All Posts By

Teotitude

Maraton

Mama, la vârsta mea: Mama cocea un cuptor plin cu pâine şi plăcinte, şi era ceva firesc

Ma gândesc deseori la cum era mama când era la vârsta mea…

Mă gândesc dimineața, când mi-i lene să mă ridic din pat, că la ora ceea mama deja dăduse mâncare la păsări, animale şi mulsese vaca.

Mă gândesc când în drum spre grădiniță sunt în trafic şi mă enervez, că pe noi mama ne ducea şi ne aducea de la grădiniţă pe jos, iar grădinița era în celălalt capăt al satului şi mergeam cel puţin jumătate de oră.

Ma gândesc când fac o ,,sharlotkă” şi mă simt o eroină, că mama cocea un cuptor plin cu pâine şi plăcinte, şi era ceva firesc.

Mă gândesc când mă ,,jelui” că am mult de spălat (deşi spală maşina de spălat) – mama, practic, toată viața a spălat manual, aducând apă de la fântână şi umplând de fiecare dată toate ,,sârmele” din ograda.

Mă gândesc când ies la plimbare în parc – plimbările mamei erau mai mult cu sapa-n spate în drum spre/de la vie sau ogor.

Cred că nu vom înţelege niciodată de unde aveau mamele noastre atâta forţă şi dorinţă de viaţă, la fel cum ele nu vor înţelege niciodată cum poţi avea dulapul plin cu haine şi să spui că nu ştii ce să îmbraci, cum poţi avea frigiderul plin cu produse şi să nu ştii ce să pregăteşti pentru cină, cum poţi avea casa plină cu jucării, cărţi, creioane etc. iar copilul să se joace doar în telefon sau computer…

Cu siguranţă mamele noastre se bucură pentru noi, pentru faptul că avem o viaţă mult mai uşoară ca a lor, însă, în acelaşi timp, cred că ne compătimesc, deoarece din cauza consumerismului din ziua de azi noi pierdem capacitatea de a ne bucura de lucrurile mărunte şi deseori uităm că ne trebuie foarte puţin pentru a fi fericiţi.

Text: Elena

Foto: JORGE LOPEZ/Unsplash

Maraton

Mama, la vârsta mea: Generația femeilor de fier

Deseori în ultimii ani mă gândeam ce viață avea mama mea și ce viață am eu la anii mei. Mama mea la anii pe care îi voi avea eu în acest an a încetat să trăiască. Și când mă gândesc că aș putea muri la 46 ani, îmi pare o nedreptate cruntă. /Elena

La vârsta pe care o am acum scumpa mea mamă avea doi copii (fratele făcea serviciul militar și eu, o adolescentă cu caracter nu chiar dulce).

A avut o viață grea, plină de greutăți și neajunsuri, dar a știut sa ne educe și sa ne deie de toate din puținul pe care îl avea.

N-a știut, sărmana, ce-i fericirea de femeie și și-a dedicat viața nouă, copiilor și soțului.

Nu s-a gândit niciodată le ea, nu a înghițit o bucățică, fără să ne știe întâi sătui pe noi.

Nu știu dacă aș putea face atâtea sacrificii, câte a făcut și câte a iertat. Acum două luni a plecat de printre noi și îmi lipsește enorm. /Carolina

Nu mi-o amintesc bine pe mama, când avea aceeași vârstă ca și mine. Trebuie să fac un efort colosal cu memoria, ca să mi-o amintesc anume în această perioadă. Pot doar să intuiesc că a făcut cum a putut ea mai bine, ca să ne crească pe noi, cei trei copii ai săi.

Nu a fost o mamă afectuoasă. Nu am auzit niciodată să ne spună că ne iubește sau că e mândră de noi. Dimpotrivă, aveam impresia că ne vede ca pe niște obstacole în calea fericirii ei. Cauza tuturor suferințelor prin care trece.

Mama nu a fost fericită niciodată. A fost și este un om trist, care seamănă durere în jurul ei.

Cu tata nu s-au împăcat niciodată. Mereu s-au certat la cuțite. Noi, în încercarea de a-i despărți, mâncam bătaie. Vecinii și poliția veneau să îi despartă din încăierări.

