All Posts By

Teotitude

Jurnal

38

Am trecut azi pe lângă Patria, din partea ce dă spre Grădina Publică „Ștefan cel Mare”. Clădirea din acea margine acum e jerpelită și lipsită de viață. Paralel cu zidul era o camionetă care livra băuturi pentru localul de la etajul cinematografului.

S-a scurs ceva timp de când nu am călcat pe acolo. Și azi, când am trecut, în fața mea a apărut terasa care era exact pe locul unde staționa camioneta.

Într-o primăvară târzie, prin anul 2000-2001, la una din mese stăteam eu, Viorel Mardare și Andrei Panici. Eu mi-am comandat o Fanta Madness, care abia apăruse. Avea gust de struguri de care creșteau la bunelul deasupra streșinii. Mi se părea atât de gustoasă! Băieții, probabil, au comandat bere. Era cald. Eram tineri.

Atât de tineri, încât nu ne temeam de nimic.

Din cei trei, am rămas doar eu și Fanta Madness.

Noi nu avem de unde ști până unde vom merge.

Bună, 38. Ai venit, merci.

Social

Nu, mulțumesc. Despre noua uniformizare

Ieri la Paris a avut loc ziua fără mașini. De la la 11:00 la 18:00 capitala franceză a fost rezervată pietonolor, biciletelor, trotinetelor și rollelor.

Azi dimineață ascultam știrile Radio France Internationale. Era un reportaj și din Parisul fără mașini. Ultima intervenție a fost a unei tinere care a spus că detestă mașinile și detestă oamenii care circulă singuri cu mașina, având trei locuri libere. Aici am clacat.

În ultimul timp simt o presiune crescândă din partea modului conștient, ecologic, econom, frugal, vegetarian, bodypositive (puteți continua lista) de viață

Uneori am impresia că ziua în care vom fi linșați, dacă vom fi zăriți ieșind din supermarket cu o pungă de plastic, nu e atât de departe.

În Suedia, de exemplu, a apărut un cuvânt nou flygskam – rușinea impusă celor care zboară frecvent. Când am citit prima dată despre acest fenomen, mi s-a părut curios. Vara asta, însă, am avut ocazia să testez slow traveling-ul, care se oferă ca alternativă zborurilor. După două drumuri de câte 36 de ore spre Paris și de la Paris, am zis „Nu, mulțumesc” – eu nu am nici sănătate fizică, nici mintală, nici timp și nici dorință pentru a alege astfel de experiențe de bunăvoie și doar situațiile excepționale m-ar face să mai iau autocarul pentru așa distanțe lungi.

Unicul efect pe care mi le dau aceste tendințe de reducere drastică a confortului este de enervare, după care urmează impulsul de a face fix invers – mi se face poftă de steak, vreau să iau taxiul pentru orice drum, mă gândesc cum aș mai pleca undeva în weekend, uit torba acasă, devin pretențioasă și foarte exigentă față de confortul meu și mă interesează numai binele meu și al familiei mele.

Îmi dau seama că ceea ce scriu acum este așa un antitrend… Dar lumea în care oamenii au început să fie urâți pentru că au mașină, pentru că nu au torbe cu ei, pentru că mănâncă carne roșie, pentru că vor confort și nu se rușinează să spună asta, e o lume tot atât de periculoasă ca și orice lume unde ai dreptul să fii doar într-un anumit fel.

După viața în Uniunea Sovietică, care a lăsat atâtea sechele în suflete celor care s-au născut acolo, tot ce am de spus acum este – Nu, mulțumesc. Pe mine n-o să mă băgați în nicio cutie… pardon, torbă.

Foto: Jon Tyson/Unsplash

Părțile corpului

Lecție de răbdare

Îmi plac schimbările. Într-atât, încât nu am răbdare să-mi las părul să crească. Și nici să stau într-un loc – casă, job, (probabil, și relație) – mai mult de doi ani.

Sunt lucidă că nu voi putea schimba o parte din aceste porniri, că sunt lucruri care stau dincolo de iluzia controlului pe care l-aș avea asupra vieții mele, dar și că dorința asta de schimbare – care mă arde – e prea puternică și prea dulce, ca să pot renunța la ea atât de ușor.

Cu toate acestea, mi-am propus să învăț.

Învăț să am răbdare. Să alcătuiesc scheme și să nu sar peste etape.

Bunăoară, am decis să-mi cresc părul. Probabil, a 50-a oară în ultimii doi ani. Decizii care erau anulate în 10 secunde, fără ca ceva vreodată să prevestească vreo schimbare a direcției vântului din mintea mea.

Sâmbătă, de exemplu.

Sâmbătă eram decisă să merg luni, cel târziu marți, să mă tund. Mă aflam la Cahul, a început să bată un vânt năpraznic, care mi-a transpalntat pe cap un cuib de ciori în isterie. Arătam ciudat. Cineva chiar mi-a spus că părul meu arată ciudat. Și am fost de acord. Că nu aveai cum să nu fii de acord cu asta.

A doua zi dimineața, însă, mi-am zis: „Nu te grăbi. Dă-ți timp. Și părului dă-i timp. Încearcă. Doar puțin. Pe urmă vei decide.” M-am luat cu binișorul și m-am liniștit.

Da, ok, părul meu arată acum ciudat. Și, în general, orice proces de creștere arată ciudat. Copiii sunt ciudați. Adolescenții și mai ciudați. Însă ciudățenia lor nu este un motiv să ne debarasăm de ei, așa-i?

Părul creț în perioada de creștere de la scurt-scurt la ceva mai mediu, arată ca o cască sau un cuib de păsări bete. De aceea, am decis să-mi schimb atitudinea.

De azi părul meu este un copil adolescent, cu potențial și caracter, dar care trece printr-o fază mai năsoală. Și pentru că sunt părintele unui copil adolescent, nu-mi este greu să-mi imaginez cum aș putea să adopt o atitudine mai loială față de păr, ajutându-l să treacă prin această perioadă dificilă.

