All Posts By

Teotitude

Dragă redacție

Liusia

Liusia e o femeie gospodina dintr-un sat de la nordul Moldovei.

Liusia e sotie de fost presedinte de colhoz. Liusia are casa cu 2 etaje si 3 copii maturi. Dintre care 2 locuiesc in România. Liusia toata viata si-a spalat, călcat, hranit si asteptat barbatul. Liusia e linistita. Liusia face brânza buna de la care cumpara jumate de sat, ca e femeie curată.

Liusia a avut 4 tentative de suicid.
Liusia nu mai vrea sa traiasca. Sotul o numeste idioata proasta, copiii au viata lor si nu tare isi bat capul. Au vrut sa o duca la medic. Dar ea a refuzat. A zis ca ea nu e nebuna, sa fie inchisa in casa de nebuni. Si copii s-au linistit. Au incercat. Si-au facut datoria…

Mahalaua zice ca ce, Liusia nu se poate lua in maini? E ninormala. Trebuie dusa la Costiujeni. Doar ca ea are o depresie serioasa. Nu sunt medic, dar o cunosc, si asa mi se pare.

Liusia muncește, a facut reparatie toata casa,… dar nu vrea sa traiasca. Liusia are 50 ani, si fiecare zi ar putea fi ultima pentru ea. Si toti tac, si isi cauta de treaba…

Cate Liusi mai sunt oare, de care nimanui nu le pasa?

Text: L.

Foto: Sasha Freemind/Unsplash

Din viață

Nu asculta ce spune lumea, că rămâi cu fundu gol…

Mi-era cumva dor de scandalurile bârfite prin satul meu. Și deși nu mi-am pus scopul să le aflu intenționat, și nici nu mi-am ciulit prea tare uechile la vorba lumii, tot am auzit o istorie. Un deliciu de istorie, care m-a făcut să râd isteric.

Eroiii sunt oameni pe care-i cunosc, care-mi sunt mai mult sau mai puțin indiferenți și care uneori fac niște prostii de mai mare dragul. Și această istorie este purul adevăr.

Să știți că omul este o ființă misteroasă. Niciodată nu poți să știi când i se trezesc virtuțile și remușcările.

Așa se face că înainte de Paște, adică în Postul Mare cum i se zice de creștinii ortodocși, gospodarii și gospodinele plecați la muncă peste hotare, se întorc ca să mai scuture niște covoare, să mai văruiască niște trotuare sau copăcei, să mai ardă frunzele și crenguțele căzute din copaci pe timpul iernii. Și toate aceste activități nu-și au rostul, dacă nu sunt discutate pe îndelete peste garduri, pe la porți sau chiar pe la fântâni.

Eroina noastră, să-i zicem Mărioara (frumos nume) făcea și ea curat prin grădină, ce făcea n-am idee, că era gardul înalt și des și nu se vedea nimic.

O altă eroină, vecina ei pe nume Sofica (tot frumos nume), se afla în acel moment în grădina ei, și s-a oprit din muncă, pentru că pe drum trecea o altă femeie, să-i zicem Ioana, spre exemplu.

Sofica și Ioana au început o discuție tare interesantă despre noutățile din sat, iar Mărioara, mă rog, își făcea de lucru tot pe lângă gard, că era tare interesant să asculte și ea. Și pentru aceste două cumătre, Sofica și Ioana, au observat manevra Mărioare, au schimbat strategic cursul discuției:

– Auzi, întreabă Ioana, da acolo la Roma, cum mai merge?

Sofica oftează tragic și răspunde:

– Ei cum să meargă, greu merge, pe unde este de lucru, pe unde nu-i, și de unde mai ai, te mai și fură tot neamul tău.

– Ei da, nu mă nebuni, da cine?

– Ei cine, ai noștri, de aici din sat…

– Da ce ți-o furat?

– Da numai ce nu mi-o furat, și haine și lucruri, și o geantă pe care am găsit-o la urnă, da era nou nouță.

– Da precis știi cine e?

– Da cum să nu știu dacă mi-e vecină?

Ioana face din cap spre casa Mărioarei și cască ochii mari, Sofica dă din cap aprobator, dar știind că Mărioara-i după gard, schițează un zâmbet șugubăț și declară:

– Știi, dacă o avea rușine, măcar să-mi arunce toate lucrurile peste gard și o iert, că acum îi Postul Mare și trebuie să fim și noi oameni.

