All Posts By

Teotitude

Din viață

Îmbătrânind

Eram copil când bunica povestise cum sora ei mai mare, Didina, în poala căreia își ținea capul la umbra unui cireș în floare, i-a găsit primul fir de păr sur. Avea 19 ani. Momentul a bulversat-o într-atât, într-un fel pe care poate nici ea n-a știut să-l explice nici atunci, nici mai târziu, încât povestea se transformase într-o legendă a familiei.

Eu, la rândul meu, influențată cumva de drama acelei fete de 19 ani care fusese bunica, făceam în sinea mea mare caz din faptul că la peste 30 de ani nu aveam niciun fir de păr sur.

Sunt tânără.

Mai tânără decât toți din neamul meu care cândva au avut vârsta mea.

Faptul că firele de păr sur mă înconjurau, îl luam ca pe o promisiune de tinerețe fără bătrânețe, de statut special ce venea la pachet cu o doză de naivitate în fața vieții, care mi se părea mai degrabă un dar, și cu amânarea.

Mai am timp.

Vezi, nu am nici măcar un fir de păr sur!

Primul șoc, ușurel, a fost la sfârșitul lui octombrie, când, analizându-mi în fața oglinzii noua tunsoare, am găsit primul fir de păr sur. Am tresărit. Nu eram pregătită. Nici măcar la 37 de ani împliniți nu eram pregătită să ies din rolul unui Peter Pan feminin și să accept că, da, și cu mine se pot întâmpla asemenea lucruri.

Al doilea șoc a fost azi, când, privindu-mă într-o oglindă care mărește, am văzut ceva alb în frunte. Am crezut că mi-am întins crema până acolo și am început să șterg cu degetele albeața.

Albul nu pleca.

După câteva secunde de mișcări ritmice, m-am apropiat cât am putut de oglindă, ca să înțeleg că nu am ce șterge.

Am în frunte un smoc de fire albe. Dure, groase. Albe.

Am rămas nemișcată. În mine se dărâmau tobogane, caruseluri, case din plapume, locuințe din carton, fabrici de vată din zahăr și baloane de săpun. Într-o fracțiune de secundă s-a întâmplat ceea ce nu se întâmplase ani la rând, timp în care am încercat tot felul de metode de conștientizare, cunoaștere, iluminare. A fost pentru prima dată când am realizat cât de mult mă temeam de maturitate și de îmbătrânire. Că nu mă așteptam să ajung o femeie cu fire sure, cu riduri, cu un corp și un suflet prin care a trecut viața și a lăsat urme. Urme de tot felul.

Am simțit că sunt muritoare.

Trecătoare.

Că, indiferent de rănile mele, indiferent de cât de greu îmi este uneori să ies din starea de copil supărat, să mă scot din capcana traumelor, să văd dincolo de emoțiile, care, atunci când mă copleșesc, mă paralizează, viața își ia ce-i al ei – anii, iar odată cu ei – corpul.

În mine a început un proces ireversibil.

Îmbătrânesc.

Constatarea acestui fapt mi-a salvat cumva viața, într-un fel pe care încă nu am cuvinte să-l explic.

Foto: Jake Thacker /Unsplash

Din viață

Învățând pe alții. Despre sfaturi nesolicitate

De ceva timp, o întrebare existențială nu-mi dă pace.

De ce ne credem în drept să dăm sfaturi altor oameni atunci când aceștia nu au cerut niciun sfat?

De la această întrebare pornesc ramificații de întrebări: Ce se ascunde după dorința de a da sfaturi? De ce nu putem asculta ceea ce ni se povestește, fără să intervenim cu soluții? De ce nu suntem în stare pur și simplu să tăcem?

Recent am constatat că ani la rând m-am lăudat că sunt omul soluțiilor și că la mine nu trebuie să vii să te plângi, cu speranța că te voi asculta. La mine vii după soluții… sau nu vii deloc. Mă ridicasem deasupra oamenilor care alcătuiau cercul meu, ca un Terminator.

Acest scenariu a funcționat exact până în clipa în care am simțit nevoia să vorbesc, iar cineva apropiat să mă asculte, fără să-mi analizeze personalitatea, fără să-mi pună întrebări-capcană, răspunsurile la care să demonstreze ceva, fără să-mi aducă aminte de alte situații în care nu am avut un comportament performant, fără să-mi ofere soluții, care și așa sunt evidente, fără să-mi administreze pastile amare, dar care tare bine ajută.

