Browsing Category

Din viață

Din viață

La singure cum?

http://www.hotelosmolinos.com/?epirew=conocer-gente-tandil&614=e3 Săptămâna viitoare plec la o conferință la Bruxelles. Cu această ocazie, îmi cos o rochie neagră, clasică. Colegele râd. „Precis îți vei întâlni acolo dragostea vieții și vei rămâne”. Râd și eu. Mi-am întâlnit deja „dragostea vieții” la Bruxelles, exact cu doi ani în urmă, zi în zi, oră în oră. Peste o zi făceam casă împreună. Genunchii îmi tremurau, dar nu fugeam. Nu a fost cea mai înțeleaptă decizie. Acum scriu și râd. E prima dată când râd de această poveste. Am citit recent că, dacă ajungi să poți râde de situațiile neplăcute prin care ai trecut, de relațiile în care te-ai dizolvat și care te-au mâncat pe dinăuntru, de prostia și slăbiciunea ta, înseamnă că te-ai lecuit.

click Scriu și râd.

rencontrer une femme russe en france Eu de multe m-am lecuit și am intrat râzând în cel de-al 37-lea an de viață. Simt că anul ăsta va fi anul în care voi învăța să o iau mai ușor, să mai iau pe mine mai puțin în serios, deși niciodată nu am suferit de prea mare auto-importanță, să mănânc mai multe mere și mai puțină carne, să mă bucur de toate lucrurile pe care le am și să fac doar ceea ce-mi aduce plăcere, chiar dacă asta ar fi un anti-trend absolut printre oamenii din jur.

Starea asta de a trăi în ritmul corpului și spiritului meu e atât de nouă pentru mine! Până acum erau doar cuvinte pe care le citeam. Uneori chiar mă enervau. „Care ritm, bre? Lumea fierbe, nedreptatea ne înghite, gloria ne așteaptă! Trebuie să luptăm, să mergem înainte!” Până la primul stâlp de care te lovești cu capul, pentru că erai prea ocupată cu urmărirea țelului și nu vedeai pe unde mergi.

http://unbeatableconservatories.co.uk/miosds/4298 Moale. Râs până la lacrimi. Raze de soare. Albastru, mult albastru. Galben. Mâinile în buzunare, și nu pe lucruri, timp, emoții străine. Trezire fără alarmă. Apă curată. Contemplare. Iubire fără invadare a tuturor porilor persoanei iubite. Așa au trecut primele două săptămâni de 37 de ani. Și totul abia începe.

https://www.mccarthyarchitecture.com/indigose/12662 La singure cum?

site de rencontres gratuit et sГ©rieux maroc  

Get money back ebay purchases  

Din viață

Regele și regina sunt goi

În anul întâi de facultate, era 1998, în primele câteva luni, unele fete venite de prin sate sau centre raionale treceau prin transformări majore. Departe de casă, de părinți, de gura satului – nu fiecare rezista libertății amețitoare care li se deschidea în față.

Unele începeau să fumeze în veceul facultății, altele – să tânjească după viața luxoasă de la Capitală. Erau însă și dintre acelea care le făceau pe ambele.

O colegă, prin noiembrie, a început să vină tot mai rar la ore. Și când apărea, era întruchiparea Glamurului și Luxului de sfârșit de Mileniu. Bun, în imaginația mea, fată de la oraș, zi de zi sub supravegherea mamei. Eu purtam atunci o geacă cumpărată în clasa a X-a și când o vedeam cum intră în sală, cu nu știu ce guler bogat în jurul gâtului, înțelegeam că între noi există o prăpastie.

Intra în sala de curs, mergea țapăn, pe tocuri până la băncile din spate și se ocupa cu treburile ei. Atunci telefoane mobile nu erau, așa că nu prea știu ce făcea. Poate visa la o viață ușoară și plină de haine frumoase.

Avea unghii roșii. Gene bogat machiate. Zâmbea amețitor. Așa, în orice caz, credea. Fata se transformase. Devenise femeie.

