Browsing Category

Din viață

Din viață

Împărțirea la doi: Egal sau echitabil?

M-a sunat Daniela să-mi ceară sfatul. Iubitul ei, cu care planifică să întemeieze o familie, vrea să-și cumpere casă. A adunat banii pentru prima investiție și, de acum încolo, vrea să plătească lunar bani pentru rambursare creditului, în loc de chirie. Dana nu are bani de casă. Chiria au plătit-o întotdeauna egal, iar acum, că trebuie să se mute la casă nouă, iubitul Danei îi propune să plătească în continuare suma chiriei, doar că lui. El va plăti băncii o sumă mult mai mare, în comparație cu cea pe care o plătea pentru chirie, dar în final casa îi va aparține doar lui.

Prima mea reacție a fost de protest. Ce fel de dragoste este asta, în care viitorul soț îți cere să-i plătești chirie?! Măcar dacă nu i-ar fi spus chirie, dar contribuție la ipotecă. Dacă ar fi fost și casa ei. Cum să stai în chirie în casa propriului soț? Și copiii, tot în chirie vor sta?! După câteva minute de analiză, însă, am început să-i dau dreptate. Suma pe care o plătește lunar prietena mea nu ar acoperi nici 30% din prețul casei în următorii 10 ani, mai mult, el e gata să-i restituie banii investiți, în caz că relația se destramă.

Nu știu care ar fi decizia corectă din perspectiva lui. Nu pot analiza problema obiectiv. Prietena mea ar fi preferat să stea toată viața în chirie, decât să fie pusă în situația respectivă. Ea nu a avut nevoie de casă mare, de confort în plus. El câștigă de patru ori mai mult decât ea și vede lucrurile altfel.

Cum se împart corect banii într-o casă în care diferența de venituri ale partenerilor este atât de mare?

E rațional să-și cheltuiască fiecare banii pe care îi câștigă, ori cel care are mai mult, trebuie să se împartă? Și dacă rămâne fiecare cu bugetul său, unul mănâncă terci și altul caviar la cina, ori unul merge la volanul unei mașini de lux și celălalt cu troleibuzul? (exagerez evident).

În familia mea s-a câștigat foarte diferit pe parcursul anilor. Cel mai mic venit lunar al meu a fost de 2000 de lei, cel mai mare – de aproximativ 30.000 de lei. În perioada în care eu câștigam 30.000 (de la două joburi), soțul meu avea un salariu de aproximativ 10.000 de lei.

Atunci când eu câștigam mai puțin, salariul lui era de 3-4 ori mai mare. Dar, în linii mari, venitul nostru lunar nu depășește 35.000 de lei. Indiferent cine dintre noi câștigă mai mult, banii sunt împărțiți egal, în sens că fiecare dintre noi are acces liber la toate cardurile din casă. Avem și un cont de rezervă pe care încercăm să transferăm câte 4-5 mii lunar, iar achizițiile mari le facem, consultându-ne în prealabil. Excepție fac cadourile- pe care ni le facem reciproc la zilele de naștere.

Probabil nu este cel mai bun model, încercăm să identificăm unul în care am cheltui mai puțin, dar e unul pe care îl urmăm de peste 15 ani și nu a creat vreodată conflicte între noi. Știu că există o părere, pe care o împărtășesc inclusiv unii experți în terapia de cuplu, conform căreia e firesc ca un bărbat să-și alinte femeia cu daruri scumpe și să-i dea bani de cheltuială. Iar femeilor nu li se recomandă să își împartă venitul cu soțul sau iubitul, ori să-i facă cadouri prea scumpe. Una dintre explicații ar fi că astfel bietul bărbat își pierde talentul natural de vânător, care aduce mamutul la picioarele femeii. Că banii ăștia mulți îi aduce cineva cu penis (psihanalitic vorbind) și că într-un cuplu nu pot fi două penisuri (psihanalitic vorbind din nou.) În momentul în care femeia preia povara pe umerii săi, bărbatul se relaxează automat.

E cazul Nataliei. A divorțat recent, după 12 ani de căsnicie, dintre care fostul soț a lucrat maxim 5. Fostul ei soț este un bărbat extrem de inteligent și un tată extraordinar, dar care nu reușea să se angajeze la serviciu, decât foarte rar, pe perioade scurte de timp. Locuia în apartamentul cumpărat de soție, conducea un jeep frumos pe care tot ea il dăruise. Mergea la sală, își cumpăra haine bune și încerca să se regăsească. Nu a reușit până la divorț. S-a recăsătorit după câteva luni de la divorț și, cel puțin on-line, lucrurile arată ideal. Este angajat și pare să aibă salariu mare. Noua soție este casnică.

O altă explicație, care mi s-a părut curioasă, este că, în momentul în care oferim prea mult iubitului (soțului), în raport cu ce ne poate oferi el nouă, apare involuntar un sentiment de datorie. Datoriile cresc, crește presiunea și apare dorința de a fugi din relația respectivă. Exact așa cum fugim de la părinți. Există situații în care sentimentul de datorie nu apare, pentru că partenerii nu se percep ca doi adulți egali, ci bărbatul începe a vedea o mămică în soția sa (sau invers). Partea proastă este că nu prea vrei să faci sex cu mămica.

Dacă ar fi să vorbesc public la tema respectivă, aș zice că problemele cu diferența mare de venit a partenerilor se bazează pe stereotipuri. Am fost acolo, știu cum e. Am rămas împreună și chiar am făcut sex. Dar adevărul e că sunt nuanțe tare sensibile, pe care nu le vezi cu ochiul liber. Ar fi fost oare la fel, dacă rolurile nu se schimbau periodic?

Văd clar că soțul meu este mai mulțumit de sine, atunci când câștigă mai mult, chiar dacă nu a recunoscut niciodată că îi place asta. Teoretic modelul pe care îl propune iubitul Danielei, îmi pare unul rațional și longeviv. Fiecare rămâne cu banii și averea lui, nimeni nu se cațără pe umerii celuilalt. Probabil, în modelul respectiv, este mai ușor să monitorizezi cheltuielile. Practic nu îmi dau seama cum aș aplica modelul respectiv în familia mea. Ne-am așeza periodic la masa de negocieri să împărțim banii pentru serviciile comunale, produsele alimentare, combustibil. Ar trebui să monitorizăm combustibilul cheltuit în interese de familie și interese personale? Ar trebui să plătească el mai mult pentru mâncare, pentru că mănâncă mai mult? Nu ar știrbi oare negocierile astea din confortul familiei. Nu ne-ar costa oare mai mult decât banii economisiți?

Text: M.

Foto: Alice Pasqual/Unsplash

Din viață

Pielea bronzată, ca iluzie a unei vieți reușite

Dacă nu te-ai întors cu spatele ars, la mare n-ai fost. Instagram nu era, cine te-ar fi putut crede, dacă reveneai alb? Asta îmi aduc aminte (mai puțin Instagramul) din copilăria sovietică, cu verile la Zatoka, Koblevo sau Sergheevka. În cort, direct pe plajă, sau în căsuțele din lemn, cu veceuri comune, aliniate undeva în mijlocul stațiunii, sub un rând de pini în drum spre mare.

Una dintre cele mai timpurii amintiri pe care le am e mama care îmi unge cu chefir sau smântână arsurile de pe umeri și spate, iar după ușa cortului portocaliu marea se scălda în cerul înstelat.