Când am început să-mi recunosc vulnerabailitatea și necesitatea de a fi acceptată, iar emoțiile mele – validate, în capul meu a încolțit gândul că nu pot fi eu singura cu aceste nevoi, că oamenii apropiați, care mi se deschid, ar putea dori același lucru – să îi ascult, să îi privesc cu înțelegere și compasiune. Și să tac.

După ce înțelegerea dată a devenit tangibilă, m-am întrebat, așteptând un răspuns în toată onestitatea, așa cum poate fi doar între mine și… mine: ce se ascunde după imperativul intern de a veni cu soluții, întrebări de concretizare, încurajări sau admonestări atunci când cineva mi se confesează?

Ca urmare:

Necesitatea morbidă de a demonstra că sunt mai bună decât cel care vorbește – mai deșteaptă, mai isteață, mai pricepută, mai rapidă în gândire, mai înțeleaptă, mai smerită, mai vizionară.

Dorința trufașă de a veni în ajutorul omului care a ales să mi se confeseze, de aceea că a văzut în mine o persoană demnă și superioară, poziție pe care trebuie neapărat să o onorez.

Frica devoratoare, care îmi șoptește că, dacă nu voi ști să fiu utilă, voi fi respinsă.

În ultimul timp tot mai mult înclin să cred că ultimul punct, frica, stă la baza a tot ce suntem noi mai puțin – mai puțin acceptabili, mai puțin suportabili, mai puțin agreabili. Și în final, mai puțin demni de a fi iubiți.

Însă, cu puțină răbdare, ajungem să putem roade acest strat de smoală neagră, care este frica, și să vedem ce este sub el.

Sub el este nevoia de iubire.

Oamenii dau sfaturi, de aceea că vor să fie iubiți.

Dăm sfaturi, de aceea că vrem să fim iubiți. Măcar pentru ceva.

Ceea ce nu înseamnă că nu devenim enervanți în misiunea noastră de a-i învăța pe alții cum mai bine.

Foto: JJ Jordan /Unsplash

Din viață

Notițe înainte de sfârșit de an. III

La fiecare sfârșit de an bem din plin din paharul iluziilor pe care scrie „urmează un an mai bun”.

După ce trece și următorul an, bem din același pahar. Și așa toată viața.

Ani mai buni în întregime nu sunt. Când e bine pe de o parte, e cam aiurea pe de altă.

Ani în care să ne odihnim de toate grijile – tot nu sunt.

Ani în care să fie doar roz sau alb – nu sunt.

Iar dacă vă veți trezi că totul e neted, calm, că nu mai trebuie să luptați, că nu mai simțiți disconfort, că totul e unt și miere, că minte vă este o luncă pe care zburdă mieii și unde nu ajunge nicio furtună, verificați dacă mai aveți puls.

Viață, asta vă doresc. La anul și în toți anii care urmează!

Dragă redacție

Călăuza Movă

Iubireamea, mi-e dor de tine. Mi-e dor să-ți scriu scrisori, care nu le-am scris niciodată, iar acum le scriu în capul meu în fiecare zi. Cînd mă trezesc și încep să beau apa pentru radioterapie, încep deja să-ți compun mesaje, și tot așa, cât stau în rânduri pe la Institut, cât merg la hotel cu tramvaiul, și până mă culc. Vorbesc cu tine, iar tu chiar îmi răspunzi în capul meu.

***

În weekendul trecut mi-a fost rău după prima cură de chimioterapieși nu prea am reușit să-ți povestesc, nu prea am discutat de fapt, că nu puteam… dar tot nu-mi iese din cap o asistentă medicală de aici. Îi zic eu asistentă, dar în capul meu i-am zis călăuză (проводник).

Fix șapte zile în urmă, speriată de necunoscut, de cuvântul chimioterapie, de filmele unde toți teenagerii mor de cancer, de pozele pe care le răsfoiesc pe pinterest cu femei chele, m-am dus la laborator să-mi colecteze sânge pentru analize.