– Ia seama să nu ți le arunce chiar.

Râd amândouă și-și iau rămas bun. Sofica s-a dus în casă.

A doua zi bărbatul Soficăi iese dis-de-dimineață afară din casă dar se întoarce repede:

– Fa Sofică, ia ieși afară…

– Da ce s-o întâmplat?

– Da tu ieși să vezi.

Iese Sofica din casă și vede lângă gardul dinspre drum – o grămăjoară de haine, niște pantofi și geanta ei italiană deasupra grămăjoarei. Văzând asta, zâmbește cinic și așa cum era, în cămașă de noapte iese din ogradă și se duce și bate la poarta Mărioarei:

– Mărioară, Mărioară – ia ieși la o vorbă…

Iese Mărioara din casă, încruntată, vine la poartă, o deschide și rămâne în ogradă, cu brațele încrușișate la piept:

– Ce vrei?

– Auzi Mărioară, mulțumesc că mi-ai întors hainele, da acolo lipsește ceva, n-ai uitat? Unde-s cei 300 euro? Nu i-am găsit în niciun buzunar.

– N-am luat eu niciun ban…

– Auzi Mărioară, tu pe mine nu mă fă proastă, nu mă interesează ce-ai să faci, poți să vinzi calul și ce mai ai în jurul casei, da să-mi întorci banii că te bag la pușcărie.

Atât a spus, și s-a dus. Acasă bărbatul Soficăi, privea hainele ”pierdute” și se prăpădea de râs.

Iar peste o săptămână, Mărioara a vândut calul și i-a întors toți banii furați Soficăi, i-a aruncat peste gard, într-un pachețel, legat de-o piatră.

Morala acestei istorii este: Nu asculta ce vorbesc vecinii peste gard și n-ai să vinzi bunătatea de cal de la gospodărie.

Text: Diana Mihuță

Arta

Jeanloup Sieff, fotograful melancoliei si frivolitatii

De frumusete nu scapi. Ea te urmareste peste tot.  Asa s-a intamplat si cu Jeanloup Sieff, una din acele descoperiri intamplatoare, care devine o picatura in paharul in care aduni tot ceea ce ai vrea intr-o zi sa poti revarsa lumii.

Jeanloup Sieff (1933-2000) a fost un fotograf francez. Unul din cei mai buni, renumiti, curtati si cautati.

Sieff si-a inceput cariera in 1956, lucrand pentru revista “Elle”, fiind cel care a introdus elemente de erotism intr-o zona pana atunci destul de conservativa. Modelele lui exhibau cate un brat sau umar gol sau isi arcuiau spatele gol in fata camerei, ceea ce era considerat curajos pentru perioada respectiva, cand revistele erau pline cu fotografii de femei total imbracate, pozand rigid.

In 1961, Sieff paraseste Parisul pentru New York, unde lucreaza pentru Harper’s Bazaar, Vogue si Esquire. In 1966, se intoarce la Paris.

Spatele si posteriorul, acestea erau partile corpului pe care Sieff prefera sa le fotografieze. “Uneori”, spunea el, “fata nu este interesanta, pe cand corpul este. Uneori fata este o distractie”.

Sieff a trait asa cum a fotografiat. El spunea ca niciodata nu si-a pierdut interesul pentru peisaje si femei si ca viata lui nu e decat o continuitate a copilariei sale. Frivola si efervescenta.

Părțile corpului

Și iar întrebarea ceea… Da’ cum ai slăbit?

Săptămâna viitoare emisiunea Optmart SRL o să fie neașteptat de interesantă. Pentru mine neașteptat, deoarece niciodată nu mi-a trecut prin cap că m-ar putea interesa așa teme. În fine, mai multe acum nu vreau să dezvălui, în afara de faptul că Alla Donțu la începutul emisiunii m-a întrebat cum am slăbit atât de mult (emisiunea nu e despre slăbit:)).

Întrebarea asta mi s-a adresat un număr record în ultimele 6 luni. Mai mult chiar decât întrebarea cum mă simt după plecarea Ilincăi, cea care era în top anul trecut.