Noaptea era imposibil să dorm strâns – pe spate nici nu putea fi vorbă să mă culc. Pe burtă – cu atât mai puțin. Pielea îmi zvâcnea, ca un animăluț în agonie, mușcat de soare. Plăteam prețul vacanței pe litoral, în rând cu adulții.

Ultima dată m-am ars zdravăn când am adormit pe plajă, în plină amiază. Aveam 15 ani și plecasem cu gașca la mare în România. Era prima escapadă de această amploare atât de departe de casă.

Adormisem nu de obosită ce eram, ci din dorința de a mă debarasa pe loc de albeața de orășeancă anemică. Dormitul pe plajă mi s-a părut cea mai eficientă și economă metodă de bronzare subită. Așa am intrat în viața femeilor mature. Or, până atunci, bronzatul mi se părea cea mai prostească și inutilă ocupație. De ce să stai culcat pe nisip, când poți să-ți faci de cap în apă?

Atunci însă, prin miracolul publicității și filmelor, pielea bronzată și netedă a devenit și idealul meu, de care, cum arată timpul, n-o să mă despart probabil niciodată.

Totuși, bronzatul este un ideal destul de recent. Dacă mă nășteam cu vreo sută cincizeci de ani în urmă într-o familie cu același statut în care m-am născut eu în 1981, pielea expusă, arsă de soare și bătută de vânt, mi s-ar fi părut de o vulgaritate imensă.

Paloarea pielii, o chestiune de statut

Culoarea pală a pielii secole la rând s-a considerat ca fiind un semn de apartenență la clasele privelegiate. În Egiptul Antic, femeile din familia regală se ungeau cu pigmenți din ocră galbenă și rășină de smirnă pentru a da pielii o nuanță deschisă. În Evul Mediu, când nobilii plecau la vânătoare, își ungeau părțile de piele neacoperite cu loțiuni ce conțineau uleiuri de trandafir și violete, pentru a le proteja de razele soarelui. În Japonia, începând cu sec. VIII, frumusețea femeii era direct proporțională cu albeața feței, căpătată cu așa-numita mască albă sau o-shiroi. Acest efect era obținut cu pudre pe bază de plumb sau mercur. Aceleași tehnici erau folosite și la curțile regale europene. „Albul spaniol”, pudra făcută pe bază de mercur, și „albul de perlă”, pudra făcută pe bază de plumb, erau combinate cu substanțe vâscoase – ceară, untură de balenă sau uleiuri vegetale – și aplicate pe față.

Elizabeth I, 1533-1603

În Anglia epocii Elisabetane, femeile din aristocrație își ungeau fața cu „ceruse”, un amestec din praf de plumb și oțet, sau cu pudră de borax. Pentru a pune corect accentele, obrajii erau vopsiți până în zona ochilor cu fard roșu, făcut din plumb roșu sau cinabru (sulfură de mercur), iar pentru un efect de față de porțelan, de-a lungul frunții se trasau dungi subțiri de culoare albastră. Vă dați bine seama că plumbul și mercurul unse pe față nu făceau mare bine tenului și nici purtătorului de ten – utilizarea lor pe termen lung putea duce la leziuni severe ale pielii, pierderea dinților, intoxicare cu plumb, probleme cu vederea și tulburări neurologice, insuficiență renală etc.

În sec. XVIII și XIX, medicii francezi au început să bată alarma și au reușit să scoată în fara legii produsele cosmetice pe bază de mercur și plumb. Și cum alte produse de înfrumusețare, mai puțin toxice, le-a luat locul și s-au răspândit și printre rândurile populaței lipsită de titluri, femeile din nobilime au decis să se facă remarcate printr-un look mai subtil și pur, renunțând la orice fel de cosmetice și ferindu-se și mai aprig de soare.

Plaja de la Boulogne, Edouard Manet, 1872

Și dacă până atunci soarele era asociat cu muncile grele din câmp și, respectiv, cu o proveniență joasă, la mijlocul sec. XIX, când un medic pe nume Arnold Rikli, a început să folosească terapia prin lumină pentru a trata tuberculoza, soarele a intrat într-o epocă nouă, devenind un simbol al claselor privelegiate, care aveau posibilitatea să se trateze de tubercoluză prin sanatorii. Tot atunci, lumina soarelui a început să fie utilizată pentru tratarea depresiei și tulburărilor mintale.

Cu toate acestea, lumea bună încă nu obișnuia să se dezbrace pe plaje, ca să-și expună corpul razelor soarelui. Iar pentru a-și proteja cele câteva procente de piele dezgolită, foloseau amestecuri protectoare, făcute din petrolatum sau ulei de migdale, combinat cu o pudră densă din magneziu și oxid de zinc.

De la țărănism, la glamour

Dar adevărata vinovată a pasiunii noastre pentru o piele aurită este nimeni alta decât Coco Chanel, care în 1923, revenită dintr-o croazieră pe Riviera franceză, arsă de soare, a anunțat că „femeia anilor 1920 e bronzată”. Din acel moment, bronzul s-a mutat de pe câmpuri în saloanele mondene.

Coco Chanel, 1920

În anii 1960 pielea vizibil bronzată a devenit un semn distinctiv al privilegiului, exact cum pielea pală a fost secole la rând. Să fii bronzat însemna că ai timp și bani să călătorești, că îți plac activitățile sportive în aer liber și, respectiv, ai un corp tonifiat și ești sănătos.

De la glamour, la cancer

Despre riscurile pe care le aduce cu sine expunerea îndelungată la soare a început să se vorbească pe la sfârștul secolului XIX, dar cu puțin succes. Despre un cancer de la lumina soarelui s-a vorbit pentru prima dată în 1933, însă comunitatea medicală era de părere că acest tip de cancer poate apărea doar la o categorie de pacienți, cei care sufereau de o patologie genetică a pielii, numită xeroderma pigmentosum.

În SUA subiectul riscului cancerului de piele indus de expunerea la soare a devenit accesibil în masă prin anii 1940. Tot atunci a înflorit și industria cremelor protectoare. Însă, în pofida noului discurs medical al efectelor soarelui excesiv asupra pielii, moda la bronz s-a menținut. Ea continua să fie promovată de vedete și revistele de modă. Cifrele sunt de-a dreptul impresionante: între 1930 și 1960 rata de incidență a melanomei a crescut cu 300% la bărbați și 400% la femei, iar din 1960 până în 1990 – cu 224% și, respectiv, 167% (pentru alte tipuri de cancer confundate cifra este de aproximativ 30%). Cu toate acestea, 56% din respondenții intervievați în 1996 de Academia Americană de Dermatologie, sunt de părere că pielea bronzată e semn de sănătate.

E straniu, totuși, cum straturile de piele pârjolită, care se făceau beșici, apoi crăpau și se desprindeau de corp în formă de piele moartă, nu reprezenta un motiv de alarmare pentru milioanele de oameni care migrau vara spre litoral. Pentru unii nici azi nu reprezintă un motiv de îngrijorare, de altfel.

Recent în limba engleză a apărut un termen nou „tanorexia”, care înseamnă dependență fizică sau psihică de bronzare. Fundația de Cancer a Pielii susține că expunerea la razele ultraviolete contribuie la eliberarea endorfinelor care contribuie la crearea adicției față de bronzare.

