All Posts By

Teotitude

Jurnal

La singure cum?

Îți trebuie o viață ca să te descoperi, să te cunoști și să te înțelegi. Probabil, cu cât mai repede observi anumite lucruri despre sine și le accepți, cu atât mai mult timp îți rămâne să trăiești viața după o croială proprie.

Săptămâna care a trecut am avut parte de un curs-expres despre introversiunea mea, care, an de an, devine tot mai aprofundată și tot mai acaparantă. Și, dacă înainte, o percepeam ca pe un handicap și încercam să-mi folosesc toate resursele interne ca să par un om deschis, ușor de abordat, ușor de mișcat, orientată spre lumea exterioară, iubitoare de petreceri și tot felul de socializare, acum nu mai am nici dorință și nici mijloace psihice necesare ca să mai fac jocul extroversiunii. Ambiversiunea, termen pe care l-am descoperit acum câțiva ani, a fost și el o amăgeală. Sunt introvertită. E o chestiune ereditară, de care nu am unde fugi.

Deci, mi-am petrecut săptămâna într-un hotel din Bukovel (Ucraina), alături de 15 colegi, pentru un training de comunicare internă și prevenire a arderii profesionale.

Prima lecția învățată, cu care am plecat de acolo, este că îmi este absolut contraindicat să mă aflu câteva zile la rând în aceeași companie, de dimineață și până seara, fără posibilitatea să schimb decorul, componența grupului și programul zilei. Și problema nu este în oameni. Aceeași oameni, atunci când îi văd de câteva ori pe săptămână la birou, îmi sunt foarte simpatici. Problema este că, impusă de circumstanțe să fac parte dintr-un grup, la ore fixe, cu program fix, fără posibilitatea să mă retrag într-un mediu familiar sau în solitudine, mă face să mă simt ostatică situației. Consecințele sunt scăderea productivității, dispoziția proastă, retragerea în sine, oboseala, irascibilitatea.

A doua lecție este că libertatea de a alege ce mănânci este una dintre libertățile fundamentale de care trebuie să se bucure un om. Chiar și cel mai mic buget pe care l-aș avea pentru mâncare, îmi dă o satisfacție enormă și mă face să mă simt sătulă, în comparație cu situația în care mănânc ceea ce mi se pune în față, la ore prestabilite, fără posibilitatea să schimb mare lucru în meniu. În plus, în Bukovel nu era nici zare de fructe și legume de sezon. Pentru a-mi amăgi papilele gustative, am început să mănânc compulsiv gummy bears, pe care le adusese colega mea. N-a fost cea mai inspirată decizie.

A treia lecție învățată, cea mai valoroasă, este că libertățile de mișcare, de program, de mâncare, de socializare, de teme abordate, de singurătate, de lucruri banale pe care le facem zi de zi, ajunse până la automatism, sunt fundamentale, esențiale unei vieți împlinite, echilibrate, stabile psihic. Nu degeaba închisoarea este forma de pedeapsă care există de când lumea.

Cu toate acestea, nu-mi pare deloc rău de timpul petrecut alături de colegi, la marginea unei stațiuni în afara sezonului. Chiar și faptul că am revenit în Chișinău cu o indigestie severă, care m-a ținut la pat aproape două zile, mi-a bătut în cuie în cap regula că nu trebuie să mânânc aiurea, mai ales pe noapte (se vede că încă nu înțelegeam bine un lucru atât de elementar). Această experiență mi-a deschis câteva uși noi spre personalitatea mea. Am înțeles că uneori oboseala pe care o simt până în măduva oaselor se datorează faptului că mă aflu prea mult timp printre oameni. M-am convins că pot suporta jocurile de grup, și alte exerciții de cunoaștere a echipei cu care lucrez, maximum două zile. Am descoperit că după astfel de zile încărcate de comunicare interpersonală, am nevoie de câteva zile de singurătate ca să mă refac. Am simțit cât mult îmi place să mă aflu în compania mea și cum sunt cea mai bună prietenă a mea, cu care pot să visez și să planific escapade.

A fost o săptămână plină și utilă.

La singure cum?

Interviuri

Ce se întâmplă înăuntru tău, nu întreabă nimeni

Notă: acest interviu face parte din campania #subogheal, lansată de Centrul de informații GENDERDOC-M și a apărut pentru prima dată pe gdm.md.

„Ești nevoit să-ți divizezi toată ființa în două – în cea de #subogheal și cealaltă, iar asta te înnebunește. Te alienează faptul că trebuie să fii doi oameni în unul. Eu cred că noi toți ne datorăm o anumită sinceritate unul altuia. Nimeni nu iubește falsul, nimeni nu iubește minciuna, și atunci de ce mă impui să te mint? Eu nu vreau să te mint. Eu te respect, vreau să fiu sinceră cu tine, vreau să ies de #subogheal.”

Acestea sunt cuvintele Iuliei, noua eroină a campaniei #subogheal. Când am contactat-o pentru interviu, Iulia a acceptat imediat, dar mi-a spus că nu crede că povestea ei este tocmai potrivită, pentru că ea nu își mai ascunde demult orientarea sexuală. Iulia a plecat din Moldova cu mulți ani în urmă. Acum lucrează într-o organizație pentru apărarea drepturilor omului, într-o țară din inima Europei. În noua ei țară sunt legi care o protejează, în noul ei oficiu sunt colegi care o înțeleg, pe ulițe întâlnește oameni cărora le pasă mai degrabă de ce are Iulia în minte, decât ce se întâmplă în dormitorul ei. Iar acasă la ea vin prieteni buni, de care nu mai e nevoită să ascundă nimic. Totuși, Iulia nu a reșuit să iasă definitiv de #subogheal…

Unor moldoveni le place să spună fă ce vrei în casa ta, în patul tău, dar fără să știu eu despre asta. Cum se deosebește această atutudine de lipsa de interes a europenilor pentru viața ta personală?

E diferit. Pentru că atunci când nu-ți pasă, nu stai să discuți oamenii pe la spate, nu promovezi mesaje discriminatorii, homofobe. Când eram acasă înțelegeam că eu am bula mea de prieteni, bula mea de oameni care mă înțeleg, totul e bine, dar în afara ei există o frustrare și o presiune foarte mare a societății, pe care nu o simți direct, pentru că nu-ți sunt spuse cuvintele astea direct. Dar e un fel de bâzâială informațioanlă continuă, care te apasă. La un moment dat am observat cum au început să mă absoarbă gândurile astea destul de negative și frustrante, și observam cum mă transform, practic, într-o persoană foarte frustrată și negativistă. Și ăsta a fost momentul în care mi-am spus că nu mai pot trăi într-o societate ca asta.

Și cum s-au schimbat lucrurile după ce ai plecat?

Când m-am mutat aici, mi-a dispărut angoasa socială, pe care o simțeam indirect pe la spatele meu. În Moldova sunt așteptări vizavi de tine, sunt așteptări că o să te căsătorești, o să ai copii, o să ai nănași , nuntă, botez, cumătrie… Și atunci când m-am mutat aici, s-a eliberat atât de mult spațiul mintal, m-am simțit atât de liberă. Nici nu îmi dădeam seama că am starea asta de neliniște în spate până a dispărut. E ca un roi de albine în spatele tău, despre care nu știi dacă vor veni sau nu peste tine. Abia când au dispărut, am înțeles cât de mult pot deranja lucrurile din societate, chiar dacă nu te afectează direct în acel moment.