Rânduri mari, mon cher! Cred că sute de oameni noi vin zilnic la Institutul Regional de Oncologie din Iași.  Până mă strigă mă uit la un cuplu trecut de toate tinerețile, care se țin de mâini. El îi netezește doamnei mânuța cu degetul cel mare. Au niște mâini bătrâne, uscate, pline de noduri, de vene și cu pete, și pistrui de vârstă… dar atât de frumoase…

Mă strigă! Dau trei căldări de sânge. Vinele mele încă mai pot, mai au – abia am început această distracție feerică, așa că încă mai dau generos sângele.

Fetița, știi unde mergi acum? Știi unde e internarea de zi?

Mmmmmnuu… eu sunt prima dată la chimio…

Violetta!Du te rog domnișoara! E prima oară, arată-i unde să meargă!

Și aici apare Violeta, care probabil are alt nume, dar eu nu o pot numi altfel – are părul mov. Trecută de vreun patruzeci de ani de-a binelea, cu părul scurt de tot la spate (cred că a fost ras și acum doar a crescut nițel) și doar o coadă sus, pe vârful capului,vopsit întrun mov aprins… micuță, și ageră, cu ochii verzi, vii, frumoși, cu analizele și fișa mea, se apropie de mine și.. mă ia de mână! Abia reușesc să alerg din urma ei.

Hai,iubire! Îți arăt eu unde este, nu e greu, doar va trebui să aștepți. Mănâncă ceva, vei sta mult acolo, ai nevoie de energie, să nu mănânci sărat, ai grijăs ă bei apă multă, dacă ți-e rău spune medicului tău neapărat, uite iubire, am ajuns, aici stai, te vor striga, dar cam în vreo două ore, așa că mergi să mănânci ceva la cantină, știi unde-i cantina, mergi la dreapta și iar la dreapta, și de-acolo afară la intrarea principală, acolo este și cooler cu apă…

Nu reușesc să prind toată informația, dar simt cum mă duce, și are grijă de mine, și îi pasă ca să fiu ok. Mă netezește pe mână și fuge, că mai are mulți ca mine. Cât stau în rând o mai prind cu ochiul – tot aduce oameni noi, le dă indicații, îi liniștește, și fuge.

Azi m-a întâlinit la ascensor. Mi-a zis “iubire” și m-a întrebat cum mă simt :) iar apoi m-a îmbrățișat strâns-strâns, și mi-a zis că totul va fi bine…

Am făcut a doua cură de chimioterapie azi și mi-e frică de noapte. Mi-e frică cum va reacționa corpul meu la o nouă doză. Doamne, ce frică mi-e…

#greobanîicancer

Text: Anonim

Foto: 
Photo: Nikhita Singhal/Unsplash

Dragă redacție

De sărbători mă simt orfană

Statistica internațională, națională și de măhală, statistica operatorilor de telefonie mobilă și rutierelor ce livrează panetoane încoace și cravleankă încolo, cît și ratingu PornHub arată că de sărbători se intensifică toate bolile, dorurile, singurătățile și vînzările de alcool. 

Am 32, sunt single, am un job perfect, prieteni, și sărbători care vin cu veșnicele întrebări  ”decembriste” la fel de inoportune, ca update-urile la Windows:  „Ce faci de Crăciun? Ce faci de anul nou?”

Părinții mei sunt separați, și geografic și de bună voie, mama e în Italia, tata în treaba lui. Mai am o soră, dreaptă, drept în Belgia. În oraș nu am rude. La nord am 2-3 rude care se mai țin, ba își fracturează un picior, ba se termină balonul de gaz, ba o venit omătul și lemne nu au reușit să cumpere. Verișorul drag, care mai ținea rudele în hățuri, acum e în Cehia, nu de bună voie… așa sunt vremurile. A rămas fără lucru într-un orășel unde unicul om cu lucru permanent este poștărița. Restructurări și revizuire de buget, așa numește primarul această măgărie. 

Eu cu mine și cu motanul meu trăim singuri. Mama se roagă pentru sănătatea ”duamnei” de care are grijă, eu pentru cea a motanului, el a fost lîngă mine cînd eu nu eram. Să fi avut grai, scria bestseller. Simt că e deștept. Nu știu de ce s-o fi pricopsit cu mine pe capul lui. 

Cuvîntul ”familie” pentru mine nu mai are nici o conotație. Cină de Crăciun, împodobit de brad, sentimentul ăla cald și dulce că aparții cuiva, că ai rădăcini întregi, casă părintească, o masă plină de oameni dragi. Unde naibii sunt? Cum să nu ai anxietăți, de toate grămadă?