În pofida faptului că medicina a avansat în detectarea și tratarea ei, melanoma rămâne prima cauză a mortalității cauzate de bolile pielii în lumea occidentală. Cu atât mai trist este faptul că boala întinerește – anual în SUA se înregistrează o creștere de 3,6% de cazuri de melanomă printre femeile de 15 – 39 de ani (inclusiv cele care merg la solar). Există însă și o istorie de succes – Australia, unde în ultimii ani a fost întregistrată o scădere a ratei melanomei printre populația tânără. Aceasta merge de mână cu noile trenduri din societatea australiană, unde sistemul de sănătate publică, și de învățământ, împreună cu personalitățile și diverse vedete locale au luat poziție împotriva expunerii excesive la soare. Ca urmare, în Australia pielea bronzată nu mai este văzută ca semn al sănătății și nici al privilegiului, deci, începe să fie scoasă în afara modei.

Concluzii

Pielea bronzată nu e decât o modă. La această modă, apărută la intersecția medicinei și saloanelor mondene, au contribuit un șir de factori socioeconomici – evoluția stilurilor îmbrăcămintei, de la acoperit la dezgolit, normele sociale, trendurile economice, timpul liber, accesul la vacanțe pe litoral, ieftinirea curselor aeriene – toate transformându-ne în victimile dorinței noastre de a fi în rând cu lumea. Adică, cu moda.

Paradoxul este că, deși azi nu mai e nevoie de dovezi în plus că expunerea excesivă la soare crește riscul de melanomă, moda la pielea bronzată nu a dispărut și milioane de oameni se pârjolesc zilnic pe plajele planetei, în goana după iluzia tinereții fără bătrânețe și vieții fără moarte.

skin disease in the Western world


Din viață

Gelozia nu e niciodată despre dragoste. Gelozia e boală.

„Cred că ne despărțim”, îmi spune Mihai, cu un soi de dezgust și dezamăgire în privire. Este de doi ani în relația asta. Iar în ultimul, am auzit de zeci de ori fraza asta.

Ea este o femeie frumoasă, cu câțiva ani mai mare decât el și doi copii din prima căsătorie. El are 37 de ani, o colecție întreagă de femei frumoase pe care le-a iubit mai mult sau mai puțin (pe majoritatea mai puțin de un an), și un vis aproape obsesiv de a crea o familie fericită și a avea o fiică.

„Problema e că mă minte. Sunt aproape sigur că are pe cineva. Nopți întregi e online pe Instagram, iar când o întreb cu cine comunică, minte că doarme. Dar nu poți fi online în chatul de pe Instagarm, decât dacă chiar comunici cu cineva”.

Nu are alte motive s-o învinuiască de înșelăciune, așa că încerc să-l conving că e nebunie curată ce face. Cum sa pierzi atâta timp și efort pentru a urmări dacă cineva este online pe Instagram și a-ți alimenta iluziile cu frânturi de realitate? Mihai este foarte gelos și gelozia îi distruge periodic relațiile cu femei de treabă.

Asta e ceea ce face gelozia cu noi: ne transformă în robi ai unor fantezii bolnave, ne fură timpul, ne bagă în stări depresive.

E greu de înțeles această nebunie pentru oamenii care nu au suferit de gelozie. Eu însă pot să-l înțeleg foarte bine…

Acu 7 ani, am petrecut un an și jumătate din concediul de maternitate, urmărind adresa electronică, și chat-urile de pe rețelele sociale ale soțului meu. Zile întregi se scurgeau ca în nisip. Urmăream fiecare mesaj, fiecare reacție online, iar seara ardeam de nerăbdare să pun mâna pe telefon, să văd ce discuții am omis.

E aproape imposibil să nu găsești nimic, atunci când cauți atât de minuțios.

În orice discuție prietenoasă poți găsi fie flirt, fie emoticoane care pot fi interpretate, fie ajutor acordat pro bono colegelor de serviciu, fie teme ce nu țin nemijlocit de muncă. Dar nu conta cu adevărat ceea ce găseam. În zilele în care nu găseam nimic suspect, mă simțeam la fel de trădată, umilă, urâtă și lipsită de importanță. Serile frumoase de altădată se transformase în certuri fără de capăt. Rezultatul bun al discuțiilor nocturne, în care el îmi spunea cât de mult mă iubește și că starea mea va trece neapărat, ținea exact până a doua zi dimineață, când pleca din nou la serviciu.

Nu știam ce caut, de ce caut și ce voi face cu ceea ce urmează să găsesc. Dar nu vedeam nicio ieșire din mocirla în care îmi treceau zilele. Și culmea era că, între timp, trebuia să cresc un copil, care avea nevoie de atenție și afecțiune. Aveam mare nevoie de un psihoterapeut, dar atunci nu mi-a trecut nici pentru o secundă prin minte această idee. Abia peste 5 ani am înțeles că o ședință poate fi suficientă pentru a înțelege ce ți se întîmplă și cum poți ieși din încâlceala în care te-ai pomenit.

De fapt, specialiștii spun că gelozia nu poate fi tratată. Cineva dintre granzii psihiatriei zicea ironic că va recunoaște că psihologia este știință, doar atunci când aceasta va reuși să trateze un caz de gelozie. Specialiștii susțin că unicul remediu împotriva geloziei este despărțirea. Se întâmplă că oamenii devin mai puțin geloși în unele relații și înnebuniți de gelozie în altele. Nimeni nu a reușit să explice de ce.

Una dintre teorii spune că de vină sunt pulsiunile homosexuale ale fiecăruia dintre noi. Potrivit acestei teorii, eu sunt atrasă sexual de anumite femei, dar pentru că îmi neg tendințele homosexuale, proiectez fanteziile mele sexuale cu această femeie, asupra partenerului meu. Prin urmare, în toate scenele amoroase pe care și le dorește creierul meu, eu sunt înlocuită de partenerul (soțul) meu.

Un alt posibil motiv de gelozie este comportamentul ușuratic sau tendințele de adulter ale persoanei geloase. Fiind ea însăși predispusă să înșele, nu poate accepta versiunea în care partenerul nu are asemenea porniri. În crizele de gelozie fantasmele se amestecă cu frânturile de realitate, creând scenarii absolut iraționale. O amică îmi povestea că i-a făcut soțului isterie din cauza că a mers într-un lift cu o colegă de serviciu. Amica mea era sigură că soțul ei a reușit să facă sex cu colega în timp ce liftul s-a deplasat de la parter până la etajul 7 al hotelului. Alta zicea că iubitul s-a supărat și nu a vorbit câteva ore cu ea, pentru că un străin i-a dăruit o floare în stradă.

După cum spuneam, nu există rațiune în gelozie. Bineînțeles că gelozia poate fi motivată atunci când surprindem scene cu iubiții/iubitele noastre implicate în relații paralele. Atunci când au fost făcute acțiuni concrete. Bănuielile, intepretările, anticipările, intuiția nu fac parte din realitatea obiectivă. În terapie am înțeles cât de importantă este abordarea individuală a fiecărui caz. Am descoperit că gelozia mea era mai degrabă invidie față de viața soțului meu.

El continua să se bucure de libertatea la care eu renunțasem, pentru a naște un copil.

Probabil nu eram destul de pregătită pentru ce mi se întâmpla, chiar dacă era un copil planificat, născut după aproape 5 ani de căsnicie. M-am pomenit dependentă de un boț care plângea întruna și îmi demonstra la fiecare pas că nu mă descurc cu noul rol.

În viața precedentă lăsasem o carieră strălucită, un salariu mare, petreceri frumoase, talie îngustă, tocuri înalte și multă libertate. Doar femeile cu prunci în brațe pot ști cât de dulce arată libertatea la care ai renunțat pentru un copil. Cât de mult exagerează mintea dulceața plăcerilor la care nu mai ai acces. Invidia era alimentată și de înșelare emoțională – un termen despre care mi-a spus terapeutul și care m-a ajutat să îmi înțeleg starea.

