All Posts By

Teotitude

Părțile corpului

În orice situație neclară, aleargă!

Sutrini ingrassanti scingano evina. Appurasti ripurgano trasfigurissimo enter parlucchiera destreggiate rizappati! Urmăresc pe Instagram câțiva alergători și alergătoare de maratoane din Rusia. În ultimile săptămâni ei au răspuns, în cadrul unei campanii, de ce aleargă. Răspunsurile au fost diverse, firul roșu, însă, era că alergatul îi relaxează. Pentru cine nu aleargă, probabil e greu să înțeleagă cum o activitatea fizică atât de intensă, cum e alergatul, poate relaxa. Adevărul e că relaxarea din timpul alergatului vine de la faptul că mintea se eliberează, de parcă vântul ar trece prin ea în procesul alergării, luând cu el tot praful.

How To Get Viagra Prescription in Berkeley California Alerg mai organizat cam de doi ani, deși tentative am avut și mai înainte. Alerg de câte ori am ocazia și o fac cu mare plăcere. Pentru mine stresul e mai mare atunci când amân alergatul (din oricare motiv), decât atunci când trebuie să mă scol foarte devreme ca să alerg.

De ce alerg?

http://www.youngasianescorts.co.uk/?baletos=%D9%85%D9%82%D8%A7%D8%B1%D9%86%D8%A9-%D8%AA%D8%AF%D8%A7%D9%88%D9%84-%D8%A7%D9%84%D8%AE%D9%8A%D8%A7%D8%B1%D8%A7%D8%AA-%D8%A7%D9%84%D8%AB%D9%86%D8%A7%D8%A6%D9%8A%D8%A9&c5f=1b Pentru că îmi place. Pentru că alergând, gândesc mai limpede. Pentru că, pentru mine, alergatul înseamnă meditație. Pentru că nu am găsit calmant mai bun decât alergatul. Pentru că alergatul este timpul pe care mi-l ofer doar mie.

Când alerg?

http://www.goodlight.it/?bioreresd=opzioni-binarie-da-5-euro&347=39 Eu alerg dimineața devreme. Prefer să ies din casă până la 7:30. Aerul e mai proaspăt. Lume e puțină și cea care este, e ocupată și ea cu alergatul și nu se oprește la taclale în mijlocul pistei pentru alergători (în cazul în care alerg la Valea Morilor).

watch Alerg singură. Nu pot alerga în grup sau în pereche. Deși, dacă ai un partener mai bun decât tine, asta te poate motiva să ajungi ca el. Când abia am început să alerg, aveam o prietenă lângă mine. De fapt, ea era cea care m-a scos din casă. Această prietenă alerga mult și bine, era într-o formă sportivă net superioară mie. Acum, însă, după ce am depășit lenea de a face efort fizic, prefer să alerg singură (vezi „De ce alerg?”).

Azi dimineață am ales mersul rapid

Cum alerg?

Sunt o alergătoare moderată. Este o decizie gândită și chibzuită. Da, sunt foarte tentată de maratoane, curse de anduranță (mai ales că am în familie pe cineva care aleargă ultra-maratoane, de la care mă pot inspira), dar la această etapă a vieții simt că mai mult de 10 km. nu pot oferi Zeului Alergatului. După 8 km. îmi simt deja genunchii mai puțin mulțimiți, după 10 – calcaneul drept începe să-mi dea de știre. Uneori, alternez alergatul cu mersul. Sunt, însă, zile când aleg să fac mers sportiv, pentru că nu simt că aș fi în formă pentru alergat.

Sunt conștientă că nu voi ajunge sportivă de performanță la 40 de ani, că nu am nici talent, nici predispoziție genetică spre performanțe atletice, că nu am posibilitatea să investesc acum în antrenori, care m-ar învăța cum să-mi depășesc unele limite – deci alerg atât cât pot să o fac singură, cu resursele proprii, astfel încât să nu ajung a doua zi la medic sau la Spitalul de Urgență.

Aici vreau să mă opresc puțin și să atrag atenția entuziaștilor în ale schimbării bruște de viață, din una sedentară, cu mult colesterol rău în una mega-activă, cu alergat de câte 10 km din prima zi -nu faceți asta. Pentru binele vostru, nu vă aruncați chiar așa în alergat. Mai ales, dacă aveți un surplus de masă corporală, obezitate. Mai ales, dacă la acest surplus, nu ați trecut pe la cardiolog să vedeți ce vă face inima. Aruncatul ăsta cu capul înainte în efort fizic intensiv se poate termina foarte urât. Pentru unii oameni, care suferă de anumite condiții de sănătate, despre care ei pot nici să nu știe atunci când încep să se antreneze intens, alergatul poate fi, în general, contraindicat. Nu vă leneviți să vă consultați cu medicul de familie, cu medicul cardiolog sau alt medic cu care aveți treabă mai des. Nu neglijați controalele de rutină anuale, care includ și analiza generală a sângelui, ca să știți ce se întâmplă în corpul vostru. Apropo, am văzut la unele laboratoare private că au oferte de pachete de teste pentru activitățile sportive. În cazul în care aveți dubii, investiți mai bine într-un astfel de pachet de teste, ele vă vor economisi ulterior timp și bani.

Altceva ce pot să recomand, este să vă informați despre alergat din surse serioase, profesioniste. Acum, slavă domnului, este de unde alege – site-uri, reviste de specialitate, cărți, forumuri tematice, grupuri pe Facebook, conturi ale alergătorilor pe Instagram. Informație este în surplus, trebuie doar să existe curiozitate și dorința de a face lucrurile cu cap.

Cu ce alerg?

