară de pe umeri. Tu nu mai ești nevoită să te ascunzi de acea persoană. De fiecare dată când am făcut-o, relațiile cu acei oameni deveneau foarte ușoare și asta îți eliberează capul, ca să pui în mișcare alte idei.

Dar nu e deloc ușor. Eu nu am ascuns asta intenționat în public. Colegii din Republica Moldova știau despre relația mea, pentru că mergeam împreună cu prietena mea la toate evenimente la care ne puteam lua partenerii de viață. Nu m-am ascuns vreodată intenționat. Doar că în public nu am fost întrebată, dar nici nu a fost cazul să inițiez asemenea discuții: „Bună ziua, sunt lesbiană”.

Totul parcă era clar, dar parcă tot pluteau anumite întrebări în aer, pe care oamenii nu au curaj să le pună. Se simte că undeva se discută pe la spate. Și pentru mine tot era complicat, pentru că nu te duci cu flip-chartul la oameni și începi să le explici că asta e așa, dar asta e altfel, mai ales că nici nu te-au întrebat.

În fața cui ai făcut primul coming-out?

Probabil am înțeles orientarea mea sexuală de pe la vreo 16-17 ani, când m-am îndrăgostit de cea mai bună prietenă, colegă de clasă. Ea a fost suficient de inteligentă și iubitoare să nu mă respingă, să nu mă facă să mă simt prost. Mi-a zis: „Înțeleg, dar eu nu simt la fel și, dacă vrei să continuăm prietenia – e fain”. Și eu îi sunt foarte recunoscătoare pentru că, până în ziua de azi, suntem prietene foarte bune și putem să ne povestim absolut totul. Chestia asta care putea să iasă foarte urât la nivel de prietenie, chiar a fost depășită cu succes. Pe la 19 ani i-am povestit ei prima dată și ea mi-a zis că își dădea oarecum seama. Mi-a oferit foarte mult sprijin. Mi-a adresat întrebări, fără să fie foarte invazivă sau să mă judece.

Și celorlalți prieteni cum le-ai spus?

Am observat că grupul meu de prieteni devine treptat preponderent de lesbiene, bisexuali și gay. Și așa s-a întâmplat că am început să interacționez mult mai puțin cu prietenii mei din școală și mai mult cu prietenii din grupul LGB. Apoi am realizat că este interesant, plăcut să fii parte din comunitate, dar cu unii oameni eu chiar nu aveam alte tangențe decât orientarea sexuală și asta îmi crea întrebări. De ce petrec atât de mult timp cu oamenii ăștia, cu care nici după jumătate de an nu am găsit puncte comune. Apoi mi-am reevaluat prieteniile și am început să-mi fac prieteni pe alte interese, pentru că orientarea sexuală e doar una dintre identitățile unui om. Asta nu te identifică ca personalitate.

Familia ta știe?

Mamei i-am spus cred că cu vreo doi ani în urmă, destul de târziu, dar mult timp eram de părere că ea înțelege și că nu ar trebui să-i mai spun pentru că e clar și așa. Însă, acum doi ani, în viața mea a avut loc o situație crucială. M-am despărțit după o relație de 6 ani și m-am gândit că, dacă nu-i spun mamei acum, s-ar putea întâmpla ceva cu mine, s-ar putea întâmpla ceva cu ea și nu o să-mi iert niciodată că nu i-am spus, că nu i-am articulat. Că mama nu a știut niciodată cum simt, de fapt.

Toată adolescența mea și imediat după, mama îmi spunea că sunt foarte secretoasă și că nu îi povestesc nimic și că ceva este, dar nu-i spun și ea încerca să afle de la prieteni. Probabil mă temeam să-i spun, la început, pentru că ar fi zis că sunt prostii astea, „pentru ce îți trebuie”, „o să-ți treacă”. Și nu voiam să mă îndepărtez de ea, să creez o distanță între noi prin coming-out.

Dar simțeai nevoia să-i spui mamei?

Nu e o nevoie din asta care stă permanent în cap, dar așa, periodic, apare dorința de a-i spune mamei, mai ales când te simți mai rău, sau când te simți mai bine. Este nevoia să discuți, să îți împarți fricile, grijile, întrebările.

