Browsing Category

Din viață

Din viață

Notițe înainte de sfârșit de an. I

Vorbeam azi cu o prietenă, care e designer, despre rutină, lucru neinteresant, dar care aduce bani, crize de creație, zile și săptămâni în care nu-ți iese din cap ideea, te roade în interior, te macină, dar n-o poți scoate afară. Ceva este, dar nu este și ar fi bine să fie… vorba ceea.

Și vreau să vă spun că nu există nimic mai strașnic pentru un om de creație decât așa zile, când faci și nu înțelegi de ce faci ceea ce faci, când unica motivație sunt facturile, tratamentele, creditele, frica de o bătrânețe flămandă și fără dinți… Când ajungi să lucrezi în regim automat și să aștepți transferul bancar…

Încă puțin, mă gândesc, încă puțin… libertatea e după colț… Ea e de culoarea blugilor mei spălăciți și roși, căciulii înfundate pe urechi, fularului ridicat până la ochi și miilor de pași pe care îi voi face pe străzi mai vechi, mai noi…

Libertatea e atunci când uit să număr banii, pentru că știu să trăiesc fără ei. Când mă opresc în mijloc de stradă, scot telefonul și scriu texte din picioare.

Libertatea e atunci când poți să scoți din tine ceea ce mocnește și să transformi asta în ceva ce respiră prin propria-i viață.

Nu știu ce ar fi omul, dacă nu ar putea crea. Luați-i acest dar și îi luați totul.

Din viață

Hai acasă.

De trei luni stau foarte puțin pe Social Media și, mai ales, pe Facebook. Și da, viața mea s-a schimbat.

Dacă cineva mi-ar fi spus acum câțiva ani, când abia descopeream toată frumusețea rețelelor de socializare, că va veni o zi în care mă voi lăsa de ele, așa cum te lași de fumat, cu reușite, eșecuri, cu recidive, cu justificări „eu numai am deschis să văd, trebuia să-mi scrie cineva”, aș fi râs, ca de-o nebunie curată. Euuuu? Dependentă? Nuuuu, eu pot lăsa orcând. Măcar amu.

Dar.

Ce bine că mai sunt și aceste „dar-uri” ca să ne arate că nu mai suntem noi stăpânii Universului. Suntem simpli oameni. Mici. Slabi. Vicioși. Cu câte o sclipire de geniu. De putere. De voință. Uneori.

Eu m-am lăsat atunci când am descoperit că am în cap prea multă informație inutilă. Când în minte mi se perindau imagini nu din vacanțele mele și nu din ieșirile mele cu prietenele, imagini cu niște oameni pe care abia de îmi aduceam aminte când i-am văzut ultima dată. Când am ajuns să închid ochii, ca să văd plutind fraze întregi fără sens, idei, comentarii, comentarii la comentarii, cuvinte, cuvinte, emoji, fotografii… Purtam în mine sute de oameni de care nu mă lega absolut nimic dincolo de ecran, dar fără care nu-mi mai imaginam viața…

..până am încetat brusc într-o zi tot acest bâlci. Am ieșit și am închis ușa după mine.

E adevărat, mai fac vizite uneori. Mai aduc o floricică, o coptură, mai stau la povești. Civilizat. Așa cum ți-ai vizita vecina în vârstă, cu un început de demență. Nu vrei s-o superi, nu vrei să începi teme prea importante, nu vrei s-o tulburi prea mult. Așa, cu măsură. Că na, nici ea nu e dusă la biserică și poate porni un tămbălău, de trezește tot blocul.

Cu timpul, mă întrebam ce căutam acolo câteva ore pe zi? Ce căutam în feed fiecare 5 minute? De ce țineam Facebook-ul deschis toată ziua, în paralel cu documentele la care lucram? Acolo doar nu e nimic fără de care să nu pot trăi! Nici nu știu ce să răspund la aceste întrebări. În schimb, am aflat gustul vieții despre care nu știe nimeni nimic. Era un timp când îl uitasem deja.

Acum, după ce m-am lecuit, pot intra pe Facebook, ca să stau exact 3-5 minute, cât să fac un share sau să scriu ceva, dacă am vreo informație pe care o găsesc utilă sau interesantă, și să ies. Fără remușcări și discuții inutile.

Poate o fi vârsta, poate o fi caracterul care mi se „strică” în fiecae zi tot mai mult, dar nu mai am niciun chef să scriu statusuri despre viața mea. Sunt la etapa „și așa totul e clar, pentru ce să mai scriu?”

Ceva îmi spune că degrabă tot mai multă lume va renunța la rețelele de socializare, iar Facebook-ul, în formatul actual, va fi primul care va pierde din utilizatori. Tendința e spre comunicarea în grupuri mici, nișată. Lumea vrea să revină la trib, la „puțini, da buni”, la intimitate.

A fost bine. Ne-am distrat. Am arătat tot ce-am avut la toată lumea. Acum, hai acasă.

