All Posts By

Teotitude

Din viață

Ce vine după râs?

După râs vine plâns.

Este una din vorbele pe care le-am auzit cel mai devreme în viață. Acasă, la grădiniță, la școală. Dar abia azi m-am întrebat “de ce?”

De ce după râs vine plâns? Nu există oare un râs după care nu va trebui să plângi? O bucurie pe care nu va trebui s-o răsplătești prin durere?

Gândul mă duce spre ceea că de mici am fost programați să evităm bucuria, fericirea, plăcerea de a trăi, ca să nu ajungem să plângem după. Și ne iese de minune. Suntem o societate care taxează dur lejeritatea existenței. La noi trebuie să suferi, dacă vrei să fii apreciat.

De câte ori se întâmplă să ne simțim bine, împliniți, fericiți, calmi și, totuși, undeva în adâncuri, să ne roadă viermele, ieșit direct din acest “după râs vine plâns”, care nu ne va lăsa să uităm că orice “râs”, orice lejeritate, orice bucurie de a trăi, vor duce spre lacrimi. Și nu de fericire.

Folosiți această vorbă? O spuneți copiilor voștri?

Text: Diana Guja

Din viață

Ce as lua de la femeile din Europa?

Fiecare vede o Europa a lui, deosebita, frumoasa, ordonata, corecta. Un fel de El Dorado pentru toti inrobitii si chinuitii unui sistem care schiopateaza.

Discutiile despre Europa sunt interminabile, iar motive de a discuta despre ea – inepuizabile. Acolo totul e altfel – mai bine, mai responsabil, mai satul, mai destoinic. Strazile mai curate, casele maturate, birocratii mai putin birocrati. Aici toti moldovenii pica de acord.

Este, insa, in Europa ceva care ne dezbina. Femeile lor. De cate ori s-a intamplat sa auziti, un conational de-al nostru, recent revenit sau stabilit de ani buni acolo, ca femeile lor sunt “asa si asa”? Sau, chiar pe sleau “Nemtoaicele sunt asa de rigide si baietoase. Ce aste-as femei?” sau “Frantuzoaicele sunt urate. Iata ale noastre….” si ambii ochi aruncati in gol, obrajii visatori, inima induiosata. Sunt sigura ca ati auzit si alte pareri si alte suspine. Ca ale nostre sunt  vulgare, neingrijite, cu unghii prea lungi, pantaloni prea mulati, fond de ten prea mult si prea intins, iar minte putina.

Cine are dreptate e o intrebarea prea simplista. Ambele tabere au dreptate, deoarece frumusetea e in ochii celui care o vede si nu in stereotipurile noastre despre cum ar trebui sa fie o femeie. Dar, lasand la o parte filosofarile, ce-ar fi sa ne gandim ce am putea lua de la europence?

Daca imi permiteti, voi incepe lista mea chiar aici.

As lua de la frantuzoaice eleganta nonsalanta cu care traiesc, simplitatea cu care se imbraca si zambesc, tonalitatea cu care vorbesc cand vor sa te puna la loc.

De la olandeze as lua deschiderea spre lume, dorinta de a invata, a incerca, a face. De la ele as mai lua atitudinea lor baietoasa, indrazneata, vocea lor putin ragusita si luciditatea cu care privesc viata.

De la italience as lua puterea lor de seductie, cuvintele lor ce curg ca o apa lina, gesturile catifelate. As imprumuta hainele lor, alese cu gust si potrivite locului si orei.

De la spanioloaice as lua putin sange fierbinte, atat cat sa ma incalzesc in serile umede de toamna. Si rasul lor sincer, libertatea de miscare, dorinta de a vorbi, de a impartasi, de a fi aici si acum.

Nemtoaicele cred ca ar putea sa-mi imprumute din eficacitatea lor, din politete si corectitudine, putin chiar din rigiditate cand vine vorba de principii si din curaj.

