Din viață

Buzele roşii şi cea mai bună prietenă

Aprind lumina și intru în baie. Acolo e o oglindă mare peste care se prelinge o rază a luminii, direct deasupra capului meu. Așa sunt toate băile. Au neapărat o oglindă mare și deasupra zace o lumină. Parcă intenționat sunt amplasate într-un astfel de mod, ca să ți se reflecte toată intensitatea interioară. Mă uit. De cealaltă parte este ea. Nu știu de ce, dar în ultima vreme a prins curaj să-și picteze gura. Poartă buzele roșii, are faţă palidă şi plină de pistrui. Niciodată nu se uită direct în ochii mei. Este o fricoasă, niciodată nu se uită direct în ochii mei…

-De ce sunt roșii buzele tale?

-Nu știu.

-Știi, tu știi! Hai recunoaște, e simplu.

-Iar ai apărut? Ce vrei de la mine, de ce mă necăjești iar? Le port roșii pentru că se potrivesc ochilor mei verzi și părului roșcat!

-Ha, ești o mincinoasă! Tu nu ești o roșcată adevărată, oare n-ai observat asta? Te ascunzi după o culoare inventată de tine, e o mască. Nu vrei să te accepţi aşa cum eşti, ai nevoie de măşti.

-Crezi că mă ascund de ceva sau cineva?

-Eu cred că întrebări eu pun, iar tu, tu trebuie să răspunzi.

-Părul meu nu e roșu, dar pistruii, pielea… și da, această culoare mă protejeză. Mă simt mai puternică.

-… te protejează de cine?… Ai ochii triști, chiar dacă buzele tale schiţează un zâmbet.

-Da? N-am observat.

-Uite-te atent și ai să vezi. De ce sunt triști?

Tu știi că întrebarea ”de ce” poate fi pusă la infinit?

-Da, știu. Şi eu planific să fac asta. Am să întreb, până ai să-mi răspunzi. De ce ești tristă?

-Tu știi motivul…

-Eu? Da, de unde? Bine, da, eu îl știu, dar vreau să-l aud de la tine. Vreau ca tu să o spui cu voce tare. Să te auzi. Sau poate ți-e rușine să te uiți direct în ochii mei și să-mi spui motivul tristeței tale?

-… de ce mă hărțuiești? Lasă-mă, oricum n-am să recunosc.

-Ești o fricoasă.

-Da, sunt. Mereu așa am fost. Da, n-am avut curajul să spun atunci când mă doare, n-am avut curajul să cer ceea ce-mi aparține, n-am avut curjaul să mă apăr, n-am știut să mă protejez de oameni, situații și…

-Și, acum, ce? Te victimizezi?… Mi se pare, sau ochii tăi plâng?

-În prezanța ta n-am să plâng vreodată. Nu pot să mă uit la tine și să plâng.

-De ce? Ce ți-am făcut, că ai atât de puțină încredere în mine? De ce ţi-e greu să plângi cu mine? E greu să ai adevărul în față, a?

-Nu pot să plâng în fața ta. Tu mă judeci, tu nu ai milă de mine. De fiecare dată îmi spui că lacrimile sunt o prostie, sunt o slăbiciune, că femeile puternice nu plâng. Tu vrei ca eu să fiu puternică, mă impui să fac asta, dar eu nu sunt așa. Te urăsc că mă obligi să fac asta.

-Crezi că eu te judec?

-Oo! Da tu crezi că nu faci asta? Indiferent de ce aș face sau n-aș face, tu mereu ai ceva să-mi spui. Mereu mă tachinezi, mereu îmi amintește de standarde, de principii, moralitate, corectitudine şi alte prostii, care pentru tine sunt importante. Dar ce e important pentru tine, devine cel mai important pentru mine.

-Sunt chiar atât de rea?

-Ești, ești mai rea decât crezi chiar. Uneori mi se pare că vrei să mă sufoci. Mă pui să fac lucruri care sunt peste puterile mele. Iar dacă nu reușesc să le fac, tu râzi de mine, îți bați joc de neputința mea. Dar eu nu pot să le fac pe toate, înțelegi?

-Hm, dar eu credeam că tu poți. Eu doar te provocam. Și tu, şi tu de fiecare dată acceptai această provocare.

-Păi, da! Dar acum nu mai vreau s-o accept… știi, probabil că ai dreptate. Rujul roșu nu este tocmai cea mai potrivită nuanță pe buzele mele. Nu sunt destul de puternică s-o port. Rujul roşu este purtat de învingătoare, de femei pe care eu le apreciez, dar eu, eu nu sunt nici puternică, nici învingătoare…

-Ba da, ești!

-Iar îţi baţi joc de mine, faci acelaşi lucru, mereu acelaşi lucru. Mă tem că nu mă cunoști, deloc, sau nu vrei să mă cunoști. Deși, atunci când intri într-o luptă cu dușmanul, e bine să-i ştii slăbiciunile, dar şi puterea.

-Eu nu sunt dușmanul tău. Nu azi, nu acum. Îmi ajung războaiele. Nu mai vreau să te rănesc. Știu că am făcut-o de multe ori, dar nu mai vreau să fac asta iar.

-Și? Cum trăim mai departe? Doar noi nu știm să funcționăm în alt mod. Nici tu și nici eu.

-Ba da. Am putea fi prietene. Cele mai bune prietene.

-Asta vrei tu?

-Eu nu mai vreau să-ți provoc durere. Promit să te ascult și să te las să plângi de câte ori ai să ai nevoie. Eu am să fiu cu tine și am să am grijă de tine, ca și cum aș îngriji o fetiță de cinici ani.

-Cinci ani… unde e acea fetiţă de cinci ani? Crezi că ea mai există?

-Există, ea este în tine, e acolo. Trebuie s-o cauţi şi ai s-o găseşti. Iar eu, eu am să am grijă ca ea să fie în siguranţă…

-De ce m-ai chinuit atât de mult toţi anii aceştia? De ce m-ai obligat să fac lucruri care nu erau ale mele, de ce ai ţinut atât de mult să controlezi totul, să nu mă laşi să fiu eu? De ce mă tot obligai şi mă obligi să fac ceea ce aşteaptă alţii de la mine?

-Nu știu, chiar nu știu ce să-ți răspund. Tot ce știu e că vreau să fie pace între mine şi tine. Și dacă am să reușesc să fiu alături de tine când ți-e greu, am să fiu și eu în siguranță. Nu te mai judec, Laura. Nu te mai condamn și nu te mai oblig să fii puternică.

-Facem pace, acum e pace, dar după război pământul e gol, mulţi răniţi, chiar morţi, e multă sărăcie şi secetă…

-Plângi, eu sunt aici. Poți să te prăbușești în mine, nu te mai izgonesc, nu te mai resping. Pentru că eu am să te prăbuşesc şi tot eu am să te ridic.

-Totuşi. Buzele roşii trebuie să le şterg…

Text: Laura Grigore

Imagini: Nataşa Bujor

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: May, 24