 

Foto: Dayne Topkin/Unsplash

Părțile corpului

Mission Y, made in Japan

A trecut ceva timp de când nu am scris nimic despre produse cosmetice, dar iată că a apărut o ocazie bună. De o lună folosesc o serie nouă de produse de la Avon. E vorba de Mission. Ceva nou, foarte nou.

Marea noutate este că această linie este japoneză, adică produsă în Japonia, cu ingrediente japoneze. Mission e împărțită în alte două linii – Mission Y și Mission Eclat. Prima este pentru vârsta de 30+, a doua pentru 40+.

Entuziasmul meu a fost din start mare – în primul rând, din cauza Japoniei, țară foarte apreciată pentru produsele cosmetice, grație inovațiilor și reputației foarte bune în materie de calitate. În al doilea rând – din cauză că este o linie din categoria premium, respectiv, așteptările mi-au fost pe măsură.

Cum încă nu am 40 de ani, dar nici 20 nu mai am, la mine a ajuns linia Mission Y, care constă din patru produse – spumă de curățare, loțiune hidratantă, lăptișor cu esență concentrată și cremă de zi și de noapte. Linia are la bază drojdie fermentată, care are proprietatea de stimula metabolismul celular al pielii. Ca rezultat, pielea devine mai luminoasă și mai elastică.

Produsele se folosesc toate odată, în ordinea pe care am menționat produsele: mai întâi mă spăl pe față și gât (uneori ajung și la zona decoletului) cu spumă, apoi mă masezcu loțiunea, pe care o torn direct în palme, după care mă masez cu lăptișorul, iar pe final – adaug un strat de cremă. După primele două săptămâni, însă, am decis să nu mai folosesc crema dimineața, deoarece pielea mea, care e normală, strălucea toată ziua. Deci, dimineața mă opresc la lăptișor, seara aplic și crema.

Prima dată când am folosit produsele, am trecut printr-un efect de „Wow!” Am simțit la nivel fizic că am schimbat produsele. Pielea e mai luminoasă și mai hidratată. Poate e și vorba de un efect psihologic, dar când mă privesc în oglindă îmi place ce văd.

Ce-mi mai place la Mission este mirosul – e o aromă care abia se simte, caracteristică produselor din gama premium. Or, aroma produselor de îngrijire este unul din factorii decisivi pentru mine și un indicator al calității.

Recipientele se deosebesc și ele de tot ce ați văzut la Avon, plus că toate inscripțiile sunt în japoneză, în afară de numele produsului.

Din tot ce am folosit până acum pentru pielea mea, fie Avon, fie alte mărci, Mission Y este, deocamdată, pe prima poziție, dacă e vorba de îngrijire de fiecare zi.

Ahh, așa și mă mănâncă mâinile să scriu că sunt, practic, îndrăgostită de linia asta, dar încerc să rămân rezonabilă și obiectivă.

Ps: Recomand din suflet. Totuși.

Din viață

Despre unele personaje care ne locuiesc

Am fost ieri la Marina Braniște, medicul estetist, care de un an și jumătate are grijă de fața mea. Îmi place să vorbesc cu Marina. Ea are un soi de înțelegere a vieții care pe mine mă fascinează.

După fiecare procedură, la care Marina are grijă să mă cheme când îmi vine sorocul, noi purtăm tot felul de discuții. Trebuie să recunosc – pentru mine aceste discuții sunt ca un bonus la terapia pe care o fac de un an cu psihoterapeutul. Eu una știu – tot ce spune Marina, se vede la ea pe față, pe corp, în viață. Mă voi repeta, dar îmi place atât de mult cum sună – eu mai consecvent om cred că nu am întâlnit vreodată.

Ieri am vorbit cu Marina despre investiția în sine. Am început de la investiția în față – creme, proceduri, alimentație, vitamine. Am terminat cu investiția în spațiul în care îți petreci viața – saltea confortabilă, cearșafuri din stofe naturale, veselă frumoasă, halat de baie moale. Da, toate acestea chiar și atunci când închiriezi.

Tema investiției în sine este poate cea mai dificilă temă pentru mine, atunci când vine partea cu aplicarea teoriei. Totul înțeleg, cu totul sunt de acord, dar când trebuie să aleg între a pune o sumă de bani la ciorap, la al meu sau al Ilincăi, și între a o investi în mine, în interiorul meu se declanșează niște procese, originea cărora încă nu am depistat-o. Femeile din familia mea (pe care le-am cunoscut) nu au fost și nu sunt așa. Mama, de exemplu, în timpul Uniunii Sovietice, dacă reușea să găsească vreun parfum franțuzesc (parfum, nu apă de parfum sau apă de toaletă), putea să dea și tot salariul pe el, fiind foarte conștientă de ce face. Mama, în general, în acest sens este o sursă inepuizabilă de istorii despre cum poți fii extrem de elegantă, când în magazine bate vântul, iar tu nu ești nici membră de partid și nici soție de membru de partid.

