All Posts By

Teotitude

Din viață

Evaluare anuală a stării viselor personale

Să visezi nu costă bani. În schimb, poate aduce bani.

Faptul că am atins o anumită vârstă, ne-am făcut o familie, sau ne-am cumpărat un apartament și o mașină, sau toate împreună, sau poate nimic din acestea,  nu schimbă prețul unui vis. Să continuăm să visăm și să credem în visele noastre este ceea ce ne ține la suprafață, atunci când rutina ar putea să ne tragă la fund.

Ceva timp în urmă, am simțit că am intrat într-un impas și că am pierdut acea stare ușoară pe care ți-o dă capacitatea de a visa. Le aveam pe toate pentru a fi destul de nefericită, deși motive aparente nu erau. Am fost pusă în situația să decid, cu inima plină de frică și nesiguranță, că trebuie să-mi urmez drumul, no matter what. Așa visele au revenit în viața mea. Fascinată de prezența și puterea lor, am început să le cultiv cu pasiune, cu disciplină, de parcă aș avea un contract semnat cu ele, pe care trebuie să-l onorez. Recunosc, nu întotdeauna îmi reușește.

Viața a devenit mult mai clară, iar resursele au început să se acumuleze.

Asta m-a făcut să văd șirul logic – când faci ceea ce crezi că trebuie să faci, contribui la generarea energiei pentru activitatea respectivă, ceea ce duce la acumularea resurselor, ca să poți continua activitatea care îți dă energie.

Datorită viselor, am învățat să stabilesc priorități, să spun”nu” în situațiile care nu m-ar avataja pe termen lung, chiar dacă o parte din mine ar spune „da”, să întrerup relații care mă epuizează emoțional, să închid uși, pentru a putea deschide altele, să aștept și să mă bucur pentru orice pas făcut în direcția potrivită.

Urmarea viselor m-a convins că nu avem nevoie de multe lucruri.

Ba, mai mult, din cauza lucrurilor pe care le adunăm în jurul nostru, nu mai vedem nimic.

Drumul e lung. Uneori anevoios. Sunt foarte multe de făcut. (Și asta e minunat!) Fricile, însă, au scăzut. Pe de o parte, de aceea că mă cunosc mai bine și știu când acționez eu, cea adevărată, și când vreo frică din mine, veche de când lumea și nemulțumită că are tot mai puțin spațiu. Pe de altă parte, de aceea că înțeleg că viața, în această stare fizică în care o trăiesc acum, are un sfârșit, și este la îndemana mea să aleg între a mă lăsa condusă de frici în timpul rămas și a efac ceea ce trebuie să fac.

Text: Diana Guja

Fete pe drum

Călătorind cu copiii. Cum ne deplasăm?

Acesta este al treilea articol dintr-o serie mai vastă pe care o dedic vacanțelor și călătoriilor cu copiii. Articolele sunt destinate, în primul rând, femeilor care își cresc singure copiii și vor să călătorească cu ei, organizându-și de sine stătător vacanțele/călătoriile, reieșind din resursele limitate pe care le au. Pe parcurs, voi scrie și despre cum poate fi creat un buget separat pentru vacanțe/călătorii, atunci când ești singurul adult din familie care câștigă bani și care trebuie să acopere toate cheltuielile legate de casă/masă/haine.

Cu avionul

De când călătoresc cu copilul pe cont propriu, doar o singură dată am zburat din Moldova. E vorba de cursa Chișinău-Paris, biletele pentru care le-am cumpărat cu 6 luni înainte de zbor, în timpul unei promoții. În rest, în 90% de cazuri, zburăm prin București.

De când Ilinca nu mai locuiește în Moldova, punctul nostru de întâlnire este Milano – un oraș foarte comod din acest punct de vedere. Lângă Milano sunt două aeroporturi importante – Malpensa și Bergamo, spre care se poate de zburat cu prețuri destul de mici (am zburat și cu 5 euro București-Milano) din multe colțuri ale Europei, inclusiv România de la care sunt autocare directe spre Gara Centrală (feroviară) din Milano, unde, inclusiv, este și o stație de metrou care duce oriunde în oraș și suburbii.

Aici vreau să deschid o paranteză – zborul spre Milano pentru o singură persoană, plus drumul spre Aeroportul din București pentru o singură persoană, plus zborul de la Milano la București pentru două persoane, cu o valiză de 20 kg, plus drumul de la Aeroportul din București spre Chișinău pentru două persoane, plus cheltuielile de deplasare prin Milano, de obicei costă mai ieftin decât două bilete de avion de la Milano la Chișinău cu unica companie low cost ce operează în Moldova, adică Wizzair.