Eu acum, cu copiii mei, mă strădui să nu repet aceleași greșeli. Cât pot de des îi îmbrățișez, le spun că îi iubesc, că sunt cel mai reușit lucru pe care l-am făcut. /Veronica

La 26 de ani ai mei, Mama ne avea pe toți trei (doi băieți şi o fată). Eu am doar un copil şi încă nu sunt pregătită pentru al doilea.

Generația Mamelor noastre au trăit vremuri grele. Când îmi aduc aminte cum căra apă de la 2 km de casă, cu două căldări, ca să spele hainele şi să facem şi noi baie… şi spăla cu mâinele.

Sărmana Mama de unde a avut atâta putere şi încă mai are!? Pe atunci Tata nu prea o ajuta. Avea Mama o vorbă „Jupîneasa ține casa, iar Jupînu ține drumu”.

Din trecut nimic nu putem schimba dar putem învăța. Aş numi acea perioadă „Generația femeilor de fier”. /Rodica

Interviuri

Este insuportabilă ideea că ai un corp masculin, fiind, în esență, femeie

Interviu cu o femeie trans din Republica Moldova, apărut pe site-ul gdm.md, în ajun de Ziua Vizibilității Persoanelor Trans*.

Toate persoanele trans pe care am reușit să le cunosc prin intermediul GENDERDOC-M au trecut prin perioade în care încercau să-și nege identitatea, să corespundă așteptărilor oamenilor din jurul lor. Încercau să fie ca toți și să se piardă în mulțime. Dar nu e atât de simplu, precum pare.

Pentru Lera a fost extrem de complicat să-și ascundă transsexualitatea, chiar dacă a încercat din răsputeri. Într-un orășel mic, precum este Cahul, să fii transsexuală poate fi periculos nu doar pentru imagine, ci și pentru viață. Lera și-a acceptat identitatea abia când a avut posibilitatea să plece din casa părinților și să închirieze un apartament la Chișinău.

Acum Lera are 22 de ani, este în tratament hormonal pentru transformarea corpului în unul mai feminin și este în proces de trecere a comisiei psihiatrice. Verdictul acestei comisii este pentru Lera unica posibilitatea de a începe o viață nouă, de femeie cu acte în regulă.

Am rugat-o pe Lera să-mi povestească ce este transsexualitatea din perspectiva ei.

Întotdeauna m-am simțit femeie, dar nu aveam curajul nici să citesc informații la tema asta, până în momentul în care am putut pleca de acasă. Părinții au pus dintotdeauna accent pe faptul că sunt bărbat, și cel mai mare dintre frați, prin urmare, așteptau de la mine un comportament corespunzător. Începând cu vârsta de 16 ani, în toată perioada de adolescență, eram obsedată de ideea de a-mi transforma corpul și știam că dacă nu îmi va reuși, unica soluție va fi să plec din viața asta. Nu puteam suporta ideea că voi rămâne în corp de bărbat.

Și-a dat cineva seama despre identitatea ta până în momentul în care ai hotărât să o accepți și să faci tranziția de la un gen la altul?

Eu eram foarte conștientă de faptul că trebuie să-mi ascund identitatea. Făceam tot posibilul să nu atrag atenția, să nu mă deosebesc de alții, dar oamenii dintotdeauna mă priveau cu suspiciune. În școală își băteau joc de mine. De fapt, nimeni nu a venit să-mi spună ceva direct în față, dar erau mereu glume pe seama mea. La colegiu aveam porecla „băiețelul gay”, chiar dacă nu dădeam niciun motiv să mi se spună astfel. Era foarte neplăcut. Nu mi-a reușit să-mi ascund identitatea, oricât de mult încercam.

Cum reușeai să te abții din a-ți exprima identitatea de gen?

Eram activă on-line. Pe rețelele de socializare puteam fi oricine îmi doresc și asta mă ajuta. Și acasă aveam ascunse în dulap câteva fuste. Acasă, de fapt, îmi permiteam un pic mai multă libertate. De exemplu, lenjeria de pat era roză cu „Minie Mouse” și le-am spus părinților că e cadou de la colegele de clasă.