Eu, în schimb, sunt exemplul perfect de femeie care știe întotdeauna cum trebuie să facă, dar nu face sau face, ca mai apoi să se pedepsească pentru prea multă iubire de sine. „Copiii de prin sate nu au cu ce merge la școală, iar tu îți cumperi cizme noi/palton nou/geantă nouă? Serios?” sau „Mai bine gândește-te cum ai s-o duci la pensie, nu cum să-ți coși o rochie nouă. Când ai să fii fără dinți în gură, n-o să-ți mai trebuiască rochie”, sunt doar o parte din dialogurile din capul meu, atunci când sufletul cere o porție nouă de investiții materiale.

Deși în ultimii ani m-am convins că felul în care te simți în interior, este desenat pe față, iar o față, îngrijită cu produse bune și curățată sistematic de mâini pricepute, alimentează și mai mult starea de bine din interior, de câte ori citesc vreun articol sau interviu cu specialiști care spun că ereditatea este totul și e suficient să te ungi pe față cu cea mai banală vazelină, o parte din mine jubilează. Haha, vezi, VAZELINA face minuni! Lasă tu mofturile cu cremele bune.

Un corp tonifiat, sănătos, alert îți transformă viața cardinal. Am simțit-o pe pielea mea, deci o spun în cunoștință de cauză. Iar o viață activă, pe care corpul o trăiește din plin, îți dă și mai multă energie ca să menții sănătatea corpului. Așa e și cu educația, cu spațiul în care dormi și lucrezi, cu hainele pe care le porți. Toate aceste părți componente ale cotidianului nostru ne influențează calitatea vieții într-un mod pe care nici nu-l bănuim. Cu toate că știu toate astea, fiecare decizie în favoarea mea și a calității vieții mele, mi se dă greu. Uneori foarte greu.

Îmi trece prin gând, că undeva, în adâncurile mele, trăiește o femeie oropsită, trecută probabil prin ororile războiului, foametei, deportărilor, lipsurilor incompatibile cu viața, care are o frică patologică de revenirea acelor timpuri, și care stă de-a gata, cu bocceluța în prag, în caz că vin s-o ridice noaptea. Viața ei este o frică interminabilă, în care nu e loc pentru preocupări ce țin de investiții în lucruri ce nu sunt legate direct de supraviețuire. De unde a ajuns această femeie în psihicul meu, ce legătură are cu mine, cine este – habar nu am acum. Tot ce știu este că ea are o influență asupra mea în niște situații precise, legate de lucruri precise.

De când am început să fac terapie, descopăr în mine pământuri pe care picior de om nu a călcat, sub-personalități pe care acum le deslușesc destul de bine, deși nu pe toate. Am descoperit că sunt situații în care nu mă simt stăpână pe deciziile mele, în care înțeleg că am luat un credit de încredere, pe care va trebui să-l restitui cu o dobândă foarte ridicată. Totodată, procesul acesta de cunoștință cu toate personajele care trăiesc în interiorul meu, este, pe cât de dificil, pe atât de curios. Când începi să pătrunzi în această casă, unde fiecare odaie e ocupată de câte un chiriaș cu drept de vot, nimic nu mai este la fel.

O simplă discuție, pornită de la o cremă-contur pentru ochi, m-a pus față în față cu o parte din mine pe care încă o descopăr – o femeie care a apărut cândva, deoarece aveam nevoie de prezența ei. Această prezență, însă, este acum irelevantă și chiar indezirabilă. Trebuie s-o conving să se relaxeze, să se odihnească și să nu mai trăiască în frică. Oricum, în 2018, în această parte a lumii, abilitățile ei de supraviețuire au puțin sens.

 

Foto: Anastasia Danilova

 

 

 

Din viață

La singure cum?

Săptămâna viitoare plec la o conferință la Bruxelles. Cu această ocazie, îmi cos o rochie neagră, clasică. Colegele râd. „Precis îți vei întâlni acolo dragostea vieții și vei rămâne”. Râd și eu. Mi-am întâlnit deja „dragostea vieții” la Bruxelles, exact cu doi ani în urmă, zi în zi, oră în oră. Peste o zi făceam casă împreună. Genunchii îmi tremurau, dar nu fugeam. Nu a fost cea mai înțeleaptă decizie. Acum scriu și râd. E prima dată când râd de această poveste. Am citit recent că, dacă ajungi să poți râde de situațiile neplăcute prin care ai trecut, de relațiile în care te-ai dizolvat și care te-au mâncat pe dinăuntru, de prostia și slăbiciunea ta, înseamnă că te-ai lecuit.

Scriu și râd.

Eu de multe m-am lecuit și am intrat râzând în cel de-al 37-lea an de viață. Simt că anul ăsta va fi anul în care voi învăța să o iau mai ușor, să mai iau pe mine mai puțin în serios, deși niciodată nu am suferit de prea mare auto-importanță, să mănânc mai multe mere și mai puțină carne, să mă bucur de toate lucrurile pe care le am și să fac doar ceea ce-mi aduce plăcere, chiar dacă asta ar fi un anti-trend absolut printre oamenii din jur.