Vestea a mers, pe care, desigur, tot ea a lansat-o, că a întâlnit un bărbat tânăr și bogat, care s-a îndrăgostit de ea pe loc și ireversibil. Și tot atunci i-a cerut mâna și inima. Îi cumpăra în fiecare zi cadouri, o ducea pe palme, o ținea în puf.

Trebuiau să se căsătorească. Wow! Fetele tremurau când o ascultau. Măritatul din primul semestru de facultate era CEVA.

Mă uitam la ea cu gura căscată, deși puțin ironic. Dar tindeam să o cred. Totul părea atât de frumos în capul meu de fată de 17 ani, familia căreia o ducea greu financiar, încât gândul că povestea Cenușăresei poate deveni realitate, mă încălzea și îmi da speranță.

Când, însă, am înțeles, eu și toate colegele, că nunta nu a avut loc și nici nu pare să mai fie o temă actuală, iar oja roșie s-a terminat, vestea a mers că a murit logodnicul ei. A fost brusc diagnosticat cu o boală incurabilă. Și a murit. Până la nuntă.

Nu vreau să păcătuiesc acum, dar fetele nu mai păreau să creadă povestea. Și nici eu. Fata, în orice caz, s-a asigurat să iasă onorabil din toată daravela, chiar dacă noi mai râdeam pe sub mustăți când o vedeam cum intră la ore mai puțin glamuroasă, ar tot atât de țanțoșă. Apoi nu mai țin minte să o fi văzut la facultate.

E atât de simplu să devii victima imaginilor frumoase, mai ales atunci când vezi în ele ceea ce îți lipsește. În cei 20 de ani care au trecut de la această poveste, nimic nu s-a schimbat, cu excepția apariției rețelelor de socializare, care ne-au dat posibilitatea să salivăm deasupra fotografiilor și cuvintelor unor oameni care, în realitate, nu sunt deloc ceea ce crede publicul. Dar nu a apărut încă acea gură care să strige că regele, de fapt, e gol.

 

Foto: Pro Church Media/ Unsplash

 

Din viață

1527 lei/lună. Un experiment eșuat

Vara mă gândeam serios să încep, odată cu venirea toamnei, experimentul financiar care presupunea să trăiesc în decurs de o lună cu 1527 de lei, pensia medie din Republica Moldova.

Mă inspirasem dintr-un articol. Atunci m-am gândit că e oportunitate bună să văd până unde poate ajunge disciplina mea financiară, să-mi dezvolt voința, să-mi perfecționez abilitatea de a mă mulțumi cu lucruri puține, dar esențiale, să-mi concentrez atenția pe valorile supreme ale vieții, și nu pe lucruri trecătoare, cum ar fi o nouă pereche de pantofi sau cărți pe care nu se știe dacă voi reuși să le citesc vreodată.

Îmi construisem în cap figura unei super hero, detașată de deșărtăciunea existenței, care poate să se alimenteze doar cu terciuri de ovăz, legume de sezon și apă din robinet. Iar gândul că voi pune mai mulți bani deoparte, încălzea imaginea unei vieți îndestulate într-o altă viață, care neapărat va avea loc. Cândva. Undeva.

Inițial intenționam să adaug la această listă și motivul social, precum că voiam să înțeleg cum trăiesc sute de mii de oameni ieșiți la pensie. Am realizat, însă, că ar fi o ipocrizie – eu nu sunt nici în vârstă, nici cu probleme cronice de sănătate, nici cu mobilitatea redusă. La 36 de ani, provenind dintr-un mediu destul de favorabil, cu studii, cu profesie, cu sănătate, cu o rețea socială diversă, cu oportunități, cu vacanțe peste hotare – eu nu am cum simți pe pielea mea viața unor oameni care au trăit și continuă să trăiască într-o realitate foarte diferită de a mea și din care au puține șanse să mai iasă.