Și când să răspund, am început să mă cam bâlbâi. Or, eu am meteahna asta de a fi sinceră, de a nu duce lumea în eroare cu jumătăți de adevăruri, de a fi sigură că am fost înțeleasă corect (mă lecuiesc acum la psiholog) și tot rugumând răspunsuri exacte și un milion de paranteze, iese, că până la urmă… nu vreau să răspund. Păi iată, în stilul ăsta am și răspuns în emisiune 🙂 După care câteva zile m-am gândit că nu am fost exactă și că a ieșit că sunt o mincinoasă, când de atâtea ori am scris anul trecut că alerg, că merg la tot felul de masaj, cu aparate și fără, la proceduri.

Adevărul este că am început să slăbesc vizibil mai târziu, când nu mai făceam nimic special, când alergam cu mult mai rar sau deloc, deoarece dăduse frigul, când am intrat într-o fază mai proastă și uitam să mănânc sau nu aveam poftă de mâncare și de nimic, de fapt. După care lucrurile au revenit la mai bine decât normalul de până atunci, am început să mănânc, chiar și dulce, am redus fumatul până aproape de 0, dar kilogramele nu se întorceau, ceea ce pentru mine a fost neașteptat. Să nu zic, extrem de neașteptat.

Am impresia că mi s-a schimbat tot metabolismul. Că eu m-am schimbat. Că omul în care mă transform acum nu mai are nevoie de toate acele kilograme. El pur și simplu a spus “nu, merci, mă descurc fără”.

Acum cântaresc atât cât cântăream la 19 ani. Am găsit niște haine cusute în perioada ceea, pe care le păstram pentru Ilinca. Eram sigură că pentru mine ar fi fost utopic să sper că le-aș mai fi putut purta. Le-am probat, îmi vin.

Din toate femeile de pe linia mamei, despre care știu că au fost până la mine, eu sunt prima care a rupt linia obezității. Ceea ce pentru mine e foarte important. Mai ales, știind că se aștepta că nu voi avea scăpare.

Am revenit la alergat. Și asta îmi aduce atâta liniște, satisfacție și dorință de a trăi. Și dacă alergatul îmi va ajuta să mențin și kilogramele de acum, cu atât mai bine.

Iată acesta e răspunsul pe care mi-ar fi plăcut să-l fi putut formula în timpul filmărilor.

Text: Diana Guja
Foto: selfie după 9 km. Azi în total am făcut 13 km.

Dragă redacție

Credeam ca o sa ma simt matura cand o sa zbor singura

Imi place sa calatoresc cu avionul.

Imi place sa ies din casa cu o valiza si sa verific de 2 ori daca am luat pasaportul. Imi place sa intru in taxi, si sa ies. Imi place sa stau in rand la check-in. Sa trec prin labirintul care duce la controlul de pasapoarte. Imi place sa zambesc controlorilor. Imi place sa imi pun toate chestiile in cutie si sa le iau dupa ce trece scanerul. Imi place sa ma scaneze cu aparatul acela, chiar daca nu stiu cum se numeste.

Imi place sa beau cappuccino si sa mananc sandwich cat astept ora sa ma duc la poarta. Imi place sa ma uit la alti oameni care stau la poarta. Imi place sa intru in autobuz, apoi in avion, sa imi pun centura de siguranta si sa astept pana stuardesele termina discursul in caz de accident sau turbulente. Imi place sa calatoresc cu mama, cu mama si prietena ei, poate cu 2 prietene, cu bunica.

Si iata, ziua in care eu calatoresc singura, mai bine zis insotita de stuardesa. Incepand cu faptul ca intru in autobuz ultima, in cabina soferului, si in avion intru cu 5 minute inaintea tuturor si ies ultima. Asa singura, 3 ore sa zbori, se simte asa o perioada lunga. Nu ai cui pune intrebari si nu ai cu cine sa glumesti.

Credeam ca o sa ma simt matura cand o sa zbor singura. Acum nu stiu daca asa se simt maturii mereu sau daca asa ma simt eu.

Text: Laura Vition

Din viață

N-o sa te faca nimeni gay, Victor!