Eu nu mi-am bătut niciodată capul prea mult în privința echipamentului de alergat. Cel puțin așa a fost, când am început. Confortul și accesibilitatea au fost întotdeauna cele mai importante pentru mine – deci, un tricou larg din bumbac și un pantalon de trenning, confortabil, tot din bumbac, au fost suficiente. Dar un echipament special pentru alergat, desigur, este o alegere cu mult mai bună. Diferența între ce găsești prin casă și echipamentul profesionist este că al doilea este cusut din materiale care favorizează ventilația și reglează temperatura corpului, iar în caz de ploaie, se usucă mai repede. Așadar, un echipament bun de alergat este acum printre primele poziții pe wishlist-ul meu.

Cel mai important, însă, atunci când trebuie să alegi în ce să învestești mai întâi – după ce ești sigur/ă că alergatul e pentru tine – e încălțămintea. Nu faceți greșeala să alergați în mocasini, espadrile, ghetuțe din pânză Oldcom, așa cum văd des pe la Valea Morilor. Dacă pentru început e ok să economisiți pe tricouri, nu e deloc ok să economisiți pe încălțămintea portivită, care vă va proteja de accidentări, de bătături, de beșici, de șocuri și care va transforma alergatul într-o experiență plăcută. Ah, și încă ceva – combinația de ghetuțe Oldcom și șosetuțe din capron, pe care o văd la unele femei, nu e bună deloc, dar deloc.

În concluzie

Alergatul este, înainte de toate, o terapie, apoi toate celelalte. Dar la fel cu orice terapie, alergatul nu este potrivit pentru toată lumea. Înainte de a trage pe picioare încălțămintea cumpărată anume pentru astfel de activitate, informați-vă despre ce vă așteaptă odată porniți la drum. Verificați-vă sănătatea. Ascultați-vă corpul. Cea din urmă e valabilă pe tot parcursul experienței alergatului. Nu forțați, corpul se poate răzbuna. În cazul alergatului, e mai bine, totuși, să învățați cât mai multe din greșelile altora și să nu vă expuneți sănătatea diferitor riscuri, așa cum am făcut eu cândva, din neștiință și lene.

O alergare plăcută vă doresc!

 

Foto:Nathalie Désirée Mottet /Unsplash

Dragă redacție

Niciodată nu poți să te relaxezi și să crezi că ții destinul în mâini

Cu ceva timp în urmă am recomandat unor prietene să citească articolul „Dragă fată de 20 de ani”. Reacțiile lor au fost așteptate. Am fost acuzată pentru a câta oară de negativism, cică „trebuie să vezi viața în mod pozitiv, să nu te gândești la rău”.

Există persoane care preferă să parfumeze c…tul, eu prefer să-i simt mirosul adevărat.

Să crezi că calitatea vieții tale ține doar de atitudinea ta pizitivă, mi se pare copilăresc și utopic. Că doar nu trăiești închis într-un laborator steril, ferit de contact cu lumea exterioară. Poți oare să zâmbești când ți s-a furat portmoneul în microbuz, sau să rămâi zen când propriul copil iți spune că a fost lovit de educatoare, sau să iți păstrezi pozitivismul când afli de problemele grave de sănatate? Și aici lista e luungă!

Iată zilele astea pe pagina mea a apărut un articol, cu sute de inimioare, despre un deputat norvegian, xenofob convins și înflăcărat, care,vezi tu, s-a îndrăgostit nebunește de o refugiată iraniană (mi se pare) și a decis să demisioneze.

Chiar credeți că e așa romantic? Credeți că iubirea de la început va reuși să lupte cu principiile și cu un caracter de om de 50 de ani, pe tot parcursul relației? Eu nu cred, dar zic să așteptăm ca să vedem.

Adevărul este că atunci când este un dezichilibru între el și ea sau invers, fie financiar, intelectual sau cultural, apar divergențe foarte mari.

Știu că unele filme ultraromantice, despre o fată ieșită de la închisoare care se angajează menajeră și de care se îndrăgostește imediat un oligarh, sunt emoționante până la lacrimi. Știu că ne place să credem în povești frumoase, dar realitatea este fără Photoshop.

Și referitor la „dacă vrei să fii soție de general, căsătorește-te cu un soldat”, este și asta un mit, care sună bine, dar nu merge. Cu cât soldatul se va ridica mai mult în grad, cu atât cerințele lui vor crește. Când va ajunge general, ar fi bine să fii și tu măcar un comandant, de altfel riști să nu fii de ajuns. Niciodată nu poți să te relaxezi și să crezi că ții destinul în mâini și decizi tu unde să meargă!

Text: M.M.

Foto: Charles Etoroma /Unsplash

Copii

Uite, cum crește…

Când Ilinca s-a născut, cel mai mult mă temeam să nu i se întâmple ceva. Intram pe vârful degetelor în camera în care dormea, îmi țineam aerul în piept, ca să aud dacă mai respiră.

De când s-a născut ea, viața mea a luat o întorsătură atât de altfel, încât uneori mă gândesc că atunci când nu crești un copil, e greu să înțelegi cum, în ce măsură, cât te afectează apariția unui om absolut dependent de tine, de acțiunile tale, de deciziile pe care le iei și chiar și de mâncarea pe care o mănânci.

Chiar și atunci când copilul este plecat, responsabilitatea de părinte, de mamă, nu ți-o anulează nimeni. Simt chiar, că acum această responsabilitate e și mai mare. Copilul crește, influența ta scade, însă dorința de a-l proteja nu pleacă nicăieri, de unde și căutarea de soluții să fii mai aproape, mai implicată, mai prezentă, fără să deranjezi, fără să fii invazivă, fără să devii o mamă supraprotectivă, care să frâneze dezvoltarea personalității copilului adolescent.

Pentru mine, șocul acestei vacanțe cu Ilinca a fost faptul că noi am început să vorbim deja despre facultate, că ea știe unde vrea să învețe și ce vrea să învețe. O ascultam și trăiam momentul cela când simți, practic, prin vene, viteza cu care trece viața și, vrei nu vrei, ajungi la gândul că anume asta e viața pe care o ai, alta nu ți-e dată, și tot ce se întâmplă, se întâmplă cu tine, și cel mai bun lucru pe care îl poți face e să ți-o iei în mâini, atât cât îți permite statutul tău de om, ființă muritoare.