Starea asta de a trăi în ritmul corpului și spiritului meu e atât de nouă pentru mine! Până acum erau doar cuvinte pe care le citeam. Uneori chiar mă enervau. „Care ritm, bre? Lumea fierbe, nedreptatea ne înghite, gloria ne așteaptă! Trebuie să luptăm, să mergem înainte!” Până la primul stâlp de care te lovești cu capul, pentru că erai prea ocupată cu urmărirea țelului și nu vedeai pe unde mergi.

Moale. Râs până la lacrimi. Raze de soare. Albastru, mult albastru. Galben. Mâinile în buzunare, și nu pe lucruri, timp, emoții străine. Trezire fără alarmă. Apă curată. Contemplare. Iubire fără invadare a tuturor porilor persoanei iubite. Așa au trecut primele două săptămâni de 37 de ani. Și totul abia începe.

La singure cum?

 

 

Din viață

Regele și regina sunt goi

În anul întâi de facultate, era 1998, în primele câteva luni, unele fete venite de prin sate sau centre raionale treceau prin transformări majore. Departe de casă, de părinți, de gura satului – nu fiecare rezista libertății amețitoare care li se deschidea în față.

Unele începeau să fumeze în veceul facultății, altele – să tânjească după viața luxoasă de la Capitală. Erau însă și dintre acelea care le făceau pe ambele.

O colegă, prin noiembrie, a început să vină tot mai rar la ore. Și când apărea, era întruchiparea Glamurului și Luxului de sfârșit de Mileniu. Bun, în imaginația mea, fată de la oraș, zi de zi sub supravegherea mamei. Eu purtam atunci o geacă cumpărată în clasa a X-a și când o vedeam cum intră în sală, cu nu știu ce guler bogat în jurul gâtului, înțelegeam că între noi există o prăpastie.

Intra în sala de curs, mergea țapăn, pe tocuri până la băncile din spate și se ocupa cu treburile ei. Atunci telefoane mobile nu erau, așa că nu prea știu ce făcea. Poate visa la o viață ușoară și plină de haine frumoase.

Avea unghii roșii. Gene bogat machiate. Zâmbea amețitor. Așa, în orice caz, credea. Fata se transformase. Devenise femeie.

Vestea a mers, pe care, desigur, tot ea a lansat-o, că a întâlnit un bărbat tânăr și bogat, care s-a îndrăgostit de ea pe loc și ireversibil. Și tot atunci i-a cerut mâna și inima. Îi cumpăra în fiecare zi cadouri, o ducea pe palme, o ținea în puf.

Trebuiau să se căsătorească. Wow! Fetele tremurau când o ascultau. Măritatul din primul semestru de facultate era CEVA.

Mă uitam la ea cu gura căscată, deși puțin ironic. Dar tindeam să o cred. Totul părea atât de frumos în capul meu de fată de 17 ani, familia căreia o ducea greu financiar, încât gândul că povestea Cenușăresei poate deveni realitate, mă încălzea și îmi da speranță.

Când, însă, am înțeles, eu și toate colegele, că nunta nu a avut loc și nici nu pare să mai fie o temă actuală, iar oja roșie s-a terminat, vestea a mers că a murit logodnicul ei. A fost brusc diagnosticat cu o boală incurabilă. Și a murit. Până la nuntă.

Nu vreau să păcătuiesc acum, dar fetele nu mai păreau să creadă povestea. Și nici eu. Fata, în orice caz, s-a asigurat să iasă onorabil din toată daravela, chiar dacă noi mai râdeam pe sub mustăți când o vedeam cum intră la ore mai puțin glamuroasă, ar tot atât de țanțoșă. Apoi nu mai țin minte să o fi văzut la facultate.

E atât de simplu să devii victima imaginilor frumoase, mai ales atunci când vezi în ele ceea ce îți lipsește. În cei 20 de ani care au trecut de la această poveste, nimic nu s-a schimbat, cu excepția apariției rețelelor de socializare, care ne-au dat posibilitatea să salivăm deasupra fotografiilor și cuvintelor unor oameni care, în realitate, nu sunt deloc ceea ce crede publicul. Dar nu a apărut încă acea gură care să strige că regele, de fapt, e gol.

 

Foto: Pro Church Media/ Unsplash

 

Din viață

1527 lei/lună. Un experiment eșuat

Vara mă gândeam serios să încep, odată cu venirea toamnei, experimentul financiar care presupunea să trăiesc în decurs de o lună cu 1527 de lei, pensia medie din Republica Moldova.

Mă inspirasem dintr-un articol. Atunci m-am gândit că e oportunitate bună să văd până unde poate ajunge disciplina mea financiară, să-mi dezvolt voința, să-mi perfecționez abilitatea de a mă mulțumi cu lucruri puține, dar esențiale, să-mi concentrez atenția pe valorile supreme ale vieții, și nu pe lucruri trecătoare, cum ar fi o nouă pereche de pantofi sau cărți pe care nu se știe dacă voi reuși să le citesc vreodată.

Îmi construisem în cap figura unei super hero, detașată de deșărtăciunea existenței, care poate să se alimenteze doar cu terciuri de ovăz, legume de sezon și apă din robinet. Iar gândul că voi pune mai mulți bani deoparte, încălzea imaginea unei vieți îndestulate într-o altă viață, care neapărat va avea loc. Cândva. Undeva.