Este mai ușor să vorbești despre orientarea ta sexuală sau să o ascunzi, într-o societate mai puțin tolerantă?

Mă gândeam la asta după prima noastră discuție, dacă e mai ușor – să nu faci coming out și să te afli într-o stare din asta, în care parcă toată lumea știe sau se pricepe. Sau se pricepe, dar nu vrea să știe, sau se pricepe, dar nu vrea să accepte această realitate, dar nimeni nu îți pune întrebări direct. Și stă așa un nor negru deasupra capului tău. Ca în romanele lui Kafka – toți știu, toți înțeleg, nimeni nu vrea să discute și undeva este o anxietate în spatele relației. Și anxietatea asta nu e plăcută nici pentru ei, nici pentru mine.

Și atunci este mai simplu să spui?

Când făceam coming out, simțeam o ușurare, de fiecare dată. Îți dai jos o povară de pe umeri. Tu nu mai ești nevoită să te ascunzi de acea persoană. De fiecare dată când am făcut-o, relațiile cu acei oameni deveneau foarte ușoare și asta îți eliberează capul, ca să pui în mișcare alte idei.

Dar nu e deloc ușor. Eu nu am ascuns asta intenționat în public. Colegii din Republica Moldova știau despre relația mea, pentru că mergeam împreună cu prietena mea la toate evenimente la care ne puteam lua partenerii de viață. Nu m-am ascuns vreodată intenționat. Doar că în public nu am fost întrebată, dar nici nu a fost cazul să inițiez asemenea discuții: „Bună ziua, sunt lesbiană”.

Totul parcă era clar, dar parcă tot pluteau anumite întrebări în aer, pe care oamenii nu au curaj să le pună. Se simte că undeva se discută pe la spate. Și pentru mine tot era complicat, pentru că nu te duci cu flip-chartul la oameni și începi să le explici că asta e așa, dar asta e altfel, mai ales că nici nu te-au întrebat.

În fața cui ai făcut primul coming-out?

Probabil am înțeles orientarea mea sexuală de pe la vreo 16-17 ani, când m-am îndrăgostit de cea mai bună prietenă, colegă de clasă. Ea a fost suficient de inteligentă și iubitoare să nu mă respingă, să nu mă facă să mă simt prost. Mi-a zis: „Înțeleg, dar eu nu simt la fel și, dacă vrei să continuăm prietenia – e fain”. Și eu îi sunt foarte recunoscătoare pentru că, până în ziua de azi, suntem prietene foarte bune și putem să ne povestim absolut totul. Chestia asta care putea să iasă foarte urât la nivel de prietenie, chiar a fost depășită cu succes. Pe la 19 ani i-am povestit ei prima dată și ea mi-a zis că își dădea oarecum seama. Mi-a oferit foarte mult sprijin. Mi-a adresat întrebări, fără să fie foarte invazivă sau să mă judece.

Și celorlalți prieteni cum le-ai spus?

Am observat că grupul meu de prieteni devine treptat preponderent de lesbiene, bisexuali și gay. Și așa s-a întâmplat că am început să interacționez mult mai puțin cu prietenii mei din școală și mai mult cu prietenii din grupul LGB. Apoi am realizat că este interesant, plăcut să fii parte din comunitate, dar cu unii oameni eu chiar nu aveam alte tangențe decât orientarea sexuală și asta îmi crea întrebări. De ce petrec atât de mult timp cu oamenii ăștia, cu care nici după jumătate de an nu am găsit puncte comune. Apoi mi-am reevaluat prieteniile și am început să-mi fac prieteni pe alte interese, pentru că orientarea sexuală e doar una dintre identitățile unui om. Asta nu te identifică ca personalitate.

Familia ta știe?

Mamei i-am spus cred că cu vreo doi ani în urmă, destul de târziu, dar mult timp eram de părere că ea înțelege și că nu ar trebui să-i mai spun pentru că e clar și așa. Însă, acum doi ani, în viața mea a avut loc o situație crucială. M-am despărțit după o relație de 6 ani și m-am gândit că, dacă nu-i spun mamei acum, s-ar putea întâmpla ceva cu mine, s-ar putea întâmpla ceva cu ea și nu o să-mi iert niciodată că nu i-am spus, că nu i-am articulat. Că mama nu a știut niciodată cum simt, de fapt.

Toată adolescența mea și imediat după, mama îmi spunea că sunt foarte secretoasă și că nu îi povestesc nimic și că ceva este, dar nu-i spun și ea încerca să afle de la prieteni. Probabil mă temeam să-i spun, la început, pentru că ar fi zis că sunt prostii astea, „pentru ce îți trebuie”, „o să-ți treacă”. Și nu voiam să mă îndepărtez de ea, să creez o distanță între noi prin coming-out.

Dar simțeai nevoia să-i spui mamei?

Nu e o nevoie din asta care stă permanent în cap, dar așa, periodic, apare dorința de a-i spune mamei, mai ales când te simți mai rău, sau când te simți mai bine. Este nevoia să discuți, să îți împarți fricile, grijile, întrebările.

La un moment dat, când am avut prima mea relație cu o fată, mama vedea că sunt un pic mai tulburată, că se întâmpă ceva cu mine. Și nu puteam să nu-i povestesc nimic. Atunci i-am spus mamei că sunt într-o relație cu un băiat mai în vârstă decât mine, când, de fapt, era o femeie mai în vârstă. Și i-am explicat niște momente de relație și ea mi-a dat niște sfaturi destul de bune. Și atunci am înțeles cât de importantă este înțelepciunea asta a unei mame, care poate să te ajute atunci când știe ce ți se întâmplă. Pentru că mamele îți vor întotdeauna binele și vor încerca să te ajute, dar nu știu întotdeauna cum.

Cum a reacționat mama?

Când i-am spus că m-am despărțit de prietena mea, am simțit un val de empatie. A spus că vrea să urce imediat în avion și să vină la mine să mă cuprindă, să-mi fie alături, și m-a emoționat atât de mult asta. Mamele totuși te simt, îți vor binele, sunt foarte iubitoare necondiționat.

A acceptat destul de ușor, nu?

Au urmat, evident, întrebări, la care, chiar dacă îmi păreau banale ori evidente pentru mine, încercam să reacționez calm, cu răbdare. Pentru că o relație bună cu mama este de neprețuit.

Mă întreabă dacă nu am încercat altfel de relații, cu bărbații și eu îi zic: „Da, am încercat mult timp în urmă, erau niște băieți foarte de treabă. Cred că ar fi fost niște soți foarte buni, niște tați foarte buni. Dar dacă eu nu aveam sentimente pentru ei, trebuia să-i las să-și trăiască viața lor și să fie împliniți. Cu mine nu s-ar fi simțit împliniți.” Și ea recunoaște că am dreptate.

Și restul familiei cum a reacționat?