Acestea sunt europencele pe care le-am cunoscut, cu care am vorbit, pe care le-am ascultat. Pentru mine ele nu sunt nici frumoase, nici urate. Ele sunt femei. Diferite de noi. Asemanatoare cu noi.  Ce frumos ar fi sa ne folosim de siretlicul femeiesc si sa furam cate ceva de la fiecare din ele, asa cum furam puietii de plante cand suntem prin ospetii.

Care e lista voastra?

Text: Diana Guja

Arta

Jacques Henri Lartigue, fotograful bucuriei de a trăi

Jacques Henri Lartigue, născut și mort în Franța, este una din legendele artei fotografice a secolului XX, care continuă să adune admiratori în jurul numelui său, la peste 30 de ani de când nu mai este.

Lartigue a fotografiat practic toată viața, iar viața lui a fost destul de lungă. Primele lui fotografii datează din 1903, de când avea 7 ani. Ultimele – din mijlocul anilor 80. El moare în 1986.

Faima de fotograf, însă, a venit la Jacques Henri Lartigue abia aproape de 70 de ani, când o agenție a descoperit 100 000 de imagini făcute de el. Această fericită întâmplare i-a adus o expoziție la MoMA la New York, urmată de publicarea unor fotografii în revista Life. Așa a început cariera lui de forograf cu renume, care i-a adus contracte cu mari reviste și case de modă.

Coco

Lartigue a fotografiat scene din sport, din curse de mașini, portrete, cele mai faimoase fiind, fără îndoială, ale lui Picasso, dar cel mai bine, totuși, Lartigue a știut să fotografieze femeile.

Tânăr și îndrăgostit, Lartigue își fotografiază prima muză și prima soție – Bibi, regină a spontanietății.

După divorțul de Bibi, Lartigue își fotografiază iubita, frumoasa româncă, modelul Renée Perle, relația cu care a durat doi ani.

Renée Perle

Apoi a urmat o ală căsnicie și o altă muză – Marcelle Paolucci „Coco” și ultima, Florette Ormea, cea care i-a fost soție și muză până la moarte.

Jaques Henri Lartigue a fost un om din tribul celor care nu se opresc niciodată – a pictat și fotografiat toată viața. El a făcut ceea ce a știut mai bine, chiar dacă au fost decenii în care n-a dus-o strălucit.

Lartigue a trăit ani la rând doar din vânzarea picturilor sale, fiind un pictor cu un nume modest, iar lumea nu-l cunoștea ca fotograf.  Dar, într-un final, dedicația, perseverența și, posibil, încrederea în talentul său și în ceea ce face, au fost răsplătite, chiar dacă a trebuit să aștepte peste 60 de ani.

Foto: google.com

Fete pe drum

Ghidul Salonicului, prin amintiri și sentimente

-1- [Salonic-fantoma]

Stii,

Cand am pasit pentru prima oara pragul aeroportului din Salonic[1], era Octombrie, anul despartirii noastre. M-am rupt pentru sase zile de realitate. Am pasit spre aceasta aventura orbeste, lihnita de dragoste si plina de durere. Am ascuns adanc inima sangeranda si m-am lasat dusa de vant. In trei zile m-am indragostit, te-am inselat, am inspirat aer sarat si luna plina, am privit marea in lumina lanternelor rosii (de ce is rosii, nu stiu) in fiecare seara.

Ceva s-a intamplat atunci, in Salonic[2]. Nimeni nu stie ce, pentru ca am tacut la revenire. Am scris in jurnalul la care nu vreau sa revin – atata durere si iubire pentru viata am trait in sase zile, ca inca mi-e frica sa ma gandesc cat de mutilata am fost in anul in care ne-am despartit. Si cum am descoperit atunci viata in orasul asta de langa mare.

Am revenit acasa, in Moldova. A trecut un an pina am revenit in Salonic. Un an trait pe strada Diminetii, unde am facut alegeri, unde am zis adio tuturor indragostirilor, sanselor, prietenilor, casei, familiei. De unde am decis sa plec.