Saptamana trecuta am fost la un training pentru colaboratorii Politiei, organizat de GENDERDOC-M, ong-ul care apara si promoveaza drepturile lesbienelor, gay-lor, bisexualilor si transgenderilor (LGBT) din Moldova, pentru care lucrez acum. La training s-a vorbit despe discriminarea persoanelor LGBT din perspectiva drepturilor omului, iar daca mai simplu – despre stereotipurile legate de persoanele homosexuale, despre mituri, despre discriminare, in general, si discriminearea persoanelor LGBT, in particular.

Ceea ce s-a intamplat acolo, pe parcursul a doua zile, mi s-a parut foarte curios. In tot acest timp, eu am stat in spatele salii, la o masa, in fata calculatorului, la care lucram. Cu o ureche ascultam ce se vorbeste, iar cu o mana imi faceam notite.

Sa fii intr-o sala cu vreo 10 politisti de toate varstele, de la sectoristi, care au o experienta bogata in cazurile de violenta in familie si tot ce se poate intampla in casa unui om, la anchetatori, care au in experienta lucrul asupra celor mai odioase crime din oras, la colaboratorii din “Fulger”, destul de beligeranti, de altfel (“Daca trebuie de iesit la razboi, iesim la razboi”), plus doua politiste, probabil cele mai tinere din tot grupul, unde doua femei, dintre care una lesbiana, vorbesc despre sexualitate (aici, politistele prezente s-au rusinat si au spus “Lasa mai bine sa vorbeasca baietii”), apoi despre orientarea sexuala, trecand prin diferite blocaje, negari, conflicte si neintelegeri, pentru mine a fost ca un botez in ale discutiilor grele si incomode.

Nu am de gand sa sustin nicio secunda ca politistii moldoveni sunt total nepregatiti sa discute pe asa teme sau ca sunt inchisi la minte, dar nu voi sustine nici contrariul. Gradul lor de pregatire, de informare, de deschidere si toleranta fata de persoanele homosexuale este diferit de la caz la caz, dar in medie, presupun ca situatia acum este mai favorabila decat era cu cativa ani in urma.

Apropo, politistii tot sufera din cauza stereotipurilor legate de profesia lor. Pe ei, de exemplu, ii deranjeaza avertizarile pe care le fac parintii copiilor “obraznici” despre cum “va veni nenea politist si te va inchide/pedepsi.” In plus, ei sunt constienti ca sunt asociati cu banii si coruptia.

Daca e sa fiu sincera, mi-a luat o saptamana, ca sa asimilez impresiile cu care m-am intors acasa (trainingul a avut loc la Vadul lui Voda), ca sa ies din acea zona, care la sfarsitul celei de-a doua zile, s-a infierbantat destul de mult, in contrast cu inceputul trainingului, cand toti vorbeau atent, putin jenati, ca niste elevi cuminti. Cele mai multe discutii au fost despre “alegerea” orientarii sexuale, se intelege greu spre deloc faptul ca aceasta nu este o alegere deliberata, constienta; frica de a nu fi atras in “astfel” de relatii, care iarasi porneste de la neintelegerea a ceea ce inseamna orientarea sexuala; surprindere la aflarea faptului ca persoanele homosexuale pot avea o viata de cuplu ordinara, cu aceleasi griji si bucurii ca intr-un cuplu heterosexual, mai mult, ca in cuplurile homosexuale tot sunt certuri, abuzuri si violenta si ca un cuplu de lesbiene asta nu inseamna doar mimimi.

In tot acest timp m-am gandit cum sa scriu ceea ce am vazut, auzit, simtit la acel training, care a fost mai mult decat o sesiune de informare pentru bifa, fara ca sa intru in niste zone gri in care acum nu am niciun chef sa intru sau sa le analizez. Asa ca am decis ca voi scrie cuvintele, propozitiile, frazele care pe mine m-au agatat si pe care le-am notat in carnet.

Femeia intotdeauna va ramane femeie, iar barbatul – barbat.

Functiile reproductive nu au fost anulate.

De ce ne povestiti despre asta? Ce reactie asteptati de la noi?

Poate ne pregatiti pentru ceva?

Vrei sa te iubesti, iubeste-te acasa! (asocierea homosexualitatii exclusiv cu activitatea sexuala.)

Nu am nimic cu asta, numai sa nu fie propaganda.