Cam o lună de zile m-am gândit la o schemă de cheltuieli – cât să cheltui pe zi, ca să nu ies din cei 1527 de lei programați. Dar aici vreau să deschid o paranteză – acești bani ar fi fost în afara bugetului pe care îl am pentru chirie. Un punct destul de important, reieșind din faptul că marea majoritate a pensionarilor din ziua de azi nu plătesc chirie, ci au apartamente/case proprii.

M-am gândit deci, în fel și chip. Îmi ieșeau cam următoarele: 1527 lei – 500 lei/comunale (poate să fie și mai mult) = 1027 lei pentru toate celelalte. 1027lei/30 zile=34 lei/zi. Din care minimum 8 lei sunt pentru transport. Deci, îmi rămân 26 lei/zi pentru toate cheltuielile de viață – mâncare, în primul rând, și în situații critice – medicamente. Haine să-mi iau din acești bani ar fi prea utopic. Deși… știu locuri unde cu 5-10 lei poți găsi chestii faine. Dacă e să iau în calcul că în dulapul din bucătărie am ceva crupe, paste, cereale, așa cum are orice pensionar rezerve, și că tata îmi mai aduce uneori de la țară câte un iepure, o rață, brânză, ouă – de foame cred că n-aș muri. Iar dacă aș merge la mama în weekend, aș duce-o destul de bine.

Dar, oricum, gândul că va trebui să mă descurc cu 26 de lei pe zi (deși au fost zile când mă descurcam și cu 5 lei sau cu 0 lei), că va trebui să mă gândesc de câteva ori, înainte de a băga mâna în buzunar, că nu aș putea să intru fără vreo planificare prealabilă undeva să beau o cafea, că va trebui să renunț la orice gând în direcția unei perechi de pantofi noi sau să uit definitiv drumul spre locurile în care știu că se vând lucruri faine penru casă, mă deprima.

Am trăit câteva săptămâni cu aceste calcule, cu potriviri de bugete și găsirea soluțiilor pentru a întinde o lună cu doar 1527 de lei… Până am clacat. Însuși gândul că voi lucra, voi depune efort intelectual, voi continua să mă perfecționez în domeniul meu, voi citi, mă voi informa, voi petrece ore în șir ca să fiu la curent cu tot ce e nou în industrie, și toate astea ca să mi se strângă inima de fiecare dată când mă voi gândi că azi am doar 20 de lei pentru tot ce aș putea avea nevoie. A fost prea mult chiar și pentru mine.

Mi-au trebuit vreo cinci săptămâni ca să pot să formulez exact ceea ce m-a făcut să renunț la acest experiment – sentimentul că spațiul din jurul meu se îngustează, că nu-mi ajunge aer, că sunt împinsă într-o odaie cu o lumină slabă, unde unica distracție va fi uitatul pe geamul care nu se deschide. Mă sufocam. Atunci mi-am zis că eu nu pot să-mi fac una ca asta.

Posibil, într-o zi voi fi gata să trec printr-un astfel de experiment. Poate atunci când voi avea un scop nobil în față, nu doar să mă testez și să pun niște bani deoparte. Pe de altă parte, eu nu sunt omul care cheltuie mult – întotdeauna mi-a plăcut să duc evidența banilor pe care îi am și întotdeauna am fost atentă cum și cât cheltui. Poate e suficient?

 

Foto: Fabian Blank /Unsplash

Părțile corpului

Make Up Therapy

Țin minte cum într-o după-amiază, să fi avut vreo 5 ani, mama a venit pe neprins de veste acasă, iar eu nicidecum nu mă dădeam ieșită din dormitorul părinților unde era o oglindă mare. Când am înțeles că nu mă pot ascunde la nesfârșit, mi-am luat inima în dinți și am apărut în fața ei. Așa cred că am învățat să-mi asum. Eram desenată pe față cu creioane colorate. Ochii albaștri, buzele – roșii aprins. De pe atunci mi se trage treaba asta cu buzele roșii, de la creioanele chimice produse de fabricile sovietice.

Make Up Thrapy la 5 ani

Așa m-am machiat eu prima dată.

