Din viață

Băiatul lui tata… cu țâte

Eram îmbrăcată înt-un maoiu alb, pe care erau printate mașinuțe albastre. Maioul era lăbărțat. Îl purtam deja de câțiva ani. Îmi era scurt. Nici rinichii nu mi-i acoperea.

Era duminică. Mama intrase în odaie. Și pentru că a scârțâit ușa, m-am trezit. Aveam o dorință matinală de a-mi ușura vizica urinară. Am coborât din pat în grabă. Mama m-a analizat din cap până în picioare și cu panică, tristețe și dezamăgire în voce a zis ”S-a început…”

 

Aveam 11 ani, deși nu înțelegeam despre ce vorbește, m-am gândit că s-a întâmplat sau am făcut ceva rău. Și pentru că am văzut că privirea ei se îndreaptă spre vaginul meu, m-am uitat și eu între picioare. Am văzut picături de sânge pe chiloții mei – era primul meu ciclu menstrual.

Știam de existența lui în viața femeii, pentru că în casă eram trei femei, totuși, era ceva nou. Un lucru e să vezi cum sora ta în fiecare lună își face absorbante din cearșafuri vechi și alta e să te ocupi tu de asta.

A urmat o lecție prin care maică-mea mi-a vorbit despre virginitate, importanța ei și! păstrarea ei (cel mai sigur contraceptiv :D), dar mi-a explicat și cum trebuie să am grijă de mine atunci când ”am la lună”.

Ciclul menstrual a fost primul indicator că sunt femeie. Lucru de care, în familia mea nu se mândrea nimeni. ”…să fii bărbat, asta e binecuvântare și fericire, da femeie să fii… vai și amar! Femeile sunt date pe lumea asta numai pentru chin.”

Eram a doua fată în familie și în mod obligatoriu trebuia să fiu ”băiatul lui tata”. Dar mare dezamăgire a fost pentru tata când în loc de un el, a apărut o ea.

Peste încă o jumătate de an din viața mea de ”bărbată” a apărut un element nou care-mi demonstra feminitatea – au început să-mi crească sânii. Și dacă în unele situații, aceștia se dezvoltă lent, agale, ai mei n-aveau răbdare să explodeze. Nici n-am observat când de la o mică umflătură, au crescut sâni. Sâni, în adevăratul sens al cuvântului. Și pentru că nu puteam să-i las în libertate, pentru că mi se părea că arat oribil, a trebuit să-i ascund în sutien.

Atât de mult îmi doream ca acest proces de creștere să se stopeze, încât nu dezbrăcam lenjeria nici noaptea. Mă uitam în oglindă și îi uram. Aveam o mulțime de motive ca să nu-i suport.

Ei reprezantau dovada vizibilă că sunt femeie. Dar tata voia atât de mult să aibă un băiat… și eu voiam ca tata să fie fericit, eu voiam ceea ce voia și el. Eu voiam să fiu băiat.

Voiam să scap de sânii mei, voiam să nu mă mai doară și să nu mai simt rușine că sunt așa de voluminoși. Pentru că nu puteam să-i suport, în acea periaodă am dezvoltat o boală a mameloanelor (legenda spune că e o boală pe care am moștenit-o de la mama). Deși acum sunt convinsă că boala era furnizată de creierul meu. Era un semn de protest împotriva sânilor. Eu pur și simplu nu-i voiam. Ei îmi făceau viața mai grea, care în adolescență și așa nu-i ușoară. Sânii mei mă iritau și corpul meu a decis – ”Te irită sânii? Perfect! Na-ți o iritație adevărată!”. Așa că exact pe vârful mameloanelor mi-a apărut o iritație. Mă mânca îngrozitor. Și pentru că mă scărpinam cu nemiluita, îmi provocam răni, rănile se rupeau, puroiau, sângerau se cicatrizau și eu iar le rupeam, iar puroia… și asta se repta. Maică-mea a găsit o soluție bună pentru mine, o soluție deja încercată de ea , o soluție care a dat roade la ea – comprese cu furacilină. Așa că am urmat rețetă și a ajutat.

După vreun an în care am purtat comprese de culoare galbenă, după ce am murdărit toate maiourile și am pierdut câteva comprese în timpul lecțiilor de sport, sânii mei s-au vindecat. Ei s-au vindecat. Eu însă nu mă vindecasem de ei. Ei erau în același loc. Nu dispăruseră nicăieri.

Între mine și sâni se instaurase o adevărată dușmănie. Îi uram și mai mult decât o făceam la început.

Pe la 15 ani, sânii încorporau tot ce nu puteam suporta: forme femenine, volum și… rușine. Îmi era rușine de felul în care se uitau băieții la mine și în felul în care își dădeau coate. Cel mai mare spectacol îl urmăreau în timpul lecțiilor de sport, gravitația își spunea cuvânul. Când corpul îmi era sus, sânii erau jos și când corpul era jos, sânii levitau.

Prin clasa a IX-A totuși, am scăpat de povara rușinii. Au mai apărut câteva colege cu sâni, care erau și mai mari decât ai mei. Ce ușurare! Privirile băieților nu mai erau îndreptate spre sânii mei.