Compania cu care zburăm cel mai des este Ryanair, companie low cost. Aici vreau să deschid a doua paranteză – o companie low cost nu înseamnă avioane hârbuite, care abia se țin în aer, și condiții de grajd, cum cred unii, judecând după prețurile joase. Toate cele trei low cost-uri cu care am zburat – Ryanair, Easy Jet și Wizzair – au avioane noi, moderne, spațioase și confortabile, cu personal bine instruit (cu mult mai bine decât fețele acre sau necompetente ale însoțitoarelor de bord din ompaniile naționale ale Moldovei sau Ucrainei). În toți cei câțiva ani de zbor cu ei, au fost întârzieri doar de două ori. (De exemplu, chiar acum pe ryanair.com sunt zboruri spre Milano Bergamo cu 12.98 euro în august și același preț pentru Milano Malpensa în septembrie, Atena în octombrie – 14.99 euro etc.)

Cu autocarul

Spre București și de la București luăm autocarul. Pe teritoriul Aeroportului Otopeni operează câteva companii moldovenești de transportare a pasagerilor. Condițiile cestora devin mai bune din an în an – poți face rezervare prin numărul lor de Viber sau Whatsapp, la Aeroport te întâlnește un reprezentant al companiei, îți explică ce și cum. De obicei, când zbor singură, nu rezervez nimic, mă bazez pe noroc. Și funcționează, întotdeauna am găsit loc în vreun maxi-taxi care pleca. Când, însă, sunt cu Ilinca vreau să mă asigur că totul este pus la punct, de aceea fac rezervările cu câteva zile înainte de a ateriza la București.

De la Aeroporturile Malpensa și Bergamo spre Milano operează câteva companii. Prețul unei călătorii de la Malpensa spre Milano e de 8 euro, de la Bergamo la Milano – 5 euro. Dacă reveniți prin același aeroport, cumpărați din start bilete tur-retur, astfel veți economisi câțiva euro. Toate cursele au stația terminus la Gara Centrală din Milano.

Unele aeroporturi au o singură companie care operează curse până în orașele din apropiere. De exemplu, de la Aeroportul Charleroi de lângă Bruxelles, aceasta este Flibco.  În acest caz, cumpărați biletele online, mai ales dacă aveți nevoie de opțiunea tur-retur. Biletele cumpărate de la șofer sunt mai scumpe, în plus el nu vinde bilete tur-retur. Aceeași situație e și la Aeroportul Paris Beauvais.

De la Aeroportul din Berlin, Schönefeld, în oraș ajungeți cu autobuzele municipale. Călătoria costă în jur de 3 euro.

Încă un moment important – în Italia, de exemplu, e mai bine să cumpărați biletele pentru autobuzele municipale în magazinele în care se vând țigări, Tabaccheria, sau ziare. Cumpărându-le în autobuz, riscați să plătiți dublu.

O altă modalitate simplă de a călători prin Europa sunt autocarele ce operează curse între țări. Între Paris și Bruxelles e comod și ieftin de luat Eurolines. Șoferii sunt adecvați, iar wc-urile din interior funcționează. Am călătorit cu această cursă de câteva ori, inclusiv cu Ilinca.

Cu trenul

Dacă vreți să călătoriți prin Italia, Olanda, Belgia (din experiența mea) să știți că acolo există o rețea feroviară bine dezvoltată și prețuri accesibile (mai puțin accesibile îmi par prețurile în Franța). De exemplu, în Italia, o călătorie cu trenul de la Milano spre Cinque Terre (în jur de 3,30 ore de drum) costă circa 20 de euro, în dependență de tipul de tren și clasa pe care o alegeți. Cele mai ieftine opțiuni, dar și cele mai îndelungate (diferența de timp, însă, nu este semnificativă), sunt trenurile regionale. Pentru a vă face o idee despre curse, prețuri și orar, puteți să accesați acest site: trenitalia.com. La toate stațiile de tren sunt mașini de la care puteți procura biletele rapid.

***

Călătoriile cu copilul nu sunt atât de dificile, precum par. Majoritatea oamenilor sunt dispuși să-ți acorde asistență în cazul în care o ceri, deși uneori nici nu trebuie să ceri, deoarece în cele mai dese cazuri se găsește cine să sară cu o mână mai puternică sau alte priceperi. Desigur, asta nu înseamnă că trebuie să te lași pe o ureche, lăsând totul pe seama „universului”. Călătorind cu copiii, cel mai important este să vă asigurați să v-ați gândit la majoritatea situațiile ce se pot întâmpla, având minim o soluție pentru fiecare. Iar dacă se va găsi cine să vă ajute, cu atât mai bine.

