Părțile corpului

Blugii adevarului

Cautam azi o jacheta intr-o valiza cu haine de vara, printre care se gaseau si cateva haine istorice. Stiti si voi, hainele pe care nu le mai purtam, dar de care nu vrem sa ne despartim… Sub un teanc de bluzite-rochite, am vazut o bucata din “blugii adevarului” – perechea de blugi indigo, cu o aplicatie floristica pe cracul drept, cumparati in 2003, chiar inainte de a pleca in Franta. Aveam 21 de ani, eram frageda si numai freamat, gata sa incep o viata noua, intr-o tara noua, alaturi de barbatul pe care l-am ales… Blugii care au cunoscut zile de fericire curata. Ca mai apoi, dupa ce am nascut, sa nu mai pot sa-i trag nici pana la genunchi.

I-am purtat dupa mine din tara in tara, de cateva ori am vrut sa-i arunc. Prezenta lor ma stresa. Primii ani, deoarece eram grasa si nu incapeam in ei. Si nu-mi placea deloc de mine. Mai tarziu, de aceea ca imi aminteau de fragezimea si freamatul meu de la 21 de ani. Si cele 50+ de kg. Dar am decis sa nu-i arunc. Sa-i pastrez si sa-i masor sistematic, ca sa vad unde am ajuns, astfel ei au devenit “blugii adevarului”. Adevarului dur.

In cei peste 13 ani de cand ii am, i-am imbracat doar in vara lui 2003. Apoi, foarte putin in vara lui 2013.
Si azi.

Da, azi i-am scos din valiza si i-am tras pe mine. Usor. Mai usor decat in 2013. Si i-am incheiat fara sa lesin.

Aceasta postare nu este despre slabit. Nici despre diete. Ea este despre cat de multi ani mi-au trebuit sa inteleg de ce mananc si cum mananc. Sa inteleg ca pana nu demult, toate anxietatile si grijile mele erau “tratate” prin dusul de mancare in gura. Si asta nu rezolva nimic. Dimpotriva, anxietatea si grija cresteau, iar pe langa ele si ura pe care o simteam fata de mine, cand ma uitam in oglinda si intelegeam ca nu ma pot controla.

Acum mananc numai cand simt ca imi este foame, ceea ce se intampla nu atat de des pe cum credeam inainte, cand eram foarte ok sa infulec la 10 seara o negresa intreaga, justificandu-ma ca lucrez mult cu creirul si el are nevoie de glucide.

2016 a fost anul in care am simtit, literalmente, pe pielea mea ce inseamna sa faci lucrurile constient. Sa-mi accept emotiile, sa le traiesc, fara sa le pun dopuri de zahar si aluat, sa trec prin durere, prin dezamagire, prin singuratate si sa ies, fara ca sa caut solutii-surogat.

Drumul, insa, nu s-a oprit aici. “Blugii adevarului” s-au incheiat destul de usor, dar oricum a trebuit sa-mi sug nitel burta. Acolo si pe coapse pastrez inca niste frici, niste suparari, niste bucatele de viata netraite. 2017 ma va ajuta sa le accept si pe ele. Ca sa le las si sa trag pantalonii in care mi-am promis ca voi intalni ai mei 50 de ani.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: June, 18