Chiar dacă în mintea mea imaginile cu mine cu păr lung deseori sunt însoțite de wtf-curi și reprezentări apocaliptice (eu cu păr lung? serios? mie nu-mi stă!), sunt determinată să trec prin acest test al răbdării și al dării de șanse.

Well, acum, că am făcut publică această decizie, o să-mi fie greu să mă dezic de ea. Gura lumii, știți și voi…

Foto: Soroush Karimi /Unsplash

Dragă redacție

Dialog despre frumusețe

O rudă (bărbat) a fost în vizită pe câteva zile la noi în „Europa”. Cum era de așteptat, cel mai mare șoc cultural a fost, evident (ne)frumusețea femeilor de aici.

– Parcă se laudă ca trăiesc mai bine ca noi, dar eu m-am uitat, femeile lor îs mult mai urâte ca ale noastre. La noi femeile îs mai „nejnîe” și mai feminine, de-o dragoste să le privești, îmi zice el. Până și cele care vin de pe deal de la prășit îs mai frumoase ca aistea!

– Aici femeile nu au nevoie să se facă „frumoase” , ele au alte priorități. Iată, de exemplu, femeia ceea cu părul tuns scurt nearanjat, îmbrăcată larg și sportiv, fără pic de machiaj, probabi, este directoarea unei banci.

– Și ce folos din asta, dacă nu îs iubite? Parcă îs toate în depresii! Da, de fapt, cum pot bărbații să le iubească când ele sunt așa? La femeie trebuie să îți fie plăcut să te uiți. Să vrei să o admiri.

– Gândire patriarhală, tipic poporului din Est , răspund eu. Unde menirea femeii este să bucure ochii. Să se trezească dimineața cu gândul să satisfacă pofta de frumos a bărbaților, la magazin, în transport sau la postul de muncă. Știi care este diferența? Că aici ele sunt așa independente, că își pot permite să fie exact cum vor ele. Frumoase sau urâte.

-Și care e sensul la asta? Ce înțeleg din asta? Să îți treacă tinerețea cu așa principii! Trebuie să te lași admirată, iubită, cât ești tânără c-apoi…

Și deodată mi-au apărut în minte sloganele în rusă, de genul „o femeie trebuie să fie frumoasă chiar și când merge la cumpărat cartofi”. Pentru cine și pentru ce încă nu am înțeles?! Apoi mi-am amintit de vânatoarea de admiratori. Concurența dintre cine va avea noroc la un bărbat mai bun ca la altele.

La noi totul roiește în jurul bărbatului. Până și fraza că femeile se gătesc pentru alte femei, arată la ce nivel este războiul ăsta între ele, tot de la bărbați, evident. Nicăieri (și am locuit în multe tări diferite) nu am văzut atâtea saloane de frumusețe pe metru pătrat, atâtea experte în tatuajele la sprâncene, alungirea genelor și a unghiilor. În nicio altă țară nu am vazut atâta grijă la aparență ca la noi. Un fel de „Fii frumoasa că ești filmată!”.

La sfârșit ruda mea a adăugat că moldovencele plecate peste hotare „se strică” și ele (s-o fi referit la mine probabil, chiar dacă în suflet nu am aparținut niciodată mentalității din Est).

-Va veni o zi când se vor schimba și la femeile noastre prioritățile, începutul este deja! zic eu.

– Nu dă Doamne! Apoi a închis conversația, făraă să știe cât de mult invidiez eu acele femei neatrăgătoare pentru norocul de a se fi născut anume acolo. Pentru curajul moștenit din societate și pentru emanciparea inspirată de la generațiile de femei puternice. Și mai ales pentru dreptul la alegerea de a nu plăcea și de a fi urâte.

Text: Maria D.

Foto: Priscilla Du Preez /Unsplash

Din viață

Împărțirea la doi: Egal sau echitabil?

M-a sunat Daniela să-mi ceară sfatul. Iubitul ei, cu care planifică să întemeieze o familie, vrea să-și cumpere casă. A adunat banii pentru prima investiție și, de acum încolo, vrea să plătească lunar bani pentru rambursare creditului, în loc de chirie. Dana nu are bani de casă. Chiria au plătit-o întotdeauna egal, iar acum, că trebuie să se mute la casă nouă, iubitul Danei îi propune să plătească în continuare suma chiriei, doar că lui. El va plăti băncii o sumă mult mai mare, în comparație cu cea pe care o plătea pentru chirie, dar în final casa îi va aparține doar lui.

Prima mea reacție a fost de protest. Ce fel de dragoste este asta, în care viitorul soț îți cere să-i plătești chirie?! Măcar dacă nu i-ar fi spus chirie, dar contribuție la ipotecă. Dacă ar fi fost și casa ei. Cum să stai în chirie în casa propriului soț? Și copiii, tot în chirie vor sta?! După câteva minute de analiză, însă, am început să-i dau dreptate. Suma pe care o plătește lunar prietena mea nu ar acoperi nici 30% din prețul casei în următorii 10 ani, mai mult, el e gata să-i restituie banii investiți, în caz că relația se destramă.

Nu știu care ar fi decizia corectă din perspectiva lui. Nu pot analiza problema obiectiv. Prietena mea ar fi preferat să stea toată viața în chirie, decât să fie pusă în situația respectivă. Ea nu a avut nevoie de casă mare, de confort în plus. El câștigă de patru ori mai mult decât ea și vede lucrurile altfel.

Cum se împart corect banii într-o casă în care diferența de venituri ale partenerilor este atât de mare?

E rațional să-și cheltuiască fiecare banii pe care îi câștigă, ori cel care are mai mult, trebuie să se împartă? Și dacă rămâne fiecare cu bugetul său, unul mănâncă terci și altul caviar la cina, ori unul merge la volanul unei mașini de lux și celălalt cu troleibuzul? (exagerez evident).

În familia mea s-a câștigat foarte diferit pe parcursul anilor. Cel mai mic venit lunar al meu a fost de 2000 de lei, cel mai mare – de aproximativ 30.000 de lei. În perioada în care eu câștigam 30.000 (de la două joburi), soțul meu avea un salariu de aproximativ 10.000 de lei.