Eu sunt foarte sigură că ambii frați ai mei și soțiile lor știu că am fost într-o relație cu o femeie, dar ei nu discută niciodată despre asta. Și la evenimentele de familie veneam împreună. Toată lumea o iubea pe prietena mea. Dar atunci când discutăm, ei sunt foarte atenți la ce fel de întrebări pun, și nu mă întreabă despre viața personală. Când ne întâlnim vorbim despre chestii generale, despre care vorbesc străinii între ei. Din cauza asta, nu simt căldura sau înțelegerea lor. Simt nevoia de a vorbi cu ei, ca între frați.

Mai este presiunea asta în relație și cu rudele îndepărtate. Recent am stat să mă gândesc și am realizat că rudele îi întreabă pe toți când se căsătoresc, când fac copii, iar mie nu-mi mai adresează asemenea întrebări de vreo 7 ani. Recunosc, este plăcut că nu aud aceste întrebări, dar mi-am dat seama că ei cunosc câte ceva, de asta nu pun întrebări. Dar habar nu am ce e în capul lor ce și cum își imaginează. Și nu pot spune că simt căldura și sprijinul familiei. Ei se mândresc cu mine, cu realizările mele. Dar m-am pomenit că nu simt o susținere din asta omenească.

Am un cerc de prieteni care sunt tare de treabă, deschiși, înțelegători, mă sprijină ori de câte ori am nevoie, discutăm, râdem, mergem unii la alții în vizită, mergem la concerte. În același timp, din partea familiei este un fel de gol destul de mare. Cel mai greu e să trăiești ca în romanele lui Kafka, în care toată lumea din jurul tău știe, dar nimeni nu vrea să discute asta cu tine. E o atmosferă absolut… suprarealistă.

Nu te-ai gândit să iei inițiativa în mâinile tale, să dai jos oghealul?

Ba da, dar uitându-mă în timp tot nu pot găsi asemenea momente în care ar fi trebuit să verbalizez asta, pentru că s-a construit o relație în care discutăm lucruri de fațadă, clișee și nu prea ne întrebăm unii pe alții cum ne simțim, care ne sunt visele, care ne sunt aspirațiile. Când vrem să știm despre viața unui om, întrebăm despre lucruri materiale – dacă are ce mânca, dacă are apartament, dacă e cald în apartament. Dar ce se întâmplă înăuntru tău, nu întreabă nimeni.

Text: Doina Ipatii

Jurnal

La singure cum?

Aseară, pe la 22:00, mi-am amintit că e joi. Deja. Și că doar cu trei minute în urmă era luni și mergeam să mă întâlnesc cu un client nou. De atunci și până în acea clipă de reculegere, lucrul începuse și se desfășura cu o viteză constantă. Patru zile au trecut cât cinci minute, în viață, însă, au apărut câteva circumstanțe noi, câțiva oameni noi, un rând nou în CV. Și toate astea în timp ce în mașina de spălat așteptau 3 kg de albituri, ca eu să găsesc 3 secunde și să apăs pe butonul magic.

E incredibil cât de repede se întâmplă viața. Și e incredibil cât timp mi-a luat să simt asta.

Ani la rând am trăit, având în mine, foarte adânc, convingerea că ceea ce se întâmplă acum nu e decât o ante-viață, un soi de repetiție, nici măcar generală, a ceea ce urma să fie viața mea. Cea adevărată. Cea cu de toate. Cea în care voi fi cea mai bravo, de nota 10, cea mai capabilă, cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă, cea mai iubită. Cea perfectă. Într-o viață perfectă. Acum, însă, e așa… Un fel de două feluri, în care nu e atât de strașnic, dacă porți haine mai ponosite, dacă nu mânânci la timp, dacă nu înveți nimic nou, dacă nu vezi locuri frumoase, dacă nu iubești. Pe urmă oricum va fi o viață mai bună, în care totul se va întâmpla.

Ea nu va fi. Acea viață mai bună niciodată nu se va întâmpla. Ea e acum.

Și dacă la începutul săptămânii eram într-o dispoziție materialistă, gândindu-mă – să-mi cumpăr sau nu apartament în Chișinău, să-mi cumpăr sau nu o canapea, să devin gospodină într-un mod mai solid și mai serios, acum mi-e atât de dor de Ilinca, încât repede mi-am adus aminte că prioritățile mele sunt altele – să fiu mai aproape de ea și să-i arăt lumea. Pentru că altă adolescență fata mea nu va mai avea. Și nici cu mine nu se știe ce va fi într-un oarecare viitor.

Din lucrurile mai pământești care s-au întâmplat în ultima săptămână, pot să pomenesc faptul că m-am tuns. Iar. Now and forever, vorba ceea. Apoi am fost la un master-class cu Georgiana Ilie, Senior Editor la Decât o Revistă. O jurnalistă care m-a inspirat foarte mult și a turnat, prin vorbele ei, atâta apă la dorința mea de a scrie articole lungi și documentate! Ah, peste două săptămâni plec în vacanță. Abia aștept. Deși, vacanță e doar un fel de a spune lucrului din altă țară. Și să nu uit să mă laud – am fost la endocrinolog. A spus că totul e perfect și că acum e foarte potrivit să mai fac un copil. De obicei, nu-mi place când medicii se bagă în zona asta, fără cererea mea, dar am luat-o ca pe-un compliment și m-am topit. Și, una din cele mai bune vești este faptul că am repornit filmările pentru Optmart SRL (mai multe am scris aici).

Viața se întâmplă. Wow.

La singure cum?

Interviuri

Iubesc acest om, asta e tot ce știu

Notă: acest interviu face parte din campania #subogheal, lansată de Centrul de informații GENDERDOC-M și a apărut pentru prima dată pe gdm.md.

„Am 43 de ani și  mi se întâmplă pentru întâia oară să iubesc o femeie. Este vorba despre mama unui coleg de școală a fiului meu”,  și-a început Lidia povestea, evident emoționată. Zâmbetul larg, pe care îi este greu să-l controleze, ochii care lucesc ca după un joint și tenul luminos care radiază de fericire trădează emoțiile unui om îndrăgostit până peste urechi.

Lidia este contabilă în una dintre organizațiile societății civile de la Chișinău, are un fiu de 10 ani, celibatară. Este feminină și atrăgătoare. Are gesturile moi, zâmbet cochet, părul tuns bob scurt, ceva mai jos de bărbie, pieptul voluptos și talia mică ca a unei adolescente. Este fericită, dar emoționată din cauza că sunt unul dintre puținii oameni în fața cărora a acceptat să facă coming out, adică să-și povestească istoria de iubire homosexuală.

Când ai simțit că te-ai îndrăgostit de o femeie, în ce circumstanțe?

Precum îți spuneam anterior este mama unui copil din școala fiului meu. O cunoșteam de ceva timp, dar anul trecut am comunicat mai mult în cadrul unor ședințe informale, pe care le organizam frecvent cu părinții, la cafea, pentru a soluționa problemele curente ale clasei.

Cine este aleasa inimii? Povestește-mi un pic despre ea.

Este cu 10 ani mai tânără decât mine, de profesie este psiholog. În comparație cu mine a fost într-o relație homosexuală cu mulți ani în urmă, dar a renunțat la ea, s-a căsătorit cu un bărbat și a născut un copil. A ales o cale acceptată de societate.