Inițial intenționam să adaug la această listă și motivul social, precum că voiam să înțeleg cum trăiesc sute de mii de oameni ieșiți la pensie. Am realizat, însă, că ar fi o ipocrizie – eu nu sunt nici în vârstă, nici cu probleme cronice de sănătate, nici cu mobilitatea redusă. La 36 de ani, provenind dintr-un mediu destul de favorabil, cu studii, cu profesie, cu sănătate, cu o rețea socială diversă, cu oportunități, cu vacanțe peste hotare – eu nu am cum simți pe pielea mea viața unor oameni care au trăit și continuă să trăiască într-o realitate foarte diferită de a mea și din care au puține șanse să mai iasă.

Cam o lună de zile m-am gândit la o schemă de cheltuieli – cât să cheltui pe zi, ca să nu ies din cei 1527 de lei programați. Dar aici vreau să deschid o paranteză – acești bani ar fi fost în afara bugetului pe care îl am pentru chirie. Un punct destul de important, reieșind din faptul că marea majoritate a pensionarilor din ziua de azi nu plătesc chirie, ci au apartamente/case proprii.

M-am gândit deci, în fel și chip. Îmi ieșeau cam următoarele: 1527 lei – 500 lei/comunale (poate să fie și mai mult) = 1027 lei pentru toate celelalte. 1027lei/30 zile=34 lei/zi. Din care minimum 8 lei sunt pentru transport. Deci, îmi rămân 26 lei/zi pentru toate cheltuielile de viață – mâncare, în primul rând, și în situații critice – medicamente. Haine să-mi iau din acești bani ar fi prea utopic. Deși… știu locuri unde cu 5-10 lei poți găsi chestii faine. Dacă e să iau în calcul că în dulapul din bucătărie am ceva crupe, paste, cereale, așa cum are orice pensionar rezerve, și că tata îmi mai aduce uneori de la țară câte un iepure, o rață, brânză, ouă – de foame cred că n-aș muri. Iar dacă aș merge la mama în weekend, aș duce-o destul de bine.

Dar, oricum, gândul că va trebui să mă descurc cu 26 de lei pe zi (deși au fost zile când mă descurcam și cu 5 lei sau cu 0 lei), că va trebui să mă gândesc de câteva ori, înainte de a băga mâna în buzunar, că nu aș putea să intru fără vreo planificare prealabilă undeva să beau o cafea, că va trebui să renunț la orice gând în direcția unei perechi de pantofi noi sau să uit definitiv drumul spre locurile în care știu că se vând lucruri faine penru casă, mă deprima.

Am trăit câteva săptămâni cu aceste calcule, cu potriviri de bugete și găsirea soluțiilor pentru a întinde o lună cu doar 1527 de lei… Până am clacat. Însuși gândul că voi lucra, voi depune efort intelectual, voi continua să mă perfecționez în domeniul meu, voi citi, mă voi informa, voi petrece ore în șir ca să fiu la curent cu tot ce e nou în industrie, și toate astea ca să mi se strângă inima de fiecare dată când mă voi gândi că azi am doar 20 de lei pentru tot ce aș putea avea nevoie. A fost prea mult chiar și pentru mine.

Mi-au trebuit vreo cinci săptămâni ca să pot să formulez exact ceea ce m-a făcut să renunț la acest experiment – sentimentul că spațiul din jurul meu se îngustează, că nu-mi ajunge aer, că sunt împinsă într-o odaie cu o lumină slabă, unde unica distracție va fi uitatul pe geamul care nu se deschide. Mă sufocam. Atunci mi-am zis că eu nu pot să-mi fac una ca asta.

Posibil, într-o zi voi fi gata să trec printr-un astfel de experiment. Poate atunci când voi avea un scop nobil în față, nu doar să mă testez și să pun niște bani deoparte. Pe de altă parte, eu nu sunt omul care cheltuie mult – întotdeauna mi-a plăcut să duc evidența banilor pe care îi am și întotdeauna am fost atentă cum și cât cheltui. Poate e suficient?

 

Foto: Fabian Blank /Unsplash

Părțile corpului

Make Up Therapy

Țin minte cum într-o după-amiază, să fi avut vreo 5 ani, mama a venit pe neprins de veste acasă, iar eu nicidecum nu mă dădeam ieșită din dormitorul părinților unde era o oglindă mare. Când am înțeles că nu mă pot ascunde la nesfârșit, mi-am luat inima în dinți și am apărut în fața ei. Așa cred că am învățat să-mi asum. Eram desenată pe față cu creioane colorate. Ochii albaștri, buzele – roșii aprins. De pe atunci mi se trage treaba asta cu buzele roșii, de la creioanele chimice produse de fabricile sovietice.

Make Up Thrapy la 5 ani

Așa m-am machiat eu prima dată.

Mama s-a speriat și m-a certat. Nu de urâțenie, ci de prostia din capul meu, care m-a împins să mă mâzgâlesc cu chimicale pe ochi și gură. Dar ce știam eu atunci despre tabelul lui Mendeleev? Abia aflasem că pentru a fi frumoasă, trebuie să te machiezi.