Dar, între timp, apăruse o altă problemă – hainele. De câte ori mergeam să-mi cumpăr haine, de atâtea ori nu mi se potrivea dimensiunea sânilor cu dimensiunea taliei. Așa că alegeam haina după dimenaiunea sânilor. Și, de cele mai multe ori, îmbrăcam hanorace lăbărțate, care să astupe tot. Dacă îmbrăcam o haină care se potrivea cu talia, mi se spunea ”ești vulgară.” Dar eu nu voiam să fiu vulgară. Cum așa? Eu eram ditamai fata cuminte, exemplară, care învață bine, exemplu, nu alta.

Când sânii mei au fost mângâiați penru prima dată de un bărbat, pentru mine a fost un adevărat chin. Am închis ochii și mi-am mușcat buza de jos.

Gradul suprem de ură față de sâni a apărut după ce am născut. Din cauza lor trebuia să stau culcată lângă copil, ca să-l hrănesc. Sânii îmi erau propria colivie. Copii mei erau dependenți de sâni. Iar eu uram acest proces. Stăteam culcată pe o parte și plângeam, pentru că ambii mei băieți erau puternic legați de sânul matern. Cea mai mare legătură cu mine a avut-o băiatul cel mai mare. Voia să mă simtă lângă el mereu. Numai mă ridicam din pat și el începea să plângă. Zi și noapte eram o extensie a lui… sau el era o extensie a mea. Și pentru că maică-mea m-a alimentat la sân un an și șapte luni, eu am zis că trebuie să fiu mai bună decât ea. Așa că am alimentat copilul un an și 10 luni. Iar alăptatul era extrem de dureros – crăpături, sângerări, puroi. Repetam scenairul din adolescență. Scrâșniam din dinți și mă culcam lângă el (nici prin cap să-mi treacă la ai mei 21 de ani că fac mai mult rău decât bine.)

Al doilea copil l-am înțărcat la un an și trei luni. Am pus mai rapid capăt acestor chinuri, deși chiar de la început am avut tentativa să nu-l alaptez, dar nu mi-a reușit (maică-mea îmi tot amintea cât de sănătos este alăptatul). La un an și trei luni am zis – gata, eu nu mai vreau! Eu nu mai pot. Și iar m-am trezit cu un val de proteste din partea familie. Toți mi-au amintit cât de sănătos este laptele matern, cât de incomod este laptele praf etc. Așa că lupta mea internă s-a tranformat într-o pielonefrită acută, cu spitalizare și… 3 tipuri de antibiotice.

Aveam 27 de ani, dar încă nu mă învățasem să trăiesc într-un corp de femeie. Încă nu mă acceptasem ca femeie, pentru că eu nu voiam să mă chinui. Eu voiam să trăiesc, eu trebuia să fiu ”băiatul lui tata”.

Cu patru luni în urmă am intrat înr-un magazin de lenjerie, căutam sutien și privirea s-a oprit asupra unui din dantelă alba. Lenjeria era frumoasă, dar costa prea mult pentru mine. Eu niciodată n-am cheltuit mulți bani pentru sutiene. Mereu am considerat că sânii nu merită o așa investiție, așa că am ales o altă pereche – costau de două ori mai puțin.

La mijlocul verii, anul acesta, am îmbrăcat un maiou alb, mulat, mă întorceam acasă după muncă. Pe stradă, mi-am văzut imaginea într—un perete de sticlă. Și pentru prima dată, de când mă țin minte, în ochii mei mi s-au aruncat sânii. Partea voluminoasă a corpului meu. Sânii care mi-au hrănit copii și au emanat atâta căldură în nopțile de dragostea pe care le-am avut.

M-am uitat la reflecția mea în sticlă, am zâmbit și m-am mirat că eu sunt femeie. În sfârșit i-am acceptat.

Era mai mult decât o descoperire. Era o bucrurie. Am înțeles atunci de ce în toți acești ani am funcționat cum am funcționat – o femeie care neagă că este femeie.

Îmi negam părțile corpului pentru că trebuia să fiu ”băiatul lui tata”.

Am tot încercat să demonstrez că eu nu sunt femeie și nu accept să fiu femeie, lucru care a dus la o adâncă criză identitară. Arătam ca o femeie, simțeam ca o femeie, sufeream ca o femeie, dar nu voiam să fiu femeie, nu voiam să accept că sunt femeie.

Contează vorbele pe care le auzim și care ne sunt spuse în copilărie? Contează. Ele provoacă răni și iritații, care de cele mai multe ori nu se tratează cu furacilină.

Ps: După ce am acceptat că am sâni, am fost și mi-am cumpărat perechea de sutiene pe care i-am găsit în magazin – pe banii mei, pentru sânii mei. Eu nu mai sunt ”băiatul lui tata”, sunt fata lui tata. Și învăț acum că sunt femeie, sunt mamă, soție, copilă, sunt femeie.

 

Text: Laura Grigore

Foto: Natașa Bujor

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: November, 18