All Posts By

Teotitude

Dragă redacție

El se întoarce la familia lui perfectă, iar eu – la a mea

Am citit azi textul „Mi-aș fi dorit să apari în baia mea”, m-au năvălit un val de emoții și dureri, o dorință de a îmbrățișa acea femeie sau poate de a o preîntâmpina de durerea care ar urma să și-o provoace… totodată înțeleg că oricît ași încerca să o protejez de acea durere, ea nu va înceta să își dorească acel bărbat.

Asemenea vise sunt și în familiile unde relația merge perfect… ai dragoste, ai sex, ai atenție… dar fiorii care mi-i dă el sunt de nedescris, nasul lui afundat în gîtul meu, parcă încercînd să ia cât mai mult miros din mine, corpul lui care tresare doar când mă ating de nasturii lui… înțeleg perfect că asta e pasiune și va muri în cel mai apropiat timp, la fel cum poate a murit și cea din casniciile noastre, dar Doamne, nu mă pot opri.

Imi imaginez cele mai urâte scenarii care se pot întâmpla, dacă ar afla partenerii noștri, doar ca să îmi potolesc dorința de a-l vedea, citesc toate comentariile denigratoare la adresa femeilor amante, ca să realizez că ceea ce fac e dezgustător, citesc cărți despre daunele adulterului,la fel, ca să mă facă să mă opresc… și e de ajuns doar trei cuvinte: „Missing you baby”, și toată munca mea se ascunde undeva adânc și capul meu se eliberează de gânduri, ca să tremur ca un nou născut în brațele lui, iar tot ce reușesc să spun în timpul când sunt cu el este că mi-a lipsit, iar la plecare – că îmi va lipsi.

El se întoarce la familia lui perfectă, iar eu – la a mea, ne vedem zilnic… el alături de ea, deșteaptă și frumoasă, eu -alături de el, iubitor și înțelept. Cel mai greu este că nu pot spune asta nimănui, dar uneori îmi doresc atât de mult să vorbesc cu cineva.

 

Text: Anonim

Foto: Marco Bianchetti/Unsplash

Dragă redacție

Mi-aș fi dorit să apari în baia mea

Am intrat in baie. Am închis ușa după mine. Pereții erau plini de aburi. M-am dezbrăcat. Am ridicat hainele de la podea sa nu le ud. Am mai verificat încă o dată telefonul. Nimic. Niciun mesaj.

Mi-am privit sânii micșorați după alăptat. Micșorați, dar încă dornici de sărutări fierbinți și nebune. Mi-am privit tot corpul încă frumos după două nașteri. Pe fese și coapse au mai rămas urme de bronz.

M-am băgat în apa fierbinte, încet. M-am cufundat. Ca să nu aud gălăgia din casă, un copil care cerea locul meu în cadă, de după ușă, altul care îmi spunea că i-am promis că vom juca dame, soțul, drăngănind prin cratițe la bucătărie, am conectat iar robinetul și mi-am băgat urechile sub apă. Doar nasul, gura și ochii mi-au rămas la suprafață.

Sub apă, urechile mele auzeau doar răsunetul jetului și gândurile. Era cald și bine. Eram ușoară. Mă gândeam la tine. Priveam podul alb și îmi aminteam ochii tăi mari, adânci și mereu întrebători. Mi-am amintit mâinile tale calde, pe care le-am atins o singură dată, și degetele tale subțiri.

Mi-aș fi dorit să apari în baia mea, să te așezi lângă cadă, să mă ridic, și să te cuprind, așa udă și goală cum sunt. Să te strâng și să lipesc gâtul meu de gâtul tău. Ești un bărbat frumos…

Oare aș putea fi invinuită că incerc să evit să mă îndrăgostesc de un bărbat care s-a căsătorit mai puțin de un an în urmă, eu căsătorită fiind ? Uneori unele emoții sunt mai reale decât planificăm noi. Mai reale decât căsnicia mea de atâția ani, mai mult moartă decât vie…

Viața se întâmplă…

 

Text: Ileana

Foto: Ryan Moreno/Unsplash

Dragă redacție

Eram o cină savuroasă, aveam prea multă dragoste de viață

Niciodată, ziceam eu cândva.