Mama s-a speriat și m-a certat. Nu de urâțenie, ci de prostia din capul meu, care m-a împins să mă mâzgâlesc cu chimicale pe ochi și gură. Dar ce știam eu atunci despre tabelul lui Mendeleev? Abia aflasem că pentru a fi frumoasă, trebuie să te machiezi.

Make Up Therapy made in USSR

Țin minte toate produsele de frumusețe pe care le avea mama în sertarul din dormitor. Pot și acum să închid ochii și să le numesc. Erau atât de puține în comparație cu ceea ce am eu azi.

Îmi amintesc ce umbre avea. Și pachețelul de hârtie, împăturit de câteva ori, în străfundurile căruia găseai pulbere argintie. Și pasta albastră-sidefie pentru ochi, din ziua când a fost mireasă. Anume așa știam – când a fost mireasă. Și o cutiuță minusculă cu o periuță împietrită, care cândva îi servise de rimel. Și bucățica de creion negru pentru pleoape, din care ieșea un ac. Cu acul făcea liniile subțiri. Așa țin minte. Și fardurile de obraz Chambor, mare import pe atunci.

Eu mă simțeam deosebită, de aceea că mama avea parfumuri franțuzești și farduri de import. Acesta era micul meu secret.

Când am mai crescut, în adolescența timpurie, credeam că cel mai fain lucru din Univers este să poți ieși machiată din casă. Mi se părea că nu este nimic mai extraordinar în viața asta, decât defilarea pe tocuri, cu full make-up și bretonul făcut streașină.

Apoi în amintiri îmi apare imaginea dintr-o seară de iarnă. Aveam peste 30 de ani deja. Eram așezată în fața oglinzii din dormitor. Aveam un sertar plin cu farduri și alte produse. Și ele nu-mi foloseau la nimic. Am înțeles că nu e bine. Atunci mi-am promis că, de îndată ce mă scol, mă voi machia, pentru a regăsi gustul vieții. Așa cum îl știu eu. Așa cum l-am simțit când eram mică. Așa cum l-am învățat cândva.

Machiajul, ca terapie

Acum nu mă machiez în fiecare zi, dar când o fac – o fac din suflet. Și cu suflet. Datorită emisiunii Optmart SRL și machieuzelor care ne-au făcut frumoase, am prins câte ceva din această artă. Atât cât să fac unele retușuri cu pensula și să-mi pară că arăt bine. Din umbre, am rămas la cele de la Avon. Peste tot unde apar acum frumoasă, sunt machiată cu paleta Art of the Nudes din seria mark. Epic Intense, plus rimel, creion contur pentru ochi, farduri de obraz și highlighter, toate de la Avon. Apropo, azi m-am filmat prima dată pentru tv, fiind machiată cu produsele mele, toate Avon. Rezultatul îl vom vedea curând pe TV8.

Pentru mine, procesul de aplicare a machiajului este, ca și alergatul, o terapie și timpul pe care mi-l ofer doar mie. De aceea, atunci când nu vreau, nu pot, nu mă trage să pun mâna pe farduri, umbre, creioane, să mi le doresc, să le aleg, trag alarma. Ceva se intâmplă. Ceva ce nu sunt eu. Ceva ce mă desparte de mine cea creativă și creatoare, de viziunea mea profundă a ceea ce sunt ca femeie, de mama. E semn că undeva m-am împiedicat și că trebuie să mă opresc, ca să trag aer în piept, să descos firele… și să scot pensulele.

 

Părțile corpului

În orice situație neclară, aleargă!

Urmăresc pe Instagram câțiva alergători și alergătoare de maratoane din Rusia. În ultimile săptămâni ei au răspuns, în cadrul unei campanii, de ce aleargă. Răspunsurile au fost diverse, firul roșu, însă, era că alergatul îi relaxează. Pentru cine nu aleargă, probabil e greu să înțeleagă cum o activitatea fizică atât de intensă, cum e alergatul, poate relaxa. Adevărul e că relaxarea din timpul alergatului vine de la faptul că mintea se eliberează, de parcă vântul ar trece prin ea în procesul alergării, luând cu el tot praful.