Este absolut insuportabil să trăiești într-un corp străin. Cu cât ești mai aproape de pubertate și vezi că schimbările se produc în direcția opusă celei pe care o aștepți, cu atât mai groaznic devine. Ești în depresie permanentă.

Când ai început procedura de tranziție de la un gen la altul?

Sunt de un an jumătate în tranziție. Pe 10 noiembrie 2017 am luat prima pastilă, iar în ianuarie 2018 am plecat de acasă. De atunci locuiesc cu iubitul meu. Deocamdată fac doar tratament hormonal, dar îmi doresc mult și o operație de modificare a sexului. Nu știu când îmi voi putea permite o operație de acest gen, pentru că este foarte costisitoare și nici nu se face în Republica Moldova. La moment, nu îmi pot permite luxul. Persoanele care au acte românești pot beneficia de această intervenție gratuit în România, pentru că operația este acoperită de polița de asigurare medicală. Eu nu am acte românești, așa că lucrez la modificările pe care le pot obține, trec comisia psihiatrică pentru aprobarea genului cu care mă identific, după care voi lucra la modificarea actelor.

Vorbește lumea că este o procedură foarte complicată. Este adevărat?

În comisia medicală, o mare parte dintre medici sunt chiar foarte de treabă. Unica problemă este că procedura este de lungă durată. Foarte mult timp îmi ia. Comisia îmi va permite să schimb genul, fără îndoială. Partea mai complicată va începe după. Procedura de schimbare a actelor este mult mai anevoioasă. Se face doar prin judecată, voi avea nevoie de avocat, timp, bani. Chiar și în Rusia cea homofobă este suficient acordul comisiei psihiatrice pentru a-ți schimba actele. E o procedură mult mai ușoară decât în Republica Moldova.

Din câte cunosc, tranziția hormonală de la un gen la altul este foarte toxică. Nu e deloc ușor să o suporți.

Tratamentul hormonal este foarte costisitor și are multe consecințe negative. Mi-am distrus glanda tiroidă. O altă consecință este sterilitatea și asta doare, pentru că eu îmi doresc foarte mult copii.

Dar durerea asta nu se compară cu cea pe care am simțit-o în toți acești ani, fiind blocat într-un corp tot mai străin. Înainte să încep transformarea, au fost foarte multe lacrimi, depresie și gânduri suicidale. Este insuportabilă ideea că ai un corp masculine, fiind, în esență, femeie.

În prima lună de terapie hormonală apare o euforie din cauza că ești în așteptarea schimbării miraculoase, dar, după jumătate de an, începi să înțelegi că schimbările se produc foarte lent. Este important să comunici cu psihologul în această perioadă.

Cum reușești să faci față cheltuielilor atât de mari?

Deocamdată este foarte complicat. Nu mă pot angaja la un serviciu calificat, stabil, din cauza lipsei de concordanță între acte și aspectul meu fizic. La vârsta mea nici nu am o experiență bogată de muncă, respectiv oamenii preferă să nu se lege cu mine. Nu au niciun interes să o facă. Acum merg la cursuri de IT, sper că va fi mai ușor pentru că voi putea lucra la distanță.

Cum s-a schimbat viața ta după ce ai început tranziția?

Atitudinea oamenilor se schimbă proporțional cu fizicul meu. Să explici că un bărbat în toată legea este femeie în suflet și de asta are maniere și comportament deosebit este mult mai greu. Atunci când fizicul tău începe a corespunde, oamenii nu mai pun întrebări. Cu cât mai mult fizicul corespunde identității, cu atât este mai bună atitudinea societății.

Înțeleg că nu prea vorbești deschis despre transsexualitatea ta?

În societatea noastră îți apare adesea frica, pentru că întâlnești oameni care, la prima vedere, par de treabă, dar când începi a vorbi despre transsexualitate sau comunitatea LGBT, ai impresia că în fața ta apare un alt om – răutăcios, agresiv. E foarte greu să prevezi cum va reacționa omul când va afla despre identitatea ta. Așa că, aleg să nu vorbesc despre asta deloc.

Cum se comportă oamenii când bănuiesc că ești trans?