Poate asta e maturitatea, poate astea sunt culoarile ei – să te uiți cum îți cresc copiii, să îi pregătești pentru viața adultă, să pui un ban deoparte pentru studiile lor, să fii consecvent în acțiuni, să vorbești mai puțin și să faci mai mult.

 

Foto: din arhivă, aici Ilinca avea aproape 8 ani

Social

Eu le cred. Cazul „Pernuța”.

Să fii femeie înseamnă să te topești de la privirea, atenția, atingerea oricărui bărbat. Să fii femeie mai înseamnă să te extaziezi atunci când un bărbat, mai ales un bărbat care se află în poziție de putere, îți ia mâna și ți-o pune pe penisul său în erecție. Dar ce-și mai poate dori o femeie, se gândesc bărbații.

Eu una nu vreau să cred că toți bărbații sunt așa. Nu vreau să cred că dacă te-ai născut femeie, ești implicit victimă a hărțuirii sexuale. Nu vreau să cred că există femei care închid conștient ochii atunci când li se fac apropouri sexuale când nu e cazul, așa cum nu vreau să cred că sunt femei care închid ochii și gura atunci când semenele lor sunt supuse hărțuirii sexuale.

Cazul care a apărut azi în media, în care un profesor de la Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie, șef de catedră, este acuzat de hărțuire sexuală, investigat de reportera de la Agora, Anastasia Antoceanu, întrunește toate trăsăturile pe care trebuie să le aibă o femeie în mintea perversă a unei categorii a populației: supunere, gura mică, docilitate, generozitate față de libidinoșii aflați în posturi de conducere, precum și lașitate, lipsă de solidaritate față de semene, lipsă de demnitate și verticalitate, în cazul în care una dintre colege nimerește în gura, pe mâna sau lângă penisul în erecție a deținătorului puterii.

TOȚI NEAGĂ

Sunt lucruri despre care nu se scrie pe gazeta de perete, dar despre care se vorbește pe la colțuri, prin fumuare, prin bucătării. Lucruri despre care toți sunt dornici și însetați să se șușotească, atât timp cât asta nu-i privește pe ei. Sunt sigură că toată Universitatea de Medicină știe care profesor se dă lă studente, asistente și laborante. Așa cum se știe la orice altă universitate, în orice organizație, instituție, industrie. Toți știu. Toți tac. Aceasta ar trebui să fie motoul nostru de țară. Iar atunci când iese cineva în față și spune deschis și tare despre ce toți se șușotesc, acesta sau aeștia sunt sacrificați în numele normalității.

QUO VADIS?

http://www.lahdentaiteilijaseura.fi/?siftifkar=bin%C3%A4ra-optioner-tj%C3%A4na-pengar&235=6e Interesant, câți ani vor mai trece până femeile vor deveni solidare cu colegele lor în asemenea cazuri?

Tastylia France Câți ani vor trebui să treacă ca toată societatea să fie solidară cu VICTIMELE hărțuirii sexuale și nu cu cei care le comit?

http://ligaspanyol.net/?mikroskop=le-meilleur-site-de-rencontre-gratuit-2015&47c=c7 Câți ani vor trebbui să treacă până vom înțelege la nivel național că NIMENI nu are dreptul să pună mâna pe tine neinvitat, să îți vorbească într-un mod obscen sau familiar, care te incomodează?

http://talkinginthedark.com/2014/ Câți ani vor trece până vom înțelege că până aceste fapte nu vor fi pedepsite dur, până nu vor fi dezvăluite cu scandal, până nu vom lua atitudine față de hărțuirea sexuală, în locul victimelor oricând, ABSOLUT în orice moment, se pot afla copiii noștri?

enter site Când naiba vom înțelege că prin tăcerea noastră pregătim teren propice, fertil, mănos și mătăsos, pentru viitorii abuzatori, hărțuitori și violatori de toată mâna? 

Sau poate credeți că libidinoșii psihopați trăiesc în altă dimensiune și nicidecum în cea în care trăim noi cu toții? Dar după cum vedeți în reportajul Anastasiei, aceștia trăiesc destul de bine merci, aproape de noi, îl au pe Eminescu pe perete, spun complimente și sărută pe obraz colegele. Presupun că mai sunt și familiști exemplari. Cu tradiții și valori.

#METOO

Femeile care au avut curaj și au ieșit public cu povestea lor, trebuie susținute. Ele sunt un model și o șansă pentru toate celelalte victime care tac rușinate, inclusiv din cauza reacției noastre.

Eu le cred.

Arta

„The Handmaid`s Tale”. Pe scurt

Mi-a trebuit o săptămână pentru a mă decide să privesc ultimul episod al serialului „The Handmaid`s Tale”. Intuiam cu ce se va sfârși, dar nu-mi ajungeau forțe să înfrunt toată drama rămasă. Până la urmă, m-am luat în mâini și l-am privit. S-a terminat așa cum mă așteptam, cel puțin, ce ținea de eroina principală, June.

„The Handmaid`s Tale” a fost pentru mine o zguduire, o răsturnare de perspectivă asupra lumii, deși perspectiva mea nici nu era extrem de veselă. Oamenii sunt în stare de orice. Absolut de orice. Iar eu nu-mi fac iluzii.

Serialul „Povestea slujitoarei”, după romanul cu același nume, semnat de autoarea canadiană, Margaret Atwood, este o distopie despre Republica Gilead, apărută pe teritoriul SUA în urma unor serii de atacuri teroriste, în contextul unui declin general al natalității și a unei situații ecologice catastrofale, care devin motiv de instaurare a unei dictaturi creștine fundamentaliste, cu valori tradiționaliste, în care societatea e împărțită strict pe clase, cea mai importantă și privelegiată fiind cea a bărbaților, comandorilor, care conduc republica.