Alerg mai organizat cam de doi ani, deși tentative am avut și mai înainte. Alerg de câte ori am ocazia și o fac cu mare plăcere. Pentru mine stresul e mai mare atunci când amân alergatul (din oricare motiv), decât atunci când trebuie să mă scol foarte devreme ca să alerg.

De ce alerg?

Pentru că îmi place. Pentru că alergând, gândesc mai limpede. Pentru că, pentru mine, alergatul înseamnă meditație. Pentru că nu am găsit calmant mai bun decât alergatul. Pentru că alergatul este timpul pe care mi-l ofer doar mie.

Când alerg?

Eu alerg dimineața devreme. Prefer să ies din casă până la 7:30. Aerul e mai proaspăt. Lume e puțină și cea care este, e ocupată și ea cu alergatul și nu se oprește la taclale în mijlocul pistei pentru alergători (în cazul în care alerg la Valea Morilor).

Alerg singură. Nu pot alerga în grup sau în pereche. Deși, dacă ai un partener mai bun decât tine, asta te poate motiva să ajungi ca el. Când abia am început să alerg, aveam o prietenă lângă mine. De fapt, ea era cea care m-a scos din casă. Această prietenă alerga mult și bine, era într-o formă sportivă net superioară mie. Acum, însă, după ce am depășit lenea de a face efort fizic, prefer să alerg singură (vezi „De ce alerg?”).

Azi dimineață am ales mersul rapid

Cum alerg?

Sunt o alergătoare moderată. Este o decizie gândită și chibzuită. Da, sunt foarte tentată de maratoane, curse de anduranță (mai ales că am în familie pe cineva care aleargă ultra-maratoane, de la care mă pot inspira), dar la această etapă a vieții simt că mai mult de 10 km. nu pot oferi Zeului Alergatului. După 8 km. îmi simt deja genunchii mai puțin mulțimiți, după 10 – calcaneul drept începe să-mi dea de știre. Uneori, alternez alergatul cu mersul. Sunt, însă, zile când aleg să fac mers sportiv, pentru că nu simt că aș fi în formă pentru alergat.

Sunt conștientă că nu voi ajunge sportivă de performanță la 40 de ani, că nu am nici talent, nici predispoziție genetică spre performanțe atletice, că nu am posibilitatea să investesc acum în antrenori, care m-ar învăța cum să-mi depășesc unele limite – deci alerg atât cât pot să o fac singură, cu resursele proprii, astfel încât să nu ajung a doua zi la medic sau la Spitalul de Urgență.

Aici vreau să mă opresc puțin și să atrag atenția entuziaștilor în ale schimbării bruște de viață, din una sedentară, cu mult colesterol rău în una mega-activă, cu alergat de câte 10 km din prima zi -nu faceți asta. Pentru binele vostru, nu vă aruncați chiar așa în alergat. Mai ales, dacă aveți un surplus de masă corporală, obezitate. Mai ales, dacă la acest surplus, nu ați trecut pe la cardiolog să vedeți ce vă face inima. Aruncatul ăsta cu capul înainte în efort fizic intensiv se poate termina foarte urât. Pentru unii oameni, care suferă de anumite condiții de sănătate, despre care ei pot nici să nu știe atunci când încep să se antreneze intens, alergatul poate fi, în general, contraindicat. Nu vă leneviți să vă consultați cu medicul de familie, cu medicul cardiolog sau alt medic cu care aveți treabă mai des. Nu neglijați controalele de rutină anuale, care includ și analiza generală a sângelui, ca să știți ce se întâmplă în corpul vostru. Apropo, am văzut la unele laboratoare private că au oferte de pachete de teste pentru activitățile sportive. În cazul în care aveți dubii, investiți mai bine într-un astfel de pachet de teste, ele vă vor economisi ulterior timp și bani.