Atunci când eu câștigam mai puțin, salariul lui era de 3-4 ori mai mare. Dar, în linii mari, venitul nostru lunar nu depășește 35.000 de lei. Indiferent cine dintre noi câștigă mai mult, banii sunt împărțiți egal, în sens că fiecare dintre noi are acces liber la toate cardurile din casă. Avem și un cont de rezervă pe care încercăm să transferăm câte 4-5 mii lunar, iar achizițiile mari le facem, consultându-ne în prealabil. Excepție fac cadourile- pe care ni le facem reciproc la zilele de naștere.

Probabil nu este cel mai bun model, încercăm să identificăm unul în care am cheltui mai puțin, dar e unul pe care îl urmăm de peste 15 ani și nu a creat vreodată conflicte între noi. Știu că există o părere, pe care o împărtășesc inclusiv unii experți în terapia de cuplu, conform căreia e firesc ca un bărbat să-și alinte femeia cu daruri scumpe și să-i dea bani de cheltuială. Iar femeilor nu li se recomandă să își împartă venitul cu soțul sau iubitul, ori să-i facă cadouri prea scumpe. Una dintre explicații ar fi că astfel bietul bărbat își pierde talentul natural de vânător, care aduce mamutul la picioarele femeii. Că banii ăștia mulți îi aduce cineva cu penis (psihanalitic vorbind) și că într-un cuplu nu pot fi două penisuri (psihanalitic vorbind din nou.) În momentul în care femeia preia povara pe umerii săi, bărbatul se relaxează automat.

E cazul Nataliei. A divorțat recent, după 12 ani de căsnicie, dintre care fostul soț a lucrat maxim 5. Fostul ei soț este un bărbat extrem de inteligent și un tată extraordinar, dar care nu reușea să se angajeze la serviciu, decât foarte rar, pe perioade scurte de timp. Locuia în apartamentul cumpărat de soție, conducea un jeep frumos pe care tot ea il dăruise. Mergea la sală, își cumpăra haine bune și încerca să se regăsească. Nu a reușit până la divorț. S-a recăsătorit după câteva luni de la divorț și, cel puțin on-line, lucrurile arată ideal. Este angajat și pare să aibă salariu mare. Noua soție este casnică.

O altă explicație, care mi s-a părut curioasă, este că, în momentul în care oferim prea mult iubitului (soțului), în raport cu ce ne poate oferi el nouă, apare involuntar un sentiment de datorie. Datoriile cresc, crește presiunea și apare dorința de a fugi din relația respectivă. Exact așa cum fugim de la părinți. Există situații în care sentimentul de datorie nu apare, pentru că partenerii nu se percep ca doi adulți egali, ci bărbatul începe a vedea o mămică în soția sa (sau invers). Partea proastă este că nu prea vrei să faci sex cu mămica.

Dacă ar fi să vorbesc public la tema respectivă, aș zice că problemele cu diferența mare de venit a partenerilor se bazează pe stereotipuri. Am fost acolo, știu cum e. Am rămas împreună și chiar am făcut sex. Dar adevărul e că sunt nuanțe tare sensibile, pe care nu le vezi cu ochiul liber. Ar fi fost oare la fel, dacă rolurile nu se schimbau periodic?

Văd clar că soțul meu este mai mulțumit de sine, atunci când câștigă mai mult, chiar dacă nu a recunoscut niciodată că îi place asta. Teoretic modelul pe care îl propune iubitul Danielei, îmi pare unul rațional și longeviv. Fiecare rămâne cu banii și averea lui, nimeni nu se cațără pe umerii celuilalt. Probabil, în modelul respectiv, este mai ușor să monitorizezi cheltuielile. Practic nu îmi dau seama cum aș aplica modelul respectiv în familia mea. Ne-am așeza periodic la masa de negocieri să împărțim banii pentru serviciile comunale, produsele alimentare, combustibil. Ar trebui să monitorizăm combustibilul cheltuit în interese de familie și interese personale? Ar trebui să plătească el mai mult pentru mâncare, pentru că mănâncă mai mult? Nu ar știrbi oare negocierile astea din confortul familiei. Nu ne-ar costa oare mai mult decât banii economisiți?

Text: M.

Foto: Alice Pasqual/Unsplash

Din viață

Pielea bronzată, ca iluzie a unei vieți reușite

Dacă nu te-ai întors cu spatele ars, la mare n-ai fost. Instagram nu era, cine te-ar fi putut crede, dacă reveneai alb? Asta îmi aduc aminte (mai puțin Instagramul) din copilăria sovietică, cu verile la Zatoka, Koblevo sau Sergheevka. În cort, direct pe plajă, sau în căsuțele din lemn, cu veceuri comune, aliniate undeva în mijlocul stațiunii, sub un rând de pini în drum spre mare.

Una dintre cele mai timpurii amintiri pe care le am e mama care îmi unge cu chefir sau smântână arsurile de pe umeri și spate, iar după ușa cortului portocaliu marea se scălda în cerul înstelat.

Noaptea era imposibil să dorm strâns – pe spate nici nu putea fi vorbă să mă culc. Pe burtă – cu atât mai puțin. Pielea îmi zvâcnea, ca un animăluț în agonie, mușcat de soare. Plăteam prețul vacanței pe litoral, în rând cu adulții.

Ultima dată m-am ars zdravăn când am adormit pe plajă, în plină amiază. Aveam 15 ani și plecasem cu gașca la mare în România. Era prima escapadă de această amploare atât de departe de casă.

Adormisem nu de obosită ce eram, ci din dorința de a mă debarasa pe loc de albeața de orășeancă anemică. Dormitul pe plajă mi s-a părut cea mai eficientă și economă metodă de bronzare subită. Așa am intrat în viața femeilor mature. Or, până atunci, bronzatul mi se părea cea mai prostească și inutilă ocupație. De ce să stai culcat pe nisip, când poți să-ți faci de cap în apă?