Niciodată nu o sa mă căsătoresc cu un bărbat agresiv, sunt sigură că am destulă înțelepciune și inteligență, experiență, să nu cad pradă unei relații abuzive, nesănătoase. Trecusem deja peste relații cât fericite, atât și mai puțin plăcute. Am învățat cum e când partenerul tău abuzează de forță fizică sau consumă excesiv alcool sau este infidel.

Am avut experiențe de comunicare cu oameni traumați psihic și femei necăjite. Am crezut că am văzut, auzit, citit, despre cele mai imposibile mizerii ce se pot întâmpla unor oameni buni. Informat, deci înarmat. Mai mult ca atât, Dumnezeu mi-a dat drept prieteni, oameni deosebiți, înzecit mai inteligenți, înțelepți, pur și simplu, FANTASTICI. Oameni la care știam că pot apela în caz de… Eram sigura că dispun de toate uneltele necesare de a nu deveni victima unei relații toxice.

De ce toxice? Pentru că în aceste relații monstrul poarta o mască și te otrăvește pe ascuns, își infiltrează toxinele încet, încet, puțin câte puțin, zi de zi. Până când, ca în filmele de groază, monstrul e mult mai aproape decât crezi tu și victima ești chiar tu, dar o vei afla mai târziu, în cel mai ultim posibil moment. Doar atunci când ești paralizat, cu ultimele rămășițe ale minții, cândva lucide, începi să conștientizezi că doar tu însuți poți fi propria salvare. Lumea ta niciodată nu va mai fi la fel.  De altfel, nici tu nu o sa mai fi vreodată la fel.

Nu mâncasem de 4 zile, era o agonie, credeam că înnebunesc.

Plânsul fiului mă trezește din dialogurile din cap.

– Stai un pic, ce oră e?

Doamne, e bine trecut de după-amiază și eu încă mai sunt în pijama, încă nu mă spălasem pe dinți, dar deja cred că făcusem mii de pași prin casă, haotic apucând ceva în mână… Automat puneam dozajul de lapte în sticluță, eu nu eram aici, eu eram la mine în cap, eu nu puteam înțelege de ce eu simt atâta stres, frică, disperare. De ce îmi vine să-mi iau lumea în cap, copilul în brațe și să dispar. Să fiu cât mai departe de locul în care mă aflu…

Aveam de toate, ca în acea postare care circula prin rețelele sociale, cu lista fericirii: dacă ai un acoperiș, dacă ai ce mânca, familie, toți sănătoși, bla bla bla, ești om fericit. O știm cu toții , da? Păi să știți că în această listă lipsește cel mai important punct: Emoțiile tale sunt sănătoase. Pentru că dacă emoțiile tale s-au îmbolnăvit, nimic nu mai are sens. Nu mai simți nici gustul mâncării, nici adăpostul, nici acoperișul deasupra capului.

Google, google, simptome, situații, stai! Ce test interesant… Te afli într-o relație toxică, ești supus manipulării emoționale… Fugi… Eu auzisem de manipulare, de NLP, despre tactici psihologice, fiind specialist cu diplomă în jurnalism și științe ale comunicării, auzisem multe despre cum poți manipula cu oamenii, opiniile, părerile lor. Însă acest fenomen pe care l-am descoperit era unul cu totul și cu totul aparte.

Manipularea emoțională, dar mai bine zis abuzul emoțional, este un monstru care treptat îți cioplește din personalitate, te trișează să crezi că lucrurile sunt firești, că se mai întâmplă neînțelegeri și pe la casele mari. Te face să crezi că mai ții mâna pe puls, când, de fapt, tu deja nu mai ești tu.

E deja un an de când știu că nu port nicio vină pentru ceea ce mi se întâmplă timp de 6 ani. Am fost mințită cu lumânări sub cerul înstelat, cu mii de trandafiri, cu dineuri romantice, cu afecțiune, grijă și, cum credeam eu – dragoste.

– Dacă mă iubești – ai încredere în mine. Așa mi-a spus…

Realitatea era, însă, cu totul și cu totul alta. Eram o cină savuroasă, aveam prea multă dragoste de viață, prea multă afecțiune, eram prea puternică, prea vivace. Aș vrea sa știți că ținta numărul unu sunt oamenii puternici și frumoși, oamenii de succes. Pentru că anume ei reprezintă dineul cel mai savuros pentru un abuzător, manipulator emoțional. Acest abuz psihic are drept scop să scurgă până la ultima picătură energia vitală din victimă, pentru a satisface apetitul unui alt om psihic dereglat, care supraviețuiește doar dat fiind faptul că se hrănește cu emoțiile altuia, mai sănătos, mai puternic, mai de succes. Virtutea acțiunilor monstrului este să domine asupra victimei, să o lipsească de tot ce o difinește ca personalitate – cariera, independența, prieteni, viață socială, de tot ce e mai drag.