Eu renunțasem la orice sursă de alimentare energetică. Petrecând mult timp acasă, nu mai aveam de unde mă alimenta cu emoții pozitive. În același timp, am fost nevoită să-i ofer copilului multă căldură, atenție, timp. Când oferi atât de mult și primești puțin în schimb – arzi. Soțul, însă, își păstra sursele de emoții pozitive – hiking montan, călătorii peste hotare de 3-4 ori pe an, deplasări de serviciu, inclusiv teambuilding-uri și retreat-uri.

Conflictul prin care, probabil trec multe femei în situația mea este că, teoretic, partenerul nu comite vreo crimă, își continuă viața precedentă.

Parcă nu e logic să renunțe la sport, bere cu băieții sau deplasări pentru că are un copil. Nici măcar nu ai ce-i reproșa. Practic, însă, fiecare plăcere a lui, departe de casă, taie în carne vie. Doare.

Doare, pentru că plăcerile lui sunt undeva departe de tine, iar ale tale nu mai sunt nicăieri. Tabloul se poate întâmpla inclusiv în cazul unui cuplu care se iubește și face sex calitativ de două ori pe săptămână. Nu e suficient, chiar dacă pare așa. La starea asta se adaugă faptul că nu îți poți face timp pentru tine. Nu ai timp să creezi și să te bucuri de rezultatele creației tale.

Nu știu dacă poate exista fericire și dragoste de sine fără creație, indiferent dacă creezi într-un laborator de chimie, la o lecție de fizică sau într-o grădină.

Erich Fromm zicea, în una dintre cărțile sale, că femeile își suplinesc nevoia de a se simți creatoare, atunci când nasc un copil. Zicea că bărbaților le este mai greu în acest sens. O fi. În cazul meu nu a avut efect nici după nașterea celui de-al doilea copil.

Am fost mințite de poveștile în care fericirea era în brațele unui prinț care să-ți asigure o viață fără de griji.

Atunci când nu te poți bucura de rezultatele muncii tale, este mai greu să îți înțelegi valoarea, este mai greu să te iubești. Iar atunci când nu ai suficientă dragoste pentru tine, vei încerca să furi sau să cerșești mai mult din dragostea partenerului. Vei cere să iubească pentru doi. Vei stoarce oamenii din jur, până la ultima picătură și tot nu va fi destul.

Gelozia mea a scăzut din intensitate, când am început a scrie pe blog și a trecut definitiv când am revenit la serviciu și la cursurile de dans. Dar a revenit cu aceeași intensitate la a doua maternitate, exact pentru un an.

Lui Mihai i-am spus să nu urmărească niciodată corespondența iubitei sale, să investească timpul pierdut aiurea în perfecționare, în lucrurile care îi plac, în dezvoltarea calităților care l-ar ajuta să se iubească și să abordeze gelozia ca o problemă personală. Gelozia nu e niciodată despre dragoste. Gelozia e boală.

Text: M.

Foto: Priscilla Du Preez/Unsplash

Din viață

Ce e al tău, e al tău. Pe scurt, de ce femeilor le trebuie independență financiară

Femeile au nevoie de bani. Dar, cel mai important, femeile au nevoie de independență financiară.

Să ai pe cineva lângă tine care să îți asigure toate aspectele materiale și financiare ale vieții, poate părea convenabil. Dar nu e.

Viața, în care unicele preocupări ar fi decorul casei, sala de fitness, saloanele de frumusețe și ieșirile în restaurante, toate pe banii partenerului, este, pe termen lung, riscantă. Banii străini, fie chiar și ai soțului, tot străini sunt. Ceea ce înseamnă că în orice zi poți rămâne fără ei. Mai ales dacă soțul, pe ascuns, a avut grijă ca în cazul unui divorț, să-și asigure ieșirea cu minime prejudicii financiare pentru sine (și are dreptul).

Viața, în care mergem la lucru de formă, câștigând un salariu ce nu ne acoperă cheltuilelile reale pe care le avem, este la fel de riscantă. Venituri mici, pofte mari, împlinirea cărora este oferită generos partenerului – un scenariu destul de comun și fezabil. Asta, însă, până în clipa în care partenerul iubește și vrea să-și alinte iubita. Dar, după cum ne arată filmele, cărțile și prietenele, iubirea nu e la toți veșnică și se poate întâmpla ca și la tine să nu fie.

În plus, oamenii au obiceiul să moară. Și, culmea, o fac în cele mai nepotrivite momente (vedeți istoria jurnalistei mondene ruse, Божена Рынска).

De aceea, în ambele cazuri, e bine să începi să câștigi bani, să pui deoparte și, ideal, să investești (mașina frumoasă la care visezi nu este o investiție).

Filosofia e simplă – tot ce e al tău, e al tău.

În fiecare săptămână vorbesc cu femei care sunt frustrate, nefericite și obosite de lipsa banilor. Și e normal să fie uneori și perioade din astea. Ceea ce nu mi se pare, însă, normal e când sursa acestor frustrări sunt partenerii care nu câștigă suficient (din punctul de vedere al femeilor) sau viața care e nedreaptă cu ele (și, desigur, e dreaptă cu prietenele sau rudele lor).

În capetele multor femei e încă vie convingerea că altcineva trebuie să le asigure o viață îndestulată. Cu apariția copiilor această convingere devine de beton armat. „Eu doar sunt mamă”, rămâne un argument pe care ne va lua ceva timp să încetăm să-l mai luăm în serios.

Unul dintre cele mai bune sfaturi pe care le-am primit vreodată este să nasc atâția copii, câți voi putea crește în condiții confortabile, chiar dacă rămân singură. E un sfat de care continui să țin cont.

Și dacă multe femei căsătorite lasă marea parte a grijilor financiare pe umerii soților, cele necăsătorite nutresc în taină speranța că într-o zi vor întâlni bărbatul potrivit, care toată viața a așteptat să ia asupra lui grija pentru o femeie matură, sănătoasă, cu pașaport și chiar studii superioare. Acesta o fi probabil motivul pentru care femeile noastre strâmbă din nas când aud „partener” în loc de „iubit” sau „soț”. Or, partener presupune din start o implicare egală în treburile vieții și parcă nu e comme il faut într-o relație unde femeia se vrea zeiță.

De unde să începem, dacă vrem bani sau mai mulți bani și nea-m săturat să dăm vina pe soți sau pe soarta care nu ne aduce în cale un bancher?

În primul rând, să învățăm ca pe „Tatăl Nostru”, că nimeni nu ne este dator cu nimic.

În al doilea rând, să nu ne comparăm viața cu cea a influncerilor internaționali din Instagram, cu cea a unor rude îmbogățite sau fostelor colege din liceu. Și pentru că de comparații nu scapi, cu mult mai constructive pot fi comparațiile cu noi însene în trecut și cu grupul nostru de referință.

În primul caz, te compari cu tine acum 2-5-7 ani – care e diferența de venit (cu plus, cu minus?), de statut, de imagine, de abilități, de conturi în bancă (mai multe? mai puține?), de bunuri, de surse de venit etc. Poate părea o glumă, dar actualizarea CV-ului e un instrument bun în acest sens. Bunăoară, eu când am stări de apatie, îmi deschid CV-ul și înțeleg că nu e chiar atât de rău pe cât văd acum lucruile, dar cel mai important – am un volan cu care pot mișca vehiculul în direcția care îmi trebuie.