Atunci însă, prin miracolul publicității și filmelor, pielea bronzată și netedă a devenit și idealul meu, de care, cum arată timpul, n-o să mă despart probabil niciodată.

Totuși, bronzatul este un ideal destul de recent. Dacă mă nășteam cu vreo sută cincizeci de ani în urmă într-o familie cu același statut în care m-am născut eu în 1981, pielea expusă, arsă de soare și bătută de vânt, mi s-ar fi părut de o vulgaritate imensă.

Paloarea pielii, o chestiune de statut

Culoarea pală a pielii secole la rând s-a considerat ca fiind un semn de apartenență la clasele privelegiate. În Egiptul Antic, femeile din familia regală se ungeau cu pigmenți din ocră galbenă și rășină de smirnă pentru a da pielii o nuanță deschisă. În Evul Mediu, când nobilii plecau la vânătoare, își ungeau părțile de piele neacoperite cu loțiuni ce conțineau uleiuri de trandafir și violete, pentru a le proteja de razele soarelui. În Japonia, începând cu sec. VIII, frumusețea femeii era direct proporțională cu albeața feței, căpătată cu așa-numita mască albă sau o-shiroi. Acest efect era obținut cu pudre pe bază de plumb sau mercur. Aceleași tehnici erau folosite și la curțile regale europene. „Albul spaniol”, pudra făcută pe bază de mercur, și „albul de perlă”, pudra făcută pe bază de plumb, erau combinate cu substanțe vâscoase – ceară, untură de balenă sau uleiuri vegetale – și aplicate pe față.

Elizabeth I, 1533-1603

În Anglia epocii Elisabetane, femeile din aristocrație își ungeau fața cu „ceruse”, un amestec din praf de plumb și oțet, sau cu pudră de borax. Pentru a pune corect accentele, obrajii erau vopsiți până în zona ochilor cu fard roșu, făcut din plumb roșu sau cinabru (sulfură de mercur), iar pentru un efect de față de porțelan, de-a lungul frunții se trasau dungi subțiri de culoare albastră. Vă dați bine seama că plumbul și mercurul unse pe față nu făceau mare bine tenului și nici purtătorului de ten – utilizarea lor pe termen lung putea duce la leziuni severe ale pielii, pierderea dinților, intoxicare cu plumb, probleme cu vederea și tulburări neurologice, insuficiență renală etc.

În sec. XVIII și XIX, medicii francezi au început să bată alarma și au reușit să scoată în fara legii produsele cosmetice pe bază de mercur și plumb. Și cum alte produse de înfrumusețare, mai puțin toxice, le-a luat locul și s-au răspândit și printre rândurile populaței lipsită de titluri, femeile din nobilime au decis să se facă remarcate printr-un look mai subtil și pur, renunțând la orice fel de cosmetice și ferindu-se și mai aprig de soare.

Plaja de la Boulogne, Edouard Manet, 1872

Și dacă până atunci soarele era asociat cu muncile grele din câmp și, respectiv, cu o proveniență joasă, la mijlocul sec. XIX, când un medic pe nume Arnold Rikli, a început să folosească terapia prin lumină pentru a trata tuberculoza, soarele a intrat într-o epocă nouă, devenind un simbol al claselor privelegiate, care aveau posibilitatea să se trateze de tubercoluză prin sanatorii. Tot atunci, lumina soarelui a început să fie utilizată pentru tratarea depresiei și tulburărilor mintale.

Cu toate acestea, lumea bună încă nu obișnuia să se dezbrace pe plaje, ca să-și expună corpul razelor soarelui. Iar pentru a-și proteja cele câteva procente de piele dezgolită, foloseau amestecuri protectoare, făcute din petrolatum sau ulei de migdale, combinat cu o pudră densă din magneziu și oxid de zinc.

De la țărănism, la glamour

Dar adevărata vinovată a pasiunii noastre pentru o piele aurită este nimeni alta decât Coco Chanel, care în 1923, revenită dintr-o croazieră pe Riviera franceză, arsă de soare, a anunțat că „femeia anilor 1920 e bronzată”. Din acel moment, bronzul s-a mutat de pe câmpuri în saloanele mondene.

Coco Chanel, 1920

În anii 1960 pielea vizibil bronzată a devenit un semn distinctiv al privilegiului, exact cum pielea pală a fost secole la rând. Să fii bronzat însemna că ai timp și bani să călătorești, că îți plac activitățile sportive în aer liber și, respectiv, ai un corp tonifiat și ești sănătos.

De la glamour, la cancer

Despre riscurile pe care le aduce cu sine expunerea îndelungată la soare a început să se vorbească pe la sfârștul secolului XIX, dar cu puțin succes. Despre un cancer de la lumina soarelui s-a vorbit pentru prima dată în 1933, însă comunitatea medicală era de părere că acest tip de cancer poate apărea doar la o categorie de pacienți, cei care sufereau de o patologie genetică a pielii, numită xeroderma pigmentosum.

În SUA subiectul riscului cancerului de piele indus de expunerea la soare a devenit accesibil în masă prin anii 1940. Tot atunci a înflorit și industria cremelor protectoare. Însă, în pofida noului discurs medical al efectelor soarelui excesiv asupra pielii, moda la bronz s-a menținut. Ea continua să fie promovată de vedete și revistele de modă. Cifrele sunt de-a dreptul impresionante: între 1930 și 1960 rata de incidență a melanomei a crescut cu 300% la bărbați și 400% la femei, iar din 1960 până în 1990 – cu 224% și, respectiv, 167% (pentru alte tipuri de cancer confundate cifra este de aproximativ 30%). Cu toate acestea, 56% din respondenții intervievați în 1996 de Academia Americană de Dermatologie, sunt de părere că pielea bronzată e semn de sănătate.

E straniu, totuși, cum straturile de piele pârjolită, care se făceau beșici, apoi crăpau și se desprindeau de corp în formă de piele moartă, nu reprezenta un motiv de alarmare pentru milioanele de oameni care migrau vara spre litoral. Pentru unii nici azi nu reprezintă un motiv de îngrijorare, de altfel.