Între voi a fost dragoste la prima vedere, ca în filme?

Nu putea fi astfel. Nu mi-a trecut niciodată prin minte, până atunci, că aș putea iubi o femeie. Adică știam despre acest fenomen, dar eram sigură că mie nu mi se poate întâmpla. Prima reacție neordinară a fost atunci când măsuram o rochie în fața a trei prietene, printre care era și ea. La un moment dat m-am simțit de parcă mă dezbrăcam în fața unui bărbat. Îi simțeam atât de puternic privirea. Am avut impresia că m-a stropit cineva cu apă clocotită, că m-a lovit un fulger.

Apoi au urmat multe discuții cu aluzii. Dar am simțit o atracție puternică după prima ei atingere. Mi-a atins ușor brațul cu arătătorul, mișcându-l fin în jos, și am simțit fiori pe care nu i-am mai simțit niciodată până atunci.

Și ai înțeles că ești lesbiană ori bisexuală?

Deocamdată nu am reușit să înțeleg nimic ori să mă identific cu vreunul dintre calificativele cunoscute. Suntem deja de un an împreună și pe parcursul acestui an nu mi-a apărut întrebarea cum mă identific. La momentul actual nu-mi pasă de acest aspect. Cei care cunosc despre relația noastră mai fac glumițe că mi-aș fi descoperit bisexualitatea, ori că aș fi lesbiană. Eu nu am încercat niciodată să neg nici una, nici alta. Nu mă deranjează că lumea spune asta despre mine, dar dacă stau să analizez nu –mi pot lipi niciunul dintre aceste calificative – nu mă simt nici heterosexuală, nici lesbiană, nici bisexuală, nicicum. Iubesc acest om, asta e tot ce știu.

Cât de ușor ai reușit să accepți această idee?

În momentul în care am întâlnit-o aveam un iubit, un bărbat cu care eram de 6 ani într-o relație. El era plecat peste hotare. Am așteptat cu nerăbdare întâlnirea cu el ca să înțeleg ce mi se întâmplă. Mă gândeam că ar putea fi o amețeală de moment, că voi reveni la vechile sentimente, după ce îl voi strânge în brațe, dar nu a fost să fie. Nu am mai simțit nimic deosebit când l-am revăzut. Am înțeles imediat că vreau înapoi la ea, chiar atunci. Nu aveam răbdare să o revăd. Adorm cu ea în gând, mă trezesc cu ea în gând, vreau să fiu întotdeauna alături de ea.

Dar dincolo de dragoste aveai atracție pentru corpuri masculine. A dispărut?

Timp de 43 de ani, niciodată nu mi-a trecut prin cap că aș putea fi atrasă de o femeie. Acum însă pentru mine nici nu mai contează corpul, doar omul. Am avut relații de 6-8 ani cu diferiți bărbați, am fost atrasă de corpuri bărbătești. Dar atunci când cuprinzi omul pe care-l iubești cu adevărat, nu contează dimensiunea bicepșilor sau prezența ori lipsa sânilor. Simți dragoste, atât.

Totuși, dragostea despre care vorbești cu atâta entuziasm e una pe care preferi să o ascunzi. De ce?

Încerc să o ascund, dar nu îmi prea reușește. Colegii mei de serviciu au aflat despre relația mea în primele zile, pentru că nu eram în stare să ascund tot ce se întâmpla în sufletul meu. Mă copleșeau emoțiile. Aveam senzația că am umblat toată viața cu hainele pe dos și în sfârșit m-au îmbrăcat corect. Voiam să povestesc lumii întregi despre ceea ce simt, despre femeia pe care o iubesc.

Și cum au reacționat colegii?

Colegii m-au înțeles. Am norocul să lucrez într-o organizație pentru drepturile omului și sunt înconjurată de oameni toleranți, cu mintea deschisă. E foarte important să simți sprijinul social în asemenea momente.

Și atunci de cine îți este frică?

Cel mai mult îmi e frică pentru familia mea. Mi-e frică că îmi vor ridiculiza copilul, care are abia 10 ani. Colegii de clasă pot fi foarte răutăcioși la vârsta asta. Mai mult, dacă cineva dintre profesori ar afla, ar putea să-și schimbe atitudinea față de copil, asta ar putea să-i afecteze procesul de studii. Sunt sigură că ar începe a se purta diferit cu el. Și de atitudinea fraților și surorilor îmi este frică.

Vrei să spui că familia ta încă nu știe că ești într-o relație cu o femeie?

Nu e deloc ușor să ascund relația de ei. La toate petrecerile de familie, din ultima vreme, eu vin singură. Pentru că nu poți veni cu cea mai bună prietenă acolo unde lumea vine cu soți. De asta probabil, la un moment dat le voi spune, pentru că e foarte greu să trăiești astfel. Simți că nu-ți ajunge aer, nu poți respira. Vrei să vorbești întruna despre ceea ce simți, dar nu poți spune niciun cuvânt. Nu contează dacă ești cu un bărbat sau cu o femeie, atunci când relația e ascunsă, interzisă, este foarte greu să trăiești. E o luptă interioară enormă când doi oameni maturi, cu discernământ, trebuie să se poarte atât de nefiresc pentru a ascunde niște emoții și acțiuni legale, dar condamnate de societate.

Bănuiești că familia nu te va înțelege?

Sunt aproape sigură de asta. I-am spus doar unei surori și nepoatei mele, pe care le știam mai tolerante. Restul ar încerca să-mi citească morală, să mă convingă că e o iluzie. Vor discuta despre sentimentele mele, ca despre ceva superficial și trecător. Eu nu vreau să ascult opiniile lor despre ceea ce simt. Sentimentele mele sunt prea pure și profunde. Nu vreau să dau explicații nimănui. Sunt om matur, înțeleg perfect ce mi se întâmplă și sunt în stare să-mi asum deciziile. Nu contează cât vom fi împreună, dar ăștia vor fi, cu siguranță, cei mai frumoși ani din viața mea.

Cum reușești să ascunzi o relație ca asta?

Oricât de mult ai încerca să-ți sufoci sentimentele, ele iese periodic la suprafață. Fără să ne dăm seama, ne privim hapsân la ședințele care se organizează în școală și unii dintre părinți ne-au întrebat direct despre relația noastră. Recent o colega de facultate, cu care nu am comunicat zeci de ani, mi-a scris să mă întrebe dacă cea din pozele de pe rețelele de socializare este prietena mea. Nici măcar la telefon nu poți vorbi fără a te izola. Ei cum să-i spui în fața cuiva cuvinte obișnuite pentru orice cuplu de îndrăgostiți: „te iubesc, draga mea, scumpa mea” ?!

Învăluite de iubire nu ne dăm seama că exteriorizăm uneori prea mult emoțiile. Uneori se întâmplă să ne apucăm de mâini, să ne sărutăm în public și când realizăm că suntem înconjurate de oameni, începem a ne felicita cu ziua de naștere, pentru a nu atrage prea mult atenția. E foarte greu să-ți ascunzi sentimentele.