… lumânări, tandafiri, Barry White…

Autostradă și tu în mașină care se mișcă cu 200km/h.  El strigă, orbit de propria nebunie, de un nou scenariu paranoid, născut de psihicul nesănătos.

Iar tu? Tu, pur și simplu, nu ai unde fugi… Vocea ta calmă, de nerecunoscut, ca o înregistrare audio.

– Oprește, te rog, mașina… Oprește. Te rog. Mașina…

Era a treia zi după înmormântarea lui tata… Crezi că am fugit? Am plecat? Nu… Pentru că eu nu mai eram eu. Nu mai eram eu și o să mai fie nevoie de mult timp, pentru a mă trezi, pentru a lipi înapoi tot ce mi-a a fost cioplit.

 

Text: Anonim

Foto: Hadis Safari/Unsplash

Jurnal

După un an de psihoterapie

Se împlinește un an de când am început să fac psihoterapie. La această etapă înțeleg că e una dintre cele mai bune decizii și investiții pe care le-am făcut până acum.

Ca mulți alți oameni care intră pe ușa terapeutului, am ajuns acolo într-un moment al vieții în care nu mai găseam resurse să-mi gestionez emoțiile și stările la care mă aduceau. Deși în ultimii ani cochetasem destul de mult cu tot felul de învățături psihologice, pe unde mai serioase, pe unde amestecate cu ezoterie, pe unde din categoria „cinci reguli pentru a…”, am înțeles că una e să citești și să povestești cuiva ceea ce ai citit și cu totul altceva să te vezi, să te înțelegi, să faci o inventariere și o analiză a ceea ce se găsește în interiorul tău.

Drumul, însă, nu a fost ușor. Pe alocuri a trecut prin tuneluri întunecoase, păduri dese și mlaștini ce păreau fără sfârșit. Dar acum, peste 12 luni de când mi-am început calea, încep să văd o rază de lumină și asta e extrem de gratifiant.

Ce mi-a dat psihoterapia?

Ca să răspund la această întrebare, voi începe din partea cealaltă – ce nu mi-a dat psihoterapia.

Psihoterapia nu mi-a dat niciun răspuns de-a gata.

Psihoterapia nu mi-a dat nicio soluție pe tavă.

Psihoterapia nu mi-a creat iluzia că mă înțeleg mai bine. Uneori aveam împresia că m-am pierdut cu totul și nu voi mai găsi calea.

Psihoterapia nu mi-a dat convingerea că degrabă voi afla secretul existenței. Și nici măcar secretul existenței mele. Deși, încerc.

Psihoterapia nu m-a făcut să mă simt mai deșteaptă.

Totul e cu mult mai complicat. În primele luni au fost zile în care în ultimul moment decideam să nu merg. Și nici să nu anunț despre această decizie. Au fost zile în care nu știam ce să povestesc, ca, până la urmă, să nu mă pot opri. Zile în care ieșeam de acolo cu mult mai debusolată decât intrasem. Sau decât am fost vreodată.

Să rozi strat după strat în interiorul tău, nu e un lucru curat. E muncă grea, muncă de țăran pe câmp. Uneori ceea la ce ajungi e atât de insuportabil, încât ți se rupe totul în interior. Sau te sufoci, pentru că sunt atâtea cuvinte pe care ai vrea să le spui, dar nu știi cu care să începi, care e cel ce te reprezintă cel mai bine.

După un an de psihoterapie, am realizat că nu mai țin minte cine eram când am intrat pe acea ușă. Că abia acum încep să mă cunosc, să-mi descopăr puterea, să mă construiesc. Să înțeleg că personalitatea mea era destul de șubredă, că eram dependentă de unele emoții, unele frici și oamenii care mi le alimentau.

Multe întrebări sunt încă în aer, multe lucruri încă nu le înțeleg și apar situații cărora nu le fac față cu maturitate. Dar, cu toate acestea, simt cum în mine crește un copac fructifer. Tulpina lui este axa a ceea ce sunt.

Terapia mi-a salvat viața. În cel mai direct sens posibil. De indirect, nici nu mai spun.