Recent în limba engleză a apărut un termen nou „tanorexia”, care înseamnă dependență fizică sau psihică de bronzare. Fundația de Cancer a Pielii susține că expunerea la razele ultraviolete contribuie la eliberarea endorfinelor care contribuie la crearea adicției față de bronzare.

În pofida faptului că medicina a avansat în detectarea și tratarea ei, melanoma rămâne prima cauză a mortalității cauzate de bolile pielii în lumea occidentală. Cu atât mai trist este faptul că boala întinerește – anual în SUA se înregistrează o creștere de 3,6% de cazuri de melanomă printre femeile de 15 – 39 de ani (inclusiv cele care merg la solar). Există însă și o istorie de succes – Australia, unde în ultimii ani a fost întregistrată o scădere a ratei melanomei printre populația tânără. Aceasta merge de mână cu noile trenduri din societatea australiană, unde sistemul de sănătate publică, și de învățământ, împreună cu personalitățile și diverse vedete locale au luat poziție împotriva expunerii excesive la soare. Ca urmare, în Australia pielea bronzată nu mai este văzută ca semn al sănătății și nici al privilegiului, deci, începe să fie scoasă în afara modei.

Concluzii

Pielea bronzată nu e decât o modă. La această modă, apărută la intersecția medicinei și saloanelor mondene, au contribuit un șir de factori socioeconomici – evoluția stilurilor îmbrăcămintei, de la acoperit la dezgolit, normele sociale, trendurile economice, timpul liber, accesul la vacanțe pe litoral, ieftinirea curselor aeriene – toate transformându-ne în victimile dorinței noastre de a fi în rând cu lumea. Adică, cu moda.

Paradoxul este că, deși azi nu mai e nevoie de dovezi în plus că expunerea excesivă la soare crește riscul de melanomă, moda la pielea bronzată nu a dispărut și milioane de oameni se pârjolesc zilnic pe plajele planetei, în goana după iluzia tinereții fără bătrânețe și vieții fără moarte.

skin disease in the Western world


Din viață

Gelozia nu e niciodată despre dragoste. Gelozia e boală.

„Cred că ne despărțim”, îmi spune Mihai, cu un soi de dezgust și dezamăgire în privire. Este de doi ani în relația asta. Iar în ultimul, am auzit de zeci de ori fraza asta.

Ea este o femeie frumoasă, cu câțiva ani mai mare decât el și doi copii din prima căsătorie. El are 37 de ani, o colecție întreagă de femei frumoase pe care le-a iubit mai mult sau mai puțin (pe majoritatea mai puțin de un an), și un vis aproape obsesiv de a crea o familie fericită și a avea o fiică.

„Problema e că mă minte. Sunt aproape sigur că are pe cineva. Nopți întregi e online pe Instagram, iar când o întreb cu cine comunică, minte că doarme. Dar nu poți fi online în chatul de pe Instagarm, decât dacă chiar comunici cu cineva”.

Nu are alte motive s-o învinuiască de înșelăciune, așa că încerc să-l conving că e nebunie curată ce face. Cum sa pierzi atâta timp și efort pentru a urmări dacă cineva este online pe Instagram și a-ți alimenta iluziile cu frânturi de realitate? Mihai este foarte gelos și gelozia îi distruge periodic relațiile cu femei de treabă.

Asta e ceea ce face gelozia cu noi: ne transformă în robi ai unor fantezii bolnave, ne fură timpul, ne bagă în stări depresive.

E greu de înțeles această nebunie pentru oamenii care nu au suferit de gelozie. Eu însă pot să-l înțeleg foarte bine…

Acu 7 ani, am petrecut un an și jumătate din concediul de maternitate, urmărind adresa electronică, și chat-urile de pe rețelele sociale ale soțului meu. Zile întregi se scurgeau ca în nisip. Urmăream fiecare mesaj, fiecare reacție online, iar seara ardeam de nerăbdare să pun mâna pe telefon, să văd ce discuții am omis.

E aproape imposibil să nu găsești nimic, atunci când cauți atât de minuțios.

În orice discuție prietenoasă poți găsi fie flirt, fie emoticoane care pot fi interpretate, fie ajutor acordat pro bono colegelor de serviciu, fie teme ce nu țin nemijlocit de muncă. Dar nu conta cu adevărat ceea ce găseam. În zilele în care nu găseam nimic suspect, mă simțeam la fel de trădată, umilă, urâtă și lipsită de importanță. Serile frumoase de altădată se transformase în certuri fără de capăt. Rezultatul bun al discuțiilor nocturne, în care el îmi spunea cât de mult mă iubește și că starea mea va trece neapărat, ținea exact până a doua zi dimineață, când pleca din nou la serviciu.

Nu știam ce caut, de ce caut și ce voi face cu ceea ce urmează să găsesc. Dar nu vedeam nicio ieșire din mocirla în care îmi treceau zilele. Și culmea era că, între timp, trebuia să cresc un copil, care avea nevoie de atenție și afecțiune. Aveam mare nevoie de un psihoterapeut, dar atunci nu mi-a trecut nici pentru o secundă prin minte această idee. Abia peste 5 ani am înțeles că o ședință poate fi suficientă pentru a înțelege ce ți se întîmplă și cum poți ieși din încâlceala în care te-ai pomenit.

De fapt, specialiștii spun că gelozia nu poate fi tratată. Cineva dintre granzii psihiatriei zicea ironic că va recunoaște că psihologia este știință, doar atunci când aceasta va reuși să trateze un caz de gelozie. Specialiștii susțin că unicul remediu împotriva geloziei este despărțirea. Se întâmplă că oamenii devin mai puțin geloși în unele relații și înnebuniți de gelozie în altele. Nimeni nu a reușit să explice de ce.