Fete pe drum

Singura, undeva

Cand aveam 20 de ani strasnic ii invidiam pe oamenii care „au fost undeva”. „Undeva-ul” cela putea fi Moscova, Sofia, Bucuresti. Oriunde. Si cum pe timpuri, unica posibilitate sa iesi din tara erau tot felul de cursuri, work-shop-uri, conferinte, seminare si burse, iar eu refuzam sa fac ceva ca sa ajung si eu printre fericitii bursieri, nu-mi ramanea decat sa visez cu ochii deschisi si sa astept ziua in care voi putea pleca si eu undeva.

Ziua ceea a venit. Am fost trimisa sa fac practica de vara la TVR Timisoara. Pentru 2 saptamani! Acea iesire fost momentul care mi-a schimbat viata definitiv. El a dus la nasterea Ilincai, peste 2 ani.

Timisoara a adus dupa sine Sighisoara, apoi Constanta si Mamaia. Peste un an a urmat Franta. Apoi Elvetia, Germania, Olanda, Belgia, Turcia si Cehia.

Usa mea a fost deschisa de catre decanul facultatii. Apoi a fost tinuta intredeschisa de tatal Ilincai, ca mai tarziu sa mi-o deschid singura de cate ori simt nevoia.

Important e sa gasesti usa si sa n-o lasi sa se inchida. Si mai important este sa nu lasi pe nimeni sa-ti inchida aceasta usa spre lumea mare. Nu mai putin important este sa nu astepti ca intr-o zi va veni „el” si iti va deschide usa si te va scoate, te va duce, te va plimba. El poate si va veni, insa se poate intampla sa fie prea ocupat de proria persoana, prea comod in locul in care se afla acum sau, pur si simplu, alergic la deplasari. De cate ori am auzit de la femei „Atat de mult mi-ar placea sa calatoresc! Sotul, insa, nu vrea…”. Sotul nu vrea, insemna ca stam acasa.

De cand am inteles ca independenta mi-o construiesc singura, las Chisinaul in urma cu orice ocazie. Ocaziile, insa, mi le organizez singura, ca revansa impotriva timpului in care am asteptat  solutia de la oricine, numai nu de la mine.

Oricare destinatie poate fi o sarbatoare, indiferent de distanta parcursa. Pentru mine orice se masoara in „unde as putea pleca cu acesti bani sau unde as putea pleca in acest week-end/3 zile libere?” O schimare de loc, de aer si de perspectiva imi lasa o senzatie de fericire care dureaza mai mult decat euforia dupa cumpararea unei haine noi.

Iesiti din casa si mergeti putin mai departe de parcul obisnuit. Cu fiecare pas in plus in afara zonei obisnuite, veti ajunge undeva departe. Acolo unde v-ati temut sa plecat singura.

Nu asteptati, nu amanati, nu planificati vacanta de vis, care poate va ramane doar un proiect. Sunt o sumedenie de destinatii despre care nici n-ati banuit ca va pot impresiona sau imbogati. Nu aveti nevoie de nimeni pentru a bea o cafea in portul de la Odesa sau pentru a va plimba o seara pe Hreasciatik la Kiev. In acea clipa de glorie personala veti regreta un singur lucru – ca nu ati urcat in autobuz/tren/avion cu cativa ani mai devreme.

Text: Diana Guja

Foto: Anton Sulsky/Unsplash

Din viață

Less is more. Mici trucuri care nu dor, de economisire a banilor

Schimbarile din viata aduc cu ele – pe langa o groaza de lucruri noi, descopriri, frici – lipsa de bani. Cel putin la inceput. Acestia vor inceta sa mai traiasca in conturile tale bancare si se va intampla ca iti vor parasi si buzunarele. Scenariul, mai putin apocaliptic, este, poate, si mai nereusit: bani sunt, insa atat de putini, incat ti-ai fi dorit sa nu fie deloc, pentru a nu-ti bate capul cum sa-i cheltui chibzuit.

Schimbarile din viata mea au fost traditional insotite de astfel de caderi financiare. Au fost ani in care ma ducea capul sa traiesc cu foarte putin. Au fost luni in care trebuia sa-mi schimb brusc, de azi pe maine, obisnuintele mele legate de confort, iesiri si pantofi frumosi, doar pentru a putea trai schimbarea si renasterea pe deplin.

Ereditatea, insa,  m-a inzestrat cu talent in ale gestionarii bugetelor, care nu ar mira niciun francez. Aceasta calitate nu e decat o atitudine sanatoasa fata de roadele palpabile ale muncii mele sau a omului cu care impart viata. Am invatat de foarte tanara sa economisesc, sa pun la ciorap, sa cumpar cu cap si sa pastrez ceea ce-am cumparat. Inca din facultate am adoptat un stil de viata de adevarata protestanta practicanta: rezervat, fara execese, fara cumparaturi inutile, fara gaoan dupa ultimele mode. In plus, deprinderea de a economisi a fost, in tumultosii ani ’90, egala cu supravietuirea. Cu timpul, insa, aceasta disciplina financiara a dat roade. Materiale si nu doar.