Îmi acordă prea multă atenție. Oamenii sunt invazivi, spun cuvinte neplăcute, încearcă să-ți schimbe părerea despre identitatea ta, te conving că ești perversă. Nimeni nu se străduie, cel puțin, să folosească cuvinte etice la adresa ta. Chiar atunci când încearcă să-ți ofere sfaturi prietenești și insistă că-ți vor binele, tot folosesc cuvinte foarte ofensatoare.

Tatăl meu nu știe alt epitet la adresa mea decât „pederast”. Și atunci când vorbesc cu mama și îi explic că nu pot comunica cu el, nu pot sta cu el la o masa, atâta timp cât mă numește așa, mama îmi spune: „Doar știi că așa și este. Tata folosește cuvântul potrivit. Cum ar putea să te numească altfel?” Asta e partea cea mai complicată, când toată lumea te consideră vinovată. Mama îmi spune să nu mă port provocator. Dar în cazul meu, „provocator” poate fi simplul fapt că ies din casă.

Crezi că mai multă vizibilitate a persoanelor trans ar contribui cumva la felul în care te simți în societate, în familie?

Toți oamenii au nevoie de exprimare, doar că nu îmi place cum este reprezentată imaginea persoanelor trans în presă. De regulă, în emisiunile TV despre persoanele trans, nu sunt invitați transsexuali normali, ci trans-dive foarte împodobite, cu un machiaj exagerat. Asta se promovează și oamenii anume așa își imaginează o persoană trans. Eu sunt absolut împotriva acestei imagini. De ce să nu arăți o persoană trans obișnuită? Mai ales după tranziție. Să vadă lumea că nu este nicio diferență între o persoană trans și una cisgender. Îmi pare rău că presa nu prezintă oameni reali. Din acest motiv, pentru majoritatea este suficient să audă primele patru litere pentru a te pune în acea categorie.

Dacă ai putea alege să fii sau nu trans, ai mai alege aceeași cale?

Dacă aș fi avut ocazia să aleg, nu aș fi ales niciodată această cale, cu siguranță. Mi-i indiferent dacă aș fi fost băiat sau fată, dar să fiu în corpul corespunzător. Viața mea ar fi fost mult mai ușoară, nu aș fi trecut prin atâtea probleme, chinuri, depresii.

Ce ai vrea să se schimbe în societatea noastră, astfel încât să te simți mai bine?

Nu vreau să schimb nimic. Vreau să apară o comisie medicală care să lucreze mai repede, cu medici competenți, să-mi pot continua în liniște tranziția hormonală, să mi se ofere actele de care am nevoie și toate astea să se întâmple cu maximă confidențialitate și liniște. Iar societatea să crească singură în ritmul ei.

Text: Doina Ipatii

Foto: A L L E F . V I N I C I U S Δ/Unsplash

Maraton

Mama, la vârsta mea: Eram tânără, frumoasă…

Scriu eu pe foaie ce am eu acum și nu avea mama la vârsta mea: Facebook, cafea, scutece pentru copii, anestezia epidurală la naștere… Scriu cu zâmbetul până la urechi.

Breee! Cum aș fi spălat eu acum teancuri de pelincuțe. Slavă Domnului că sunt pamperșii!

Și am umblat eu bucuroasă prin casă o zi, până mi-a venit ideea de a o întreba pe mama cum își amintește viața când era de vârsta mea:

-Ei, știi, era bine. Eram tânără, frumoasă, voi erați mărișoare deja (eu și sora). Aveam de toate: televizor (Record), mașină de spălat (Aurica).

Iaca, când mâca Vera (mama ei, bunica mea) avea 33 ani ce greu era. Ea ca sî spele pelinci, trebuia sa adune vreascuri, sa facă focul la cotlon, sa care apă, să facă leșie. Dar eu le spălam în mașina de spălat, cu detergent.

Da chiar!!!

Mama se bucură că tinerețea ei a fost mai bună, mai îndestulată decât a mamei ei, exact cum eu mă bucur că viața mea este mai frumoasă decât a mamei mele la 33 ani.