Una dintre teorii spune că de vină sunt pulsiunile homosexuale ale fiecăruia dintre noi. Potrivit acestei teorii, eu sunt atrasă sexual de anumite femei, dar pentru că îmi neg tendințele homosexuale, proiectez fanteziile mele sexuale cu această femeie, asupra partenerului meu. Prin urmare, în toate scenele amoroase pe care și le dorește creierul meu, eu sunt înlocuită de partenerul (soțul) meu.

Un alt posibil motiv de gelozie este comportamentul ușuratic sau tendințele de adulter ale persoanei geloase. Fiind ea însăși predispusă să înșele, nu poate accepta versiunea în care partenerul nu are asemenea porniri. În crizele de gelozie fantasmele se amestecă cu frânturile de realitate, creând scenarii absolut iraționale. O amică îmi povestea că i-a făcut soțului isterie din cauza că a mers într-un lift cu o colegă de serviciu. Amica mea era sigură că soțul ei a reușit să facă sex cu colega în timp ce liftul s-a deplasat de la parter până la etajul 7 al hotelului. Alta zicea că iubitul s-a supărat și nu a vorbit câteva ore cu ea, pentru că un străin i-a dăruit o floare în stradă.

După cum spuneam, nu există rațiune în gelozie. Bineînțeles că gelozia poate fi motivată atunci când surprindem scene cu iubiții/iubitele noastre implicate în relații paralele. Atunci când au fost făcute acțiuni concrete. Bănuielile, intepretările, anticipările, intuiția nu fac parte din realitatea obiectivă. În terapie am înțeles cât de importantă este abordarea individuală a fiecărui caz. Am descoperit că gelozia mea era mai degrabă invidie față de viața soțului meu.

El continua să se bucure de libertatea la care eu renunțasem, pentru a naște un copil.

Probabil nu eram destul de pregătită pentru ce mi se întâmpla, chiar dacă era un copil planificat, născut după aproape 5 ani de căsnicie. M-am pomenit dependentă de un boț care plângea întruna și îmi demonstra la fiecare pas că nu mă descurc cu noul rol.

În viața precedentă lăsasem o carieră strălucită, un salariu mare, petreceri frumoase, talie îngustă, tocuri înalte și multă libertate. Doar femeile cu prunci în brațe pot ști cât de dulce arată libertatea la care ai renunțat pentru un copil. Cât de mult exagerează mintea dulceața plăcerilor la care nu mai ai acces. Invidia era alimentată și de înșelare emoțională – un termen despre care mi-a spus terapeutul și care m-a ajutat să îmi înțeleg starea.

Eu renunțasem la orice sursă de alimentare energetică. Petrecând mult timp acasă, nu mai aveam de unde mă alimenta cu emoții pozitive. În același timp, am fost nevoită să-i ofer copilului multă căldură, atenție, timp. Când oferi atât de mult și primești puțin în schimb – arzi. Soțul, însă, își păstra sursele de emoții pozitive – hiking montan, călătorii peste hotare de 3-4 ori pe an, deplasări de serviciu, inclusiv teambuilding-uri și retreat-uri.

Conflictul prin care, probabil trec multe femei în situația mea este că, teoretic, partenerul nu comite vreo crimă, își continuă viața precedentă.

Parcă nu e logic să renunțe la sport, bere cu băieții sau deplasări pentru că are un copil. Nici măcar nu ai ce-i reproșa. Practic, însă, fiecare plăcere a lui, departe de casă, taie în carne vie. Doare.

Doare, pentru că plăcerile lui sunt undeva departe de tine, iar ale tale nu mai sunt nicăieri. Tabloul se poate întâmpla inclusiv în cazul unui cuplu care se iubește și face sex calitativ de două ori pe săptămână. Nu e suficient, chiar dacă pare așa. La starea asta se adaugă faptul că nu îți poți face timp pentru tine. Nu ai timp să creezi și să te bucuri de rezultatele creației tale.

Nu știu dacă poate exista fericire și dragoste de sine fără creație, indiferent dacă creezi într-un laborator de chimie, la o lecție de fizică sau într-o grădină.

Erich Fromm zicea, în una dintre cărțile sale, că femeile își suplinesc nevoia de a se simți creatoare, atunci când nasc un copil. Zicea că bărbaților le este mai greu în acest sens. O fi. În cazul meu nu a avut efect nici după nașterea celui de-al doilea copil.

Am fost mințite de poveștile în care fericirea era în brațele unui prinț care să-ți asigure o viață fără de griji.

Atunci când nu te poți bucura de rezultatele muncii tale, este mai greu să îți înțelegi valoarea, este mai greu să te iubești. Iar atunci când nu ai suficientă dragoste pentru tine, vei încerca să furi sau să cerșești mai mult din dragostea partenerului. Vei cere să iubească pentru doi. Vei stoarce oamenii din jur, până la ultima picătură și tot nu va fi destul.

Gelozia mea a scăzut din intensitate, când am început a scrie pe blog și a trecut definitiv când am revenit la serviciu și la cursurile de dans. Dar a revenit cu aceeași intensitate la a doua maternitate, exact pentru un an.

Lui Mihai i-am spus să nu urmărească niciodată corespondența iubitei sale, să investească timpul pierdut aiurea în perfecționare, în lucrurile care îi plac, în dezvoltarea calităților care l-ar ajuta să se iubească și să abordeze gelozia ca o problemă personală. Gelozia nu e niciodată despre dragoste. Gelozia e boală.

Text: M.

Foto: Priscilla Du Preez/Unsplash

Din viață

Ce e al tău, e al tău. Pe scurt, de ce femeilor le trebuie independență financiară

Femeile au nevoie de bani. Dar, cel mai important, femeile au nevoie de independență financiară.

Să ai pe cineva lângă tine care să îți asigure toate aspectele materiale și financiare ale vieții, poate părea convenabil. Dar nu e.

Viața, în care unicele preocupări ar fi decorul casei, sala de fitness, saloanele de frumusețe și ieșirile în restaurante, toate pe banii partenerului, este, pe termen lung, riscantă. Banii străini, fie chiar și ai soțului, tot străini sunt. Ceea ce înseamnă că în orice zi poți rămâne fără ei. Mai ales dacă soțul, pe ascuns, a avut grijă ca în cazul unui divorț, să-și asigure ieșirea cu minime prejudicii financiare pentru sine (și are dreptul).