Ce numesc eu disciplina financiara?

De exemplu, o pereche de bocanci, cumparati la 19 ani si purtati pana la 29 de ani. Deci, cumpar lucruri bune si doar atunci cand am reala nevoie de ele. Daca pantofi, atunci sa tina 5 ani. Daca geanta, atunci de piele, cu o durata de viata de 10 ani. Sau, mai nou, una-doua-trei torbe, pe care pot sa mi le cos singura, daca nu mi le ofera cineva pe la evenimente.

Vacantele pe care mi le permit, in pofida urcusurilor si coborasurilor mele carieristice. Aici chiar e o chestiune de prioritati. Cu ceva timp in urma, am inteles ca iesirile prea dese imi vor omori potentialele vacante. Si am renuntat. Acum in loc de bere, vin, cafea in oras, aleg un pahar de ceva acasa (sau in parc).

Slava Domnului, eu nu sufar de patima hainelor. Sufar, insa, de patima cartilor… si inelelor… si cerceilor. Pentru a-mi putea satisface unele fantezii boeme, jonglez cu posibilitatile… si bugetul. Carti imi cumpar de sarbatori sau cand plec la Bruxelles sau Paris, din librarii cu carti de mana a doua. Bijuterii cumpar doar in cazul dragostei de la prima vedere, dar de cele mai dese ori, recunosc, ceea ce-mi place primesc in dar cu anumite ocazii de la oamenii dragi.

Exemple de gestionare cu cap a banilor sunt o sumedenie. Si toti le cunoastem, dar ne par atat de simple ca nu le  mai dam importanta. Insa, vorba ceea „tot ce-i simplu, e genial”. Si aceste practici chiar dau roade. Incearcati!

Pentru a te bucura de ceva, trebuie sa stii sa renunti la altceva. Si „altceva” sunt deseori lucruri absolut inutile, care iti umpla viata de praf si ti-o incetoseaza. Less is more.

Din viață

Cine poate să decidă câți copii să avem?

Eu m-am născut în Uniunea Sovietică. Părinții mei tot acolo s-au născut. În Uniunea Sovietică sex nu era. După care brusc, Uniunea Sovietică a dispărut, iar sexul a apărut.

Milioane de oameni s-au trezit într-o zonă gri – pe de o parte, a apărut sexul și tot ce ține de el, iar pe de altă parte – nimeni nu știa ce să facă cu acesta – cum să vorbească deschis, să vorbească, în general, să explice ceva copiilor sau să lase lucrurile așa cum au fost decenii la rând?

Eu am crescut în această zonă gri a sexualității. Tema sexului la noi în familie nu era tabu, dar nici nu se discuta. Respectiv, tot ce am prins, am prins de prin filme, cărți, ziare, televizor, discuții cu colegii. Acces la Internet în anii ’90 nu era. Și, apoi, Internetul nu-ți dă nimic bun, dacă nu știi ce să cauți și unde să cauți .

La școală au fost doar două profesoare care au avut câteva tentative de a ne explica despre viața sexuală. În toți anii de școlarizare cu noi s-a vorbit doar de 2-3 ori despre ciclul menstrual, despre faptul că noi, fetele, trebuie „să avem grijă” și asta era cea mai sigură metodă de contracepție în accepțiunea de atunci. În plus, se vorbea cu ușile închise, fără băieți. Ce li se spunea lor și dacă li se spunea ceva despre sexualitate, a rămas un mister. 

Și iată cu tot acest bagaj, care nu conținea mare lucru, dar cel puțin știam că sexul neprotejat poate duce la boli sexual transmisibile și sarcină nedorită, am intrat în viața de adultă și m-am căsătorit. Aveam 21 de ani și credeam că le știu pe toate.

Istoria, însă a arătat, că nu știam nimic. Și că, pur și simplu, am avut noroc, având o sarcină și o naștere ușoară, un copil sănătos și ceva minte în cap.

Și depresie.

Sunt oameni, poate majoritatea, care ajung să fie motivați să schimbe ceva, să înceapă să conștientizeze ce se întâmplă cu ei, să învețe lucruri noi, atunci când viața ia o întorsătură urâtă. Eu sunt așa om.