Și e foarte bine că calitatea vieții crește. Vreau ca fata mea de 1 an, când va ajunge la 33 ani să zică același lucru: că ea trăiește mai frumos, mai îndestulat, mai liber decât mine la 33 ani.

Text: Diana

#farazahar
Părțile corpului

#fără_zahăr și de ce este atât de greu fără el

De mai mult de trei săptămâni nu consum zahăr. A fost o decizie aproape că spontană, motivată de câțiva factori, dar mai ales de cel că am început iar să mănânc prea mult dulce, foarte relaxată după ce am pierdut (efectiv, pierdut) în ultimii doi ani în jur de 10 kg. Intrasem într-o zonă periculoasă, cea din care, de obicei, ieși cu +30 kg și depresie – zona „Mie deja nu mi se poate întâmpla nimic. Sunt invincibilă. Sunt Regina Universului. Și Frumuseții” (evident).

Despre istoria relației mele dramatice cu zahărul am început să scriu acum trei ani, când am decis pentru prima dată să mă iau în mâini și să nu mai consum zahăr două săptămâni.

Mi-a fost foarte greu. Primele zile eram atât de nervoasă, încât îmi sărea țandra de la orice. Dar atunci nu mi-a venit în cap să mă informez, ca să înțeleg prin ce procese trece organismul meu din moment ce nu mai primea ceva ce i-a folosit mai mult de 30 de ani! (De fiecare dată mă minunez câtă ignoranță poate încăpea într-un om, inclusiv în unul destul de inteligent.)

Chiar dacă primul episod de abstinență nu a adus cu sine și decizia de a refuza definitiv zahărul, această experiență m-a ajutat să-mi ajustez consumul, ceea ce înseamna – ceai, cafea, compot fără zahăr, copturi făcute acasă cu jumătate din cantitatea de zahăr cerută de rețetă, excluderea bomboanelor de tot felul, limitarea apariției prăjiturilor și torturilor în casă etc.

După un timp în care nu folosești zahărul, gusturile se schimbă – tot ceea ce îți părea potrivit de dulce până atunci, după îți pare extrem de dulce. Acesta este efectul lipsei de zahăr, care, paradoxal, nu ne permite să simțim gustul dulce natural. Astfel, după câteva episoade de abstinență, dulcele obținut cu zahăr se transformă într-un gust aproape că neplăcut sau, cel puțin, straniu de lipicios. Deci, dacă vreți să scăpați de tirania zahărului, dar simțiți că nu sunteți în stare să rupeți cu el din prima, făceți-o treptat – cu fiecare „post al zahărului”, dorința de dulce va scădea.

Aici probabil trebuie să aduc câteva explicații științifice, care ar face mai clar de ce ne este atât de greu să renunțăm la zahăr – zahărul funcționează ca un drog. Numeroase studii au arătat că zahărul influențează creierul în același mod în care o face nicotina, cocaina și morfina.

Zahărul activează zona creierului care eliberarează dopamină în sânge. Aceeași parte a creierului răspunde consumului de heroină și cocaină. Dopamina mai este cunoscută ca fiind hormonul fericirii. Țineți minte stările de euforie pe care le-ați avut, băgând în gură o lingură plină cu cremă de ciocolată sau altă perversitate culinară dulce și cremoasă? Dopamina era de vină.

Respectiv, consumând zahăr, frecvent și în cantități mari, creierul devine tolerant la el și, ca urmare, cere doze tot mai mari, pentru a-și procura efectul de plăcere, produs de eliberarea dopaminei.

De aceea, după consumul de zahăr „regulat și cu plăcere”, sevrajul este o experiență complicată, care, de cele mai multe ori, vine cu efecte secundare. Acestea durează de la câteva zile, la câteva săptămâni.

E important să știți asta, ca să vă pregătiți moral că nu va fi ușor. Dar nici imposibil nu va fi.

Cele mai frecvente efecte secundare sunt durerile de cap, greața, oboseala, slăbiciunea, tremorul, irascibilitatea, indispoziția, probleme de somn, lipsa de concentrare. Eu am trecut aproape prin toate. De data aceasta, de exemplu, în primele câteva zile am avut dureri de cap, stări de oboseală și grețuri matinale.