Altceva ce pot să recomand, este să vă informați despre alergat din surse serioase, profesioniste. Acum, slavă domnului, este de unde alege – site-uri, reviste de specialitate, cărți, forumuri tematice, grupuri pe Facebook, conturi ale alergătorilor pe Instagram. Informație este în surplus, trebuie doar să existe curiozitate și dorința de a face lucrurile cu cap.

Cu ce alerg?

Eu nu mi-am bătut niciodată capul prea mult în privința echipamentului de alergat. Cel puțin așa a fost, când am început. Confortul și accesibilitatea au fost întotdeauna cele mai importante pentru mine – deci, un tricou larg din bumbac și un pantalon de trenning, confortabil, tot din bumbac, au fost suficiente. Dar un echipament special pentru alergat, desigur, este o alegere cu mult mai bună. Diferența între ce găsești prin casă și echipamentul profesionist este că al doilea este cusut din materiale care favorizează ventilația și reglează temperatura corpului, iar în caz de ploaie, se usucă mai repede. Așadar, un echipament bun de alergat este acum printre primele poziții pe wishlist-ul meu.

Cel mai important, însă, atunci când trebuie să alegi în ce să învestești mai întâi – după ce ești sigur/ă că alergatul e pentru tine – e încălțămintea. Nu faceți greșeala să alergați în mocasini, espadrile, ghetuțe din pânză Oldcom, așa cum văd des pe la Valea Morilor. Dacă pentru început e ok să economisiți pe tricouri, nu e deloc ok să economisiți pe încălțămintea portivită, care vă va proteja de accidentări, de bătături, de beșici, de șocuri și care va transforma alergatul într-o experiență plăcută. Ah, și încă ceva – combinația de ghetuțe Oldcom și șosetuțe din capron, pe care o văd la unele femei, nu e bună deloc, dar deloc.

În concluzie

Alergatul este, înainte de toate, o terapie, apoi toate celelalte. Dar la fel cu orice terapie, alergatul nu este potrivit pentru toată lumea. Înainte de a trage pe picioare încălțămintea cumpărată anume pentru astfel de activitate, informați-vă despre ce vă așteaptă odată porniți la drum. Verificați-vă sănătatea. Ascultați-vă corpul. Cea din urmă e valabilă pe tot parcursul experienței alergatului. Nu forțați, corpul se poate răzbuna. În cazul alergatului, e mai bine, totuși, să învățați cât mai multe din greșelile altora și să nu vă expuneți sănătatea diferitor riscuri, așa cum am făcut eu cândva, din neștiință și lene.

O alergare plăcută vă doresc!

 

Foto:Nathalie Désirée Mottet /Unsplash

Din viață

Pâine cu unt. Despre dreptul la ceea ce suntem

Pentru cetățeanul moldovean nu este nimic mai șocant decât informația că fiecare om e liber, independent, suveran. Poate și alți cetățeni au aceleași șocuri, dar de ei îmi pasă mai puțin. Vorba ceea, sângele apă nu se face.

Pentru cetățeanul moldovean, indiferent de educație, mediu, vârstă, venit este de neconceput că alt om poate să aibă alte gusturi, dorințe, vise, planuri, priorități, alte viziuni politice, altă religie sau să nu aibă treaba cu religia, altă orientare sexuală, ală concepție despre frumos și gustos, alte valori, alte feluri de a cheltui banii, de a se îmbrăca, de a interacționa, de a îvăța, de a vorbi, de a gândi, de a dormi, de a face sex, de a mânca, de a spune „bună ziua”, de a scrie, de a se exprima, de a răspunde. Alte feluri. Diferite. Altfel decât felul în care faci tu lucrurile. Și acest/acel ALTFEL are exact același drept la existență cum are FELUL tău. Totul are drept la existență până acolo unde inetrvine legea. Deși, legea tot nu e perfectă și istoria a demonstrat că sunt legi depășite, care trebuie anulate și făcute alte legi.