 

Foto: Vince Fleming/Unsplash

Dragă redacție

Cand vad o femeie revoltata, curajoasa si luptatoare, eu ma bucur

Dintre toate tipurile de femei si barbati abuzatori, cei mai periculosi psihologic mi se par manipulatorii. Acum o sa ma concentrez pe barbati, ca am avut ocazia sa observ mai multi, chiar daca sunt si destule femei manipulatoare. Un fel de „serial killer” care reuseste sa se controleze si sa evite greselile pe care le-ar putea face o alta fiinta primitiva care nu isi poate tine sub control emotiile.

Femeile de langa barbatii manipulatori aparent sunt fericite. Ei nu ataca direct, cum o fac cei care nu se pot controla, dar o fac subtil si fara sa „lase urme”. Pentru ca da, cand o persoana iti arunca un ou in fata, dupa a treia, a patra oara, te va deranja si vei ataca la randul tau. Poate va dura un pic pana vei intelege, dar, dupa cum indemna Gandhi, „nu trebuie de tacut in fata unei nedreptati”, te vei revolta. Si chiar daca nu te vei revolta si vei decide sa ramii in tacere (putin probabil), macar vei fi constienta si nu vei avea pelita pe ochi.

Cu un manipulator insa, e mai greu ca femeia sa se trezeasca si sa se dezmeticeasca. Ei „fac” totul pentru binele ei, „sunt” cei mai buni, cei mai corecti. Uneori am impresia ca isi atribuie rolul unui sef de secta, care prin cuvinte incearca sa o manipuleze dupa bunul plac.

Femeia va ajunge sa ii adopte in total principiile, gandirea si va depinde mereu de aprecierile lui. Va evita sa il contrazica, ca sa nu il supere cumva si sa nu rupa armonia de care este dependenta. Devine dependenta de iubirea lui. Dar, intre timp, se pierde pe ea.

Nu stiu, poate e gresit, dar atunci cand vad o femeie revoltata, curajoasa si luptatoare, eu ma bucur, eu stiu sigur ca ea nu e manipulata.

Text: M.M.
Foto: Ashley Schulze/Unsplash

Dragă redacție

Cristina. Medicul meu oncolog.

Stau pe holul Institutului de Oncologie din Iași de pe la 9 dimineața. Mă doare spatele și vreau la toaletă de îmi pare că plesnesc. Dar nu mă mișc nicăieri – mă tem să nu scap rândul. E trecut de ora 1, aștept cuminte. Doamna doctor ”primește” încă. Drept că are cabinetul ocupat de alt doctor, care are orele lui de primire, și ea… doctorița mea ”primește” în hol. Stau în pirostrie sprijinită de un peret să nu cad, și mă uit cum stă înconjurată de peste vreo 50 de pacienți, care stau toți în picioare, și ascultă cum consultă ea pacientul din fața ei. Acum nu mă ține rândul aici, acum sunt fascinată. O urmăresc hipnotizată printre picioarele oamenilor, să văd cum lucrează.

Doctorița este o brunetă cu forme moi și gingașe, extraordinar de frumoasă. Are pielea ceea finuță, albă, care foarte tare vrei s-o atingi. Putea fi vreun jurist, sau contabil, dar a ales să fie medic. Își privește pacienta din fața ei. O doamnă trecută de toate vârstele, galbenă ca ceara. Am văzut când a venit, singură, în două cârje. O întreabă cum se simte după ce ia pastilele, o netezește pe mână. O ascultă cu răbdare. Sună cuiva și întreabă dacă colegul poate să facă o consultație pentru o doamnă, după care își trimite pacienta să reușească să facă consultația azi, că e venit tocmai de la Vaslui și să reușească să ia autobusul înapoi.

Strigă alt pacient. Apoi altul. Și la toți le acordă atenție, grijă, îi ascultă și le dă sfaturi, prescrie, eliberează adeverințe, referă către alți profesioniști. Fiecărui îi acordă timp. Timp. Timpul e de aur la oncologie. Orele ei de primire s-au terminat demult, pe ușă scrie că primește lunea de la 9.00 la 10.00. Dar ea oricum îi ia pe toți.

– Șșșșș! Nu vedeți că doamna doctor încearcă să lucreze aici?! Vorbiți mai încet!