La un moment dat, când am avut prima mea relație cu o fată, mama vedea că sunt un pic mai tulburată, că se întâmpă ceva cu mine. Și nu puteam să nu-i povestesc nimic. Atunci i-am spus mamei că sunt într-o relație cu un băiat mai în vârstă decât mine, când, de fapt, era o femeie mai în vârstă. Și i-am explicat niște momente de relație și ea mi-a dat niște sfaturi destul de bune. Și atunci am înțeles cât de importantă este înțelepciunea asta a unei mame, care poate să te ajute atunci când știe ce ți se întâmplă. Pentru că mamele îți vor întotdeauna binele și vor încerca să te ajute, dar nu știu întotdeauna cum.

Cum a reacționat mama?

Când i-am spus că m-am despărțit de prietena mea, am simțit un val de empatie. A spus că vrea să urce imediat în avion și să vină la mine să mă cuprindă, să-mi fie alături, și m-a emoționat atât de mult asta. Mamele totuși te simt, îți vor binele, sunt foarte iubitoare necondiționat.

A acceptat destul de ușor, nu?

Au urmat, evident, întrebări, la care, chiar dacă îmi păreau banale ori evidente pentru mine, încercam să reacționez calm, cu răbdare. Pentru că o relație bună cu mama este de neprețuit.

Mă întreabă dacă nu am încercat altfel de relații, cu bărbații și eu îi zic: „Da, am încercat mult timp în urmă, erau niște băieți foarte de treabă. Cred că ar fi fost niște soți foarte buni, niște tați foarte buni. Dar dacă eu nu aveam sentimente pentru ei, trebuia să-i las să-și trăiască viața lor și să fie împliniți. Cu mine nu s-ar fi simțit împliniți.” Și ea recunoaște că am dreptate.

Și restul familiei cum a reacționat?

Eu sunt foarte sigură că ambii frați ai mei și soțiile lor știu că am fost într-o relație cu o femeie, dar ei nu discută niciodată despre asta. Și la evenimentele de familie veneam împreună. Toată lumea o iubea pe prietena mea. Dar atunci când discutăm, ei sunt foarte atenți la ce fel de întrebări pun, și nu mă întreabă despre viața personală. Când ne întâlnim vorbim despre chestii generale, despre care vorbesc străinii între ei. Din cauza asta, nu simt căldura sau înțelegerea lor. Simt nevoia de a vorbi cu ei, ca între frați.

Mai este presiunea asta în relație și cu rudele îndepărtate. Recent am stat să mă gândesc și am realizat că rudele îi întreabă pe toți când se căsătoresc, când fac copii, iar mie nu-mi mai adresează asemenea întrebări de vreo 7 ani. Recunosc, este plăcut că nu aud aceste întrebări, dar mi-am dat seama că ei cunosc câte ceva, de asta nu pun întrebări. Dar habar nu am ce e în capul lor ce și cum își imaginează. Și nu pot spune că simt căldura și sprijinul familiei. Ei se mândresc cu mine, cu realizările mele. Dar m-am pomenit că nu simt o susținere din asta omenească.

Am un cerc de prieteni care sunt tare de treabă, deschiși, înțelegători, mă sprijină ori de câte ori am nevoie, discutăm, râdem, mergem unii la alții în vizită, mergem la concerte. În același timp, din partea familiei este un fel de gol destul de mare. Cel mai greu e să trăiești ca în romanele lui Kafka, în care toată lumea din jurul tău știe, dar nimeni nu vrea să discute asta cu tine. E o atmosferă absolut… suprarealistă.

Nu te-ai gândit să iei inițiativa în mâinile tale, să dai jos oghealul?

Ba da, dar uitându-mă în timp tot nu pot găsi asemenea momente în care ar fi trebuit să verbalizez asta, pentru că s-a construit o relație în care discutăm lucruri de fațadă, clișee și nu prea ne întrebăm unii pe alții cum ne simțim, care ne sunt visele, care ne sunt aspirațiile. Când vrem să știm despre viața unui om, întrebăm despre lucruri materiale – dacă are ce mânca, dacă are apartament, dacă e cald în apartament. Dar ce se întâmplă înăuntru tău, nu întreabă nimeni.

Text: Doina Ipatii