Copiii voștri știu?

Nu încerc să ascund relația de copil, dar nici nu i-am explicat deocamdată nimic. Îi voi răspunde la întrebări pe măsură ce vor apărea. Îmi sărut uneori partenera ușor în buze, o țin de mână, o cuprind în fața copiilor. Îi spun la telefon că o iubesc. Copilului i se pare absolut fiesc acest comportament și nu cred că se gândește la această relație ca la una amoroasă.

Există locuri în care să nu fiți nevoite să vă ascundeți sentimentele?

Da, în casa părinților ei. M-au acceptat imediat ca pe un om de-al casei. Am simțit că mama ei s-a bucurat atunci când am intrat în casa lor. Ne simțim libere în fața ei. Ne putem cuprinde, ne sărutăm. Ori de câte ori avem mici neînțelegeri, mama ei încearcă să ne împace. Ține și la copilul meu mult. Îl pot lăsa la ea atunci cînd avem nevoie de mai multă intimitate, sau ieșim în vreun restaurant ori club. Atitudinea asta a mamei este foarte importantă pentru mine. Simt că am o familie, o casă în care mă așteaptă cineva. Visez ca, la un moment dat, și familia mea va fi gata să accepte această relație. Sprijinul familiei este foarte important. Însă nu cred că mă voi putea bucura de asta vreodată, așa că o să-mi trăiesc mica mea fericire în tăcere, atât cât voi putea rezista.

Text: Doina Ipatii

Dragă redacție

Și te ridici, ștergi lacrimile și înțelegi…

Mergi la OSC și la altar cu gîndul că vei trăi o viață lungă împreună și veți muri într-o zi și au să vă îngroape într-un sicriu. Și te trezești într-o zi cu cerul peste cap, cînd el pleacă la alta. E curaj să trăiești mai departe, și găsești sens în viață.

 

Ești sigură că vei fi cea mai bună mamă din lume și peste mai mult de zece ani de tratamente îmbli stearpă ca deșertul Gobi și cauți sens să zîmbești și găsești sensul în giugiulitul copiilor prietenilor. E curaj să mai vrei copii chiar dacă te apropii de 40 de ani și parcă ceasul biologic s-a transformat în clopotniță ori toacă.

 

Faci reparație acasă și vopsești toți pereții albi, pentru ca atunci cînd totuși vor apărea copiii, să poată desena oriunde vor ei și tot ce vor ei iar peste cîțiva ani medicul îți spune că ai cancer de col uterin și e recomandată histerectomia totală. Iar tu ai curaj să cauți medici care totuși mai păstrează funcția reproductivă. Și nu știi dacă mai ai curaj să speri dar totuși cauți medici. Și dai la search ”adopție în Moldova”.

 

Plîngi, urli, bagi curajul în cur. Și simți că ești cea mai norocoasă din lume, că ai susținere, oameni care te iubesc. Și vine lîngă tine omul care de mii de ori a dovedit că este omul perfect. Și îți spune că totul este o h*nea, și că vom avea copii frumoși. Ai noștri sau adoptivi. Pereții îi lăsăm albi, pentru că trebuie desenați.

 

Și te ridici, ștergi lacrimile și înțelegi… cu uter sau fără, oricum sunt necesară măcar unui copil pe lumea asta. Curaj am periodic, noroc de oameni am permanent.

 

greobanîi cancer.

 

Text: Anonim

Jurnal

Optmart SRL is back! Ce am învățat de când sunt în acest proiect

Ieri am filmat primele două emisiuni din noul sezon Optmart SRL.  După jumătate de an de pauză, sentimentele mele au fost contractictorii.

Pe de o parte, totul a decurs atât de natural, atât de familiar, de parcă filmasem săptămâna trecută și cele șase luni, care ne-au rupt de acea rutină săptămânală televizată, nu au existat.

Pe de altă parte, îmi părea incredibil că – după atâtea luni de negocieri, renegocieri, discuții cu colegele, apoi cu colegele și administrația canalului, după atâtea încercări și eșuări de a găsi soluții, din care să aibă toată lumea de câștigat, după momente în care eu una credeam că totul devine prea dificil și că nimănui în țara asta nu-i trebuie un astfel de format, deși mesajele care le primeam de la publicul în așteptare, spuneau altceva, după întâlniri în urma cărora mă întorceam acasă și mai confuză decât venisem la ele – eu stau pe același fotoliu pe care l-am înjurat de atâtea ori, fixându-mi microfonul după ureche.

Bună seară, dragi prieteni. Suntem Optmart SRL și ne bucurăm să vă revedem.

Optmart SRL este un capitol întreg din viața mea, deși nu are decât un an și jumătate și, posibil, cândva, el nu va mai părea atât de important.

Grație emisiunii și colegelor, care sunt toate foarte diferite de mine, și una de alta, am învățat să respect cu adevărat oamenii cu care lucrez și cu care comunic în anumite circumstanțe, indiferent de opiniile lor și indiferent de genul lor de activitate. Faptul că nu sunt de acord cu una din fete sau cu toate odată, nu înseamnă că nu pot ieși cu ele să iau masa după emisiune sau să le invit acasă.

Am auzit prin târg ecouri că nu ne suportăm una pe alta. De fapt, deseori am și fost întrebate în LIVE-urile noastre, dacă întra-adevăr relațiile noastre sunt atât de bune, după cum arătăm când stăm cu paharul de vin pe canapea la Alla Donțu în studiou. Da, sunt bune. Atât timp cât există respect și înțelegerea clară unde mă termin eu și unde începe alt om, cu viața lui, preocupările lui, interesele lui, planurile lui, dorința lui legitimă de a câștiga ceva pentru sine, nu văd de ce nu am avea relații bune.

Alt lucru care m-a învățat Optmart SRL este să-mi structurez gândurile, înainte de a deschide gura. Știu că nu sunt nici pe aproape de cele 100% cu care unii prezentatori aplică această abilitate, însă simplul fapt că am început să practic deschisul gurii conștient, mă ajută mult în viața în afara filmărilor. Dacă înainte voiam să spun cu orice preț, încât uneori cuvintele țâșneau din mine, fără filtru și fără măsură, acum mă controlez. Mai mult, în unele cazuri prefer să tac, decât să spun ceva numai de dragul de a vocaliza prețioasa-mi opinie. Această schimbare a adus cu sine și un efect colateral – nu mai sunt dispusă să ascult pe oricine sau să ascult orice. Nici în formă orală, nici în formă scrisă.

Dacă ar fi să rezum ce înseamnă Optmart SRL în viața mea, cred că ar fi – un mediu în care cresc și un ecran pe care mă văd dintr-o parte, fapt care mă ajută să cresc în direcția care trebuie. Unde mai pui că, pe parcursul celor două sezoane de până acum, am avut posibilitatea să mă văd dintr-o parte în tot felul de stări prin care treceam la moment. Cu această ocazie, un cald mulțumesc canalului că nu impun niciun fel de cenzură, inclusiv vestimentară sau de dispoziție.