Data trecută mi s-a părut că pe mine mă prioritizează cumva, că poate-s tânără (așa zic oamenii, eu personal mă apropii serios de-un patruzeci și am impresia că timpul mai și accelerează) și îi este milă de mine, și poate de asta o fi vorbind cu mine cu atâta dragoste și atâta timp. Acum văd cum lucrează și se dedică fiecărui pacient, indiferent de vârstă, diagnostic, de felul cum arată sau e îmbrăcat.

Unii pacienți sunt mai agitați, fiecare când vine pentru prima oară crede că are cea mai mare problemă, și nu dă greș. Da chiar sincer, neapărat crezi că așa durere ca tine nu mai are nimeni, și nimeni nu poate înțelege prin ce treci. Numai că la Institut nimeni nu vine să-și cumpere chiloți cu gherghef, așa că repede înțelegi că la toți li-i greu. Și începi să-i respecți pe ceilalți. Dar știți, rândurile, durerea fizică, durerea din suflet, oboseala… la un moment dat oamenii cedează nițel din omenie și parcă se fac mai agresivi, mai exigenți.

– Ah, doamnă! De ce nu ați intrat mai devreme? Erați unica cu programare pe azi și era la 10!

– Dar nu puteam trece în fața lor, lor le era mai greu…

– Ei, și acum? Cum să facem să reușiți la asigurări și încă să ajungeți la Chișinău? (sună cuiva, vorbește, spune o glumă, roagă să mă primească și să-mi pună parafa cît mai urgent, ”că sărmana de ea a stat sub perete jumătate de zi, hai te rog!”)

– …

– …

– Dumneavoastră luați calmante?

– Poftim?

– Zic, dumneavoastră luați niște medicamente pentru a fi atît de calmă? De unde luați răbdarea?

– Ei… nu o iau de nicăieri. O pierd acasă, când ajung acolo și mă decompensez pe copii. Nu merită ei asta, dar sunt cei apropiați care mă înțeleg oricum. Aici… aici nu ai cum altfel.

– Eu vin din altă țară. Eu v-am urmărit azi. Atâta dragoste de oameni demult nu am văzut…

– (zâmbește) fugiți! Mergeți să puneți parafa, după asta la CNAS, poate vă primesc azi, chiar dacă e trecut de program.

Cristina o cheamă, și eu cred că e una din îngerii mei păzitori care mi i-a trimis Bojica acum. Se pare că mi-a trimis un puciok de îngeri, altfel singură nu aș face față. M-au primit la asigurări, chiar dacă era cu vreo două ore peste program deja. Am reușit să fac totul ce mi-am pus în gând.

Tot drumul spre casă, mă gândeam la doamna asta cu mâinile gingașe și ochii care tratează. Cu dragostea asta necondiționată pentru oameni, care o dă în fiecare zi (și știu ce zic, am mai stat în rând la ea).

Ce bine că e toamnă, cu ploile mele iubite și culorile preferate.

#greobanîicancer

 

Text: Anonim

Foto: Bernd Schulz/Unsplash

Jurnal

Încă o rochie neagră

Plec mâine la Bruxelles. Nu puteam adormi noaptea trecută de la acest gând.

Acest oraș m-a văzut în toate felurile. Și halurile. Tristă. Deprimată. Obosită. Dar și extrem de îndăgostită. Cu capul în nori. Fericită. Visătoare. Și foarte frumoasă, cum numai o femeie care se simte adorată poate fi.

El m-a primit de fiecare dată în brațele lui, oricum aș fi venit. Chiar și atunci când de la un papuc îmi lipsea șiretul, iar părul nu văzuse perie de câteva zile.

De data asta însă, am decis să-l surprind pe iubitul meu Bruxelles – să vin într-o rochie elegantă. În rochie neagră. Și pantofi cu toc. Așa el el încă nu m-a văzut.

Doamne, cât îmi e de dor.

Exact ca în această piesă.

Ps: Cine știe, poate într-o zi voi laeca la Bruxelles în rochie albă. Hahaha, romantismul meu mă surprinde și pe mine. Dar nu am ce face cu el. E incurabil.

 

Din viață

Despre unele personaje care ne locuiesc

Am fost ieri la Marina Braniște, medicul estetist, care de un an și jumătate are grijă de fața mea. Îmi place să vorbesc cu Marina. Ea are un soi de înțelegere a vieții care pe mine mă fascinează.