Eu nu ma duc acasa sa le povestesc parintilor cum fac sex (unul din cele mai comune mituri despre persoanele LGBT este ca ele vorbesc numai despre sex si ca, in general, fac sex de dimineata pana seara, fata de toata lumea.)

Eu nu stiu cum se explic copilului asta. Eu ma tem cand el o sa ma intrebe.

Asta e doamne fereste (s-a evitat pana in ultima clipa folosirea cuvantului “homosexualitate”).

Noi suntem altfel. Nu ne comparati cu cultura europeana.

Noi nu suntem gata.

Eu am fost educat altfel. Poate copiii mei o sa primeasca…

Genetic suntem programati asa (adica, sa ne reproducem).

Sensul omului este pentru a continua viata.

Noi va acceptam… Dar noi avem frica de promovarea asta in gradinite, scoli…

Cum poate copilul de pana la 9 ani sa stie ce vrea? (cu privire la transgenderi)

Nu voi suporta sa vad doi barbati, tinandu-se de mana. Femeile nu ma deranjeaza… Nu-i voi bate desigur, nu-i voi injura, dar nu…

M-a intristat istoria doamnei Angelica (o parte importanta a trainingului este coming-outul Angelicai Frolov; dupa el in sala se lasa o liniste grea, toti digera ceea ce Angelica a povestit. Or, o istorie reala, din viata omului care povesteste, face cat o tona de teorie).

Din punctul meu de vedere, ei sunt oameni nenorociti… asta e parerea mea (adica, nefericiti).

Dumnezeu cu dansii.

Eu nu as fi gata sa-mi dau copilul la gradinita si scoala unde sa le povesteasca despre asta.

Nu ma afecteaza, atat timp cat nu am legatura cu asta.

Sunt tolerant, dar cu limite…

Mi s-a creat impresia ca sunteti heterofobe (despre speakeri, dintre care una e heterosexuala).

Scietatea americana este straina noua (cu referire la cercetarile facute de americani, folosite la training).

Sa aveti incredere in Politie (poate eu sunt naiva, dar pentru mine aceste cuvinte simple, inseamna o victorie).

Noi trebuie sa iesim cumva din aceasta zona gri in care ne aflam cu totii acum. Cand parca se vorbeste, dar parca nu gura deschisa, cand parca ne mai temem, dar nu stim exact de ce, cand parca ne incomodam sa intrebam, sa privim realitatea in ochi, sa recunoastem ca ne e frica de necunoscut si ca sunt atatea lucruri pe care, pur si simplu, nu le intelegem si de aceea suntem incapabili sa le acceptam. Sa nu stii nu e o rusine. Sa te inchizi in nestiinta, constient, este o rusine (desi, nu tare imi place acest cuvant).

Ps: titlul este, de fapt, o replica de la training, a unui politist catre altul, in contextul in care unul din cele mai raspandite mituri despre homosexualitate este faptul ca aceasta ori e contagioasa, ori esti ademenit in mrejele ei si nu exista nicio scapare.

Text: Diana Guja

Foto: selfie de la training

Copii

E atât de straniu să vezi cum îți crește copilul…

Copiii, părintele cărora ești, au o proprietate magică de a te surprinde, a te învăța, a te conduce, a-ți deschide ochii și a te pune față în față cu inevitabilul, cu miraculosul, cu viața.

Eu am învățat foarte multe de la Ilinca. În primul rând, răbdarea. Faptul că totul vine la timpul său. Ea de mică îmi spunea – “ai răbdare, mama!” Și a trebuit să învăț răbdarea.

Tot Ilinca m-a învățat respectul față de interesele și prioritățile altor oameni. La 9 ani, când i-am spus să citească ceva, dacă tot se plictisește, ea mi-a răspuns: “Pentru tine asta poate fi interesant, dar eu nu sunt tu.”

Ilinca m-a învățat consecvența. Odată nu am vrut să-i dau voie în vizită la o prietenă, fără vreun motiv anume, având ca explicație prostescul: “Ce va zice lumea, după lecții trebuie să vii acasă”, la care mi-a spus: “Mama, tu m-ai învățat să nu ascult ce zice lumea…”

Am lăsat-o să decidă singură, să facă lucrurile în ritmul ei, să se confrunte cu diferite situații din viață, deși în interiorul meu tremuram ca frunza. Atât de mult mi-aș fi dorit s-o pot proteja de orice. Știu, e utopic și, pe deasupra, nesănătos.