Am prieteni în casa cărora sunt mereu binevenită, dar nu este același sentiment. Mi-e dor să am o familie. De sărbători mă simt orfană. 

Nu fac nimic de anul nou! el și așa o sa vină.

Text: Olga

Foto: Markus Spiske /Unsplash

Dragă redacție

Eu traiesc într-o bulă, și ca mine sunt mulți

Troleibusul mergea agale si tărăgănat, ducând cumva povara oamenilor din el. Parcă ar fi avut o înțelegere, ăștia doi. Afară ploaia cernea mărunt. Am intrat, instinctiv am privit in jur…

Că oamenii și mediul mă influențează, o știu demult. Deodată, ca un duș rece, o senzație de uimire mi-a tresarit în corp, mi-am vazut țara din „interior”. Nu că până acum nu aș fi știut-o, sau nu aș fi vazut-o, totuși, uneori, eu, sau noi, avem tendința să ne mințim. Să punem floricele, inimioare, astfel simțindu-ne noi mai bine: „De, nu mai este totul chiar atât de rău.”

Lumea văzută din troleibuz și lumea văzută din mașină, sunt două lumi paralele, care foarte rar se intersectează, sau poate niciodată.

Eu sunt o tipă alintată pe alocuri. Mi se trage probabil din copilărie, de pe timpurile când tata era cel care îndestula familia, și noi mereu aveam toate cele necesare și mai mult de atât. Tot timpul practic circul cu mașina, dar uneori iau și troleibuzul, mă impun să îl iau, pentru că imi pasă de mediu, pentru a da coroana jos, și pentru a aprecia mai mult ce am.

Lecțiile de recunoștință ajută. Azi a fost una din aceste zile, în care mergeam cu transportul public.

Cu troleul circulă câteva categorii de oameni: oamenii care nu își permit propria mașină, studenții, elevii, pensionarii și categoria de intelectuali din noua generație, care își permit multe, dar din principiu aleg modul de viața simplu. Eu fac parte din ultima categorie, periodic.

În troleibuz atât de bine se vede sărăcia și umilință acestui popor. Aceasta se poate citi după haine, dar și după fețe, după nivelul de cultură, vocabular, comportament. Fețe triste, obosite, sătule de viață, sau de greutatea ei. Pe fețele multor oameni se poate citi lupta continuă pentru existență. Și asta e atât de trist.

Eu traiesc într-o bulă, și ca mine sunt mulți. În bula mea oamenii merg cu mașini confortabile, sunt îmbrăcați bine, dau mii de lei pe o pereche de papuci, merg în localuri faine, nu numără bănuții pentru o cafea, sunt frumoși, cu vizite regulate la salonul de coafură și cosmetolog, sunt școliți în țară și în afara ei, merg la concerte, îi cunosc pe Wagner și Monet, și lista poate continua.

Eu, trăind în această bulă, tind să cred că toți trăiesc ca mine, chiar dacă știu, că undeva acolo, la un pas distanță, există o altă lume. O lume reală și majoritară în Moldova. O lume în care unii nu își permit măcar un prânz cald pe zi. Sărăcia asta se aruncă în ochi și, cel puțin pe mine, nu mă lasă indiferentă, mă afectează, și imi pun întrebarea: „La ce se gândesc cei care ne conduc? Ei cu troleibuzul merg? Măcar periodic?”

Păcat că lucrurile stau astfel, totuși, noi am avea cu ce…

PS: Creștem Moldova…

Text: Livia Danu

Jurnal

Notițe înainte de sfârșit de an. II

Acum exact 17 ani am învățat să mor.  

Tot atunci am învățat să tac. Să mă scol dimineața, să trag pe mine hainele și să mă port, de parcă nimic nu s-a întâmplat.

Să lucrez, să ascult și să spun că totul e ok.

Mă mândream că știu să închid ușa după mine. Că pot, în pofida la orice, să dansez pe mese, să beau, cu sticla de șampanie la gură, iar apoi, să mă întorc acasă, să sting lumina, și să urlu. 

Să moară ei toți, că eu voi ieși din asta. 

Am învățat să plâng la colțuri de stradă, repede, să nu observe nimeni. În holuri, așteptând. Înainte de a întoarce cheia în broască. Dar cel mai bine am învățat să plâng în mine. Să inspir adânc și să înghit. 