Am plecat in neunde (cumva la studii). Intr-o tara straina unde nu stiam limba. Nestiuta aproape pe nimeni. Unde a trebuit sa fiu singura – atat de singura, incat sa simt scrasnitul dintilor, vuitul tantarilor si tristetea cartilor singuratice in serile cand ramaneam singura cu mine.

Contractul meu zicea ‘36 de luni’. Pentru prima data in viata nu planificam nimic dincolo de aceste ‘36’, si invatam sa traiesc cu incertitudinea zilelor. Am descoperit ca Salonic e orasul ruinilor, cu multa istorie si civilizatie romana si bizantina. Forum Roman[3], muzee, cea mai antica biserica pagana, numita Rotonda[4], transformata in musulmana, apoi crestina. Orasul vechi cu castelul de unde se deschide cea mai frumoasa vedere a Salonicului, intins de-a lungul marii. Cand am ajuns aici, inca mai purtam pecetea ta. Eram o straina, nimani nu stia cine sunt, de unde sunt, cui am apartinut. Puteam sa ma renasc in prima zi de trai in Salonic. Da eu ma simteam o desfranata batrana cu sufletul care cerea sa fie lasat in pace. Asta cam a durat un an.

-2- [Singuratate]

6 luni mai tarziu, am trait prima mea depresie. Am lasat radacini la plecare, care nu ma lasau sa renasc. Radacini care imi aminteau cine sunt. A trebuit sa le operez si sa invat a trai fara ele; sa le vindec, sa imi dau timp sa ma insanatosesc. Sufletul meu era spitalizat si avea nevoie de suport si dragoste, iar eu nu aveam dragoste. Depresia m-a impus sa ma focusez pe mine.

In singuratate, hoinaream prin Ladadika[5], langa Port[6], unde se strang toti studentii orasului. Umblam zeci de km de-a lungul marii. Faceam ruta obisnuita de la Plateia Aristotelous[7] pina la Turnul Alb[8] si inapoi. Am descoperit taverne cu mancaruri traditionale, cafenele unde stateam cu laptopul in fata, fericita sa invat sa fiu singura, in acest oras atat de intens populat.

Nu m-am vindecat destul, eram printre straini, si am cedat insistentei cu care ma dorise un ‘el’. Aceasta relatie scurta si dureroasa m-a lasat furioasa, slabita, iarasi la un inceput de drum strain. A trebuit sa reiau de la capat si sa ma reinventez. Am schimbat adresa, mutandu-ma langa Muzeul fantastic de frumos (Laografiko Mouseio gr., Muzeul Etnologic[9]) pe care nu l-am vizitat niciodata in acesti 3 ani, de cand locuiesc aici.

-3- [Renastere]

Atunci cand cele 36 de luni au luat sfarsit, am ramas.

Era o decizie intuitiva, fara pic de siguranta. Nu aveam job, nu aveam o relatie. Aveam un vis sa raman langa mare. Am trait 3 depresii consecutive in acele trei primaveri si marea fusese unicul balsam pe ranile mele. Am decis sa raman in Salonic asa cum eram, incapatanata, fericita, singuratica. Femeie dupa 30. Femeie cu trecut. Eu.

Dupa aceasta, toate au venit, incet, pe rand.

Uneori, cand mi-e dor de femeia care eram cand am ajuns in acest oras, ma duc sa ma plimb langa Port si savurez din studentii numerosi pe care ii vad acolo. Multi din ei sunt abia ajunsi in acest oras, si inca traiesc acele clipe tulbure de primele intalniri cu acest oras frumos, dar pe alocuri atat de sarac. Acum, cand decid sa ies, stiu exact unde ma voi simti bine. Stiu exact cu cine vreau sa ma vad si cu cine nu. Pentru un introvert cu stagiu, stiu exact cand pot sa fiu parte din acestui oras viu, si cand vreau sa fiu acasa.

Salonicul m-a invatat sa imi urmez intuitia, sa cred in maine, si sa traiesc in azi. M-a invatat sa nu prind radacini, totodata sa imi urmez dorinta de a creste flori in casa, casa care ma va gazdui poate inca maxim un an.