Am învățat din mers să fiu părinte. Și acum învăț. Ceea ce m-a ajutat mult, pe lângă depresie, a fost faptul că am avut puțini sfătuitori lângă mine. Eram, vorba ceea, de capul meu. Nimeni, niciodată nu a avut niciun cuvânt de spus despre cum să-mi cresc fiica, în afară de tatăl ei, care, spre norocul meu, întotdeauna a fost un tată implicat. Iar atunci când am avut nevoie de un răspuns, de o recomandare, le-am căutat acolo unde știam că le pot găsi.

Azi am aflat că planificarea familială este un drept fundamental al omului. Ceea ce înseamnă că nimeni nu are dreptul să-ți spună când să naști sau să nu naști, câți copii să ai și cu cine să-i faci, cât să te odihnești între sarcini sau să conteste în vreun mod decizia de a nu avea copii. Însă fiecare persoană trebuie să aibă acces la informare, la consiliere și servicii de planificare familială de calitate, inclusiv la mijloace moderne de contracepție. Anume așa, și nu invers. Tu decizi și statul, prin organizațiile competente, te informează și te susține, indiferent de decizie.

Eu nu știu dacă voi mai avea copii. Nu știu dacă fiica mea va dori să fie mamă. Ceea ce știu însă este că nu mă voi băga la ea cu întrebări despre deciziile ei referitoare la viața sexuală și la maternitate. Iar atunci când îmi va spune că vrea copii și voi vedea că e deschisă să discute, că vrea să știe despre experiența mea de părinte – voi vorbi. Până atunci, cea mai bună formă de transmitere a cunoștințelor și de comunicare cu copilul, este exemplul propriu. Ceea ce înseamnă decizii conștiente și asumate, consecvență, căutare de treabă doar în viața proprie, implicare civică, respectul față de alegerile pe care le fac alți oameni, cât de greu uneori n-ar fi asta, și deschiderea spre cunoștințe și lumi noi.

Text: Diana Guja

Din viață

Instamood. Ce se ascunde după acest cuvânt vaporos?

Am dat azi de un text al unei bloggere de călătorii, care povestește cum și de ce a renunțat la a poza pentru fotografiile din Instagram în stilul fetelor-călătoare diafane, cu mâini delicate și priviri visătoare. Articolul îl puteți citi aici.

Această mărturie mi-a adus aminte de un episod din viața mea, care mi-a deschis ochii puțin mai larg asupra a ceea cu ce se mănâncă toată mâncarea asta de pește, care se numește Instagram influencer. Toamna trecută am fost într-un info-trip pentru bloggeri și instagrameri într-o regiune foarte pitoreasca din România. În grupul nostru era o instragrameră destul de populară, dacă e să judecăm după numărul de followeri pe care îi are.

Datorită ei, am aflat adevărul despre Instagram. Nu că nu l-aș fi știut până atunci. Dar e una să știi ceva intuitiv și cu totul alta – să vezi asta cu ochii tăi.

Păi iată, domnișoara respectivă în viața reală era la milioane de ani lumină față de personajul pe care îl construia pe contul ei de Insta. Milioane. Ani. Lumină.

Nu vă mai povestesc cum îngheța sărmana în rochii vaporoase în serile de octombrie la poalele munților și cum târâia după ea un sac de tehnică, pentru a scoate fotografia perfectă. Și cele o mie de filtre pe care le folosea pentru a face imaginea cât mai gustoasă. Măcar pe astea nu le târâia în spate, că s-ar fi opintit cu totul sub povara lor.

Desigur, fiecare face ce vrea. Însă atunci când punem like la o imagine din rețelele de socializare, imagine ce pare desenată cu pensula, atât de ireal de frumoasă este, iar în inima noastră simțim ghimpele cela de invidie, fie chiar și de (non-existenta) „invidie albă”, iar în cap gânduri, despre cât de gri și ratată este viața noastră, să nu uităm în ce condiții a fost făcută, să nu uităm că nu este decât o iluzie, să nu uităm că fata din imagine e doar un personaj și din ea, cea reală, acolo nu a mai rămas nimic și ceea ce vedeți nu e decât un produs comercial, frumos ambalat.

Apropo, contul meu de Instagram 😉

Text: Diana Guja

Foto: Sandrachile /Unsplash

Fete pe drum

Călătorind cu copiii. Unde? Când? Pentru cât timp?

Acesta este al doilea articol dintr-o serie mai vastă pe care o dedic vacanțelor și călătoriilor cu copiii. Articolele sunt destinate, în primul rând, femeilor care își cresc singure copiii și vor să călătorească cu ei, organizându-și de sine stătător vacanțele/călătoriile, reieșind din resursele limitate pe care le au. Pe parcurs, voi scrie și despre cum poate fi creat un buget separat pentru vacanțe/călătorii, atunci când ești singurul adult din familie care câștigă bani și care trebuie să acopere toate cheltuielile legate de casă/masă/haine.

