Din viață

Care dintre ele sunt eu, de fapt?

M-am trezit obosita, de la scâncitul unui pui mic, care își țuguia buzele și întindea capul să-mi ajunga sfârcul. L-am pus la sân și laptele a început a curge abundent, provocând fierbințeală și durere fină în ambii sâni. Puiul se liniștește imediat și mănâncă cu plăcere.

Nu am mai văzut pe nimeni niciodată să primească atâta plăcere, mâncând. Fiecare înghițitură hapsână, sonoră e acompaniată de un geamăt de plăcere. Mă emoționează de fiecare dată și râd singură, îi mângâi firele de păr transparente de pe creștet și râd larg, dar fără să scot vreun sunet. Mi-e frică să întrerup procesul. Abia acum înțeleg ce înseamnă iubire necondiționată. Nu poți înțelege cum e, până nu te pomenești schimbând un scutec murdar, în timp ce un boț plin de saliva și muci strigă și te trage de păr și îți zgârâie urechile, ca să ajungă să te muște de nas, pentru că-l mănâncă gingiile. Și tot ce simți în acel moment este… iubire.

Răsăritul soarelui și liniștea de dimineață face „gros plan” pe detalii, pe gânduri. Mâinile care mângâie creștetul micuțului sunt pline de riduri mici și fisuri. Manichiura e mai oribilă decât al unui copil de clasa a 4-a. În schimb, am sâni frumoși și fermi. Probabil e ultima dată când îi voi avea atît de mari și frumoși. Și asta ma face să-i iubesc mai mult. Cu puțin noroc și insistență scap și de burtă până se încălzește afară. Și poate mă fac blondă, sau poate nu.

Curios lucru e dorința asta de a fi frumoasă. Credeam că dacă învăț să mă iubesc cu adevărat, nu o să mai vreau să schimb nimic în felul cum arăt. Mi-a apărut în minte dimineața în care șeful îmi zicea că nu arăt prea bine și eu i-am adus aminte că nu pentru frumusețe mă angajase. Asta m-a făcut să mă simt atât de bine. Sau când o colegă mi-a zis, cu părere de rău, că noi două nu vom fi niciodată prezentatoare, pentru că prezentatoarele sunt alese dintre astea frumoase. Și eu am început a râde isteric. Adevărul este că în dimineața aceea am început a mă simți mai puțin frumoasă, chiar dacă nu mi-am dorit niciodată să fiu prezentatoare, iar colega era una ordinară, a cărei părere nu prea conta pentru mine.

Încerc să îmi aduc aminte momentul în care m-am simțit mai frumoasă ca niciodată, mai fericită, mai EU. În clasa a 9-a când mă aducea la școală șoferul și eu aveam părul lung și drept și cizme negre, înalte lucioase și fusta roșie cu imprimeu scoțian, și toți băieții din clasele mari mă conduceau cu ochii până la intrarea în școală. Sau mai devreme, la tabăra de vară, când am primit peste 100 de bilețele de dragoste de la un băiat care zicea că-și pune capăt zilelor dacă nu o să fiu cu el și eu îi strigam să facă ce vrea, că nu-mi pasă. Dar îmi păsa, îmi plăcea spectacolul ăsta cu mine în rol principal. Sau atunci când băieții din clasă au înlocuit cuvântul- „țâțe” cu „nirvane”, pentru că aveam un tricou pe care scria „Nirvana”. Sau poate atunci când mi-am scos pentru prima dată tricoul în fața lui și i-am văzut privirea încețoșată, pierdută. Ori când am venit de la mare, bronzată, în blugi rupți și urme albe de la sutienul de plajă. Atunci am făcut dragoste pentru prima dată. Sau mai târziu, mult mai târziu, când eu, trecută de treizeci, dansam cu un băiat de 19 ani și lui îi tremurau mîinile și vocea și nu mă putea privi în ochi. Nostim tip. Dar tot eu sunt fata anorexică din clasa a 6-a, care poartă haine largi să-și ascundă defectele, iar un grup de băieți o înconjoară și-i ridică pantalonii, râzând în batjocoră. Iar pe stradă adolescentele strigă „Ia la asat ce-i de slăbănoagă” și râd de cad pe jos. Eu purtam o pereche de pantaloni groși sub blugi, să pară picioarele „normale” și îmi prindeam ace de siguranță în spatele tricourilor sub cămașă, ca să nu atârne ca pe un „harag„. Tot eu sunt copilul din clasa a patra, care la serata de revelion a plâns, pentru că cineva dintre colegii de clasa i-a reproșat că uitase să se epileze pe mâini. Și cea căreia mama i-a spus să nu poarte fuste creion, pentru că are picioarele „strâmbe”.

Cine sunt eu, de fapt? Femeia care are o familie fericită, sau cea care a pus prea devreme punct libertății de a zbura; femeia care a avut o carieră de succes și salariu de 1000 de euro sau cea care a ales greșit și căreia îi e frică acum să o ia de la început. Cea pe care o vânează angajatorii, sau cea care s-a blocat la un interviu și n-a putut scrie niciun cuvânt pe foaia albă, pe care o avea în față. Femeia căreia îi place să danseze, să fie frumoasă, să călătorească prin lume în deplasări de serviciu, ori cea căreia îi place să gătească și să-și îndese manichiura în țărâna la rădăcina florilor. Fetița care mergea cu mașini luxoase, sau cea care cară căruciorul prin troleibuze din frica de a se urca la volan. Care dintre ele sunt eu, de fapt? La care dintre ele să revin când vreau „acasă”? Mai caut, refugiindu-mă într-o nouă stare ori de câte ori obosesc. Sunt ba frumoasă, ba urâtă, ba înfrunt cu ironie judecățile a zeci de mii de ochi, ba sunt mică și dedicată unei singuri perechi, care mănâncă hapsân, cu dragoste. Nu știu. Dar azi mă simt deosebit de frumoasă și împăcată, fără vreo explicație logică. Fără să știu încotro s-o apuc mai departe și ce anume mă face mai frumoasă ori mai fericită. Râmâne să caut. Poate că eu nu mi-am găsit încă „casa”.

Text: M.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: July, 17