După fiecare procedură, la care Marina are grijă să mă cheme când îmi vine sorocul, noi purtăm tot felul de discuții. Trebuie să recunosc – pentru mine aceste discuții sunt ca un bonus la terapia pe care o fac de un an cu psihoterapeutul. Eu una știu – tot ce spune Marina, se vede la ea pe față, pe corp, în viață. Mă voi repeta, dar îmi place atât de mult cum sună – eu mai consecvent om cred că nu am întâlnit vreodată.

Ieri am vorbit cu Marina despre investiția în sine. Am început de la investiția în față – creme, proceduri, alimentație, vitamine. Am terminat cu investiția în spațiul în care îți petreci viața – saltea confortabilă, cearșafuri din stofe naturale, veselă frumoasă, halat de baie moale. Da, toate acestea chiar și atunci când închiriezi.

Tema investiției în sine este poate cea mai dificilă temă pentru mine, atunci când vine partea cu aplicarea teoriei. Totul înțeleg, cu totul sunt de acord, dar când trebuie să aleg între a pune o sumă de bani la ciorap, la al meu sau al Ilincăi, și între a o investi în mine, în interiorul meu se declanșează niște procese, originea cărora încă nu am depistat-o. Femeile din familia mea (pe care le-am cunoscut) nu au fost și nu sunt așa. Mama, de exemplu, în timpul Uniunii Sovietice, dacă reușea să găsească vreun parfum franțuzesc (parfum, nu apă de parfum sau apă de toaletă), putea să dea și tot salariul pe el, fiind foarte conștientă de ce face. Mama, în general, în acest sens este o sursă inepuizabilă de istorii despre cum poți fii extrem de elegantă, când în magazine bate vântul, iar tu nu ești nici membră de partid și nici soție de membru de partid.

Eu, în schimb, sunt exemplul perfect de femeie care știe întotdeauna cum trebuie să facă, dar nu face sau face, ca mai apoi să se pedepsească pentru prea multă iubire de sine. „Copiii de prin sate nu au cu ce merge la școală, iar tu îți cumperi cizme noi/palton nou/geantă nouă? Serios?” sau „Mai bine gândește-te cum ai s-o duci la pensie, nu cum să-ți coși o rochie nouă. Când ai să fii fără dinți în gură, n-o să-ți mai trebuiască rochie”, sunt doar o parte din dialogurile din capul meu, atunci când sufletul cere o porție nouă de investiții materiale.

Deși în ultimii ani m-am convins că felul în care te simți în interior, este desenat pe față, iar o față, îngrijită cu produse bune și curățată sistematic de mâini pricepute, alimentează și mai mult starea de bine din interior, de câte ori citesc vreun articol sau interviu cu specialiști care spun că ereditatea este totul și e suficient să te ungi pe față cu cea mai banală vazelină, o parte din mine jubilează. Haha, vezi, VAZELINA face minuni! Lasă tu mofturile cu cremele bune.

Un corp tonifiat, sănătos, alert îți transformă viața cardinal. Am simțit-o pe pielea mea, deci o spun în cunoștință de cauză. Iar o viață activă, pe care corpul o trăiește din plin, îți dă și mai multă energie ca să menții sănătatea corpului. Așa e și cu educația, cu spațiul în care dormi și lucrezi, cu hainele pe care le porți. Toate aceste părți componente ale cotidianului nostru ne influențează calitatea vieții într-un mod pe care nici nu-l bănuim. Cu toate că știu toate astea, fiecare decizie în favoarea mea și a calității vieții mele, mi se dă greu. Uneori foarte greu.

Îmi trece prin gând, că undeva, în adâncurile mele, trăiește o femeie oropsită, trecută probabil prin ororile războiului, foametei, deportărilor, lipsurilor incompatibile cu viața, care are o frică patologică de revenirea acelor timpuri, și care stă de-a gata, cu bocceluța în prag, în caz că vin s-o ridice noaptea. Viața ei este o frică interminabilă, în care nu e loc pentru preocupări ce țin de investiții în lucruri ce nu sunt legate direct de supraviețuire. De unde a ajuns această femeie în psihicul meu, ce legătură are cu mine, cine este – habar nu am acum. Tot ce știu este că ea are o influență asupra mea în niște situații precise, legate de lucruri precise.