Am învățat să vorbesc mult. Și să scriu. Pentru că nu puteam spune esențialul despre mine. Am devenit Regina Disimulării.

Dar Regina e goală. Și vulnerabilă. Și nătângă.

Sunt lucruri pe care le înveți pentru a supraviețui, dar care nu te ajută pe termen lung. Care te fac rigidă, fricoasă, precaută. Care nu-ți dau voie să trăiești.

Ceea ce vreau să învăț este să vorbesc. Să plâng atunci când simt nevoia. Să nu închid ușa. Să nu intru în jocul „femeii puternice”. 

Toți acești ani am pledat pentru dreptul la impefecțiune, dar nu sunt nici la jumătate de cale spre a mi-l asuma.

Jurnal

Notițe înainte de sfârșit de an. I

Vorbeam azi cu o prietenă, care e designer, despre rutină, lucru neinteresant, dar care aduce bani, crize de creație, zile și săptămâni în care nu-ți iese din cap ideea, te roade în interior, te macină, dar n-o poți scoate afară. Ceva este, dar nu este și ar fi bine să fie… vorba ceea.

Și vreau să vă spun că nu există nimic mai strașnic pentru un om de creație decât așa zile, când faci și nu înțelegi de ce faci ceea ce faci, când unica motivație sunt facturile, tratamentele, creditele, frica de o bătrânețe flămandă și fără dinți… Când ajungi să lucrezi în regim automat și să aștepți transferul bancar…

Încă puțin, mă gândesc, încă puțin… libertatea e după colț… Ea e de culoarea blugilor mei spălăciți și roși, căciulii înfundate pe urechi, fularului ridicat până la ochi și miilor de pași pe care îi voi face pe străzi mai vechi, mai noi…

Libertatea e atunci când uit să număr banii, pentru că știu să trăiesc fără ei. Când mă opresc în mijloc de stradă, scot telefonul și scriu texte din picioare.

Libertatea e atunci când poți să scoți din tine ceea ce mocnește și să transformi asta în ceva ce respiră prin propria-i viață.

Nu știu ce ar fi omul, dacă nu ar putea crea. Luați-i acest dar și îi luați totul.

Din viață

Hai acasă.

De trei luni stau foarte puțin pe Social Media și, mai ales, pe Facebook. Și da, viața mea s-a schimbat.

Dacă cineva mi-ar fi spus acum câțiva ani, când abia descopeream toată frumusețea rețelelor de socializare, că va veni o zi în care mă voi lăsa de ele, așa cum te lași de fumat, cu reușite, eșecuri, cu recidive, cu justificări „eu numai am deschis să văd, trebuia să-mi scrie cineva”, aș fi râs, ca de-o nebunie curată. Euuuu? Dependentă? Nuuuu, eu pot lăsa orcând. Măcar amu.

Dar.

Ce bine că mai sunt și aceste „dar-uri” ca să ne arate că nu mai suntem noi stăpânii Universului. Suntem simpli oameni. Mici. Slabi. Vicioși. Cu câte o sclipire de geniu. De putere. De voință. Uneori.

Eu m-am lăsat atunci când am descoperit că am în cap prea multă informație inutilă. Când în minte mi se perindau imagini nu din vacanțele mele și nu din ieșirile mele cu prietenele, imagini cu niște oameni pe care abia de îmi aduceam aminte când i-am văzut ultima dată. Când am ajuns să închid ochii, ca să văd plutind fraze întregi fără sens, idei, comentarii, comentarii la comentarii, cuvinte, cuvinte, emoji, fotografii… Purtam în mine sute de oameni de care nu mă lega absolut nimic dincolo de ecran, dar fără care nu-mi mai imaginam viața…

..până am încetat brusc într-o zi tot acest bâlci. Am ieșit și am închis ușa după mine.

E adevărat, mai fac vizite uneori. Mai aduc o floricică, o coptură, mai stau la povești. Civilizat. Așa cum ți-ai vizita vecina în vârstă, cu un început de demență. Nu vrei s-o superi, nu vrei să începi teme prea importante, nu vrei s-o tulburi prea mult. Așa, cu măsură. Că na, nici ea nu e dusă la biserică și poate porni un tămbălău, de trezește tot blocul.