Slujitoarele sunt femeile fertile, care cândva aveau o viață normală, diversă. Odată cu apariția Gileadului, aceastea au fost răpite din mediul lor și despărțite de familii. Copiii lor au fost luați și plasați în familiile conducătorilor, iar ele – duse cu forța și instruite într-un centru specializat pentru a deveni slujitoare.

Slujitoarele, îmbrăcate în uniformă roșie cu bonețică albă, erau ulterior plasate în familiile conducătorilor. Misiunea lor era să procreeze – o dată pe lună, la ovulație, slujitoarele erau violate de soț, în prezența soției, totul fiind reprezentat ca un ritual al însemânțării, deoarece politica oficială spunea că anume soțiile conducătorilor Gileadului ar fi sterile (realitatea era, de fapt, alta – bărbații erau sterili, dar despre asta nimeni nu îndrăznea să vorbească). Slujitoarele erau practic obligate să rămână însărcinate în decurs de câteva săptămâni (ceea ce era foarte puțin probabil), altfel trebuiau să revină la centrul de instruire, unde viața era una de închisoare.

Dacă rămâneau însărcinate, aveau dreptul să rămână cu copilul după naștere câteva săptămâni, pentru a-l alăpta. Apoi erau trimise înapoi la centrul de instruire, până se găsea o nouă familie care avea nevoie de serviciile slujitoarei.

Eroina principală, June sau Offred (=Of Fred, „a lui Fred”, adică „slujitoarea lui Fred”, fiecare slujitoare era numită de fiecară dată altfel, în dependență de numele stăpânului), în trecut redactor la o editură din Boston, fiică de feministă militantă, căsătorită și mamă a unei fetițe de vreo 7 ani, este răpită în pădure, când încerca să evadeze în Canada. Fetița îi este luată, iar ea, trimisă la centrul de instruire. În serial o vedem din momentul în care e plasată în casa Comandorului Fred și soției lui, Serena Joy. Apropo, Serena Joy, o femeie frumoasă și foarte inteligentă, a fost una din idioloagele noii societăți, a participat activ la construcția noii republici, alături de soțul ei Fred, ca mai târziu, când visul ei a devenit realitate, să ajungă închisă în casă, ca toate celelalte femei din Gilead, fără niciun drept și total dependente de soți.

În paralel cu istoria pe care o trăiește June, vedem și frânturi din poveștile altor slujotoare – Janine, căreia i se scoate un ochi chiar din prima zi la centrul de instruire; Emily, lesbiană, una dintre cele mai rebele slujitoare, căreia i se taie clitorul; Moira, lesbiană și ea, cea mai bună prietenă a lui June, care devine una din prostituatele unui bordel clandestin, ținut pentru comandori și oaspeții lor.

Execuțiile, torturile, presiunea psihologică – toate sunt la ordinea de zi în Gilead. Orice nesupunere se pedepsește. Și orice atrocitate este însoțită de un citat din Biblie. Nimeni nu este la adăpost, nici chiar soțiile comandorilor. Și nici comandorii, care se denunță între ei. Societatea este clar împărțită. Fiecare rang social poartă uniformă și doar soțiile comandorilor au liber la modele diferite la rochii, deși culoarea e aceeași – verde închis (în toate descrierile filmului am găsit că acestea poartă albastru, culoare asociată Mariei, însă eu văd verde închis spre turcoaz).

„Povestea slujitoarei” este un serial foarte dur, care lasă amprente. Nimic în el nu este inventat. Totul este inspirat din viața reală, din lumea în care trăim. Dacă citim știrile, dacă avem cunoștințe de istorie, mai veche și mai nouă, înțelegem că în „Povestea Slujitoarei” nimic nu este fantezie și că această, așa-numită distopie, este și a fost realitatea a milioane de oameni.

„Povestea slujitoarei”, este, ca și orice alt film sau carte, o relatare despre condiția umană, despre setea oamenilor de putere, despre cruzime, orgoliu, despre fanatism, când idol îți este propria frică, dar și despre compromisuri și negocierile pe care trebuie să le duci pentru rămâne în viață, despre intransigență, curaj, iubire, frică de durere și pierdere, deznădejde și tot de ce este în stare un om dornic să revină la libertatea care i-a fost furată.

Nu vreau să pun aici punct în legătură cu acest serial. Considerați că această a fost doar o introducere.

Social

Programare fără programare. Cum policlinicile fugăresc pacienții în privat

Sistemul policlinicilor noastre de stat e făcut astfel, încât toți să fugă la privat, chiar și cetățeanul care plătește regulat și frumos pentru poliță. Până la urmă, ceățeanul plătește dublu, dar cui îi pasă? Poate ăsta și este scopul? Cum policlinicile fugăresc pacienții în privat? Simplu. Prin management defectuos și scenarii din teatrul absurdului.

MIELUL BLÂND SUGE LA DOUĂ OI, NUMAI CĂ INVERS

Un exemplu proaspăt din viața mea de cetățeană a Republicii Moldova, cu venituri curate, deci impozite pe măsură – policlinica la care mă deservsc nu are medic endocrinolog și, respectiv, are contract (sau poate o simplă înțelegere) cu altă policlinică, ednocrinologul căreia consultă pacienții policlinicii mele.

Ca să ajungi la endocrinolog îți trebuie îndreptare de la medicul de familie. Până ajungi și cum ajungi la medicul de familie, e altă poveste. Deci îți dă medicul de familie îndreptarea, cu ea trebuie să te prezinți obligatoriu (prin telefon nu vor să facă, doar dacă îi rogi și le explici că sistemul lor e lipsit de logică) la registratură pentru programare la endocrinolog.