În al doilea caz – dacă ai 35+ ani, ești mama unui copil adolescent, ești singură, vii dintr-o familie cu venituri modeste, ai studii superioare în Moldova, 15 ani de experiență profesională în domeniul tău, unde veniturile medii sunt Y, etc., te compari cu o femeie cu aceleași caracteristici demografice, nu cu Kim Kardashian, Maia Sandu sau Jasmine. Și nici cu influencera Z, de 27 de ani, necăsătorită, fără copii, pasionată de machiaj și lenjerie dantelată. Chiar daca aceasta e din Moldova, ca și tine.

Și pe final. Da, sunt femei care ajung să se mărite cu milionari, să trăiască în lux pe banii soțului, să divorțeze și să jumătate din averea lui. Dar ele sunt o minoritate și noi nu facem parte din acea minoritate. Și în 99,99999% în această viață nu vom face.

Așa că, nu ne rămâne decât să lucrăm și să câștigăm bani reali, care să acopere cheltuielile noastre și ale copiilor noștri, indiferent de cât câștigă soțul sau partenerul.

Din viață

Crescând

Maturizarea începe în ziua în care înțelegi că viața e de o banalitate dureroasă. Că fericirea care ne este vândută peste tot – este doar o altă marfă, printre mărfuri. Că de temperamentul cu care te-ai născut, nu fugi. Că predispozițiile ereditare sunt cele care sunt, îți plac sau nu. Că, din moment ce ai supraviețuit vârstei de 18 ani, nimeni nu ți-i dator cu nimic. Nici mama. Nici tata. Nici soțul. Nici soția. Nici copiii. Că tu, în schimb, ești dator. Și mamei. Și tatei. Și soțului. Și soției. Și, mai ales, copiilor minori. Cel puțin, le datorezi respect pur uman. Că visele tale, cel mai probabil, așa și vor rămâne vise. Cel puțin, o parte din ele. Că nimeni nu-ți poate garanta că vei ajunge să trăiești o viață grandioasă. Că, cel mai probabil, ești un om tot atât de banal, pe cât de banală e viața. Că universul nu te ascultă și treabă n-are cu dorințele tale. Că nimănui nu-i pasă de tine și opiniile tale. Iar dacă și îi pasă cuiva, exact pentru câteva secunde. Că fiecare om se gândește în primul rând la sine – la problemele, necesitățile și dorințele sale. Și asta e normal. Că vei îmbătrâni. Chiar dacă faci sport, te ungi cu creme scumpe, te supui regimurilor draconiene, alergi maratoane și înveți în fiecare an câte o limbă străină, pe la 70 de ani oricum bătrân și neputincios (mai mult sau mai puțin) vei fi. Din viață încă nimeni n-a plecat viu. Și nici tu nu vei pleca viu. Că lucrurile se întâmplă, vrei – nu vrei, și că o bună parte din ele nu le poți controla. Că oamenii te pot iubi, după care – urî. Aceeași oameni. Sau pot deveni indiferenți. Că și cele mai mari iubiri se pot termina. Că poți trăi ani la rând singur, deși în toate horoscoapurile e scris că ești din zodia care doar în parteneriat se poate împlini. Că nimeni nu ți-a promis că îți vei întâlni jumătatea și veți trăi fericiți ever after. Jumătatea ta, de fapt, nu există. Sunt oameni cu care ești compatibil într-o anumită perioadă a vieții. Uneori compatibilitatea durează, alteori – nu. Că poți avea noroc, dar poți să nu-l ai. Niciodată sau ani la rând. Că sunt oameni care trăiesc mai bine, mai bogat, mai ușor și mai mult decât tine. Și că tu niciodată nu vei fi ca ei. Că Prințul William s-a căsătorit și aleasa lui n-ai fost tu. Și nici a lui Brad Pitt sau George Clooney, cât de mult n-ai vizualiza momentul. Că sunt lucruri care nu ți se vor întâmpla niciodată, cât de mult nu ți le-ai dori. Că, probabil, vei trăi cu mult mai puțin decât îți dorești. Sau – decât planifici, făcând yoga și mâncând bio sau vegan. Că multe lucruri așa și nu le vei face, din frică de eșec.

Când înțelegi asta, parcă ți se ia un chetroi de pe umeri.

Să îți accepți banalitatea, lipsa de grandiozitate și mortalitatea e atât de eliberator. Tot ce-i val, ca valul trece…

Din viață

Liniștea mea sufletească vine prin femei

Eu nu prea am prieteni bărbați. Ei pot fi colegi de lucru, de club de interese, prieteni ai prietenilor comuni ș.a.m.d. Vorbesc despre prieteniile când poți conta pe o ureche liberă, un sfat sau ajutor la nevoie. În schimb, am prietene. Nu știu dacă-s multe, periodic, unele se îndepărtează și apar altele. Prietenia nu e dependență bolnavă în care să ceri mai mult decât îți poate oferi acea persoană. Iar ceea ce-ți poate oferi, este în acel timp când nu este prinsă de propria viață și probleme.

De cele mai multe ori am obținut joburi prin recomandări ale femeilor. Îmi aduc și acum aminte cum Mariana, colega mea de grup de la universitate, m-a luat de mână la câteva zile după obținerea diplomei. A zis: „Am găsit de lucru pentru noi. La un hotel înafara orașului este nevoie de administratoare”. Am lucrat ceva mai mult de doi ani la acel hotel. 

Următorul job m-a găsit la o zi de naștere a unui prieten. Mama lui, căreia-i spusesem că sunt în căutare de lucru, mi-a zis că în organizația unde activează, office-managera pleacă în concediu de maternitate. Și tot așa, nu le mai număr pe toate. 

Femeile care mă înconjoară, de cele mai multe ori îmi devin prietene, pentru că e ușor să te apropii de cineva când ai interese comune, fie ele și serviciul care vă unește.  

***

Bucata de text de mai sus a stat câteva zile în poșta mea, așteptând o boare de inspirație pentru a-l continua. Nu mă gândeam ce-aș mai spune despre solidaritatea între femei, îmi părea totul atât de clar. 

Dar articolul publicat pe Teotitude ieri, despre rușinea femeilor de a primi ajutor, mi-a trimis un flashback din fragedă copilărie. 

Aveam 7 ani când s-a născut sora mea. În acele câteva zile cât mama era la maternitate, noi cu fratele eram cam de capul nostru zile întregi. Țin minte că vecina, care are 2 fiice cu câțiva ani mai mare decât mine, se mai uita după noi.

Într-o zi, Rita și Lora au venit la noi și au făcut curat în toată casa. Îmi amintesc vag cum îmi dădeau lucrurile să le pun unde țineam minte că trebuie să stea. La sfârșit, mi-au aranjat păpușile pe pat, așa cum făceau și cu păpușile lor. Adultă fiind, n-am discutat niciodată despre asta, nu-mi aminteam pur și simplu.

Azi am discutat cu o cunoscută despre experiența cupei menstruale, despre cât e de comodă, dacă merită sau nu de folosit și tot așa. Discuția a încheiat-o cu ideea că va duce vorba mai departe, pentru că e o chestie tare utilă. 

Trăiesc într-o comunitate de femei și pot să spun că liniștea mea sufletească vine prin femei, prin discuții la ceai, la o cafea, la un pahar de vin. Sunt conștientă că fiecare dintre noi își are viața sa și nu poate să-mi ofere decât acel moment în care s-au unit paralelele noastre. Și atunci profit din plin. 

