Din viață

Bедь жизнь кончается не завтра*

Chiar daca moartea e unica siguranta din clipa in care devenim un grup de celule, exista destule sanse ca vom trai si maine, si poimaine. Cel putin, atunci cand suntem inca tineri. De aceea, ar fi bine si chibzuit sa traim azi astfel, incat acel maine sa nu devina o povara.

Cum? Se poate de inceput prin punerea unor intrebari partii din noi care se rupe, dar inca destul de moderat, spre o libertate iluzorie si efemera, de genul, vand tot ce am si ma pornesc in jurul lumii pe jos, ca sa ating iluminarea. Eu, de exemplu, de fiecare data, cand simt ca pamantul incepe sa mi se duca de sub picioare sau sunt pe punct de a lua decizii manata de euforia de moment, incerc sa ma opresc, sa ma pisc, ca sa ma intorc in corpul meu, si ma intreb: „Maine, maine cand ma voi trezi, cum ma voi simti?” sau ”Cum vei ajunge la Diana cea de 50 de ani, care stii tu unde te asteapta, daca faci acum ceea ce te mananca sa faci (sau sa nu faci)?”, sau ”Dar cum se va simti fata mea, mare deja, cand o va vedea pe mama sa in aceasta stare/ipostaza/situatie?”. Ar insemna sa mint, daca as sustine acum ca de fiecare data mi-a reusit exercitiul. Nu, desigur. Dar repetarea lui constanta si constienta face minuni.

Viata doar nu se sfarseste maine.

A face tot ce iti doresti, sau crezi ca ai nevoie, poate inseamna sa cazi in extreme, sa risti, sa devii necugetat, sa neglijezi interesele oamenilor dragi, sa te lasi condus de pulsiuni distrugatoare, sa joci cartea cea mare, sa arzi poduri, sa explodezi in mii de culori si focuri. Sa traiesti, de parca maine nu va mai fi. Sa te aprinzi ca o scanteie si tot ca o scanteie sa te stingi. Doar ca nu toti suntem flori de o zi. Exista foarte mari sanse sa traim si maine. Si poimaine. Si raspoimaine. Dar sa traim arsi, deoarece nu am stiut sa domolim flacara, sa o facem sa arda incet, constant, sa aduca lumina, caldura si protectie impotriva animalelor de prada. Am consumat tot ce-am avut pentru o iluzie trecatoare.

Indemnurile exaltate, de genul „Traieste de parca ai muri maine”, sunt pentru cei care nu vor sa faca niciun efort ca sa-si controleze impulsurile, sa gandeasca pe termen lung, sa se autodisciplineze, sa renunte la lucruri, oameni, atitudini, obiceiuri nocive sau inutile, consumatoare de timp si energie, sa-si asume viata, fara a aduce argumente infantile, ca „ n-am rugat pe nimeni sa ma nasca”. Pentru cei care au nevoie vitala de gratificare imediata, ramasi in interiorul lor ancorati intr-o varsta la care nu au invatat inca sa faca fata frustrarii.

Nu, viata, cel mai probabil, nu se va sfarsi maine. Si, cel mai probabil, peste cativa ani tot ceea ce facem azi – pe negandite, din nedorinta de a ne stapani demonii, din graba, din falsa convingere ca daca nu iau acum ceea ce vreau, maine nu va mai fi posibil, din frica de a ramane singuri, fata in fata cu gaura noastra interioara – se va transforma intr-un strat gros de deseuri nucleare, pe care le vom purta in noi pana cand acea moarte, garantata, va veni.

 

*Un vers dintr-o piesa cantata de Alla Pugachova, o renumita interpreta rusa, care in traducere ar insemna: ”Viata doar nu se sfarseste maine”.

 

Text: Diana Guja

Foto: Dan Gold/Unsplash

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: November, 17