PENTRU NAIVITATE EȘTI RĂSPLĂTIT CU GAURA DE LA COVRIG

Dacă ai fost cetățean naiv și ți-ai făcut timp să te prezinți la registratură, așa cum îți cer, angajata de acolo îți introduce numele în lista pentru endocrinolog după care îți dezvăluie marele secret – această programare nu face nici cât o gaură de la covrig – la endocrinolog, de facto, programări nu se fac, rândul este viu, iar de la policlinica noastră sunt acceptați doar 5 oameni pe zi. Pe scurt – mergeți acolo între ora 8 și 13:00, stați în rând și poate „vă primește”.

PROGRAMARE FĂRĂ PROGRAMARE

Hm, serios? Iată cum arată o programare, care nu este programare, și o schemă ideală pentru a fugări un cetățean plătitor de impozite, cu poliță medicală, spre clinicile private. Până la urmă, eu doar sunt cea nemulțumită, nu? Ei, iată, mi-au oferit din contul poliței mele să stau sub ușa medicului un timp nedeterminat. Nu-ți place, n-ai de cît să plătești la privat. Deci, de două ori. Sau, în toată această schemă, cei din sistemul medical de stat se fac că plouă și uită că există cetățeni care plătesc pentru serviciile lor „gratuite”, doar că o fac nu direct la ei în buzunar.

OSPITALITATE. TRADIȚIE. MISTER… SAU MINISTER?

Rămâne, totuși, un mister, de ce nu se pot face programări la celălalt medic? Dar despre asta, angajata policlinicii, desigur, nu știe.

Copii

Cum să nu ratați adolescența copilului vostru

Dacă ați ajuns teferi până copiii voștri au intrat în adolescență, felicitări! Acum începe periaoda când răbdarea, diplomația, atitudinea față de planetă, societate, viață vor ieși în scenă. Uitați BAC-ul, uitați examenele de stat, de licență, de masterat, uitați interviurile pentru cele mai cool și bine plătite joburi – comunicarea bună, corectă, calmă cu un adolescent este cel mai complicat examen pe care l-ați avut vreodată. Și dacă un examen în fața comisiei de examinare sau un interviu în fața unor necunoscuți e doar de câteva ori în viață, comunicarea cu propriul copil se întâmplă ceva mai des. Char dacă el nu vă vorbește.

Unii părinți cred, naiv, că adolescența cu toate crizele ei se întâmplă cu alți copii, numai nu cu ai lor. Copiii lor sunt altfel. Cuminți, docili, liniștiți. În cel mai bun caz, acești părinți, pe la vreo beție de familie sau masă de sărbătoare, află că copiii lor, acum deja de vreo 30-40 de ani și chercheliți, ieșeau nopțile pe geam și umblau aiurea, sau mergeau nopțile la discotecă, sau beau votcă cu suc de portocale la colțul școlii, sau că au început să fumeze la 13 ani după serata de Revelion a școlii, sau că au avut primul sex la 14 la o zi de naștere a colegei de bancă, după trei pahare de șampanie și că, în general, greu își  amintesc cum a fost.

Zic că acesta este cel mai bune caz, deoarece copiii au fost destul de flexibili, plini de resurse interne și reziliență, încât să poată trece prin toate aceste experiențe, fără să dea foc casei, metaforic sau pe bune. Ei și-au trăit adolscența așa cum au știut mai bine, au încercat ceea ce și-au dorit, au învățat din asta și mai departe au pășit în viață eliberați, gata să acumuleze alte experiențe, pe măsura înaintării în vârstă.

Care e cel mai rău caz? Sunt câteva, inclusiv cele care implică narcomanie sau alte dependențe, care transformă adolescentul, apoi adultul, într-o ființă disfuncțională și neintegrată în societate. Alt caz, destul de răspândit, este acela în care adolescentul nu e lăsat să-și trăiască adolescența cu toate experiențele și crizele ei, și ajunge un om la o vârstă matură, uneori cu familie, casă și masă, cu serviciu și tot ce se cuvine, și îl acoperă criza adolescentină. Omul realizează că nu știe cine este, ce valori are, ce a făcut toți acești ani, de ce n-a fost niciodată îndrăgostit nebunește, de ce n-a răspuns părinților atunci când ei l-au nedreptățit, de ce, de ce, de ce… Unii reușesc să trăiască această criză fără mari pierderi, singuri sau prin terapie, alții, însă, dau foc la casă (metaforic… sau nu) și încearcă să-și reconstruiască viața din cenușă. Alții trăiesc în criză toată viața.

Și deși scenarii sunt multe și toate diferite, iar adolescenții – diferiți, așa cum sunt diferite familiile lor și mediul în care trăiesc, follow url există câteva momente esențiale în comunicarea cu ei, care pot ajuta orice părinte, indiferent de temperamentul copilului și mediul de trai, să nu rateze adolescența copilului său.

 

RESPECTUL

Un cuvânt pe care îl auzim la fiecare colț, însă pe care nimeni nu-l înțelege și, cu atât mai puțin, utilizează. Pentru marea majoritate a oamenilor din țara noastră gândul că copilul este un om total diferit și independent de părinți, este un soi de blasfemie, un non-sens. Cum adică copilul e independent? Cum adică liber? Cum adică diferit? Copilul e liber. Independent. Diferit. E un om separat, intreg, care are organe și suflet separat. El este alt om. Adică diferit. Altul. Și acest altul trebuie respectat. Deși, la noi respectul față de altul tot e o problemă. Dar ca să nu ne aprofundăm în analiza acestui altul, haideți să ne oprim la faptul că copilul nostru este alt om și acest om trebuie respectat cu cel mai sincer respect.