Cauzele sociale la care mă alătur, acel women empowerment declarat în programele pentru femei ale unor ONG-uri cu cofebreikuri este, de fapt, un proces de comunicare continuă cu femei despre femei. 

O fi acest maraton un fail (în decurs de o săptămână nu a venit nicio scrisoare pentru maratonul despre solidaritatea feminină – nota red.), dar eu cred că e din cauza că nu prea știm să vorbim despre ce ne unește. Nu prea avem idee despre cum să vedem în legăturile noastre firești – o adevărată solidaritate feminină.

Text: Diana Mihuță

Din viață

Gura satului

Ioana și Maria trăiesc într-un sat.

Satul este micuț, oamenii plictisiți de aceleași fețe, își fac distracție din fiecare vorbă.

Bârfele de la sat au ceva autentic în ele, pentru că se formează în jurul unor situații mai absurde. De aceea nu mă sinchisesc să le adun și să le aștern aici, frumușel.

Să ne întoarcem la femeile noastre.

Ioana e un personaj mai puțin plăcut în sat, unde, dacă nu saluți orice om mai în vârstă, ești un nimeni. Ioana nu obișnuiește să salute lumea întâlnită pe drum, nici să răspundă la „bună ziua” din partea altora. Ea se ține țanțoșă, că e femeie gospodină și când e vorba de vreun praznic pe la rude, e foarte atentă la pomenile pe care le primește fiecare. Să nu cumva să rămână cu cel mai sărac pom, adică crenguță pe care se agață pomenile la înmormântări.

Casa ei se află în centrul satului, chiar lângă școală, fapt care-o face să se simtă pe un prag mai sus față de ceilalți oameni, care trăiesc peste râpă sau, mai ales, la margine de sat.

Ah da, Ioana mai e femeia cu tinerețe tumultoasă, unde a reușit să nască cinci copii, să se veselească-n aburii de vin de casă, de-o știa tot satul de femeie veselă. Bărbatul îi ținea isonul, așa că se veseleau împreună.

Când copiii au mai crescut, ei s-au lăsat de băut și s-au făcut gospodari. Acum nu fac și nu dau nimic gratis – vrei să mergi cu căruța la târg în satul vecin? Plătește 70 de lei. Vrei să-ți duci câțiva saci de grâu la moară în alt sat vecin? Plătește 200 lei. Așa-i socoteala.

Maria trăiește peste râpă.

În tinerețe era o frumusețe de femeie, cu ochi căprui, părul negru și limbă ascuțită, de le venea de hac la toate cumătrele, de-o bârfeau. În sat frumusețea nu ține mult timp – lucrul greu în câmp, grijile și mai ales soții băutori de „agheazmă”, șterg culorile de pe chipuri, înconvoaie spatele și sting orice poftă de viață.

Maria are trei copii maturi și îngrijește de nepoți, când părinții le mai pleacă la muncă peste hotare. Bărbatul ei se cam îneacă’n păhărel, dar asta e. Cum se zice printre gospodine „fiecare’și duce crucea sa”. Maria mai lucrează cu ziua pe unde apucă. Mai face un ban grămadă, cât o țin puterile.

Și acum bârfa grasă!

Se întâlnesc pe drum Ioana și Maria. Ioana, ca de obicei, fără niciun fel de „bună ziua, ce mai faci?” o trântește:

-Fa Marie, da’i drept că te fuți cu Mihail Trofimovici?! 

Maria se oprește din mers, o privește lung și-i răspunde:

-Fa Ioană, da când umblai beată țapănă pe sub garduri, te-am întrebat cu cine te fuți tu?

Apoi i-a întors spatele și s-a dus în treaba ei peste râpă.

Satul nu știe dacă a fost vreo continuare la acest dialog. Satul nu și-a pus întrebarea dacă-i adevărat că Maria se are de bine cu Mihail Trofimovici (personalitatea lui contează mai puțin aici). Satul a ținut minte că Ioana și-a găsit în sfârșit om să-i răspundă cu aceeași monedă, că deh, nu fiecare se pricepe la răspunsuri pricepute.

Text: Diana Mihuță

Din viață

Dacă sunteți bărbat, ar trebui probabil să vă căsătoriți

Când eram copil, la o emisiune „Ce? Unde? Când?” (Что? Где? Когда?) a fost pusă o întrebare, la care, dacă nu mă înșeală memoria, echipa de deștepți n-a putut să răspundă: „De ce femeile trăiesc mai mult decât bărbații?” Răspunsul corect îl țin minte și azi: „De aceea că nu au soții”. Atunci m-a amuzat această construcție ingenioasă. Cu timpul, însă, am înțeles că nu e doar un joc de cuvinte, ci o glumă destul de misogină, din categoria celor despre „logica feminină”.

Dar, glumă-glumă și cât de bâhlită n-ar fi, în ea se ascunde adevărul. Un adevăr care deranjează cu aceaași intensitate în 2019, cu cât a deranjat în 1902 sau în 1845.

Azi, dacă vrei să pui gaz pe foc în discuțiile din Social Media, scrie despre faptul că femeile singure sunt mai fericite decât cele din cuplu. Ceea ce a și făcut omul de știință, Paul Dolan.

Paul Dolan, în urma unor cercetări longitudinale, a ajuns la concluzia (pe care toată lumea de mult o intuia) că femeile necăsătorite și fără copii sunt cel mai fericit subgrup al populației și că șansele lor pentru o viață mai lungă (decât a femeilor căsătorite cu copii) sunt mai mari.

Dacă sunteți bărbat, ar trebui probabil să vă căsătoriți. Dacă sunteți femeie – nu vă deranjați.

Profesorul de științe comportamentale la London School of Economics, susține că ultimele cercetări arătă că criteriile tradiționale de măsurare a succesului nu au nimic în comun cu fericirea – mai ales căsătoria și creșterea copiilor.

Bărbații beneficiază în urma căsătoriei, deoarece viața lor devine mai calmă, mai ordonată: „Riști mai puțin, câștigi mai mulți bani și trăiești un pic mai mult. Ea [soția], pe de altă parte, trebuie să se împace cu asta și moare mai devreme, decât dacă nu s-ar fi măritat niciodată.”, explică Dolan.

Apropo, deși sănătatea bărbaților se îmbunătățește odată cu însurătoarea, starea sănătății femeilor rămâne, în general, aceeași după ce se mărită. Excepție fac femeile de vârstă mijlocie, care se aleg cu un risc ridicat de boli fizice și mintale.

În urma acestor cercetări, apare, natural, întrebarea – dacă totul e atât de roz pentru femeile necăsătorite și fără copii, de ce de peste tot ni se arată că fericirea femeii este în viața de familie? De ce atâtea femei se consideră neîmplinite și nefericite, dacă nu au familie sau, cel puțin, un copil? De ce până și candidata la președinția țării este analizată și judecată din perspectiva statutului său matrimonial?

De aceea că secole la rând viața femeii nu a avut nicio valoare în afara familiei.

Narațiunea existentă, care spune că căsătoria și copiii sunt semne ale succesului, a însemnat că stigma [pe care a creat-o] le-a făcut pe unele femei singure să se simtă nefericite.

Or, a fi celebatară continuă să fie sinonim cu „a fi cu defect”, a fi nesatisfăcută sexual, a fi urâtă, a fi frigidă, a fi plată, a avea un caracter dificil. Și nicidecum cu o alegere asumată.