Întotdeauna m-am întrebat dacă i-am dat suficient bagaj, dacă am inspirat-o, dacă am ajutat-o să-și formeze niște repere sănătoase, dacă a luat ceva de la mine… Și azi m-a sunat să mă roage să o ajut să gătească rețeta ei preferată, pe care eu i-o găteam de când avea un an, atunci când am furat-o din bucătăria turcilor la care lucram. Ilinca, cea care fugea de bucătărie și de gătit, ca dracușorul de tamâie, sta în fața aragazului cu tigaia și carnea în mână. Avea de hrănit două fetițe mai mici, surorile ei vitrege, pe care le mai strunea din când în când, amestecând carnea și spanacul.

E atât de straniu, de wow, de cald, de emoționant să vezi cum îți crește copilul și devine om. Și să vezi că el, totuși, a luat ceva de la tine, fără ca tu să conștientizezi asta. A luat încetișor, ușurel, ceea ce i-a trebuit. Și a folosit atunci când i-a trebuit.

Text: Diana Guja

Foto: Ilinca, 2015

Jurnal

Inviere

Sunt aproape doi ani de cand Ilinca s-a mutat in Franta. Ratiunea mea intotdeauna a considerat ca aceasta a fost una dintre cele mai bune decizii luate in familia noastra descompusa. Dar ratiunea nu intotdeauna face casa buna cu emotiile.

Aproape doi ani eu m-am culcat si m-am trezit intr-o baie de smoala, neagra, vascoasa, grea. Ea ma apasa atat de tare, incat uneori trebuia sa ma zmuncesc cu toate fortele, ca sa pot iesi de acolo.

“Copilul meu nu-i langa mine”.

“Eu am un copil si el nu-i cu mine.”

“Copilul meu e departe si e fara mine.”

“Eu nu sunt langa copilul meu.”

“Eu nu stiu ce face copilul meu.”

Dimineata, cand deschideam ochii si incepeam sa inteleg pe ce lume sunt. Seara, cand inchideam ochii.

500 de zile. De doua ori pe zi.

Si nimic, nicio realizare, nicio bucurie, nicio floare sau raza de soare in geam, nimic nu putea sa spele toata negreata care se lasase peste mine. Si peste viata mea.

Atunci cand venea, imi era si mai greu, deoarece stiam ca va pleca. Absenta ei, pe care o traiam chiar si atunci cand era in odaia vecina, ma faceau neputincioasa.

Ea e aici, dar peste trei zile nu va mai fi. Ce pot sa fac?

***

Soarele rasare in dormitorul meu. Am deschis ochii. Sunt usoara. Atat de usoara. Prima data in tot sirul de zile din acel 28 iunie 2016, de cand a plecat. Odaia e plina de lumina. Ea trece prin mine. In cap, in inima, in corp – totul e lin, ca apa Marii Egee in vara lui 2011, anul in care ne-am dus, ca doua fete rasfatate, la un ultra all inclusive, pentru a aduna amintiri frumoase pentru zilele in care eu voi fi batrana si ramolita, iar ea plina de grijile vietii adulte.

Azi e ziua in care m-am impacat cu plecarea ei. Definitiv. Am facut pace cu partea din mine care s-a mancat atata timp ca n-a fost o mama buna. Pentru ca de la mamele bune copiii nu pleaca.

Oriunde ar fi ea, eu raman mama ei. Si ea stie asta.

Text: Diana Guja

Jurnal

89. Teodora

Azi bunica ar fi implinit 89 de ani.

Bunica a fost foc. Aprinsa, mandra, iute la manie si frumoasa. Asa o tin minte. Dintre noi, cei iesiti din ea si inca in viata, nimeni n-a mostenit felul ei aprig de a fi.

Daca ar fi trait in alta perioada, daca nu s-ar fi nascut in sat, daca planetele ar fi fost aliniate altfel in ziua facerii lumii, ar fi putut iesi din ea o imparateasa. Una adevarata. Dar poate a fost imparateasa, in alta viata.

Bunica m-a crescut. Cred ca m-a si influentat mult, desi inca nu pot desprinde clar, din tot tabloul personalitatii mele, urmele ei.