Eu mă bucur că noi, totuși, continuăm să existăm în aceeași componență și în același format. Îmi doresc mult să devenim mai bune, să ne învățăm să spunem lucruri esențiale într-un timp limitat, să lăsăm o urmă în inimele și capetele oamenilor care ne privesc. Să plantăm vlăstari ale discuțiilor, conștientizării, interogării și schimbării ulterioare în sufletele celor care ne-au ales până acum. Și celor care ne vor alege de acum în colo.

Și toate astea nu pentru că ne-am crede importante și deștepte, dar pentru că ne străduim să venim cu teme care continuă să doară în societatea noastră.

Alături de voi au fost Angelica Frolov, Angela Stafii, Alla Donțu și eu, Diana Guja. Vă dorim o seară bună și vă dăm întâlnire și săptămâna viitoare. Până atunci, ne găsiți pe pagina noastră de Facebook.

 

Foto: înainte de filmările de ieri, alături de machioza noastră, Natalia Garanovschi.

 

Jurnal

La singure cum?

Este ora 12:40. Sunt încă în cămașă de noapte. Mi-am adus calculatorul în bucătărie, să lucrez în timp ce gătesc supa de conopidă. Până acum am lucrat în pat, în dormitor.

Bună dimineața sau… bună ziua, așa arată una din zilele mele, om care lucrează în mare parte în afara vreunui birou.

Dacă îmi place așa un mod de viață și de lucru? Da. Este exact felul în care mi-am dorit întotdeauna să lucrez. Fără program fix, fără adresă fixă, fără obligația să am colegi, să ies la țigări sau cafea. Cel mai mult îmi place să lucrez singură, de acasă. Fără muzică, fără discuții de fundal. Eu, calculatorul. Și liniștea.

Desigur, partea cu rămasul în pijama sau cămașă de noapte până la amiază nu este obligatorie, e mai degrabă o excepție, dar nu pot să neg că e foarte comod atunci când apar niște urgențe și trebuie să te incluzi în lucru pe loc.

Săptămâna aceasta fost toată, însă, construită din excepții. Pentru prima dată în ultimii doi ani am agățat o viroză. Cu această ocazie, am petrecut patru (!) zile în pat. A fost o experiență deosebită, care mi-a permis să privesc câteva documentare despre care vreau să scriu în viitorul apropiat.

Din momentele faine, care s-au întâmplat până la „pat”, a fost Bookfestul de la Chișinău, de unde m-am întors acasă cu o torbă plină de cărți, deși planurile erau de altă natură. Am citit pe la mulți oameni (când încă mai căscam gura pe Facebook) că au fost dezamăgiți de oferta din acest an. Eu, dimpotrivă, aș mai fi avut ce să iau pe lângă cele 8 titluri. Sper să le citesc pe toate în această viață și chiar să scriu câteva impresii aici pe blog. Pe scurt despre ce mi-am luat – cărți de non-ficțiune, în mare parte despre societate și comunicare, în toată diversitatea lor.

Și, cum zicea bunica, „Mânțănim lui Dumnezeu, avem de lucru”. Eu nu m-am dus departe de logica ei. Este de lucru, înseamnă că este și cu ce plăti chiria, comunalele, cumpăra o carte, un cartof, un pantof, pune deoparte pentru vacanță, tratamente și alte proiecte mai grandioase. Deși mă cam împrăștii în toate părțile, aseară, bunăoară, m-a prins noaptea, scriind pe blog, pentru că era unica oră din zi în care eram liberă să scriu, îmi place sentimentul ăsta de lucru făcut, chiar dacă nu întodeauna se dă ușor.

Bun. Supa e gata. Am și dat-o rapid prin blender. Undeva între ultimul și penultimul paragraf. Trebuie să mănânc, să mă aduc în stare normală și să ies. Mai am tare multe de făcut. (Off, când la pensie?)

Da la singure cum?

Social

Cultura mușamalizării. Continuarea cazului „Pernuța”

Citeam recent la Brené Brown în „Curajul de a fi vulnerabil”, despre cultura mușamalizării ca fiind înrudită cu invinovățirea, care nu este nimic altceva decât un simptom al rușinii.

Atunci când cultura unei organizații afirmă că e mai important să fie salvată reputația unui sistem și a celor de la conducere, decât protejată demnitatea umană a indivizilor sau a comunităților, putem fi siguri că rușinea afectează întregul sistem, că banul este mai presus de morală și că nu mai există responsabilitate. Asta-i adevărat pentru toate sistemele, de la corporații, organizații non-profit, universități, guverne, până la biserici, școli, familii și cluburi sportive.

Mi-am amintit de acest fragment în contextul ultimelor evenimente legate de cazul „Pernuța”, în care un profesor universitar, șef de catedră la USMF, a fost acuzat de două femei de la catedra pe care o conduce că le-ar fi agresat sexual. Acum profesorul cere uneia dintre presupusele victime dezmințiri și un milion de lei recompensă morală.

Așa cum m-am așteptat, eu și probabil alte 98% din oamenii care au citit despre acest caz, toate colegele și toți colegii femeilor au luat apă în gură, iar rectorul Universității, Ion Ababii, a fost cel mai elocvent: „Eu nu vreau să discut pe tema aceasta. Este murdar. Aceasta nu este o problemă acum în societate.”

Da, într-adevăr, de când în societatea noastră hărțuirea sexuală este o problemă? Sunt alte probleme mai importante, cum ar fi, de exemplu, mușamalizarea tuturor mizeriilor care au loc în sistem.

– Dar cum rămâne cu demnitatea umană, cu dreptul la….?

– Șșșștttt, nu acum, lăsați…

Social

De ce am ales să-mi reduc prezența pe Social Media

Relația mea cu Social Media nu a fost niciodată prea echilibrată. Ei bine, Social Media în acest caz e un fel de a numi Facebook-ul, deoarece aceasta e singura rețea de socializare care m-a făcut să-mi pun întrebări asupra abilității mele de a-mi controla impulsurile.

Mi-am creat cont de Facebook în septembrie 2007, deci exact 11 ani în urmă. An de an, prezența mea pe Facebook a crescut, ca, într-un anumit moment, Facebook-ul să ajungă să ocupe un loc în viața mea profesională. Mi-a trebuit ceva timp ca să mă obișnuiesc cu gândul că ceea ce pentru majoritatea utilizatorilor constituie divertisment, pentru mine face parte din procesul de lucru, pentru care sunt plătită.

Odată cu transformarea unei părți a timpului petrecute pe Facebook în job, atitudinea mea față de rețea a trecut prin unele transformări. Am început să văd Facebook-ul ca un instrument de a promova niște idei, produse, cauze. Ceea ce făceam 75% din timp. Celelalte 25%, însă, îmi permiteam să-mi fac de cap. Să mă folosesc de el, în continuare, ca de un canal de divertisment.