Make Up Therapy made in USSR

Țin minte toate produsele de frumusețe pe care le avea mama în sertarul din dormitor. Pot și acum să închid ochii și să le numesc. Erau atât de puține în comparație cu ceea ce am eu azi.

Îmi amintesc ce umbre avea. Și pachețelul de hârtie, împăturit de câteva ori, în străfundurile căruia găseai pulbere argintie. Și pasta albastră-sidefie pentru ochi, din ziua când a fost mireasă. Anume așa știam – când a fost mireasă. Și o cutiuță minusculă cu o periuță împietrită, care cândva îi servise de rimel. Și bucățica de creion negru pentru pleoape, din care ieșea un ac. Cu acul făcea liniile subțiri. Așa țin minte. Și fardurile de obraz Chambor, mare import pe atunci.

Eu mă simțeam deosebită, de aceea că mama avea parfumuri franțuzești și farduri de import. Acesta era micul meu secret.

Când am mai crescut, în adolescența timpurie, credeam că cel mai fain lucru din Univers este să poți ieși machiată din casă. Mi se părea că nu este nimic mai extraordinar în viața asta, decât defilarea pe tocuri, cu full make-up și bretonul făcut streașină.

Apoi în amintiri îmi apare imaginea dintr-o seară de iarnă. Aveam peste 30 de ani deja. Eram așezată în fața oglinzii din dormitor. Aveam un sertar plin cu farduri și alte produse. Și ele nu-mi foloseau la nimic. Am înțeles că nu e bine. Atunci mi-am promis că, de îndată ce mă scol, mă voi machia, pentru a regăsi gustul vieții. Așa cum îl știu eu. Așa cum l-am simțit când eram mică. Așa cum l-am învățat cândva.

Machiajul, ca terapie

Acum nu mă machiez în fiecare zi, dar când o fac – o fac din suflet. Și cu suflet. Datorită emisiunii Optmart SRL și machieuzelor care ne-au făcut frumoase, am prins câte ceva din această artă. Atât cât să fac unele retușuri cu pensula și să-mi pară că arăt bine. Din umbre, am rămas la cele de la Avon. Peste tot unde apar acum frumoasă, sunt machiată cu paleta Art of the Nudes din seria mark. Epic Intense, plus rimel, creion contur pentru ochi, farduri de obraz și highlighter, toate de la Avon. Apropo, azi m-am filmat prima dată pentru tv, fiind machiată cu produsele mele, toate Avon. Rezultatul îl vom vedea curând pe TV8.

Pentru mine, procesul de aplicare a machiajului este, ca și alergatul, o terapie și timpul pe care mi-l ofer doar mie. De aceea, atunci când nu vreau, nu pot, nu mă trage să pun mâna pe farduri, umbre, creioane, să mi le doresc, să le aleg, trag alarma. Ceva se intâmplă. Ceva ce nu sunt eu. Ceva ce mă desparte de mine cea creativă și creatoare, de viziunea mea profundă a ceea ce sunt ca femeie, de mama. E semn că undeva m-am împiedicat și că trebuie să mă opresc, ca să trag aer în piept, să descos firele… și să scot pensulele.

 

Părțile corpului

În orice situație neclară, aleargă!

Urmăresc pe Instagram câțiva alergători și alergătoare de maratoane din Rusia. În ultimile săptămâni ei au răspuns, în cadrul unei campanii, de ce aleargă. Răspunsurile au fost diverse, firul roșu, însă, era că alergatul îi relaxează. Pentru cine nu aleargă, probabil e greu să înțeleagă cum o activitatea fizică atât de intensă, cum e alergatul, poate relaxa. Adevărul e că relaxarea din timpul alergatului vine de la faptul că mintea se eliberează, de parcă vântul ar trece prin ea în procesul alergării, luând cu el tot praful.

Alerg mai organizat cam de doi ani, deși tentative am avut și mai înainte. Alerg de câte ori am ocazia și o fac cu mare plăcere. Pentru mine stresul e mai mare atunci când amân alergatul (din oricare motiv), decât atunci când trebuie să mă scol foarte devreme ca să alerg.

De ce alerg?

Pentru că îmi place. Pentru că alergând, gândesc mai limpede. Pentru că, pentru mine, alergatul înseamnă meditație. Pentru că nu am găsit calmant mai bun decât alergatul. Pentru că alergatul este timpul pe care mi-l ofer doar mie.

Când alerg?

Eu alerg dimineața devreme. Prefer să ies din casă până la 7:30. Aerul e mai proaspăt. Lume e puțină și cea care este, e ocupată și ea cu alergatul și nu se oprește la taclale în mijlocul pistei pentru alergători (în cazul în care alerg la Valea Morilor).