Viața, în care mergem la lucru de formă, câștigând un salariu ce nu ne acoperă cheltuilelile reale pe care le avem, este la fel de riscantă. Venituri mici, pofte mari, împlinirea cărora este oferită generos partenerului – un scenariu destul de comun și fezabil. Asta, însă, până în clipa în care partenerul iubește și vrea să-și alinte iubita. Dar, după cum ne arată filmele, cărțile și prietenele, iubirea nu e la toți veșnică și se poate întâmpla ca și la tine să nu fie.

În plus, oamenii au obiceiul să moară. Și, culmea, o fac în cele mai nepotrivite momente (vedeți istoria jurnalistei mondene ruse, Божена Рынска).

De aceea, în ambele cazuri, e bine să începi să câștigi bani, să pui deoparte și, ideal, să investești (mașina frumoasă la care visezi nu este o investiție).

Filosofia e simplă – tot ce e al tău, e al tău.

În fiecare săptămână vorbesc cu femei care sunt frustrate, nefericite și obosite de lipsa banilor. Și e normal să fie uneori și perioade din astea. Ceea ce nu mi se pare, însă, normal e când sursa acestor frustrări sunt partenerii care nu câștigă suficient (din punctul de vedere al femeilor) sau viața care e nedreaptă cu ele (și, desigur, e dreaptă cu prietenele sau rudele lor).

În capetele multor femei e încă vie convingerea că altcineva trebuie să le asigure o viață îndestulată. Cu apariția copiilor această convingere devine de beton armat. „Eu doar sunt mamă”, rămâne un argument pe care ne va lua ceva timp să încetăm să-l mai luăm în serios.

Unul dintre cele mai bune sfaturi pe care le-am primit vreodată este să nasc atâția copii, câți voi putea crește în condiții confortabile, chiar dacă rămân singură. E un sfat de care continui să țin cont.

Și dacă multe femei căsătorite lasă marea parte a grijilor financiare pe umerii soților, cele necăsătorite nutresc în taină speranța că într-o zi vor întâlni bărbatul potrivit, care toată viața a așteptat să ia asupra lui grija pentru o femeie matură, sănătoasă, cu pașaport și chiar studii superioare. Acesta o fi probabil motivul pentru care femeile noastre strâmbă din nas când aud „partener” în loc de „iubit” sau „soț”. Or, partener presupune din start o implicare egală în treburile vieții și parcă nu e comme il faut într-o relație unde femeia se vrea zeiță.

De unde să începem, dacă vrem bani sau mai mulți bani și nea-m săturat să dăm vina pe soți sau pe soarta care nu ne aduce în cale un bancher?

În primul rând, să învățăm ca pe „Tatăl Nostru”, că nimeni nu ne este dator cu nimic.

În al doilea rând, să nu ne comparăm viața cu cea a influncerilor internaționali din Instagram, cu cea a unor rude îmbogățite sau fostelor colege din liceu. Și pentru că de comparații nu scapi, cu mult mai constructive pot fi comparațiile cu noi însene în trecut și cu grupul nostru de referință.

În primul caz, te compari cu tine acum 2-5-7 ani – care e diferența de venit (cu plus, cu minus?), de statut, de imagine, de abilități, de conturi în bancă (mai multe? mai puține?), de bunuri, de surse de venit etc. Poate părea o glumă, dar actualizarea CV-ului e un instrument bun în acest sens. Bunăoară, eu când am stări de apatie, îmi deschid CV-ul și înțeleg că nu e chiar atât de rău pe cât văd acum lucruile, dar cel mai important – am un volan cu care pot mișca vehiculul în direcția care îmi trebuie.

În al doilea caz – dacă ai 35+ ani, ești mama unui copil adolescent, ești singură, vii dintr-o familie cu venituri modeste, ai studii superioare în Moldova, 15 ani de experiență profesională în domeniul tău, unde veniturile medii sunt Y, etc., te compari cu o femeie cu aceleași caracteristici demografice, nu cu Kim Kardashian, Maia Sandu sau Jasmine. Și nici cu influencera Z, de 27 de ani, necăsătorită, fără copii, pasionată de machiaj și lenjerie dantelată. Chiar daca aceasta e din Moldova, ca și tine.

Și pe final. Da, sunt femei care ajung să se mărite cu milionari, să trăiască în lux pe banii soțului, să divorțeze și să jumătate din averea lui. Dar ele sunt o minoritate și noi nu facem parte din acea minoritate. Și în 99,99999% în această viață nu vom face.

Așa că, nu ne rămâne decât să lucrăm și să câștigăm bani reali, care să acopere cheltuielile noastre și ale copiilor noștri, indiferent de cât câștigă soțul sau partenerul.