Ce am observat – de fiecare dată când tema beneficiilor vieții celibatare pentru femei apare în spațiul public, se dau lupte nu pe viața, ci pe moarte. Se creează un front comun, pe care două armate luptă împotriva femeilor care îndrăznesc să spună că nu sunt căsătorite, nu au copii, sunt ok cu asta și nu vor să schimbe nimic.

O armată e a femeilor căsătorite sau cu gândul acolo, gata să meargă până în pânzele albe, pentru a dovedi că nu e nimic mai dulce, mai important și mai nobil decât să faci o familie (de parcă le-ar fi frică de gândul că poate au greșit undeva în deciziile lor).

Cealaltă armată e formată din bărbații care nu pot accepta gândul că femeile, ca specie, ar fi în stare să se descurce singure, fără asistența lor financiar și logistică, mai mult chiar – fără sfaturile lor prețioase. Pentru aceștia, însăși existența acestui tip de femei în natură ar însemna castrarea lor, ba poate chiar și eventuala extincție.

Să faci sau să nu faci o familie, sau două, sau trei, ar trebui să fie o alegere, o opțiune, o posibilitate dintre alte o mie de posibilități și nu o constantă, o valoare supremă a existenței umane.

Să faci o familie, să aduci pe lume copii ar trebui să fie o decizie conștientă, nu ceva by default. O decizie care ar trebui să vină la pachet cu multă asumare, pe alocuri – sacrificii, setări de priorități în dependență de interesele comune. O decizie ca orice decizie importantă din viață, nu una mai bună sau mai nobilă decât decizia de nu întemeia o familie și de a nu avea copii.

Și da, uneori se întâmplă că decizia luată cândva, azi nu mai are sens. În acest caz e ok să vrei să o schimbi. Și să o schimbi. Ceea ce nu poți, însă, schimba este responsabilitatea pe care o ai față de copiii pe care i-ai adus pe lume. Dar e responsabilitatea ta, pe care trebuie să ți-o asumi, până copiii ating vârsta majoratului. Asum-o și lasă femeile – care nu vor să aibă copii, care nu au copii – în pace. Da, posibil ele au o viață mai ușoară, bani doar pentru ele, mai mult sex, mai mult timp liber sau mai mult timp pentru carieră etc. Dar asta a fost alegerea lor, decizia lor. Get over it. Loc este pentru toți.

Vezi o femeie singură de 40 de ani, care nu a avut niciodată copii: „Ce păcat, nu e așa? Poate într-o zi vei întâlni bărbatul potrivit și totul se va schimba.” Nu, poate într-o zi ea va întâlni bărbatul nepotrivit și totul se va schimba. Poate va întâlni un bărbat care o face mai puțin fericită și sănătoasă, și va muri mai devreme.

Foto: Unsplash

Părțile corpului

Cupa mentsruală – ce? cum? cât?

Cupa menstruală este ultima mea îndrăgostire. Deși mi-au trebuit mai mult de 10 ani de la momentul în care am aflat de ea până în clipa în care am început să o folosesc, nu regret că i-am dat o șansă.

Ce este cupa menstruală?

Cupa menstruală este o alternativă pentru produsele de îngrijire menstruală cu care ne-am obișnuit – absorbantele și tampoanele.

Cupa menstruală este un recipient din silicon medical, în formă de clopoțel sau lalea, care se introduce în vagin în timpul menstruației. În cupa menstruală se colectează sângele menstrual. Sunt câteva tipuri de cupe menstruale, dar formele lor nu diferă esențial. Mai sunt deosebiri și la nivel de coloristică – pot fi găsite cupe roz sau albastre, majoritatea însă sunt transparente.

Care sunt beneficiile cupei menstruale?

Beneficii sunt multe:

  • Cupa menstruală absoarbe de trei ori mai mult lichid decât absorbantele și tampoanele.
  • Cupa menstruală poate fi ținută în interiorul vaginului până la 12 ore, în comparație cu absorbantele și tampoanele care trebuie schimbate la fiecare 4 ore. Aceasta permite evitarea înrijirilor în situații în care nu prea ai unde să o faci.
  • Cupa menstruală nu conține substanțe chimice, care ar putea dăuna florei vaginale.
  • Cupa menstruală este economă – poate fi folosită până la 10 ani, iar costul ei se răscumpără în mai puțin de un an.
  • Cupa menstruală este prietenoasă mediului, în comparație cu absorbantele și tampoanele, care nu sunt. Folosind-o, reducem considerabil deșeurile ce nu pot fi reutilizate.
  • Cupa menstruală este mai comodă decât tampoanele și absorbantele – nu cade, nu răspândește mirosuri, nu curge prin părți (doar dacă este introdusă greșit), nu se dezlipește, nu se vede prin haine.
  • Cupa menstruală reduce riscul șocului toxic (deomdată se cunoaște doar un caz), mai frecvent în cazul folosirii tampoanelor (deși, rar și acolo).
  • Cupa menstruală îți arată cât sânge, de fapt, pierzi la fiecare menstruație. Spoiler: cu mult mai puțin decât crezi.

Dar cum se face că această bunătate de metodă de îngrijire menstruală, comodă și economă a ajuns la noi abia acum?

Puțină istorie

Primele cupe au fost patentate în 1932 de către un grup de moașe, pe când primele cupe comerciale au fost patentate în 1937. Primul brand de cupe menstruale, pe atunci făcute din cauciuc, Tassaway, a apărut în 1960, dar nu a avut succes. În 1987 în SUA a apărut alt brand de cupe din cauciuc, The Keeper, primul care a devenit comercial viabil. Prima cupă de silicon a fost produsă în 2001 în Marea Britanie, Mooncup.

Până în 2010 cupa menstruală a fost o pțiune puțin populară. Deși lucrurile au început să se schimbe în ultimii ani, banii pe care îi investește industria tampoanelor și absorbantelor în publicitate sunt enormi, de aceea metodele alternative nu le pot face concurență, cu atât mai mult că profitul de la cupele menstruale este mai mic, din cauza că acestea se cumpără o dată la câțiva ani.

Cum alegem cupa menstruală?

Cupele menstruale vin în câteva dimensiuni, convențional: S, M, L și XL.

Când alegeți o cupă menstruală trebuie să țineți cont de faptul dacă ați născut sau nu, câte nașteri ați avut, ați născut natural sau prin cezariană, care e fluxul menstrual, vârsta (până sau după 30 de ani), particularități fiziologice (de exemplu, cum e situat uterul, tonusul mușchilor pelvieni etc).

Important!

  • Dacă aveți un canal vaginal scurt, cumpărați o cupă specială, ele există! Căutați low cervix model sau marca The FemmyCycle, produsă în Suedia, disponibilă pe Amazon.
  • Dacă aveți menstruație abundentă, căutați high capacity cups.

Personal: când mi-am cumpărat-o aveam doar două opțiuni: cupă pentru femei care nu au născut și cupă pentru femei care au născut. Am luat-o pe a doua și nu am greșit (asta în cazul în care vă sperie lista de criterii pentru a selecta cupa potrivită).

Adolescentele pot folosi cupa menstruală?

Multe mămici m-au înrebat dacă fetițele lor adolescente pot folosi cupa.

Pot.

Unele branduri de cupe sunt disponibile și în variantă „12 ani+”. Acestea sunt mai mici, mai scurte și mai elastice.