DELICATEȚEA

Adolescenții sunt foarte sensibili la tot ce e vulgar, prostesc, grotesc, urât, fără sens, demodat, amoral la maturi. La maturi, nu la semenii lor, acolo regulile sunt altele. Ei sunt gata să se bage în pământ de jenă pentru părinții lor, chiar dacă acestora li se pare că sunt încă o-ho-ho, pe culmile succesului și hype-ului. Aveți în vedere asta mai ales când sunteți în public. Nu le faceți observație (eu știu, uneori e imposibil să te abții), nu le îndreptați gulerul, pantalonii, bentița, centura sau părul. Nu vă băgați la pupat (tare greu, știu). Nu încercați să demonstrați că sunteți cool și să faceți glume când sunteți cu el printre prietenii sau colegii lui. Fiți siguri, în acele clipe, adolescentul vostru a murit deja de trei ori în sinea sa de rușine pentru părintele său.

Fiți delicați cu el. Învățați-vă să simțiți momentul când trebuie să dispăreți. Învățați-vă să nu aveți o părere despre orice face el. Învățați-vă să nu dați note activităților lui. Învățați-vă să nu-i analizați prietenii. Îvățați-vă să nu vă băgați cu întrebările. Învățați-vă să așteptați. Învățați-vă să vorbiți cu o tonalitate mai joasă, în acea perioadă ei sunt extrem de agasați de pițigăiala mamei.

Învățați-vă să fiți prezenți, fără a fi invazivi.

TĂCEREA

Tăceți. Când vă înfoaie cel mai tare, mușcați-vă limba, numărați până la 10, fumați o țigară, dacă vă ajută, faceți un cerc în jurul casei, scoateți gunoiul, spălați încă o dată podeaua, vesela, cămășile numai tăceți. El știe că a făcut o prostie și fără morala voastră. Și lui îi este mai greu. Nu adăugați și frustrările voastre de părinte care se simte vinovat că n-a știut să-și protejeze odrasla.

E imposibil să-ți protejezi copilul 100%. Repetați-va asta ca pe o rugăciune, mantră, poezie. Cât de mult nu v-ați dori, cât de mult timp n-ați petrece cu el până la adolescență, cât de mult nu i-ați vorbi despre pericole, nimic, dar absolut nimic nu garantează 100% de siguranță. Și asta e cea mai mare durere a părintelui. Cea mai grea povară. Dar e povara noastră de oameni adulți care au dat viață sau care și-au luat angajamentul să crească un copil. Nu puneți această povară pe umerii copilului, el va reuși să și-o pună singur. Lăsați vârstei, ce-i al vârstei.

ACUM E PREA TÂRZIU

Să începi să bagi cu forța bumbac în capul unui om la 13-18 ani, e cam târziu. Cu copilul trebuie de vorbit, de povestit, de comunicat din prima lui zi. În plus, vorbitul e jumătate de soluție. Copilul trebuie să vadă că părinții trăiesc zi de zi ceea ce propovăduiesc. Or, să-i spui unui adolescent în plină debandadă că nu e ok așa, în timp ce el în casă doar debandadă a văzut, n-are sens. Să-i spui să nu mintă, să nu bârfească, să nu răspundă urât, să nu fumeze, să nu flirteze cu băieți necunoscuți, când asta e ceea ce i-ați servit ani la rând, crezând că el e prea mic să înțeleagă ce se întâmplă, înseamnă să atentezi la intergritatea lui, să-i negi individualitatea, să-l clasezi din start ca pe ceva care nu are discernământ, gândire, emoții. Să-l tratezi ca pe ceva ce-ți aparține, fără drept de apel. Deci, să nu-l respecți.

Acum aveți ceea ce aveți. Asta, însă, nu înseamnă că totul e pierdut. Nu. Dar începeți cu voi, nu cu el. Schimbați-vă modul de viață, demonstrați-i că se poate, cereți-i ajutor. Adolescenții adoră să le fie cerut sfatul.

NU-L SUFOCAȚI

El știe că-l iubiți. Nu vă băgați la el să i-o spuneți de fiecare dată când îl aveți în câmpul vostru vizual. El nu vrea să mănânce, inutil să-l întrebați de zece ori pe seară. Când o să-i fie foame, știe unde să găsească mâncare. El vrea să stea în camera lui, cu ușa închisă. Nu cu voi, nu cu oaspeții, nu cu buneii. În camera lui, cu ușa închisă. E treaba lui ce face în camera lui. Vorbește la telefon, citește, se uită prin Instagram sau Pornhub, masturbează, doarme sau visează cu ochii deschiși. E în camera lui și are dreptul să facă ce vrea. Nu vă băgați în chatul lui, când vedeți să a lăsat deschis. Asta e unul din cele mai josnice lucruri pe care le puteți face. Viața privată a unui adolescent este tot atât de privată pe cât este și a voastră. Nu vă băgați în buzunarele lui, în sertarele lui, în dulapul lui, în geanta lui, sub patul lui. Iar dacă v-a împins păcatul să o faceți sau ați văzut ceva involuntar, mușcați-vă limba. Când adolescentul va simți nevoia să vă vorbească, el vă va vorbi sau vă va lăsa să înțelegeți că își dorește o discuție, că este în dificultate, că are nevoie de un sfat sau de o consolare.

Lăsați-i spațiu și timp. Și el va veni la voi.

ȘI PE FINAL…

Adolescența copiilor noștri este, până la urmă, un examen de maturitate pentru noi, părinții. În majoritatea cazurilor, îl vom pica sau vom ieși din el scuturați de-a binelea. Nu vă faceți iluzii. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne culcăm pe o ureche și să ne prefacem că nimic nu se întâmplă cu copiii noștri, cu noi și între noi.

Succes!

Din viață

Pâine cu unt. Despre dreptul la ceea ce suntem

Pentru cetățeanul moldovean nu este nimic mai șocant decât informația că fiecare om e liber, independent, suveran. Poate și alți cetățeni au aceleași șocuri, dar de ei îmi pasă mai puțin. Vorba ceea, sângele apă nu se face.