Aici am invatat a dansa, a iubi, a crede. Probabil cele mai grele lectii au fost legate anume de incredere si acceptare.

Am invatat sa traiesc cu depresie, cu singuratate, cu frustrarile adanci, atat de greu digerabile.

Cand l-am zarit pentru prima oara nu fusese dragoste de la prima vedere. Totusi, nicioadata nu am iubit un oras mai mult.

Un video foarte recent si extrem de frumos despre Salonic si comunitatea de dans din care fac parte, aici.

REMOMENDARI GASTRONOMICE:

Locuri cu privelisti:

  • OTE Tower: SKYLINE Café-Bar (Egnatia 154, Thessaloniki)
  • Electra Palace Roof Garden Cafe (Aristotelous Square)

Locuri fantastice pentru mic dejun sau deserturi:

  • Estrella (P. Mela 48, langa Biserica Agia Sofia) – recomand bugatsan cu fructe de padure sau velvet pancakes,
  • Blé (Agias Sofias 19) varietate de dulciuri
  • Estia (Dim. Gounari 8, langa Turnul Alb) varietate de dulciuri
  • Elenidis (Colt intre strazile Gounari si Timisiki) are specialitatea locala: Triunghiuri cu crema dulce (Trigona with cream)
  • Recomand orice loc unde dimineata se poate de cumparat bugatsa cu crema dulce sau cascaval (bugatsa with cleam or cheese).

[1] https://wizzair.com/en-gb/information-and-services/about-us/news/2018/02/08/wizz-air-announces-a-new-route-from-iasi#/

[2] https://www.wanderlust.co.uk/content/short-break-in-thessaloniki-greece/

[3] http://www.inthessaloniki.com/en/roman-forum-roman-agora

[4] https://en.wikipedia.org/wiki/Arch_of_Galerius_and_Rotunda

[5] https://www.tripadvisor.com/RestaurantsNear-g189473-d5890333-Ladadika_District-Thessaloniki_Thessaloniki_Region_Central_Macedonia.html

[6] https://thessaloniki.travel/en/exploring-the-city/interesting-districts/port

[7] https://www.lonelyplanet.com/greece/thessaloniki/attractions/plateia-aristotelous/a/poi-sig/1574126/359498

[8] https://en.wikipedia.org/wiki/White_Tower_of_Thessaloniki

[9] https://en.wikipedia.org/wiki/Folk_Art_and_Ethnological_Museum_of_Macedonia_and_Thrace

Text: Cristina Hiraeth

Social

Pentru mine

Eu de vreo trei ani m-am liniştit cu plecarea din ţară. Am decis să-mi văd de treabă aici, să schimb ceea ce pot schimba aici, să-mi investesc timpul, energia, resursele în oamenii care îmi sunt dragi, oricât de mulţi sau puţini ar fi. Credeam, naiv, că fiecare cetăţean bine intenţionat, contează.

E adevărat, s-a întâmplat de câteva ori să regret decizia luată. Au fost cazuri când începeam să mă agit serios. Apoi, cum îi şade bine omului, intram iar în zona – care nici măcar de confort nu poate fi numită – că se poate, se poate de trăit şi aici, de lucrat, de schimbat, de progresat.

Apoi a plecat Ilinca.

Plecarea ei a pus punct la foarte multe. Credeam eu. Tot atât de naiv. Punct la indignarea mea faţă de corupţia din sistemul de învăţământ, faţă de toaletele insalubre din şcoli, faţă de prostiile scrise în manuale, faţă de agresivitatea unor profesori, faţă de oamenii care nu se spală, nici seara şi nici dimineaţa, şi cu care copilul meu trebuie să circule într-un troleibuz şi să leşine, faţă de incertitudinea în caz de probleme de sănătate etc. Atunci mi-am zis, “Da mai duceţi-vă toţi dracului, las să se mai indigneze şi alţii. Copilul meu nu va mai fi victima acestui sistem, iar eu îmi voi căuta, în sfârşit, numai de interesele mele mici şi mititele.”