Dacă nu găsiți în descrierea cupei nimic legat de vârstă, vedeți cum stau lucrurile cu cea mai mică mărime disponibilă: cât de scurtă și elastică este.

Cum introducem cupa menstruală și cât o ținem?

Înainte de prima utilizare, cupa menstruală trebuie fiartă în jur de 5 minute. Între introducerile în timpul unei menstruații, e suficient doar spălarea cu apă și săpun. Următoarea fierbere se face la următoarea menstruație.

Cupa menstruală se introduce ca un tampon, doar că nu atât de adânc. Pentru o introduce mai ușor, relaxați mușchii pelvieni. Și încă ceva – cupa se introduce mai ușor când e udă.

Important!

Spălați mâinile cu săpun de fiecare dată când manevrați cu cupa menstruală!

Chiar dacă la început procesul pare anevoios, cu timpul o veți face din mers. Unicul test al introducerii reușite este confortul – dacă nu o simțiți, înseamnă că ați introdus-o corect; dacă simțiți un disconfort – ați introdus-o greșit. Scoteți-o și mai încercați.

O cupă menstruală introdusă corect nu se simte!

De obicei, prima folosire a cupei se recomandă să fie făcută acasă, pentru a avea posibilitatea de a corecta procesul, în caz de necesitate.

La fel, primele dăți e fain să aveți absorbante zilnice pentru orice scurgeri prin părți, în caz că nu ați introdus-o corect, iar fluxul e abundent.

Personal: mie mi-a ieșit să o introduc bine din prima, deci eșecurile nu sunt o normă.

Cupa menstruală poate fi ținută până la 12 ore. În zilele cu un flux mai abundent – 4 ore. Femeile care au flux abundent trebuie să o schimbe mai des sau să încerce o cupă cu o capacitate mare.

Cupa se scoate cel mai simplu stând în pirostrii. Trageți de tulpina ei sau, recomandabil, apucați cu degetele mare și arătător baza cupei – așa o veți scoate mai ușor, fără a avea impresia că trageți odată cu ea tot uterul.

Cât costă o cupă menstruală?

O cupă menstruală costă (orientativ) între 15 și 30 de euro.

Unde poate fi cumpărată cupa menstruală?

În țările europene și SUA ele pot fi găsite în magazine. În Moldova, probabil, cel mai ușor, e să le comanzi online. Ele se găsesc pe iHerb, Amazon, organicup.com etc. De asemenea, sunt dealeri care le comadă peste hotare și le vând la noi.

Personal: eu mi-am cumpărat cupa într-un magazin bio din Bergamo, Italia.

Cum stau lucrurile la noi cu cupa menstruală?

Citind pe site-urile americane despre cupă sau chiar pe instrucția cupei mele: „Dacă întâmpinați dificultăți în a folosi cupa menstruală, adresați-vă medicului dvs.” mă amuz de fiecare dată.

În Moldova medicii ginecologi sunt departe de a consulta pacientele în legătură cu utulizarea cupei menstruale.

Bunăoară, săptămâna trecută am oferit un scurt interviu despre cupă și reportera mi-a spus că până a găsit un medic deschis să vorbească (și informat) despre cupă, patru au refuzat-o, cu replica „Care cupă menstruală, dragă? La noi femeile nu au auzit de așa ceva”.

Dar asta acum. Peste ceva timp, vor răspunde altfel.

Important despre cupa menstruală

Dacă nu vă simțiți confortabil la gândul unei eventuale treceri la cupa menstruală sau dacă vă face din ochi, dar simțiți că nu sunteți pregătită, nu vă forțați. Chiar dacă toate prietenele au început să o folosească și citiți peste tot că e mai bine cu ea, dar nu vă puteți decide, e ok. Nu vă forțați.

_______________

Videouri utile

Foto: unsplash.com, medium.com, healthline.com

Părțile corpului

O metodă veche, cât lumea, de a slăbi

Continui să fiu întrebată cum am slăbit. Uneori am impresia că întrebarea îmi este pusă în caz că poate voi oferi, totuși, o rețetă magică, o dietă-minune sau promisiunea că totul se va rezolva de la sine. Dacă ultima variantă poate să se îndeplinească în anumite condiții, primele două – nu.

Deși, am un secret pentru cei interesați: am slăbit când mi-am pus lacăt la gură și mi-am scos bascheții din cutie. Erau, practic, noi.

Un secret cunoscut de toată lumea. Însă, din cauza banalității lui, puțini sunt cei care vor să-l accepte. Pentru că așa suntem noi, oamenii – căutăm soluții complexe și exclusive, căi întortocheate, prin păduri și mlaștini, când, de fapt, cărarea a fost de mult batătorită.

În toată această poveste a slăbitului, cel mai mult contează onestitatea. Să fii onest/ă despre felul în care arăți, să fii onest/ă despre plăcerea de a te privi în oglindă, cu sau fără haine, să fii onest/ă despre felul în care mănânci și ce mănânci, să fii onest/ă despre stilul de viață pe care îl duci, să fii onest/ă despre felul în care te percepe lumea din jur, să fii onest/ă despre motivele acumulării de kilograme, dar și despre motivele dorinței de a scăpa de ele.

Din experiența mea știu că poți să te privești în oglindă, plângând de ciudă și furie, că nu se mai închid blugii, dar să nu recunoști sub nicio formă că mănânci cu mult mai mult decât ai nevoie și din motive departe de cele pur fiziologice, iar orice pomenire din partea celor aproiați despre o eventuală schimbare de comportament, stil de viață, să devină o catastrofă, un motiv de isterie și scandal.

Până nu ajungi în punctul să-ți fie greu, în toate sensurile, de tine – profund, până la durere și greață deloc metaforică – slabe sunt șansele că va avea loc vreo schimbare. Iată când ajungi în acel punct, lupta e ca și câștigată.

Dacă simțiți că nu vă puteți descurca, lua în mâini, începe sau dacă ați început, dar nu vă puteți ține, dacă onestitatea cu care v-ați privit în oglindă și ați enumărat motivele, v-a copleșit, încât să nu mai vedeți vreo lumină la capătul tunelului – mergeți la psiholog. Deseori, problemele de greutate sunt direct legate de problemele psihologice.

Alte rețete pentru a slăbi și a menține rezultatele nu sunt. Pentru că e una să slăbești rapid, înfometându-te, în același timp – destrugându-ți mușchii, și alta e să-ți schimbi modul în care trăiești – în fiecare zi câte puțin, corect, treptat, sistematic și holistic – de la ceea ce e în cap, în farfurie, în casă și dincolo de casă, în activitatea profesională și în relații, la ceea cu ce-ți umpli timpul (o oră de sport vs. o oră pe Facebook sau Netflix) și aspirațiile pe care le ai.

Alte soluții nu am. Și, ca om care a avut o perioadă în care a slăbit brusc din cauza mai multor factori, alegându-se cu probleme de sănătate, nu vă recomand slăbirea bruscă – ce folos să fii piele și oase, dar să nu ai energie, tonus, vitalitate? Însă, dacă ăsta e idealul vostru, atunci eu nu sunt persoana potrivită căreia să-i adresați întrebările despre slăbit.

Foto: Ben White /Unsplash

PS: Am scris foarte multe articole despre corp, slăbit, acceptare de sine, după o revizuire rapidă am descoperit că fiecare etapă a relației mele cu corpul din ultimii câțiva ani este descrisă pe blog. Dar asta seamănă deja cu alt subiect pentru un text.