Cum am devenit o Facebook junkie

Am început să simt că ceva nu e în regulă în relația mea cu Facebook-ul atunci când în loc să fiu 100% prezentă într-o discuție sau nimicfacere cu Ilinca, capul îmi era ocupat cu frânturi de posibile comentarii, ca răspuns la comentariile unor oameni care nu aveau niciun loc în viața mea. Niște necunoscuți absoluți în viața reală, pe lângă care aș trece pe stradă, fără măcăr să știu cine sunt. Această preocupare anormală de ceea ce se întâmplă în afara momentului prezent, într-un loc virtual, printre niște oameni virtuali, devenise foarte vizibilă și atunci când mă întâlneam cu prietenele. Întotdeauna venea momentul când cineva făcea o pauză în discuție, ca să verifice Facebook-ul. Acest gest devena contagios. Toate închideam gura și porneam telefonul, să vedem ce se mai întâmplă dincolo. Acolo unde, de fapt, nu suntem, și unde lucrurile au loc și fără implicarea noastră.

Momentele de deconectare de lumea reală deveneau din ce în ce mai dese. Intrarea în Facebook era primul lucru pe care îl făceam dimineața, după ce deschideam ochii, și ultimul pe care îl făceam seara, înainte de a închide ochii. În timpul meselor, dacă eram cu cineva, mă abțineam cu greu să nu verific News Feed-ul, până cedam. Și nu conta – puteam să fiu cu mama, cu colegii, cu prietenele sau cu Ilinca. Doar perioadele în care eram extrem de îndrăgostită, deci conectată la alt drog, mă făceau să nu întind mâna după iconița albastră din smartphone. Am ajuns să mă aud cum îi spuneam Ilincăi: „Stai puțin, sunt ocupată. Scriu un status./Răspund la un comentariu.” WTF, femeie?

Am trăit cu acest conflict câțiva ani. Înțelegeam că ceea ce fac nu este ok. Înțelegeam că am dezvoltat o dependență de Facebook, care era astupată doar de alte dependențe, dar niciodată depășită conștient. Înțelegeam că prezența mea în rețea îmi face mai mult rău decât bine, dar nu am avut niciodată curajul să mă opresc, numind lucrurile cu numele lor – dependență, epuizare morală, stres, frica de a trece pe alături și a nu fi la curent cu mersul lumii (FOMO sau Fear of missing out), frica de cădere în anonimat, frica de a fi scoasă din liga celor cool, influencerilor adică.

Pe parcursul acestor 11 de ani de prezență pe Facebook, mi-am dezactivat contul o singură dată pentru o perioadă mai lungă de câteva zile. Am fost în afara lui vreo trei luni și mărturisesc, cu mâna pe inimă, că a fost una dintre cele mai liniștite, productive, luminoase perioade din ultimii ani. Acum nu prea îmi amintesc motivul din care m-am întors, dar mi-am făcut un obicei să răspund „din motive profesionale”. O fi.

Recent am început să-mi observ comportamentul și m-am convins că atunci când nu am telefonul sub mână, neapărat voi face un detur ca să-l găsesc și să verific aplicațiile Social Media – Facebook, Instagram, Managerul de Pagini Facebook.

Bunăoară, într-o dimineață în care trebuia să alerg, ceea ce înseamnă că timpul pentru pregătiri este limitat, între bucătărie și baie, am trecut prin odaia în care era pus la încărcat telefonul. Fără să-mi dau seama, m-am apropiat de masă, am deblocat telefonul, am intrat pe Facebook și am făcut un scroll down în neștire, apoi –  Instagram, unde am trecut cu privirea vreo 10 postări. Când m-am trezit din vrăjeală, am realizat că toate aceste mișcări le-am făcut absolut inconștient și că am pierdut cu ele vreo 10 minute, timp în care puteam să fiu deja afară. Tot atunci am constatat că fac astfel de detururi de zeci de ori pe zi, fără să contabilizez timpul care este consumat aiurea, deoarece întotdeauna aveam convingerea că aceste injecții de Social Media nu fac decât 10 secunde. Pe naiba.

Cum m-am oprit?

Acum o lună am rămas fără trafic de internet mobil. De obicei, îmi ajunge și îmi rămâne, dar pe parcursul a câteva zile fără wi-fi, Ilinca s-a conectat la rețeaua mea. Deci, traficul a fost consumat rapid, iar eu am rămas pentru o săptămână fără acces la internet prin telefon, inclusiv la aplicația Facebook.

Prima mea reacție a fost – Whaaat? Și acum ce mă fac? Nu, eu nu sunt dependentă de smartphone sau altele, dar ce voi face câte 30 de minte în troleibuz? Înainte citeam cărți de hârtie, dar asta a fost atât de mult timp în urmă, că uitasem cum se face și gândul că va trebui să re-învăț ceva sau să mă uit, pur și simplu, pe geam, îmi crea disconfort. Dar m-am obișnuit. Și culmea, după două zile de imposibilitate de a accesa rețelele, dar mai ales Facebook-ul – de oriunde, oricând, în orice situație – mi-a adus un soi de sentiment nou. Liniște interioară. Calm. În cap nu se mai învârteau haotic statusuri, comentarii, breaking news. Acolo erau gânduri. Știi, Diana, gânduri pe care numai tu le gândești, ale tale, scumpe și atât de personale. Ahhh, atât de old school și atât de mimimi m-am simțit atunci. Și mi-a plăcut. Și am zis că asta e o stare la care vreau să revin. Pe care vreau să încerc s-o păstrez. O stare care mă face să mă simt bine. Să mă simt întreagă.

„Întreagă” e cel mai bun cuvânt pentru a descrie starea pe care mi-a dat-o lipsa Facebook-ului. Când simplul fapt că exist, lucrez, mă văd cu prietenii, comunic cu familia, citesc, privesc filme, mă plimb, văd ceva, scriu, îmi doresc ceva, îmi fac planuri, mi-i dor de ceva, sunt tristă, visez – sunt suficiente pentru a simți că trăiesc.

Apoi, liberă. Fără ca să mai am nevoie de o lupă prin care să-mi văd anumite părți din viață sau de un filtru prin care să scot ceva în evidență și să ascund altceva.

Apoi, independentă. De oameni necunoscuți, care să-mi aprobe sau dezaprobe alegerile, convingerile, glumele, lecturile, acțiunile, felul în care arăt, aspirațiile, planurile sau indispozițiile.

Am redescoperit cum e să fiu față în față cu ceea ce sunt, fără să simt impulsul de a împărtăși aceste momente cu un public necunoscut, pentru a primi note de la el. Eram fericită.

Am revenit, ca să mă conving că trebuie să mă opresc

Când a venit ziua de facturare a serviciior de telefonie mobilă, am plătit și m-am întors, din inerție, la vechile obiceiuri. Facebook, Instagram, Pages Manager. Doar că deja fiecare intrare pe aplicația Facebook îmi producea un mic disconfort. Simțeam că iar mă dezmembrez, mă înșir în toate părțile.

Chiar dacă postam tot mai puține fotogarfii cu mine sau din viața mea personală, de fiecare dată când o făceam, nu puteam adormi. Mă rodea tot mai mult gândul că nu trebuia s-o fac. Undeva, în interiorul meu, cred că demult s-a ajuns la limita a ceea ce pot și vreau să împărtășesc cu lumea virtuală.

După câteva zile de chinuri interioare, mi-am șters aplicația Facebook din telefon. Mi-a rămas doar Instagram, de care nu sunt dependentă, și Pages Manager, care este strict pentru scopuri profesionale, deși, acum sunt în proces de dezvățare să verific starea paginilor la fiecare 30 de minute, fără ca aceasta să fie în vreun fel necesar.