Cu timpul, mă întrebam ce căutam acolo câteva ore pe zi? Ce căutam în feed fiecare 5 minute? De ce țineam Facebook-ul deschis toată ziua, în paralel cu documentele la care lucram? Acolo doar nu e nimic fără de care să nu pot trăi! Nici nu știu ce să răspund la aceste întrebări. În schimb, am aflat gustul vieții despre care nu știe nimeni nimic. Era un timp când îl uitasem deja.

Acum, după ce m-am lecuit, pot intra pe Facebook, ca să stau exact 3-5 minute, cât să fac un share sau să scriu ceva, dacă am vreo informație pe care o găsesc utilă sau interesantă, și să ies. Fără remușcări și discuții inutile.

Poate o fi vârsta, poate o fi caracterul care mi se „strică” în fiecae zi tot mai mult, dar nu mai am niciun chef să scriu statusuri despre viața mea. Sunt la etapa „și așa totul e clar, pentru ce să mai scriu?”

Ceva îmi spune că degrabă tot mai multă lume va renunța la rețelele de socializare, iar Facebook-ul, în formatul actual, va fi primul care va pierde din utilizatori. Tendința e spre comunicarea în grupuri mici, nișată. Lumea vrea să revină la trib, la „puțini, da buni”, la intimitate.

A fost bine. Ne-am distrat. Am arătat tot ce-am avut la toată lumea. Acum, hai acasă.

 

Foto: Dayne Topkin/Unsplash

Părțile corpului

Mission Y, made in Japan

A trecut ceva timp de când nu am scris nimic despre produse cosmetice, dar iată că a apărut o ocazie bună. De o lună folosesc o serie nouă de produse de la Avon. E vorba de Mission. Ceva nou, foarte nou.

Marea noutate este că această linie este japoneză, adică produsă în Japonia, cu ingrediente japoneze. Mission e împărțită în alte două linii – Mission Y și Mission Eclat. Prima este pentru vârsta de 30+, a doua pentru 40+.

Entuziasmul meu a fost din start mare – în primul rând, din cauza Japoniei, țară foarte apreciată pentru produsele cosmetice, grație inovațiilor și reputației foarte bune în materie de calitate. În al doilea rând – din cauză că este o linie din categoria premium, respectiv, așteptările mi-au fost pe măsură.

Cum încă nu am 40 de ani, dar nici 20 nu mai am, la mine a ajuns linia Mission Y, care constă din patru produse – spumă de curățare, loțiune hidratantă, lăptișor cu esență concentrată și cremă de zi și de noapte. Linia are la bază drojdie fermentată, care are proprietatea de stimula metabolismul celular al pielii. Ca rezultat, pielea devine mai luminoasă și mai elastică.

Produsele se folosesc toate odată, în ordinea pe care am menționat produsele: mai întâi mă spăl pe față și gât (uneori ajung și la zona decoletului) cu spumă, apoi mă masezcu loțiunea, pe care o torn direct în palme, după care mă masez cu lăptișorul, iar pe final – adaug un strat de cremă. După primele două săptămâni, însă, am decis să nu mai folosesc crema dimineața, deoarece pielea mea, care e normală, strălucea toată ziua. Deci, dimineața mă opresc la lăptișor, seara aplic și crema.

Prima dată când am folosit produsele, am trecut printr-un efect de „Wow!” Am simțit la nivel fizic că am schimbat produsele. Pielea e mai luminoasă și mai hidratată. Poate e și vorba de un efect psihologic, dar când mă privesc în oglindă îmi place ce văd.

Ce-mi mai place la Mission este mirosul – e o aromă care abia se simte, caracteristică produselor din gama premium. Or, aroma produselor de îngrijire este unul din factorii decisivi pentru mine și un indicator al calității.

Recipientele se deosebesc și ele de tot ce ați văzut la Avon, plus că toate inscripțiile sunt în japoneză, în afară de numele produsului.

Din tot ce am folosit până acum pentru pielea mea, fie Avon, fie alte mărci, Mission Y este, deocamdată, pe prima poziție, dacă e vorba de îngrijire de fiecare zi.

Ahh, așa și mă mănâncă mâinile să scriu că sunt, practic, îndrăgostită de linia asta, dar încerc să rămân rezonabilă și obiectivă.

Ps: Recomand din suflet. Totuși.