Dar uitasem un lucru. Eu tot contez. Nu doar prezentul şi viitorul copilului meu contează. Nu totul se măsoară prin bunăstarea copilului pe care îl naşti şi/sau creşti. Viaţa mea, chiar şi fără copil sau copii, cât de mică şi mititică ar fi ea, contează. Pentru mine contează. Şi faptul că copilul meu s-a mutat într-o ţară unde pentru liberté, égalité, fraternité oamenii şi-au dat viaţa, unde e protejată, iar eu – liniştită pentru ea, nu înseamnă că eu nu trebuie să cer să-mi fie respectate drepturile în ţara a cărei cetăţeană sunt.

Eu azi voi ieşi să protestez nu pentru copilul meu, nu pentru viitorul lui. Voi ieşi pentru mine. Pentru prezentul şi viitorul meu.

Text: Diana Guja

Din viață

Vreau să îmbătrânesc vie

Are mama o vecină. E femeie în vârstă. Aceasta și-a făcut un obicei prost să tragă de mâner și, dacă ușa nu e încuiată, să intre la mama în apartament. Na, are femeia treabă, doar n-o să sune la ușă! Când răposatul ei soț era încă printre cei vii, el făcea același lucru. Într-o zi m-a prins în veceu. Chiar și atunci el n-a înțeles de ce trebuie să sune la ușa vecinilor.

Săptămâna trecută, fiind acolo cu treabă și uitând că trebuie să încui ușa când intru în casă, mă trezesc cu Zoia Fiodorovna în prag.

-Dianușca, tu ești? Da mama nu-i?

-Nu-i, Zoia Fiodorovna. E plecată. Ați vrut ceva?

-N-aveți pâine?

-N-avem, Zoia Fiodorvna. Mama e plecată și n-are cine mânca pâine cât ea nu este.

-Mi-au adus copiii ăștia mâncare, dar pâine nu mi-au adus… Mă gândeam s-o rog pe mama să meargă până la magazin.

Nu e nici mama fată mare și un drum până la magazin se poate întâmpla să fie și pentru ea epuizant. Dar, mă rog, Zoia Fiodorovna e bătrână, iar în ultimul timp arătă din ce în ce mai neputincioasă.

-Zoia Fiodorovna, merg eu să vă iau pâine, stați fără grijă.

Sincer vorbind, nu-mi place să merg la magazin după pâine. Niciodată nu mi-a plăcut. Am rămas cu o amintiri neplăcute din timpul copilăriei sovietice, legate de magazinele alimentare. Dar n-o puteam lăsă pe Zoia Fiodorovna fără pâine, mai ales când o vedeam atât de puțină, fragilă, gheboșită, cu niște haine pe ea, ca vai de capul lor, de parcă nici n-a purtat vreodată rochii înflorate, sandale pe tocuri și genți asortate. Știu că a purtat. Am văzut-o.

Mi-a întins banii. Mi-a spus că sunt exact atât cât costă pâinea, dar erau mai puțini. I-am luat fără să comentez.

Drumul până la magazin e scurt și n-am avut timp să mă gândesc la ce poate face bătrânețea din noi, așa că am luat aceste reflecții cu mine, după ce i-am întins pâinea cu târâțe de grâu, de 3 lei 20 de bani și am încuiat ușa după mine.

…și doar acum câțiva ani, Zoia Fiodorovna urca pe scară și schimba becurile pe etaj, își prindea părul în coc, purta rochii și alerga iute de câte cinci ori pe zi la magazin…

Să trăiești o viață, să lucrezi ca toată lumea, să naști un copil și să-l pui pe picioare, să-ți cumperi un apartament, pe urmă al doilea, să-ți faci o vilă, să crești flori și legume, să ieși la pensie, să-ți vezi nepoții crescând, să ajungi să ai strănepoți – dar să fii atât de singură, să ajungi atât de vulnerabilă, să te desprinzi atât de mult de ceea ce ai fost cândva, să ajungi o umbră, care ocupă un spațiu transformat, cu prețul neglijenței și indiferenței tuturor, într-o peșteră, în care nu mai intră aerul proaspăt și lumina – este o adevărată dramă. Dramă țesută de-a lungul anilor din firele invizibile ale dezinteresului față de propria viață, față de cine ești și care e locul tău în lume. Drama femeii dizolvate în soț, familie, casă, nepoți.