Pentru cetățeanul moldovean, indiferent de educație, mediu, vârstă, venit este de neconceput că alt om poate să aibă alte gusturi, dorințe, vise, planuri, priorități, alte viziuni politice, altă religie sau să nu aibă treaba cu religia, altă orientare sexuală, ală concepție despre frumos și gustos, alte valori, alte feluri de a cheltui banii, de a se îmbrăca, de a interacționa, de a îvăța, de a vorbi, de a gândi, de a dormi, de a face sex, de a mânca, de a spune „bună ziua”, de a scrie, de a se exprima, de a răspunde. Alte feluri. Diferite. Altfel decât felul în care faci tu lucrurile. Și acest/acel ALTFEL are exact același drept la existență cum are FELUL tău. Totul are drept la existență până acolo unde inetrvine legea. Deși, legea tot nu e perfectă și istoria a demonstrat că sunt legi depășite, care trebuie anulate și făcute alte legi.

Zilele trecute am scris pe pagina de Facebook T E O T I T U D E despre cât de mult îmi place pâine cu unt și sare, că e mâncarea copilăriei mele și că pentru mine nu e nimic mai bun pe lumea asta. Au început să curgă comentariile. Ca să vedeți, o mărturisire atât de simplă, a stârnit atâtea emoții la oameni – comentatoarele îmi scriau că mâncarea copilăriei lor e pâinea cu unt și cu usturoi, sau pâinea înmuiată în apă și presurată cu zahăr, sau pâinea cu unt moale șt brânză de oi, sau pâinea cu untură și sare, sau plăcintele cu jumări, sau pâinea cu brânză și miere și multe, multe alte feluri de pâine. Toate diferite.

Fiecare pâine avea felul ei de a fi iubită. Cu untură, usturoi, pește sărat, zahăr. Feluri în care eu o mie de ani nu le-aș încerca, iar pe unele nici să le văd n-aș vrea, deoarece le-am încercat și nu mi-au plăcut deloc. Sunt, însă, oameni care le adoră, pentru care este cel mai gustos din lumea anume așa și nu altfel.

Și dacă mie nu-mi place, ce trebuia să-i răspund femeii: „Fuuu, ce aiurea!” sau „Cine mănâncă așa ceva?” sau „Pune mai bine peste unt o felie de brânză de capră” sau „Nu mânca untură, că faci colesterol” sau „Untul nu e bun la inimă”?. Ce drept am eu să critic gusturile cuiva? Ce drept am să pun la îndoială amintirile din copilărie ale cuiva? Ce drept am să vin cu sfaturi, când nimeni nu m-a întrebat? Ce drept am să devalorizez ceea ce pentru cineva reprezintă o parte foarte importantă din viață?

De fapt, ceea ce am scris pe Facebook era un experiment. Am vrut să mă scufund în toată diversitatea asta a noastră, care ne face atât de oameni. Am vrut să văd câte nuanțe poate avea o felie de pâine, câte posibilități de fi mâncată, câte amintiri trezește, câte emoții aduce. Am vrut să văd cum o simplă bucată de pâine poartă în sine vieți întregi, destine, povești, familii. Și toate-toate diferite, dar unite prin amintirea acelei felii de pâine.

Cine oare e acel om care va îndrăzni să anuleze toate aceste nuanțe, detalii, asocieri, amintiri? Cine e cel care va îndrăzni să spună că amintirile tale sunt greșite, dă să-ți arăt eu cum trebuie să fie amintirile corecte? Te rog, fără jumări. Și fără zahăr, că el nu e bun pentru sănătate. Și pâinea… pâinea are gluten.

Așa e cu orice pe lumea asta. Fiecare om are acea felie de pâine pe care el o iubește anume așa și nu altfel, având în spate o poveste, o amintire, o viață. Și cine ești tu ca să-i critici felul de a mânca acea pâine? Să vii neinvitat pe teritoriul lui, în casa lui, în spațiul lui online, în fața lui și să-i spui că nu, așa nu e ok. Iată tu știi mai bine cum e ok. Iată anume așa e ok. Cum știi tu.

Tare fain ar fi să ținem ceea ce știm noi că e bine, doar pentru noi, atât timp cât nu suntem întrebați. Iar dacă nu mai avem forțe să nu arătăm nimănui cum e mai bine, să deschidem un blog sau un vlog și acolo să propăvăduim. Să propovăduim adevărul nostru de pe teritoriul nostru. Cine-a vrea, a asculta. Cine nu, a trece pe alături.

Fete pe drum

Călătorind cu copiii. Unde stăm?

http://boersenalltag.de/blog/metanavigaton/ Acesta este al patrulea articol dintr-o serie mai vastă pe care o dedic vacanțelor și călătoriilor cu copiii. Articolele sunt destinate, în primul rând, femeilor care își cresc singure copiii și vor să călătorească cu ei, organizându-și de sine stătător vacanțele/călătoriile, reieșind din resursele limitate pe care le au. Pe parcurs, voi scrie și despre cum poate fi creat un buget separat pentru vacanțe/călătorii, atunci când ești singurul adult din familie care câștigă bani și care trebuie să acopere toate cheltuielile legate de casă/masă/haine.

În călătoriile mele cu Ilinca am stat și în hoteluri, și la prieteni, și în hosteluri, și în camere închiriate prin Airbnb.

Hotel

În hotel am stat la Paris, în regiunea cartierului Montmartre. Experiența a costat toți banii, hotelul fiind unul foarte tipic pentru acea zonă a Parislului, cu odăi mici, baie pe hol (noi am avut noroc și aveam baie în cameră), lift minuscul. Prețurile de atunci erau destul de accesibile pentru un astfel de oraș – hotelul era situat într-o zonă foarte comodă, camera era proaspăt renovată, dimineața ni se oferea un mic-dejun copios cu croissante, baghetă, unt, cafea. Mie, în general, îmi plac foarte mult hotelurile – sentimentul de dezrădăcinare pe care acestea le oferă, dar, în același timp, un soi de confort intim pe care îl poți crea prin simplul fapt că pui câteva obiecte ce îți aparțin pe comodă sau noptieră.