Ea a fost primul om caruia m-am opus constient, impotriva careia m-am razvratit si nu am cedat. Partea frumoasa este ca nici ea n-a cedat. A fost un razboi de ambele parti, care a durat cateva saptamani si care a inceput in clipa in care am mers impotriva vointei ei. Ea nu era pregatita sa accepte nesupunerea mea. Eu insa, eram pregatita sa imi apar hotarele.

Vreau s-o tin minte anume asa – cu capul sus, cu privirea de un albastru-cenusiu ce te putea taia pana la sange, incapatanata, dominatoare si ferma. Eu nu i-am cunoscut durerile, framantarile, dorurile si toata constructia sufletului ei, care intotdeauna imi parea un codru des, in mijlocul caruia e o casuta luminoasa, in care sta la geam o femeie tanara si coase. Eram prea mica, apoi prea tanara, cu ochii abia deschisi, prin care abia vedeam pe unde merg.

Ea cosea. Si canta despre Leana. De la ea am auzit prima data cuvantul “ibovnic”. De la ea, de fapt, am auzit de dragoste si pasiune. Din cantecele ei.

Acum, la ai mei 36 de ani, inteleg ca nu stiu cine a fost. Ca viata e facuta asa ca atunci cand buneii nostri traiesc, noi nu avem destula minte sa-i cunoastem, iar atunci cand avem, ei nu mai sunt. Posibil asta tot are un sens.

Ea se numea Teodora. Si  da, numele blogului e inspirat din numele ei.

Text: Diana Guja

Dragă redacție

Eu nu am timp de pierdut…

De vreo 5 ani ma framanta o intrebare si cred ca am gasit raspunsul, si m-am copt pentru a lua o decizie. Decizia de a pleca din tara. Si aceasta decizie este mai mult legata de copii. Cu siguranta, mamele ma vor intelege: cu copii nu e usor in Moldova. Dar daca ai anumite cerințe, viziuni, si vrei sa iti cresti copilul echilibrat, dupa mine, devine si mai dificil.

De vreo 5 ani incoace imi pun intrebarea ce poate oferi aceasta tara copiilor mei, acest oras, acest sistem de invatamant, aceasta societate? Si raspunsurile pe care mi le dau nu ma bucura deloc. Situatia devine deranjanta, incepand de la cele mai mici detalii: cand iesi cu copilul afara dupa o ploaie si il aduci acasa murdar din cap pana in picioare, cand stii ca copilul tau invata la un liceu “serios” unde nu este elementara apa calda la wc si hartie igienica, cand la gradinita se striga la copilul tau, si continua cu lucruri mai mascate, gen ce “specialisti” sunt inaintati in functii prin ministere (oameni care cu incompetenta lor ne privează copiii de un viitor normal), cum lucreaza politia, coruptia care ucide, cum se preda la institutiile de invatamant superior si lista poate continua la nesfarsit.

Toate, dar toate acestea in cumul, in cor, imi striga, ca viitorul copiilor mei, cu parere de rau, nu este in Moldova. Si cu siguranta cei care pleaca acum, nu mor de foame, sau nu au unde locui cum se vehiculeaza, dar pleaca oameni inteligenti, cu casa, masa, job bun, si intelect. Asta e cel mai dureros, ca pleaca oamenii cu intelect. Doar ca oamenii cu intelect, care stiu sa gandeasca, nu trebuiesc actualei guvernări si acestei tari.

Eu imi doresc pentru copii mei sa gandeasca liber, sa creasca liberi, sa aiba conditii normale la scoala, in curte, in strada. Strazi curate si parcuri unde sa-si petreaca timpul la aer liber, sa faca sport de performata, daca isi doresc, sau sa se faca savanti, sau orice vor ei. Ori in Moldova acest lucru nu este posibil, incepand cu lucruri mici, si terminand cu lucruri mari.

Si nu este usor. Nu este usor sa lasi casa, job, parinti, cei cativa prieteni care ti-au mai ramas in tara, fiecare colt de strada pe care il cunosti in aceast oras, si fiecare copac din satul in care m-am nascut. Insa am inteles, ca spre marele meu regret, lucrurile nu se vor schimba spre bine in urmatorii 10 ani. Iar eu nu am timp de pierdut…

Text: L.

Foto: Andrew Seaman/Unsplash