Din viață

Crescând

Maturizarea începe în ziua în care înțelegi că viața e de o banalitate dureroasă. Că fericirea care ne este vândută peste tot – este doar o altă marfă, printre mărfuri. Că de temperamentul cu care te-ai născut, nu fugi. Că predispozițiile ereditare sunt cele care sunt, îți plac sau nu. Că, din moment ce ai supraviețuit vârstei de 18 ani, nimeni nu ți-i dator cu nimic. Nici mama. Nici tata. Nici soțul. Nici soția. Nici copiii. Că tu, în schimb, ești dator. Și mamei. Și tatei. Și soțului. Și soției. Și, mai ales, copiilor minori. Cel puțin, le datorezi respect pur uman. Că visele tale, cel mai probabil, așa și vor rămâne vise. Cel puțin, o parte din ele. Că nimeni nu-ți poate garanta că vei ajunge să trăiești o viață grandioasă. Că, cel mai probabil, ești un om tot atât de banal, pe cât de banală e viața. Că universul nu te ascultă și treabă n-are cu dorințele tale. Că nimănui nu-i pasă de tine și opiniile tale. Iar dacă și îi pasă cuiva, exact pentru câteva secunde. Că fiecare om se gândește în primul rând la sine – la problemele, necesitățile și dorințele sale. Și asta e normal. Că vei îmbătrâni. Chiar dacă faci sport, te ungi cu creme scumpe, te supui regimurilor draconiene, alergi maratoane și înveți în fiecare an câte o limbă străină, pe la 70 de ani oricum bătrân și neputincios (mai mult sau mai puțin) vei fi. Din viață încă nimeni n-a plecat viu. Și nici tu nu vei pleca viu. Că lucrurile se întâmplă, vrei – nu vrei, și că o bună parte din ele nu le poți controla. Că oamenii te pot iubi, după care – urî. Aceeași oameni. Sau pot deveni indiferenți. Că și cele mai mari iubiri se pot termina. Că poți trăi ani la rând singur, deși în toate horoscoapurile e scris că ești din zodia care doar în parteneriat se poate împlini. Că nimeni nu ți-a promis că îți vei întâlni jumătatea și veți trăi fericiți ever after. Jumătatea ta, de fapt, nu există. Sunt oameni cu care ești compatibil într-o anumită perioadă a vieții. Uneori compatibilitatea durează, alteori – nu. Că poți avea noroc, dar poți să nu-l ai. Niciodată sau ani la rând. Că sunt oameni care trăiesc mai bine, mai bogat, mai ușor și mai mult decât tine. Și că tu niciodată nu vei fi ca ei. Că Prințul William s-a căsătorit și aleasa lui n-ai fost tu. Și nici a lui Brad Pitt sau George Clooney, cât de mult n-ai vizualiza momentul. Că sunt lucruri care nu ți se vor întâmpla niciodată, cât de mult nu ți le-ai dori. Că, probabil, vei trăi cu mult mai puțin decât îți dorești. Sau – decât planifici, făcând yoga și mâncând bio sau vegan. Că multe lucruri așa și nu le vei face, din frică de eșec.

Când înțelegi asta, parcă ți se ia un chetroi de pe umeri.

Să îți accepți banalitatea, lipsa de grandiozitate și mortalitatea e atât de eliberator. Tot ce-i val, ca valul trece…

Dragă redacție

Eu știu de ce femeile devin „scorpii”

Femeile devin scorpii când sunt rănite. Când sunt rănite tare.

Tu ești rănită o dată, tu ești rănită de 2 ori, tu ești rănită de 3 ori, și, la un moment dat, tu zici: gata! Ajunge!

Femeile cred, iubesc, naiv, curat, fără a căuta careva interes. Femeile știu să iubească copilărește. Și, probabil, asta e cea mai frumoasă și sinceră formă de a iubi.

Desigur, nu toate. Unele sunt „scorpii” de la mama natură. Femeile mai devin scorpii când sunt umilite, când cresc copiii singure, unul sau doi, când sunt singure la limita existenței, în gaura găurilor – psihologic, financiar, sub orice formă – iar copii trag de tine.

Copii pe care nu singură i-ai facut, dar singură ii crești. Și atunci când tu te aduni din răsputeri, când strângi la grămadă acele 2 picături de energie care ți-au mai rămas, și iesi din asta, tu devii în mare parte din piatră.

Iar dacă mai reușești să te realizezi financiar și profesional, consideră că ești pe cal. Iar asta tot scorpie te face și tot de piatră. Pentru că tu nu mai crezi pe nimeni, tu nu mai iubești pe nimeni, afară de copii și părinți, tu nu mai iubești pe nimeni, fără ca acel cineva sa îți demonstreze că el merită iubit, pentru că tu ai iubit în avans, ai primit oamenii cum sunt ei, dar asta a lucrat împotriva ta. Tu nu mai accepți un bărbat nerealizat, pentru că tu ești realizată.

Dar voi, apropo, știți cât de dificil îi este unei mame singure să se realizeze? Nu în măsura în care își poate achita facturile și școala copiilor, dar în măsura în care, dacă ea azi vrea să zboare la Paris, să se vadă cu o amică, să își permită.

Tu devii scorpie și știi că, în mare parte, banii îți sunt cei mai buni prieteni, pentru că, dacă i-ai fi avut la un moment dat, când ai rămas singură cu copii, sau în alte situații, tu nu erai azi așa.

Despre cât le este de dificil mamelor singure să se realizeze, mai ales în Moldova, trebuie de scris aparte, doar că fără înjurături nu știu dacă va fi posibil.

Eu mai știu de ce unele fete/femei aleg să devină „fufe”. Pentru că societatea noastră încurajează asta, pentru că societatea noastră promovează asta, creează condiții. Să fii fufă întreținută de vreun nene e mai ușor, decât să faci banii cu mintea. Ca să faci 12 mii lei în Moldova trebuie să cunoști rusa, româna, engleza, și să ai experientă, în jurnalism de exemplu, să fi citit câteva sute de cărți. Și să muncești continuu. Iar asta e greu. Și banii ăștia nu îți ajung să achiți întreținerea, creditul pe mașină? Care trebuie alimentată, pentru că tu ai nevoie de ea să duci 2 copii mici pe ploaie la școală și la grădiniță. Iar o „fufă” are grijă să arate bine și să își ducă Porsche-ul pe care i l-a cumpărat iubi la spălat. Și eu o înțeleg.

Ea este fufă, dar să fim sinceri, are viața la care eu parțial visez. Face procedurile cosmetologice pentru care eu tre să pun deoparte câteva luni și merge în vacanță unde eu posibil să ajung după ce îmi zburutucesc copiii. Posibil! Ea nu se gândește cu ce să achite creditul pe o mașină de 4000 euro și nici nu face traduceri la 12 noaptea.

Și eu le înțeleg de ce ele aleg această cale. Multe din ele sunt fete de la țară, care nici nu au visat la așa viață. Iar mai ales în Moldova să fii frumoasă e mai convenabil decât să fii inteligentă, școlită și cu moravuri.

Text: Anonim

Foto: freestocks.org/Unsplash