Chiar dacă mi-am șters Facebook-ul din telefon, continuam să intru pe el din calculator de câteva ori pe zi.  O făceam pentru a administra mai ușor paginile de care sunt responsabilă. În treacăt, însă, mai scăpam câte un ochi în News Feed sau Pages Feed, până nu mă trezeam că iar au trecut 40 de minute, în care consumasem conținut absolut inutil pentru viața și dezvoltarea mea. E ca și cum ai hăli seara o porție mare de junk food, după o dimineață de sport și mâncare sănătoasă.

Când am realizat că dependența mea, deși diminuată, e oricum vie, am decis să mă deconectez de fiecare dată când nu mai am nevoie de Facebook pentru lucru. Am terminat lucrul, m-am deconectat și am închis fereastra. Și ca să nu mai existe nicio ispită în News Feed, mi-am instalat extensia pentru Chrome, News Feed Eradicator for Facebook, care șterge News Feed-ul atunci când accesezi rețeaua, iar în locul lui îți pune un citat înțelept.

Ce îmi dă asta?

Decizia de a limita maximal utilizarea rețelelor de socializare și, mai ales Facebook-ul, este punctul culminant al unui proces de durată și începutul unui noi epoci, în care este loc pentru lucrurile esențiale pentru mine, cum ar fi cititul, trecerea la un alt nivel de scris, documentarea pentru articole, filmelele, pauzele pentru reflecții și însemnări, învățarea conștientă. Lucruri pentru care până acum niciodată nu-mi ajungea timp, deoarece 30+10+40+20+50+30+10+20 de minute pe zi le petreceam făcând scroll down în News Feed-ul din Facebook.

Voi șterge definitiv contul de Facebook?

Aș vrea (în acest sens mă inspir de la acest om, care niciodată nu l-a avut și e foarte ok). Dar nu am găsit deocamdată o alternativă viabilă de comunicare în masă pe teme sociale cu publicul nostru și aici nu pot să neg că Facebook-ul este util. Ce ține de fotografii personale și momente din viața personală, acestea nu vor mai apărea. La fel, aș vrea să limitez pe cât posibil activitatea de pe pagina T E O T I T U D E, păstrând acest format pentru video și pentru a distribui articolele de pe blog. Ideal, însă, ar fi ca cititoarele și cititorii să acceseze direct blogul, ca să nu mai depindă de News Feed-ul pe care îl compilează pentru ei un algoritm. Despre lenea pe care o cultivă în noi algoritmul Facebook-ului, însă, voi scrie în alt articol.

Pagina Alo BEBE va deveni, cel mai probabil, un digest al articolelor interesante despre copii și educație.

Și mai departe?

Mai departe vreau să investighez mai mult tema dependeței de rețelele de socializare și smartphone și să găsesc soluții cum să promovăm cauze, idei, afaceri, conținut bun, fără a depinde de algoritmii rețelelor de socializare, dar și de Social Media, în general. Acestea fiind afaceri, care fac bani pe atenția și datele noastre personale, pe care utlizatorii le lasă într-o veselie pe mâna acestor corporații gigante. Pe scurt, Facebook câștigă miliarde prin simplul fapt că noi petrecem timp acolo și lăsăm terabyte-uri de informații despre noi. Iar compania, ca răsplată, ne hrănește cu bombonele, pe care nici nu ne prea lasă să le alegem.

În coninuare, îmi prpun să scriu articole săptămânale despre viața cu prezență minimă pe Social Media, despre alternativele rețelelor de socializare și alte moduri de conectare și răspândire a ideilor.

Dacă acest demers vă face cu ochiul, dacă vă regăsiți în cele scrise de mine mai sus, dacă vreți să încercați să trăiți mai puțin în Social Media sau pentru Social Media, vă invit să vă alăturați acestei aventuri. Putem face schimb de experiență, iar pentru asta putem utiliza poșta electronică.

Mă găsiți pe teotitude@gmail.com.

 

Text: Diana Guja

Foto: Stefan Cosma/ Unsplash

Dragă redacție

Nu ai nimic din ceea ce imi doresc de la un barbat

Ai fost ca heroina pentru mine. Nu ai nimic din ceea ce imi doresc de la un barbat. Nu ai nimic, nici fizic, nici caracter, nici carierara, nici viitor. Si totusi te-am incercat, exact asa cum incearca lumea drogurile, si m-ai facut dependenta de tine. Ti-am fost psiholog si prieten  „de pahar” luni de zile. Am baut atata Saint-Emilion incat am inceput sa ma pricep la vin. Mi-ai povestit despre toate fostele tale, toate problemele tale, toate visele tale. Nu m-ai intrebat niciodata de ale mele, dar se pare ca nici nu aveam nevoie. M-ai facut sa vreau sa te salvez, sa iti dau tot ceea ce nu ai putut avea cu toate celelalte. M-ai facut sa vreau sa imi sacrific viitorul pentru a iti demonstra ca nu suntem toate la fel. Ca eu nu te-as lasa daca ai mai avea un accident de motocicleta, cu toate ca ai facut acel accident pentru ca te grabeai la ea, era ziua ei, si tu nu ii luasei flori. Ca mie mi-ar pasa de ce vrei tu, si nu ti-as lua ciorapi de ziua ta, ci doua bilete in Maroc.

Mi-ai spus totul de la inceput, iar eu vreau sa cred ca nu a fost pur si simplu proasta pentru ca te-am crezut. Vreau sa cred ca am invatat ambii ceva din povestea asta.

Atunci cand ai plecat prima data la ea, fiind intr-o relatie cu mine, a fost ca o supradoza. Am crezut ca o sa mor si totusi nu m-am lasat de tine. A doua oara a venit ea la tine, dar nu m-a distrus asta, ci atitudinea ta fata de mine. Atunci am facut a doua supradoza, atunci am stiut ca a treia oara nu o sa supravietuiesc, asa ca am plecat. Mi-au trebuit 8 luni ca sa inteleg ca ceea ce mi-ai spus in prima seara era adevarat. Ca tu nu imi puteai oferi mai mult decat sex. Nu te invinuiesc, esti barbat, ai reactionat ca atare. Unica vinovata sunt eu, pentru ca am crezut ca te pot salva, doar ca tu nu vooiai sa fii salvat, tu vrei sa fii o Drama Queen, sa iti plangi de mila si sa faci baie in noroiul in care te afli.

Eu vreau sa trec peste tine si am nevoie sa iti spun adio. Am cautat mult timp aprobarea ta, am vrut sa stii ce fac, unde imi petrec vacanta, cum m-am tuns si ce job mi-am gasit. Azi am decis ca mi-e de ajuns, am obosit si e timpul sa merg mai departe.

Stiu ca citesti, S., e ora 2:00 noaptea si tu nu poti dormi. Stiu ce bei, ce muzica asculti si pe ce site-uri iti omori timpul. Acum inteleg de ce aveai nevoie de mine. Pentru ca esti singur. Pentru ca sufletul tau pereche este in pat cu sotul ei, pe un alt continent, iar tu esti singur…

 

Text: Anonim