Cum e mai bine, totuși, să renunțăm la zahăr – treptat sau deodată? Am citit opiniile multor nutriționiști care spuncă cel mai bine e să tăiem de la rădăcină – o dată și… pentru totdeuna (cel puțin, un „totdeuna” de câteva săptămâni.

Dacă vă decideți să mergeți pe această cale, specialiștii spun că ar fi bine, pentru început, să renunțați la tot ce este dulce – inclusiv fructe, chiar dacă acestea nu conțin zahăr rafinat. Trei zile de astfel de regim și pofta de dulce se va dilua.

Acesta a fost și experiența mea de acum 6 ani, când, fără să intenționez conștient să renunț la zahăr – după trei zile în care am mâncat doar proteine (a fost dur de tot) – dorința mea de dulce descrescuse considerabil. Acela a fost primul pas spre ceea de ce sunt în stare acum.

Cum de trăit mai departe? Dacă vă intersează, pot scrie despre asta data viitoare.

Maraton

Mama, la vârsta mea: Anii cei mai frumoși din viață și i-a petrecut în cea mai mare umilință

Acușica fac 37 de ani. Când mama avea 37, avea trei copii: 9 ani, 13 ani și 17 ani. Soțul ei era în Rusia de ceva vreme și nu trimitea bani acasă, ea lucra la fabrica de vin și primea salariu în formă de vin pe care eu trebuia să-l vând la piață ca să putem trăi.

Trebuia să încep ultimul an de liceu. Bani iok. Tocmai începuse valul migrațiilor ilegale, cu vize de 2-4 mii de euro.

Mama s-a băgat în datorii, m-a lăsat pe mine capul casei (100 de pasari, 15 oi, vro 7 capre, porci, pământ) și s-a dus în lumea mare.

A lucrat trei luni pe câmp în Italia, la cules roșii. Venise luna octombrie și era frig. Acolo dormeau în corturi, se spălau afară. A căpătat o serie de boli. A întors datoria. De două ori mai nu a fost vândută/traficată. Cu noroc, a găsit primul lucru într-o casă la o familie înstărită.

Azi tot în Italia lucrează. Anii cei mai frumoși din viață și i-a petrecut în cea mai mare umilință, lucru nebun cu nebuni, fără să-și vadă cum cresc copiii și nepoții.

Eu am doi copii, de 3 și 6 ani, lucrez în guvernul Canadei, mă duc în vacanțe la sud anual, am casă, masă, etc., însă departe de toți cei dragi.

Viață de moldovean…

Text: Olga

Maraton

Mama, la vârsta mea, sau despre libertăți și alegeri

Pentru mine, acest maraton este despre alegeri.

Eu am 28 de ani și pot să fac orice îmi doresc. Sunt stăpâna alegerilor mele. Am o fetiță și am ales să stau cu ea acasă. Pot să revin la serviciu în orice zi, sau pot să-mi continui proiectele mele, lucrând de acasă, aleg cum îmi place.

Mama la ai săi 28 nu prea avea de ales, s-a întors la muncă, lăsându-l pe fratele meu de 1 an în grija bunicăi. Mama lucra croitoreasă și tata era șofer, aveau nevoie de ambele salarii ca să poată plăti chiria.

Dar alegerile încep mult mai devreme.

Eu la 7 ani aveam de ales între a frecventa ore de dans, sport, teatru sau pictură (le-am ales pe toate, pe rând). Mama la 7 ani mergea cu vaca la păscut, chiar dacă îi plăcea la școală. Bunelul era convins că o fată are mai multă nevoie să știe cum să îngrijească de gospodărie, decât să învețe.

Mai târziu, la 18 ani, când alegeam la ce facultate să-mi continui studiile, mama mi-a povestit despre altă alegere a sa. Avea 16 ani când trebuia să aleagă între a merge la învățat îmbrăcată în “cufaică”, și a rămâne în sat, să îngrijească de gospodărie și frații mai mici, dar cu palton nou. Bani ajungeau fie pentru studii, fie pentru palton. Și mama a ales paltonul, pentru că nu era pregătită pentru astfel de alegeri, dar și pentru că paltonul era unul foarte frumos.