Zilele trecute am scris pe pagina de Facebook T E O T I T U D E despre cât de mult îmi place pâine cu unt și sare, că e mâncarea copilăriei mele și că pentru mine nu e nimic mai bun pe lumea asta. Au început să curgă comentariile. Ca să vedeți, o mărturisire atât de simplă, a stârnit atâtea emoții la oameni – comentatoarele îmi scriau că mâncarea copilăriei lor e pâinea cu unt și cu usturoi, sau pâinea înmuiată în apă și presurată cu zahăr, sau pâinea cu unt moale șt brânză de oi, sau pâinea cu untură și sare, sau plăcintele cu jumări, sau pâinea cu brânză și miere și multe, multe alte feluri de pâine. Toate diferite.

Fiecare pâine avea felul ei de a fi iubită. Cu untură, usturoi, pește sărat, zahăr. Feluri în care eu o mie de ani nu le-aș încerca, iar pe unele nici să le văd n-aș vrea, deoarece le-am încercat și nu mi-au plăcut deloc. Sunt, însă, oameni care le adoră, pentru care este cel mai gustos din lumea anume așa și nu altfel.

Și dacă mie nu-mi place, ce trebuia să-i răspund femeii: „Fuuu, ce aiurea!” sau „Cine mănâncă așa ceva?” sau „Pune mai bine peste unt o felie de brânză de capră” sau „Nu mânca untură, că faci colesterol” sau „Untul nu e bun la inimă”?. Ce drept am eu să critic gusturile cuiva? Ce drept am să pun la îndoială amintirile din copilărie ale cuiva? Ce drept am să vin cu sfaturi, când nimeni nu m-a întrebat? Ce drept am să devalorizez ceea ce pentru cineva reprezintă o parte foarte importantă din viață?

De fapt, ceea ce am scris pe Facebook era un experiment. Am vrut să mă scufund în toată diversitatea asta a noastră, care ne face atât de oameni. Am vrut să văd câte nuanțe poate avea o felie de pâine, câte posibilități de fi mâncată, câte amintiri trezește, câte emoții aduce. Am vrut să văd cum o simplă bucată de pâine poartă în sine vieți întregi, destine, povești, familii. Și toate-toate diferite, dar unite prin amintirea acelei felii de pâine.

Cine oare e acel om care va îndrăzni să anuleze toate aceste nuanțe, detalii, asocieri, amintiri? Cine e cel care va îndrăzni să spună că amintirile tale sunt greșite, dă să-ți arăt eu cum trebuie să fie amintirile corecte? Te rog, fără jumări. Și fără zahăr, că el nu e bun pentru sănătate. Și pâinea… pâinea are gluten.

Așa e cu orice pe lumea asta. Fiecare om are acea felie de pâine pe care el o iubește anume așa și nu altfel, având în spate o poveste, o amintire, o viață. Și cine ești tu ca să-i critici felul de a mânca acea pâine? Să vii neinvitat pe teritoriul lui, în casa lui, în spațiul lui online, în fața lui și să-i spui că nu, așa nu e ok. Iată tu știi mai bine cum e ok. Iată anume așa e ok. Cum știi tu.

Tare fain ar fi să ținem ceea ce știm noi că e bine, doar pentru noi, atât timp cât nu suntem întrebați. Iar dacă nu mai avem forțe să nu arătăm nimănui cum e mai bine, să deschidem un blog sau un vlog și acolo să propăvăduim. Să propovăduim adevărul nostru de pe teritoriul nostru. Cine-a vrea, a asculta. Cine nu, a trece pe alături.

Din viață

Evaluare anuală a stării viselor personale

Să visezi nu costă bani. În schimb, poate aduce bani.

Faptul că am atins o anumită vârstă, ne-am făcut o familie, sau ne-am cumpărat un apartament și o mașină, sau toate împreună, sau poate nimic din acestea,  nu schimbă prețul unui vis. Să continuăm să visăm și să credem în visele noastre este ceea ce ne ține la suprafață, atunci când rutina ar putea să ne tragă la fund.