De când am început să fac terapie, descopăr în mine pământuri pe care picior de om nu a călcat, sub-personalități pe care acum le deslușesc destul de bine, deși nu pe toate. Am descoperit că sunt situații în care nu mă simt stăpână pe deciziile mele, în care înțeleg că am luat un credit de încredere, pe care va trebui să-l restitui cu o dobândă foarte ridicată. Totodată, procesul acesta de cunoștință cu toate personajele care trăiesc în interiorul meu, este, pe cât de dificil, pe atât de curios. Când începi să pătrunzi în această casă, unde fiecare odaie e ocupată de câte un chiriaș cu drept de vot, nimic nu mai este la fel.

O simplă discuție, pornită de la o cremă-contur pentru ochi, m-a pus față în față cu o parte din mine pe care încă o descopăr – o femeie care a apărut cândva, deoarece aveam nevoie de prezența ei. Această prezență, însă, este acum irelevantă și chiar indezirabilă. Trebuie s-o conving să se relaxeze, să se odihnească și să nu mai trăiască în frică. Oricum, în 2018, în această parte a lumii, abilitățile ei de supraviețuire au puțin sens.

 

Foto: Anastasia Danilova

 

 

 

Social

Ardeți cortina. Nu mai e nevoie de ea.

Va veni un timp când viața privată va fi cel mai de preț activ. Valută de schimb. Iar dreptul la viața privată – un privilegiu și, respectiv, un semn al puterii.

Va veni un timp, când totul se va putea cumpără prin expunere.

O pereche de pantofi mai bunișori, va costa două povești personale, relatate în cele mai mici și nuanțate detalii.

Un Mercedes-Benz clasa S, va costa o dramă de familie derulată pe parcursul a trei ani, în care să figureze de la copii până la socri, de dorit să fie și o moarte la mijloc, survenită în urma unei greșeli medicale, și un copil născut în afara căsătoriei de către sora eroinei principale, transmis la naștere unei familii de diplomați ruși.

Un apartament într-un bloc nou, undeva la capătul Ciocanei, se va cumpăra cu o istorie de adulter, în care el își înșeală soția aflată la ultimul trimestru de sarcină. E recomandabilă și o păruială zdravănă între cele două femei, transmisă live. Asta, dacă se dorește un apartament cu balcon și baie, în care să încapă o cadă.

Experiențele noastre și ale apropiaților noștri, cele din trecut și din prezent, vor fi scrutate și evaluate de comisii specializate și, în dependență de potențiala lor valoare pe piață, ni se va da acces la bunuri, educație, poziție socială. Cu cât mai dramatic subiectul – cu atât mai multe posibilități ni se vor deschide. Decizia de a face publice sau nu anumite aspecte ale vieții noastre nu ne va mai aparține. Dorința de a păstra pentru sine măcar un crâmpei din ceea ce cândva se numea intimitate, va fi privită ca un act de trădare supremă și pedepsită aspru. În aceste condiții, va apărea un nou val de disidenți.

Viața noastră se va transforma într-un imens The Truman Show, cu milioane de linii de subiect, difuzat non-stop din televizoare și rețele sociale.

Ceea ce la început ni s-a părut o eliberare de toate constrângerile sociale arhaice, de toate normele rigide, de revenire la viața împărtășită, fără tabuuri și artefacte, cu tribul căruia aparținem, iar celor din fostul lagăr socialist – o posibilitate de a se exprima deschis, după decenii de cenzură și autocenzură prin care au trecut, dacă nu ei, atunci părinții lor, va trece ușor-ușor într-o altă formă de dictatură.

Dictatura expunerii.

La început au fost istoriile personale scrise pe bloguri. Ele deveneau din ce în ce mai intime, iar momentele de vulnaribilitate extremă prin care treceam, le exploatam până nu mai rămânea niciun colț ascuns în noi. Deschiderea către lume, credeam, ne va aduce mântuirea.

Apoi, fotografiile din dormitoare, bucătării, vacanțe de pe rețelele de socializare, cu revărsarea detaliilor din viața noastră de familie – planuri, proiecte, dorințe, visuri.

Au urmat imaginile de la ecografii, în care se vedeau cei câțiva milimetri din ceee ce avea să se transforme în copiii noștri. Apoi imagini din sala de naștere, primul shooting în pielea goală, primul ursuleț de pluș, prima vacanță împreună, primul matineu, prima zi de școală, primul costum de baie al domnișoarei de 8 ani, prima ieșire la sushi cu prietenele, primul ruj, primul sutien, primul skateboard (toate spre bucuria pedofililor). Copiii, crescând și ajungând la vârsta când înțelegeau că sunt indivizi separați de părinții lor și că nu vor să fie atât de expuși, protestau. Părinții, însă, nu se mai puteau opri, chiar și cu riscul certurilor. Postau deja pe ascuns.