Paris

Unde?

Așadar, ne-am decis să plecăm undeva peste hotare cu copilul. Cum alegem destinația?

Chiar dacă aveți o destinație la care visați de mult timp sau pe care ați văzut-o și vreți s-o arătați copilului sau o destinație la care visează copilul, întrebați-vă dacă aceasta e child-friendly. Or, locuri frumoase și intersante sunt multe, însă nu toate sunt comode din punct de vedere al vizitelor cu copiii. Apoi, destinația mai depinde și de vârsta copilului. De exemplu, Istanbul este o destinație foarte interesantă, însă cu un copil de 1-7 ani acolo nu prea ai ce face, deoarece orașul este puțin adaptat părinților cu copii mici.

Paris

Prima noastră călătorie cu Ilinca, organizată 100% de mine, a fost la Paris și Bruxelles. Motivul era aniversarea ei de 8 ani. Aceste două orașe, ca oricare alte orașe europene, sunt foarte ok pentru a fi vizitate cu copiii care au început deja școala – pe străzile lor găsești o sumedenie de detalii intersante, povești, istorii pe care copiii la această vârstă le înțeleg, despre care sunt curioși să asculte și despre care vor povesti mai departe.

În general, pentru călătoriile/vacanțele cu copiii cea mai bună regulă este cea a bunului simț și a echilibrului. Plecați în locuri în care, în caz de situații imprevizibile, vă veți putea descurca. Cine e sigură că se va putea descurca într-un sat de indigeni în mijlocul junglei, fiind cu un copil, poate să plece acolo. Dar, e una să crezi că te vei putea descurca și cu totul alta e să prevezi o serie de situații și soluțiile pentru ele, atunci când planifici o călătorie.

Paris

Când?

Oricând. La orice vârstă și în orice anotimp. Desigur, în limita rezonabilului. Nu veți pleca împreună cu copilul într-o regiune unde în anumite anotimpuri există riscuri de uragane, incendii, inundații sau temperaturile se ridică/scad, până ajung un pericol pentru sănătate.

În cazul copiilor școlarizați, posibilitățile de plecare scad și depind de vacanțele școlare. Unii parinți (inclusiv noi), însă, mai fac excepții, atunci când prețul biletului de avion îi fac să pornească la drum cu o săptămână mai devreme/târziu față de săptămâna în care începe/se termină vacanța. În aceste cazuri, se discută cu diriginta/dirigintele, eventual, se scrie o cerere către directoarea/directorul școlii și problema e rezolvată.

Berlin

Pentru cât timp?

Aici totul depinde de posibilitățile pe care le aveți. Dacă jobul vă permite și aveți și resurse care v-ar acoperi viața într-o altă țară (fie chiar și una cu prețuri foarte mici), puteți sta și câteva săptămâni/luni. În acest caz, va trebui să faceți o listă de lucruri și servicii de care va avea nevoie copilul și să căutați adresele de pe loc unde veți face rost de toate cele necesare (inclusiv medic, care vorbește o limbă pe care o cunoașteți).

Berlin

În cazul în care plecați pentru câteva zile/o săptămână, lucrurile sunt cu mult mai simple, ceea ce, însă, nu înseamnă că vă puteți culca pe o ureche, cu gândul că odată ajunsă cu copilul la destinație, vă veți orienta pe loc. În orice caz, vor apărea situații pe care nu le-ați prevăzut și în care veți fi obligată să vă orientați pe loc, de aceea informați-vă despre lucrurile de care cu siguranță veți avea nevoie în cele câteva zile de vacanță – traseul, sistemul de transport, unde cumpărați mâncare, unde apelați în caz de pericol de sănătate, febră etc. (chiar dacă la asta nu se va ajunge).

Berlin

În același timp, nu vă faceți prea mari griji – călătoriile cu copiii nu sunt un lucru ieșit din comun, au făcut-o femei până la voi și o vor face după, ceea ce înseamnă că lumea este destul de adaptată și deschisă la astfel de experiențe.

Va urma…

Copii

Ce trebuie să știe copiii despre situația politică din țara lor?

Azi am auzit unul dintre cele mai triste lucruri din câte am auzit vreodată. Eram în transport. Lângă mine era o mamă cu fiica ei de vreo 9-10 ani. Se uitau pe geam și discutau despre cele văzute. La un moment dat, mama spune:

-La noi legile nu se respectă… Niciodată nu se respectă. Cât de bune ar fi aceste legi, ele nu se respectă…

Aceste cuvinte, spuse unui copil, au răsunat ca ecoul unui rătăcit în Taiga. În gol, a deznădejde.