Am avut, însă, și o experiență mai puțin fericită într-un hotel din Milano. Aici am scris câte ceva despre asta.

Totuși, în ziua de azi, hotelurile decente la prețuri accesibile devin o raritate, de aceea trăiască alternativele!

Hostel

Acestea sunt comode mai ales când călătorești cu adolescenți dornici de comunicare sau care vor pur și simplu să stea în zona comună cu altă lume tânără și nu atât de năduhosă ca părinții (adică noi). Hostelul este o alegere bună și atunci când călătoriți în grup. Astfel, puteți lua o cameră întreagă pentru grupul vostru. Noi am făcut asta la Berlin, unde am călătorit două mame cu doi copii. Apropo, Berlinul e plin de hosteluri moderne, cu condiții foarte bune, la prețuri foarte accesibile. Unde am stat anul trecut am plătit 16 euro/noaptea pentru o odaie cu patru locuri și baie privată. Mâncarea o găteam în bucătăria comună, care era foarte spațioasă.

Serviciul pe care îl folosesc pentru căutarea hostelurilor e hostelworld.com.

Airbnb

Cea mai nouă formă de cazare pe care am descoperit-o pentru călătoriile în două este Airbnb. Cea mai nouă, cea mai comodă și cea mai corectă din punct de vedere al raportului preț/calitate. Prima dată ne-am cazat prin Airbnb primăvara trecută la Milano și de atunci alegem anume această opțiune. Pentru un buget de aproximativ 50 de euro/noapte poți găsi odăi foarte decente cam peste tot în Europa. Desigur, nu în buricul târgului, dacă e vorba de un oraș mai mare, dar accesibile cu transportul în comun. Pe Airbnb sunt tot soiul de oferte, de la camere simple, mici până la case întregi, vile somptuase și alte excentricități, deci pentru orice buzunar.

La ce trebuie să atrageți atenția

În cazul oricărui tip de cazare, după ce ați filtrat ofertele după preț, citiți atent recenziile – acestea vă vor spune mai bine decât orice fotografie sau descriere despre locul pe care ați pus ochiul. Însă, atenție, recenziile tot trebuie filtrate, deoarece sunt oameni care se așteaptă la condiții exclusive într-un hostel sau într-o odaie de 45 euro/noaptea. Trebuie să fiți realiste/realiști despre ce puteți cere pentru suma pe care o aveți.

Citiți atent ce oferă gazda sau hostelul – sunt ștergarele incluse în preț? se oferă un mic-dejun gratuit sau se achită suplimentar? cât de aproape se află un supermarket și o farmacie de locul cazării? Când călătoresc singură nu-mi bat capul mai de nimic din acestea, dar când sunt cu Ilinca, vreau să mă asigur că totul va fi în limita disponibilității noastre rapide.

Atunci când rezervați ceva prin Airbnb, scrieți-le proprietarilor, prezentați-vă și mențineți cu ei contactul până ajungeți în locul cu pricina. Astfel veți fi sigur/ă că la sosire nu veți sta în drum, deoarece nu v-ați înțeles bine.

Eu, spre exemplu, îmi confirm venirea și în cazul în care rămân la hostel. Oamenii sunt mai dispuși să-i ajute pe cei cu care au avut de-a face decât pe cei despre care aud pentru prima dată. Deci, asigurați-vă.

Alt moment important – tipăriți toate confirmările rezervărilor, direcțiile, adresele și chiar câteva cuvinte elementare ce țin de cazare, vacanță, drum etc. în cazul în care gazda nu vorbește nicio limbă pe care o cunoașteți (cazul nostru în ultima vacanță din Italia).

Drum bun!

 

NB: Fotografiile de la hosteluri și camere Airbnb sunt pe contul meu de Instagram: diana_guja. Intrați!

 

Dragă redacție

Daca nu treceam prin aceasta, aveam sa ramin acelasi copil naiv

Trei ani din viata mea i-am petrecut in Italia. Nu a fost o perioada deloc usoara, dar absolut necesara. O experienta de viata de nepretuit. Daca nu treceam prin aceasta, aveam sa ramin acelasi copil naiv, nesigur si plin de complexe.

Aveam 23 de ani cind am plecat. Fetita mea avea 3. Am lasat-o in grija bunicii si a tatalui. Sotul meu nu era de acord, dar nici nu m-a oprit. Cred ca chiar daca incerca, nu avea sa reuseasca. Am facut totul singura. Am imprumutat bani, 4000 de euro. Nu mai vazusem pina atunci atitia bani. Soacra mea a fost de acord sa imi tina fata. Am urmat un drum greu pina am ajuns in Italia. Urmeaza o istorie lunga si trista despre cum am ajuns. Cred ca nu isi are rostul aici.

Eu, care mai departe de Chisinau nu calatorisem nicaieri, in citeva zile am calatorit cu toate mijloacele de transport posibile, in afara de vapor. In 7 zile am trecut prin 4 tari – Rominia, Bulgaria, Grecia si, la final, Italia. Eram cu pasaport roman fals. Am fost si incuiata intr-un camion cu perete dublu, care, chipurile, transporta metale.

Cind, intr-un final, am ajuns in orasul de destinatie, in Bolonia, era noapte, eram obosita, flaminda si cu un nod in git, aproape disperata. Cind am vazut-o printre oamenii de la gara pe matusa mea, m-a cuprins o bucurie stranie. Cand am vazut-o printre oamenii de la gara pe matusa mea, m-a cuprins o bucurie stranie.

Cit timp am lucrat acolo ma simteam mereu trista si indurerata. Mai mult moarta decit vie, in suflet. Dar deja ceea prin ce am trecuta acolo, e o alta poveste

 

Text: Veronica