Apoi a venit epoca Stories-urilor, în care am documentat fiecare înghițitură, pedichiură, tunsoare. Fiecare muc din nas. Fiecare perfuzie din sala de urgențe. Fiecare flirt. Fiecare început de iubire. Fiecare moment de fericire alături de un alt om. Primul sărut. Prima dimineață împreună.

Apoi va veni ziua în care vom porni live-uri de pe patul de moarte. Și asta va deveni un lucru obligatoriu. Fără acel live, nu va fi eliberat certificatul de deces.

La început ne-am dezbrăcat de haine și de corsete, care ne strângeau cutia toracică până la leșin, de interdicții, de comme il faut-uri, care puțeau a naftalină, pentru că ni se părea că, iată acum, vom respira din plin, cu ambii plămâni, până la capăt. Că putem fi ceea ce suntem cu adevărat și că putem arăta asta lumii.

Dar.

Întotdeauna apare un „dar”.

…dar noi n-am știut unde să ne oprim.

Uitați-vă în jur. Deja, moneda de schimb pentru niște câștiguri, financiare sau de altă natură, este expunerea.

Noi uităm cum e să faci lucrurile în liniște. Cum e să închizi ușa casei și să te bucuri de intimitatea familiei tale. Cum e să stai față în față cu propria vulnerabilitate, fără martori, fără comentarii, fără vizualizări.

Noi dăm în fiecare zi tot mai mult din spațiul nostru intim, spre bucuria rechinilor mari și mici, care își construiesc fie imperii, fie – raitinguri la scară raională.

Va veni o zi, când pentru dreptul de a închide ușa casei tale va trebui să ajungi foarte departe, cu prețul expunerii și acumulării capitalului vizibilității, și aceasta doar în condițiile în care ai mai reușit să păstrezi ceva pentru tine, riscând și jucând dublu. Și acea zi e după colț.

 

Din viață

La singure cum?

Săptămâna viitoare plec la o conferință la Bruxelles. Cu această ocazie, îmi cos o rochie neagră, clasică. Colegele râd. „Precis îți vei întâlni acolo dragostea vieții și vei rămâne”. Râd și eu. Mi-am întâlnit deja „dragostea vieții” la Bruxelles, exact cu doi ani în urmă, zi în zi, oră în oră. Peste o zi făceam casă împreună. Genunchii îmi tremurau, dar nu fugeam. Nu a fost cea mai înțeleaptă decizie. Acum scriu și râd. E prima dată când râd de această poveste. Am citit recent că, dacă ajungi să poți râde de situațiile neplăcute prin care ai trecut, de relațiile în care te-ai dizolvat și care te-au mâncat pe dinăuntru, de prostia și slăbiciunea ta, înseamnă că te-ai lecuit.

Scriu și râd.

Eu de multe m-am lecuit și am intrat râzând în cel de-al 37-lea an de viață. Simt că anul ăsta va fi anul în care voi învăța să o iau mai ușor, să mai iau pe mine mai puțin în serios, deși niciodată nu am suferit de prea mare auto-importanță, să mănânc mai multe mere și mai puțină carne, să mă bucur de toate lucrurile pe care le am și să fac doar ceea ce-mi aduce plăcere, chiar dacă asta ar fi un anti-trend absolut printre oamenii din jur.

Starea asta de a trăi în ritmul corpului și spiritului meu e atât de nouă pentru mine! Până acum erau doar cuvinte pe care le citeam. Uneori chiar mă enervau. „Care ritm, bre? Lumea fierbe, nedreptatea ne înghite, gloria ne așteaptă! Trebuie să luptăm, să mergem înainte!” Până la primul stâlp de care te lovești cu capul, pentru că erai prea ocupată cu urmărirea țelului și nu vedeai pe unde mergi.

Moale. Râs până la lacrimi. Raze de soare. Albastru, mult albastru. Galben. Mâinile în buzunare, și nu pe lucruri, timp, emoții străine. Trezire fără alarmă. Apă curată. Contemplare. Iubire fără invadare a tuturor porilor persoanei iubite. Așa au trecut primele două săptămâni de 37 de ani. Și totul abia începe.

La singure cum?