Eu deseori mă gândesc la cum voi îmbătrâni. Care vor fi condițiile mele de viață, cât de bine îmi va merge capul, cu cine voi comunica, dacă voi continua să lucrez, cum voi arăta și ce voi purta. Văd bâtrânețea ca pe o etapă spre care trebuie să mă îndrept conștient, plină de curiozitate, cu un bagaj de experiențe, dar și confort material, cu un fizic care să nu mă părăsească la primul curent din transport, cu o minte lucidă, cu planuri pe măsura puterilor care îmi vor râmâne. Pentru că, până la urmă, contează foarte mult cum ieși din viață.

Ceea ce văd, însă, acum în jurul meu sunt oameni care, odată cu venirea bătrâneții, au murit social – și au făcut-o voluntar, iar carcasa care mai există, se târâie cum poate, cerându-și parcă scuze pentru faptul că mai respiră.

Vreau să îmbătrânesc altfel. Vie. Asta dacă nu va da vreo boală degenerativă a creierului peste mine.

Text: Diana Guja

Foto: JORGE LOPEZ /Unsplash

Din viață

Formula fericirii

Doi litri de apă
Opt ore de somn
Culcare și trezire la ore fixe
16 mii de pași
Cinci mese ușoare
Zece pagini dintr-o carte
Două articole pe teme serioase
Trei articole pe teme de actualitate
O oră de radio internațional
Opt ore de lucru
Trei ore de comunicare cu prietenii și colegii
O oră de comunicare cu copilul

Cu timpul înțelegi că excesele nu duc la nimic bun. Și le încetezi. Disciplina, în limitele rezonabilului, este cea mai accesibilă și reală formulă a fericirii și obținerii a ceea ce vrei.

Social

“My life is not your porn” 

Să ieși în stradă și să-ți manifești dezacordul (dar și bucuria) cu ceea ce se întâmplă în societate, este una dintre libertățile fundamentale ale omului și una dintre cele mai eficiente forme de presiune asupra clasei coducătoare.

Femeile din Coreea de Sud (în comparație cu multe femei din Moldova) se vede că își cunosc bine drepurile și sunt pregătite să lupte pentru cele care le sunt încălcate. Astfel, aproape 30 000 de femei din Coreea de Sud au ieșit pe străzile orașului Seoul, pentru a-și arăta furia împotriva industriei pornografiei de pe camerele de filmat ascunse în locurile publice. Acesta a fost cel mai mare marș feminin din istoria țării.

Participantele la marș purtau pancarte cu slogane, pe de o parte simple, inspirate din viața de zi cu zi, dar pe de altă parte șocante, deoarece prin simplețea cuvintelor putem înțelege gravitatea situației în care femeilor li se încalcă un alt drept fundamental, dreptul la viața privată: „Viața mea, nu e pornografia ta”, „Vreau să mă cac cu garda jos”.

În general, coreencele au devenit foarte active în ultimul timp. Acum câteva săptămâni, femeile din această țară au mai protestat masiv împotriva atitudinii laxiste a poliției când vine vorba de pedepsirea acestui tip de crime, care sunt comise majoritar de bărbați.

Majoritatea participantelor la marș purtau măști, din frică să nu fie expuse unor eventuali hărțuiri în mediul online.

„Molka” sau pornografia de pe camerele ascunse nu este un fenomen nou în Correa de Sud, amploare lui însă a crescut dramatic în ultimii ani. Astfel, conform unui studiu din acest an, dacă în 2006 crimele sexuale comise cu implicarea camerelor ascunse reprezentau doar 3.6%, atunci în 2015 acest număr a crescut până la 24.9%.