Acum nu mă lasă un gând – ce înțeleg copiii din ceea ce întâmplă în țara în care trăiesc? Ce simt atunci când un părinte le spune deschis că aici nu funcționează nicio lege, recunoscând indirect că i-au adus într-o lume nesigură, ostilă, în care nici măcar ei nu au posibilitatea să-i protejeze? Cum își explică în sinea lor cerințele pe care le au părinții față de ei, regulile pe care li se cere să le respecte în familie și societate, în timp ce la scară mare, cei maturi nu respectă nimic? Ce se întâmplă oare în capetele lor, în sufletele lor?

Trebuie copiii să cunoască adevărul despre situația politică și economică precară a țării în care trăiesc sau e mai bine să creăm în jurul lor un mediu cât de echilibrat posibil, reieșind din resursele noastre, în care ei să poată crește fără mari turmentări și confuzii?

Îmi apar imgini din filmul La vita è bella de Roberto Benigni, în care eroul principal, Guido Orefice, un evreu italian, trimis, împreună cu fiul de 5 ani, într-un lagăr de concentrare (soția se alătură voluntar) creează acolo o lume imaginară, o lume a jocului, în care Giosuè, băiețelul lui (căruia nu i-a spus despre adevărata situație în care se află) trebuie să acumuleze puncte, ca să câștige un tanc. 

Dar câți părinți au tăria de caracter și imaginația lui Guido Orefice și celor de seama lui? În câți dintre părinți mai trăiește speranța că într-o zi Binele va învinge Răul, după care legile vor funcționa și la noi? Câți sunt în stare, au resurse (morale, fizice) și talent, să creeze lumi imaginare pentru copiii lor, protejându-i de mizeria în care trăim și plantând în fiecare zi câte o semință nouă de înțelepciune, toleranță, deschidere, credință, încredere?

Eu habar n-am. Probabil, trebuie să ajungi la un grad destul de înalt de lehamite și oboseală existențială, ca să spui copilului că în țara în care el se află prin voia ta de părinte, nicio lege nu funcționează și să recunoști, indirect, că dacă se va întâmpla ceva neprevăzut și neplăcut, nu vei putea face nimic. Decât poate să mergi și tu împotriva legii. Și mai cred că majoritatea am ajuns acolo.

Text: Diana Guja

Fete pe drum

Călătorind cu copiii. Cum? Cât? De ce?

Cum?

Una din prioritățile vieții mele de mamă sunt micile (deocamdată) călătorii cu fiica mea. Prioritate însemnând că chir și în perioadele când e mai slut cu banii, voi reduce cheltuielile din altă parte, dar în vacanță cu ea oricum voi pleca, dacă nu de două ori pe an, atunci măcar o dată.

Portovenere, Liguria, Italia

Am început tema despre călătoriile cu copii anume cu acest aspect, deoarece deseori sunt întrebată cum mă organizez, ca să pot vizita cu ea locuri faine. Răspunsul este unul și este simplu – priorități. Analizezi care sunt prioritățile pe care le ai în viață într-o anumită perioadă și acționezi în conformitate cu ele.

Dacă una dintre prioritățile legate de copii este să le arăți locuri faine, să descoperi lumea alături de ei, să trăiți împreună emoții pentru o viață, să adunați amintiri, atunci celelalte preocupări pentru care e nevoie de buget, devin secundare, respectiv, mai puțin importante, respectiv – din care se pot tăia bani sau pot fi anulate definitiv/pe o perioadă.

Portovenere, Liguria, Italia

Din fericire, noi trăim acum un timp când călătoriile au devenit cu mult mai accesibile decât acum 10-15-20 de ani. Sunt o sumedenie de opțiuni ieftine de zbor, posibilități de cazare la prețuri mai mici decât în hotel. Există chiar posibilitatea de a sta în casa oamenilor gratuit și, de ce nu, de a lega prietenii noi.

La Spezia, Liguria, Italia

Cât?

Câteva zile în Italia, lângă Cinque Terre, ne-a costat în jur de 700 de euro. În această sumă intră prețul pentru:

  • un bilet de avion de la București la Milano;
  • două bilete de la Milano la București;
  • cazarea, inclusiv prima noapte la Milano, pe care am petrecut-o singură într-un hostel;
  • cheltuielile de pe loc, care includ mâncarea + toate deplăsările cu trenul, metroul și autobuzul.

Și, deoarece sunt Regina Bugetului, aveam o sumă strictă pentru fiecare zi, pe care am anunțat-o din start și pe care am respectat-o. Acest buget, însă, diferă de la an la an, în dependență de veniturile pe care le am. Astfel:

  • jumătate din această sumă e pentru mâncare;
  • o parte pentru deplasări ;
  • ce rămâne – pentru plăceri nevinovate.

