Din viață

Bataturi

Sunt femeie. Si ca multe alte femei, am o relatie speciala cu fiecare pereche de pantofi pe care o posed. Nu, relatia aceasta nu incepe cu alegerea pantofilor, o idee central-sexista, raspandita in mediul barbatilor nostri.

Relatia noastra cu pantofii incepe cu bataturile pe care le facem in primele zile cand ii incaltam. Cand, dis-de-dimineata, pe la 6, ne spalam pe dinti cumva mai nerabdatoare. Rochia sau pantalonii la dunga? Sau poate fusta ceea creion atat de asteptata? Sau doar o pereche de blugi, azi?

Si apoi, numaidecat asortam haina cu perechea ceea de pantofi care ne va fi alaturi toata ziua. Infipte in picioarele firave si vulnerabile, acesti pantofi ne vor urma neclintit toata ziua, fara sa ne dea ragaz de rasuflare, fara sa ne lase sa fim noi, femeile din zile obisnuite. O sa ne incerce de minte, o sa ne supuna lor. Acid. Pentru ca odata iesiti cu ei in largul lumii, nu mai ai unde fugi. Ei sunt cei care te poseda.

Iar seara, reveniti acasa, ii vom descalta atent. Privindu-i cu repros si mila. Ah. Noi, atat de stangaci, noi inca nu ne cunoastem.

Istoria zice ca mi-am luat o pereche de pantofi toamna asta. M-am simtit cumva mai speciala in acea zi, si am decis ca DA, hai acasa. Nu am trait acest sentiment de foarte mult timp, nu am purtat decat ghete si incaltaminte comoda ultimii trei ani. Insa intr-o zi, i-am vazut si am zis ca DA, sunt gata. Au stat ghemuiti in coltul dulapului timp de o luna, pina a venit ziua i-am luat cu mine la birou.

I-am asortat cu o rochie. Chiar mi-am pus ciorapii de matase – totul pentru ei. I-am plimbat pina la birou, prin birou, le-am aratat masa mea. I-am dus la plimbare dupa 5. Ideee proasta, pentru o relatie atat de scurta, sa stiti.

Prima zi trebuie sa fie mai delicata. Sa ne despartim un pic pina ne simtim obositi. Nu dupa. Trebuia – da trebuia! – sa pun niste limete, sa explic granitele, dar pareau atat de accesibili si potriviti… Am cedat.

Dupa ora 5 am mers in plimbare spre casa. Pe jos. Am incurcat drumul. Transport – nimic. Mi s-a facut cald. Am continuat, simtind intepaturi in zona calcaiului. Nu-i nimic, mi-am zis. Ajung acasa si ii las sa se odihneasca. Pantofii. Picioarele. Bataturile…

In acelasi moment, primesc un sunet si planurile de despartire cu incaltamintea plictisita de mine sunt anulate. Ii descalt intr-o casa straina. La momentul plecarii uit de intepaturi, insa pornindu-ma spre casa mea, simt ca istoria noastra subreda va avea continuare. Stiu ca ne trebuiesc zile de repaos pentru a ne pregati pentru o noua runda. Zile pentru a mai prinde la curaj si lasa bataturile si ranile, facute atat de subtil, sa se vindece, sa se uite. Zile de acomodare. Pina cand pantofii se vor muia un pic. Ne vom da unul cu altul.

Pina atunci, trebuie sa ai rabdare, zicea bunica mea, ungandu-mi ranile cu iod si sufland la fiecare scrancet al meu pe rani. Rani tinere de copila.

Noi si acesti pantofi, trebuie sa stim sa invatam totul de la zero. Si asa de fiecare data, sa invatam pina unde merge rabdarea si silinta noastra de a-i muia, a-i ogoi, a-i deprinde. Si unde sa ii aruncam necrutator in lada de gunoi de pe strada paralela. Pentru ca, eventual, vom uita durerea. Ii vom ochi intr-o alta zi, atat alarmant de seducatori. Iar apoi, ne vor tinti in cel mai vulnerabil punct al piciorului, si vor lasa rani. Din nou.

Ma intreb uneori, cand acest punct se va batatori destul pentru a nu mai reactiona?

Dar am observant ceva. De fiecare data cand raman cu aceste rani de la bataturi, nu ma ogoiesc nici eu. Nu-mi iau liber sa dau odihna picioarelor. Ieri, avusem prima lectie de dans in semestrul asta. Asa, cu rani, lipite cu plasture, mi-am pus incaltamintea moale, acomodata si veche, pentru a face ce mi-e drag. La jumatate de ora am inteles ca voi lesina de durere. Chiar acolo, langa partenerul meu de dans, care nici nu observase cat de stangace dansam. Picioarele ardeau, ca bagate in cuptor. Ranile altor papuci te dor la orice atingere, cat de fina, dupa experienta papucilor mai duri. M-am descaltat, si in ciorapi am terminat lectia.

Am ajust acasa, gandindu-ma ca uneori caracterul se caleste de oameni, de circumstande, de greutati. Caracterul meu s-a calit de bataturi. Bataturile de la pantofii care demult nu mai sunt in viata mea, dar care candva au contat atat de mult.

Bataturile femeilor cu picioare firave, imbricate in armura de otel.

 

Text: Cristina Hiraeth

Foto: Krystal Ng

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: December, 13