La 25 de ani am ales să-mi tund părul scurt, pentru că e treaba mea cu părul și corpul meu. Iar mama la 25 a primit câteva palme după ceafă pentru că și-a făcut o coafură prea extravagantă (bucle și coc franțuzesc). Nu mai zic de reacția bunelului, când a văzut-o pe mama în pantaloni.

Totuși mama a luat și decizii rebele pe atunci, s-a căsătorit mai târziu, dar cu bărbatul pe care l-a iubit. Și-a educat copiii cu blândețe și fără pedepse. A născut o fată la 46 de ani (pe mine). Și cel mai important, a făcut tot ce i-a stat în puteri ca să am eu mult mai multe libertăți și alegeri decât le-a avut ea. Cred că e cel mai important testament transmis nouă de către femeile dinaintea noastră. Și cel mai important lucru pe care pot să-l transmit fetei mele, să fac tot posibilul ca să lărgesc lista ei de libertăți și alegeri.

Text: Lilia

Maraton

Mama, la vârsta mea: Nu îi puteam ușura prea mult poverile de femeie de la țară

Mama mea și-a trăit viața de femeie de la țară cu păsări, grădină, servici, gătit, curățenie, spălat.

Uneori îmi amintesc că îmi spunea că o dor picioarele, că nu mai poate și merge să se odihnească puțin . Era foarte harnică. Îmi era milă de ea. Mă bucuram în sufletul meu că își ia acea pauză, pentru a-și odihni picioarele.

O ajutam mereu cu ce puteam, dar nu îi puteam ușura prea mult poverile de femeie de la țară. Multe le avea pe cap.

Țin minte că îi erau supravegheate de tata toate discuțiile pe la gard cu vecinele sau vizita până la cumnata ei după borș acru. Atunci regretam în sinea mea, dar cu mintea mea de copil verde nu puteam face mare lucru. Doar intuiam că e o nedreptate. Acum aș fi apărat-o cu înverșunare. Nu că tata ar fi fost un om rău, dar așa era regula: femeia sub stăpânirea bărbatului!

Mama avea și ea visele ei, dar erau vise de mamă: să își vadă fetele fericite pe la casele lor, să îi vină nepoții în vizită. Fetele, cele două surori ale mele și le-a ținut pe aproape, și-au făcut „cuiburile”, cum le zicea mama, în vecinatate. Au bucurat-o și cu gineri de laudă. Cred că asta a făcut-o pe mama să fie împlinită.

Avea mașină de cusut. Ce mândră era când cosea câte o rochie din atlas! În casă totul era cusut de mama: fețe de masă, perdele, fețe de pernă. Tare îmi era dragă mașina ei de cusut. Mama parcă îmbrățișa o meserie importantă caând se așeza la ea. Devenea parcă alticineva. Când mai crescusem, mama nu mai cosea. Nu mai avea timp, dorință sau puteri…

Acum mama nu mai este. A rămas mașina ei de cusut. Și o păstrez cu sfințenie.

Text: Natalia

Părțile corpului

#zero_martie: a treia săptămână

A treia săptămână a lui #zero_martie a adus cu sine, pe de o parte, stabilitate (nu a mai trebuit să lupt cu poftele), iar pe de altă parte – schimbări majore în regimul meu alimentar, dar și în viață, în general.

Dar să le luăm pe rând.

Organismul și psihicul meu s-au adaptat situației – ambii știu că zahăr nu vor vedea și au renunțat să îl caute. Mai mult, au renunțaat să-l coloreze în cele mai pozitive culori și să emită dovezi că fără el departe nu voi ajunge. Sau chiar dacă voi ajunge, creierul meu va fi pe jumătate uscat.

Cu alcoolul deocamdată e simplu. Atât timp cât nu ies serile la petreceri sau întâlniri cu prietenii, alcoolul nu reprezintă o ispită. Acasă nu mai cumpăr vin. Înainte o făceam din două motive – primul era asocierea cu viața de femeie inteligentă și citadină, care seara, după o zi de activități, își toarnă un pahar cu vin (atenție, eu am chiar și pahar cu numele meu gravat de la Purcari!) și soarbe din el, imaginându-și astfel că are o viață împlinită, în care își poate permite multe.