Portovenere, Liguria, Italia

În vacanță, îi dau Ilincăi frâu liber la alesul mâncării. Aceasta oscilează, de obicei, între mâncarea chinezească-pizza-hamburgeri și neapărat înghețată. Eu mă mulțumesc cu cafea, apă, fructe și brânză. Și câte o bucată de pizza.

Lerici, Liguria, Italia

De ce?

În general, în aceste călătorii mă conduc după o regulă – nu uit care e scopul lor. Iar scopul lor este ca fiica mea, atunci când va intra în viața mare, să aibă un bagaj de amintiri frumoase legate de timpul petrecut cu mama sa. Asta însemnând, inclusiv, atunci când este în vacanță să poată mânca înghețată de două ori pe zi, să poată bea Fanta în fiecare zi, să poată lua cina în fiecare seară cu câte o pizza cu prosciutto, iar eu să nu comentez despre alegerile ei mai nesănătoase sau, cel puțin, s-o fac de trei ori mai puțin decât de obicei.

San Terenzo. Liguria, Italia

Hotel, Airbnb, hostel sau Couchsurfing? Air Moldova, Wizzair sau Ryanair?

Despre acestea și alte chestii practice despre călătoriile cu copiii – în următoarele postări.

Părțile corpului

„Seria roz” de îngrijire a tenului de la Avon

Fiecare vară trece sub semnul unor produse de îngrijire a tenului. Vara aceasta n-a fost o excepție. Și, deși am început-o cu o linie, pe la mijlocul lui iunie în mâinile mele a ajuns o nouă serie de produse de îngrijire a tenului de la Avon și de atunci nu m-am despărțit de ele. E vorba de Anew Perfect Skin. Și, deoarece acestea sunt în recipiente de culoare roz, le-am numit „seria roz” (a nu se confunda cu produsele sociale „roz”)

Deci, să le luăm pe rând.

Daily Skin Boosting Splash – un lichid, sau cremă lichidă, care se aplică pe fața curată. Dar nu cu vata, așa cum făceam eu primele zile. Se toarnă câteva picături în palme și cu un gest energic, dar delicat, se aplică pe față.

Produsul e foarte fain – moale, cu miros plăcut și hidratant. Cât pielea îl absoarbe, pregătesc repede următoare etapă, care este:

Crema de zi sau cum o numesc cei de la Avon – Wake Up Cream, crema de trezire. Se absoarbe repede, hidratează intens, cel puțin, asta simt eu pe tenul meu normal spre uscat, și oferă luminozitate pielii. Un mare plus al ei este nivelul bun de protecție împotriva razelor solare, cu un SPF 25, care pentru mine, de exemplu, e suficient, chiar și când mă aflu la mare. Alt plus este tubul de 50 ml, ceea ce înseamnă că poate fi luat în călătorii chiar și atunci când ai doar bagaj de mână (ceea ce am și făcut în ultimele două zboruri).

După apa pentru față și cremă, în rutina mea matinală e rândul cremei în jurul ochilor. În viața mea, obiceiul de a folosi produse de îngrijire în această zonă este relativ nou și a început cu aplicarea cremei doar seara. Peste un timp, însă, am observat că pielea din această zonă, în zilele în care nu aplicam nimic, era lipsită de vitalitate și avea o nuanță obosită. Asta m-a determinat să-mi revizuiesc practicile în ale frumuseții și să introduc acest tip de îngrijire, în fiecare zi, de două ori pe zi.

Așadar, Wide Awake Eye Cream, este produsul pe care îl folosesc acum pentru pielea din jurul ochilor. Această cremă, deși are o consistență lejeră, e foarte hidratantă. Nu îngreunează pleoapele, nu irită ochii, deși recomand să fiți atente și să nu introduceți produsul în partea interioară a pleoapelor, riscați să aveți iritații. În plus, crema se absoarbe repede, ceea ce dimineața este esențial, mai ales dacă aveți obiceiul să machiați ochii. După aplicarea cremei,  așteptați vreo 7 minute, timp în care aveți posibilitatea să vă căutați de alte treburi (cum ar fi spălatul chiuvetei în baie :)), după care puteți începe machierea ochilor fără nicio grijă.

Apropo, toate trei produse au o ușoară aromă de trandafir, plăcută, chiar și pentru un om care nu este mare fan al acestui miros.

După câteva săptămâni bune de utilizare a acestei „serii roz”, nu am nicio obiecție față de produse și îndrăznesc să le recomand și altor femei. Și, ca de obicei la Avon, raportul calitate-preț este foarte bun.