Alerg singură. Nu pot alerga în grup sau în pereche. Deși, dacă ai un partener mai bun decât tine, asta te poate motiva să ajungi ca el. Când abia am început să alerg, aveam o prietenă lângă mine. De fapt, ea era cea care m-a scos din casă. Această prietenă alerga mult și bine, era într-o formă sportivă net superioară mie. Acum, însă, după ce am depășit lenea de a face efort fizic, prefer să alerg singură (vezi „De ce alerg?”).

Azi dimineață am ales mersul rapid

Cum alerg?

Sunt o alergătoare moderată. Este o decizie gândită și chibzuită. Da, sunt foarte tentată de maratoane, curse de anduranță (mai ales că am în familie pe cineva care aleargă ultra-maratoane, de la care mă pot inspira), dar la această etapă a vieții simt că mai mult de 10 km. nu pot oferi Zeului Alergatului. După 8 km. îmi simt deja genunchii mai puțin mulțimiți, după 10 – calcaneul drept începe să-mi dea de știre. Uneori, alternez alergatul cu mersul. Sunt, însă, zile când aleg să fac mers sportiv, pentru că nu simt că aș fi în formă pentru alergat.

Sunt conștientă că nu voi ajunge sportivă de performanță la 40 de ani, că nu am nici talent, nici predispoziție genetică spre performanțe atletice, că nu am posibilitatea să investesc acum în antrenori, care m-ar învăța cum să-mi depășesc unele limite – deci alerg atât cât pot să o fac singură, cu resursele proprii, astfel încât să nu ajung a doua zi la medic sau la Spitalul de Urgență.

Aici vreau să mă opresc puțin și să atrag atenția entuziaștilor în ale schimbării bruște de viață, din una sedentară, cu mult colesterol rău în una mega-activă, cu alergat de câte 10 km din prima zi -nu faceți asta. Pentru binele vostru, nu vă aruncați chiar așa în alergat. Mai ales, dacă aveți un surplus de masă corporală, obezitate. Mai ales, dacă la acest surplus, nu ați trecut pe la cardiolog să vedeți ce vă face inima. Aruncatul ăsta cu capul înainte în efort fizic intensiv se poate termina foarte urât. Pentru unii oameni, care suferă de anumite condiții de sănătate, despre care ei pot nici să nu știe atunci când încep să se antreneze intens, alergatul poate fi, în general, contraindicat. Nu vă leneviți să vă consultați cu medicul de familie, cu medicul cardiolog sau alt medic cu care aveți treabă mai des. Nu neglijați controalele de rutină anuale, care includ și analiza generală a sângelui, ca să știți ce se întâmplă în corpul vostru. Apropo, am văzut la unele laboratoare private că au oferte de pachete de teste pentru activitățile sportive. În cazul în care aveți dubii, investiți mai bine într-un astfel de pachet de teste, ele vă vor economisi ulterior timp și bani.

Altceva ce pot să recomand, este să vă informați despre alergat din surse serioase, profesioniste. Acum, slavă domnului, este de unde alege – site-uri, reviste de specialitate, cărți, forumuri tematice, grupuri pe Facebook, conturi ale alergătorilor pe Instagram. Informație este în surplus, trebuie doar să existe curiozitate și dorința de a face lucrurile cu cap.

Cu ce alerg?

Eu nu mi-am bătut niciodată capul prea mult în privința echipamentului de alergat. Cel puțin așa a fost, când am început. Confortul și accesibilitatea au fost întotdeauna cele mai importante pentru mine – deci, un tricou larg din bumbac și un pantalon de trenning, confortabil, tot din bumbac, au fost suficiente. Dar un echipament special pentru alergat, desigur, este o alegere cu mult mai bună. Diferența între ce găsești prin casă și echipamentul profesionist este că al doilea este cusut din materiale care favorizează ventilația și reglează temperatura corpului, iar în caz de ploaie, se usucă mai repede. Așadar, un echipament bun de alergat este acum printre primele poziții pe wishlist-ul meu.

Cel mai important, însă, atunci când trebuie să alegi în ce să învestești mai întâi – după ce ești sigur/ă că alergatul e pentru tine – e încălțămintea. Nu faceți greșeala să alergați în mocasini, espadrile, ghetuțe din pânză Oldcom, așa cum văd des pe la Valea Morilor. Dacă pentru început e ok să economisiți pe tricouri, nu e deloc ok să economisiți pe încălțămintea portivită, care vă va proteja de accidentări, de bătături, de beșici, de șocuri și care va transforma alergatul într-o experiență plăcută. Ah, și încă ceva – combinația de ghetuțe Oldcom și șosetuțe din capron, pe care o văd la unele femei, nu e bună deloc, dar deloc.

În concluzie

Alergatul este, înainte de toate, o terapie, apoi toate celelalte. Dar la fel cu orice terapie, alergatul nu este potrivit pentru toată lumea. Înainte de a trage pe picioare încălțămintea cumpărată anume pentru astfel de activitate, informați-vă despre ce vă așteaptă odată porniți la drum. Verificați-vă sănătatea. Ascultați-vă corpul. Cea din urmă e valabilă pe tot parcursul experienței alergatului. Nu forțați, corpul se poate răzbuna. În cazul alergatului, e mai bine, totuși, să învățați cât mai multe din greșelile altora și să nu vă expuneți sănătatea diferitor riscuri, așa cum am făcut eu cândva, din neștiință și lene.