Al doilea motiv are, la fel, legătură cu femeia citadină și inteligentă, dar cu probleme emoționale, care și le rezolvă cu alcool. Or, unul dintre răspunsurile mele anxietății a fost dintotdeauna vinul (uneori și băuturile mai tari) și țigările. Acum am început să caut și să adopt alte căi de gestionare a stresului și anxietății. Partea bună este că în epoca în care am intrat, modelul femeii bine cu sine este absolut diferit de cel cu care am crescut – acum ea este zen, sănătoasă, cu o dezvoltată conștiința de sine, minimalistă în porniri și stil de viață. Această schimbare de perspectivă îmi este de mare ajutor.

Cu aluatul e aceeași poveste – în afară de câte o felie-două de pâine integrală pe zi sau, foarte ocazional, o jumătate de felie de pizza pe blat subțire (când nu mai este altă mâncare, de obicei, la întâlniri de lucru), aluatul a ieșit din meniul meu (cândva nu trecea o zi fără vreun covrig cu semințe sau cașcaval). Azi, de exemplu, am fost la o întâlnire semi-formală, cu cafea, la reprezentanța unei țări la Chișinău, unde în fața mea era o farfurie cu niște biscuiți cu migdale, care arătau absolut delicios. Nici n-am clipit.

Deci, până aici – toate bune.

Partea neașteptată sunt schimbările care au venit natural odată ce m-am obișnuit cu lipsa zahărului, alcoolului și aluatului – mănânc mai puțin, nu mai simt necesitatea gustărilor între mese, nu mă mai gândesc „ce-aș mai mânca oare bunișor acum?”, cantitatea de apă băută a crescut considerabil, starea emoțională generală este stabilă, cu semnul plus (nu mă mai aruncă în stări de neliniște sau tristețe profundă, pe care le înăbușeam fumând). Pot spune chiar că am intrat într-o fază nouă, cea în care percep viața mai clar, culorile ei au devenit mai intense, iar mintea mea mai ascuțită și mai limpede. În plus, am făcut și unele progrese în găsirea locului meu în spațiu și timp, loc de care am grijă să nu-mi fie poluat. Dar aici m-a ajutat mult și psihoterapia pe care o fac de mai mult de un an.

Ca urmare a acestor modificări de comportament alimentar, am decis să trec la un nivel nou – postul intermitent sau intermittent fasting.

Dar despre el data viitoare…

Foto: Benjamin Wong on Unsplash

Maraton

Mama, la vârsta mea: La 25 de ani, mama mă năștea pe mine

La 25 de ani, mama mă năștea pe mine. Un copil conceput întâmplător, cu un bărbat pe care nu-l iubea și cu care n-o va mai lega nimic, niciodată, decât o întâlnire pe o bancă din scuarul Catedralei, când copilul ei avea nouă ani.

La 25 de ani, mama se certa cu tatăl ei, care nu-și voia fata nemăritată și cu un copil. Fata la care ținea cel mai mult, prima lui odraslă, în care a pus mai multe speranțe decât în ceilalți, wunderkind-ul familiei. Peste ani, acest rol avea să-mi fie pus în cârcă mie, fără drept de apel.

La 25 de ani, mama mea născuse un copil plăpând, de 2,5 kilograme. Un copil pe care ea, mama ei și chiar tatăl ei l-au iubit mai mult decât și-au închipuit.

La 25 de ani, mama mea a renunțat la visul de a trăi în oraș, de a-și face o carieră, de a cunoaște un bărbat cu care s-o ia încet, și apoi să se mărite și să-i facă copii, dar a renunțat atât de tacit, atât de mândru, încât numai intuiția îmi spune că a făcut un sacrificiu. Pentru că niciodată nu s-a comportat de parcă mi-a făcut o favoare sau am lipsit-o de ceva prin nașterea mea.

La 25 de ani, eu am înțeles-o pe mama mea. Am acceptat-o, am redescoperit-o, am intuit-o. Și i-am dat voie să fie parte din mine.

Text: Anonim