Stațiile metrourilor sunt locurile cu cele mai multe camere, dar ele pot fi găsite și în trenuri, autobuze, localuri, hoteluri etc. Unele camere au fost găsite chiar și colacii de la veceurile din locurile publice. Mai mult decât atât, unii bărbați încorporează camere minuscule în încălțăminte, pentru a filma pe sub poalele femeilorau invadat industria porno, creând o nișă foarte lucrativă.

Foto: Google

Părțile corpului

Școala menstruației

Ciclul, menstruația, sângele menstrual, indiferent ce nume îi dăm, rămâne unul din marile tabuuri feminine. Pentru a pune capăt acestei stări de lucruri, spaniola Erika Irusta și-a inventat o nouă meserie: „pedagogă de menstruație”.

Interesul pe care îl are Erika Irusta pentru coprul feminin a fost declanșat de o serie de experiențe trăite și, în primul rând, de munca sa de doula – femeia de lângă femeia însărcinată și apropiații ei, care e atentă la dorințele și necesitățile ei și o urmează în alegeri”. Atunci Erika realizeză că femeile au tendința să se întrebe ce se întâmplă mai jos de gâtul lor doar când începe să le crească burta. Motivată de această constatare, Erika își începe cercetările, mai ales că a simțit la unele femei o frustrare, apărută în urma dorinței idealizate a unui tip de sarcină și naștere, și realitatea, care e cu totul alta. Alt factor declanșator care stă la originea muncii pe care o face, a fost violența obstetricală, victima căreia a fost mama sa, ajunsă în prag de moarte în timpul nașterii și ieșind din ea fără uter. Revolta împotriva metodelor de contracepție care servesc, în opinia ei, doar pentru a controla corpul femeilor și a-l reduce doar la funcția reproductivă, a fost un alt motiv pentru a se lansa pe drumul roșu, drumul menstruației, așa cum își va numi, ulterior, școala.

Ceea ce a urmat a fost începutul redescoperire a corpului feminin, prin ateliere, pe care din 2010 le organiza în toată Spania. În urma succesului acestora, Erika lansează sesiuni online, pentru a ajunge la un public mai numeros. Obiectivul comunității rubinii era de a furniza materiale didactice, elaborate pentru femeile adulte.

„Atunci când suntem adolescente sau fete tinere, problema majoră sunt femeile adulte”, spune Erika. Pentru ea, important nu e ceea ce se vorbește despre menstruație, ci felul în care aceasta se trăiește, întrebarea majoră fiind care este relația pe care o avem cu corpul nostru. Toate acestea fac parte din tezaurul cultural, transmis din mamă în fiică, de aceea o parte a lucrului pe care îl face Erika constă în despletirea relațiilor dintre mame și mamele lor, apoi dintre mame și fiice. Esențialul trece prin mamă, gardiana culturii. „Mama e un soi de poliție a sistemului”, spune Erika.

Succesul inițiativei a fost enorm și imediat, lipsea, însă, comunicarea de fiecare zi între femeile implicate în aceste ateliere, un moment important în procesul de cunoaștere a propriei funcționări, ceea ce însemna și lipsa unui suport emoțional, pe care îl putea oferi comunitatea memebrelor sale în zilele de menstruație, când femeile femeia se pot simți rău, dar sunt în continuare nevoite să îndeplinească anumite obligații sociale, cum ar fi să meargă la serviciu. Ca urmare a acestei cereri, Erika Irusta a inițiat comunitatea SOY1, SOY4 (sunt1, sunt4), un laborator unde femeile fac cercetări despre corpul lor și o adevărată școală în care autoarea ideii oferă cursuri. Aceasta e deschisă șapte zile din șapte, 24/24, 365 zile din an, funcționând ca un spațiu educativ, unde conținutul este creat în dependență de necesitățile membrelor.