O alergare plăcută vă doresc!

 

Foto:Nathalie Désirée Mottet /Unsplash

Din viață

Pâine cu unt. Despre dreptul la ceea ce suntem

Pentru cetățeanul moldovean nu este nimic mai șocant decât informația că fiecare om e liber, independent, suveran. Poate și alți cetățeni au aceleași șocuri, dar de ei îmi pasă mai puțin. Vorba ceea, sângele apă nu se face.

Pentru cetățeanul moldovean, indiferent de educație, mediu, vârstă, venit este de neconceput că alt om poate să aibă alte gusturi, dorințe, vise, planuri, priorități, alte viziuni politice, altă religie sau să nu aibă treaba cu religia, altă orientare sexuală, ală concepție despre frumos și gustos, alte valori, alte feluri de a cheltui banii, de a se îmbrăca, de a interacționa, de a îvăța, de a vorbi, de a gândi, de a dormi, de a face sex, de a mânca, de a spune „bună ziua”, de a scrie, de a se exprima, de a răspunde. Alte feluri. Diferite. Altfel decât felul în care faci tu lucrurile. Și acest/acel ALTFEL are exact același drept la existență cum are FELUL tău. Totul are drept la existență până acolo unde inetrvine legea. Deși, legea tot nu e perfectă și istoria a demonstrat că sunt legi depășite, care trebuie anulate și făcute alte legi.

Zilele trecute am scris pe pagina de Facebook T E O T I T U D E despre cât de mult îmi place pâine cu unt și sare, că e mâncarea copilăriei mele și că pentru mine nu e nimic mai bun pe lumea asta. Au început să curgă comentariile. Ca să vedeți, o mărturisire atât de simplă, a stârnit atâtea emoții la oameni – comentatoarele îmi scriau că mâncarea copilăriei lor e pâinea cu unt și cu usturoi, sau pâinea înmuiată în apă și presurată cu zahăr, sau pâinea cu unt moale șt brânză de oi, sau pâinea cu untură și sare, sau plăcintele cu jumări, sau pâinea cu brânză și miere și multe, multe alte feluri de pâine. Toate diferite.

Fiecare pâine avea felul ei de a fi iubită. Cu untură, usturoi, pește sărat, zahăr. Feluri în care eu o mie de ani nu le-aș încerca, iar pe unele nici să le văd n-aș vrea, deoarece le-am încercat și nu mi-au plăcut deloc. Sunt, însă, oameni care le adoră, pentru care este cel mai gustos din lumea anume așa și nu altfel.

Și dacă mie nu-mi place, ce trebuia să-i răspund femeii: „Fuuu, ce aiurea!” sau „Cine mănâncă așa ceva?” sau „Pune mai bine peste unt o felie de brânză de capră” sau „Nu mânca untură, că faci colesterol” sau „Untul nu e bun la inimă”?. Ce drept am eu să critic gusturile cuiva? Ce drept am să pun la îndoială amintirile din copilărie ale cuiva? Ce drept am să vin cu sfaturi, când nimeni nu m-a întrebat? Ce drept am să devalorizez ceea ce pentru cineva reprezintă o parte foarte importantă din viață?

De fapt, ceea ce am scris pe Facebook era un experiment. Am vrut să mă scufund în toată diversitatea asta a noastră, care ne face atât de oameni. Am vrut să văd câte nuanțe poate avea o felie de pâine, câte posibilități de fi mâncată, câte amintiri trezește, câte emoții aduce. Am vrut să văd cum o simplă bucată de pâine poartă în sine vieți întregi, destine, povești, familii. Și toate-toate diferite, dar unite prin amintirea acelei felii de pâine.

Cine oare e acel om care va îndrăzni să anuleze toate aceste nuanțe, detalii, asocieri, amintiri? Cine e cel care va îndrăzni să spună că amintirile tale sunt greșite, dă să-ți arăt eu cum trebuie să fie amintirile corecte? Te rog, fără jumări. Și fără zahăr, că el nu e bun pentru sănătate. Și pâinea… pâinea are gluten.

Așa e cu orice pe lumea asta. Fiecare om are acea felie de pâine pe care el o iubește anume așa și nu altfel, având în spate o poveste, o amintire, o viață. Și cine ești tu ca să-i critici felul de a mânca acea pâine? Să vii neinvitat pe teritoriul lui, în casa lui, în spațiul lui online, în fața lui și să-i spui că nu, așa nu e ok. Iată tu știi mai bine cum e ok. Iată anume așa e ok. Cum știi tu.

Tare fain ar fi să ținem ceea ce știm noi că e bine, doar pentru noi, atât timp cât nu suntem întrebați. Iar dacă nu mai avem forțe să nu arătăm nimănui cum e mai bine, să deschidem un blog sau un vlog și acolo să propăvăduim. Să propovăduim adevărul nostru de pe teritoriul nostru. Cine-a vrea, a asculta. Cine nu, a trece pe alături.