Beauty in Blood, de Jen Lewis

La „El camino rubi”, cum se numește această școală a menstruației, prima din lumea și, deocamdată, unică de felul său, femeile vin din toate zonele planetei și din toate păturile sociale. Comunitatea numără 20 456 de membre, cu reprezentante din peste 1o naționalități. Numărul locurilor în școală este limitat, pentru a respecta dinamica grupului și calitatea educației oferite.

Munca Erikăi Irusta constă în abordarea experienței menstruale, pornind din unghiuri diverse și având ca reper diversitatea corpurilor feminine. Pedagogia ei are la temelie științele sociale și cele ale educației: „eu nu cred că știința clinică poate să explice totul, sunt convinsă că atât antropologii, cât și istoricii au ce spune la acest subiect”, e de părere Erika.

Menstruate with Pride, de Sarah Maple

Pentru Erika Irusta, baza muncii sale e foarte simplă și anume – body literacy (lectura corpului).  Pentru a o învăța, ea își invită elevele să ducă un registru al corpului lor. Ea inventat și conceptul de „scriitura pizdei” (coño-escritura), care, literalmente, înseamnă a scrie cu vulva, a-și dezvălui interiorul corpului pe hârtie. Această practică, așa cum o trăiește Erika, este despre concetrarea asupra a 12 puncte – starea creierului, corpului, fluxului, ovulației, zilei, frici, dorințe, cine sunt azi?, sociabilitate, muzica care o ascult, cartea care o citesc, dar, susține ea, fiecare femeie poate să scrie ce vrea, ceea ce contează în acest exercițiu este ca femeile să poată accede la corpul lor, ajutate de acest registru, să poată compara reacțiile, senzațiile, deoarece fiecare femeie dispune de un cockail propriu de hormoni. Acest registru individual e eliberator, el ne face să înțelegem că nu suntem nebune, doar ciclice, în normalitatea unui corp care evolează în 28 de zile.

 

Sursa: tv5momde.com

Foto: nuevamujer.com

Dragă redacție

De ce să bei de Paște până crapă burta – e normal, dar să iubești – nu?

Am fost oprită de un preot în rutieră, pentru că purtam tricoul ,,Fără Frică” și preotul afirma ca pătratul negru e un simbol de al Satanei. Eu i-am explicat foarte politicos, că acest pătrat are o inimă în interior și, respectiv, nu poate fi simbolul Satanei. La care el mi-a zis ,,Necredincioasă ce ești, așa-i generația asta, needucați doar, ,,gamasăxualiști” peste tot”. Eu am tăcut și m-am așezat, nu știam ce ar trebui să mai spun. Poate că ar fi trebuit să spun ceva…

Am mai avut așa un caz cu un taxist, care afirma că ,,Pedicii nu au de ce să trăiască, ei nu o să ajungă nimic în viață. Atunci eu mergeam spre marșul Fără Frică. M-am cam certat cu taxistul, care era un rasist, sexist și homofob. I-am spus că sunt tolerantă, că fiecare are dreptul la viață, la învățământ și așa mai departe. Dar era prea închis la minte să mă înțeleagă sau, cel puțin, să încerce să o facă. Mi-a spus că Dumnezeu nu îi iubește. La ieșirea din taxi mi-a spus ,,Sper că nu te-am obijduit cu nimic”, la care eu i-am răspuns ,,Nu, nu am atras atenție la așa bred, apropo, sunt lesbiană”. Cred că prima oară am fost așa bucuroasă să ies din taxi.

Mi se pare extrem de stranie răutatea acestor creștini si veșnicii credincioși ai lui Dumnezeu. Oare El nu îi iubește pe toți? Oare nu El ne spune să fim toleranți, să nu ucidem etc.? De asemenea, extrem de stranii mi se par oamenii care afirmă că trăiesc conform Bibliei, dar consumă alcool cât încape și oleacă mai mult, care își fac tatuaje și piercing, care fac o grămadă de păcate. De ce să bei de Paște până crapă burta – e normal, dar să iubești – nu? De ce iubirea e interzisă, mai ceva ca în telenovelele spaniole?

Text: Laura Vition