Ceva timp în urmă, am simțit că am intrat într-un impas și că am pierdut acea stare ușoară pe care ți-o dă capacitatea de a visa. Le aveam pe toate pentru a fi destul de nefericită, deși motive aparente nu erau. Am fost pusă în situația să decid, cu inima plină de frică și nesiguranță, că trebuie să-mi urmez drumul, no matter what. Așa visele au revenit în viața mea. Fascinată de prezența și puterea lor, am început să le cultiv cu pasiune, cu disciplină, de parcă aș avea un contract semnat cu ele, pe care trebuie să-l onorez. Recunosc, nu întotdeauna îmi reușește.

Viața a devenit mult mai clară, iar resursele au început să se acumuleze.

Asta m-a făcut să văd șirul logic – când faci ceea ce crezi că trebuie să faci, contribui la generarea energiei pentru activitatea respectivă, ceea ce duce la acumularea resurselor, ca să poți continua activitatea care îți dă energie.

Datorită viselor, am învățat să stabilesc priorități, să spun”nu” în situațiile care nu m-ar avataja pe termen lung, chiar dacă o parte din mine ar spune „da”, să întrerup relații care mă epuizează emoțional, să închid uși, pentru a putea deschide altele, să aștept și să mă bucur pentru orice pas făcut în direcția potrivită.

Urmarea viselor m-a convins că nu avem nevoie de multe lucruri.

Ba, mai mult, din cauza lucrurilor pe care le adunăm în jurul nostru, nu mai vedem nimic.

Drumul e lung. Uneori anevoios. Sunt foarte multe de făcut. (Și asta e minunat!) Fricile, însă, au scăzut. Pe de o parte, de aceea că mă cunosc mai bine și știu când acționez eu, cea adevărată, și când vreo frică din mine, veche de când lumea și nemulțumită că are tot mai puțin spațiu. Pe de altă parte, de aceea că înțeleg că viața, în această stare fizică în care o trăiesc acum, are un sfârșit, și este la îndemana mea să aleg între a mă lăsa condusă de frici în timpul rămas și a efac ceea ce trebuie să fac.

 

Text: Diana Guja

Din viață

Less is more. Mici trucuri care nu dor, de economisire a banilor

Schimbarile din viata aduc cu ele – pe langa o groaza de lucruri noi, descopriri, frici – lipsa de bani. Cel putin la inceput. Acestia vor inceta sa mai traiasca in conturile tale bancare si se va intampla ca iti vor parasi si buzunarele. Scenariul, mai putin apocaliptic, este, poate, si mai nereusit: bani sunt, insa atat de putini, incat ti-ai fi dorit sa nu fie deloc, pentru a nu-ti bate capul cum sa-i cheltui chibzuit.

Schimbarile din viata mea au fost traditional insotite de astfel de caderi financiare. Au fost ani in care ma ducea capul sa traiesc cu foarte putin. Au fost luni in care trebuia sa-mi schimb brusc, de azi pe maine, obisnuintele mele legate de confort, iesiri si pantofi frumosi, doar pentru a putea trai schimbarea si renasterea pe deplin.

Ereditatea, insa,  m-a inzestrat cu talent in ale gestionarii bugetelor, care nu ar mira niciun francez. Aceasta calitate nu e decat o atitudine sanatoasa fata de roadele palpabile ale muncii mele sau a omului cu care impart viata. Am invatat de foarte tanara sa economisesc, sa pun la ciorap, sa cumpar cu cap si sa pastrez ceea ce-am cumparat. Inca din facultate am adoptat un stil de viata de adevarata protestanta practicanta: rezervat, fara execese, fara cumparaturi inutile, fara gaoan dupa ultimele mode. In plus, deprinderea de a economisi a fost, in tumultosii ani ’90, egala cu supravietuirea. Cu timpul, insa, aceasta disciplina financiara a dat roade. Materiale si nu doar.

Ce numesc eu disciplina financiara?

De exemplu, o pereche de bocanci, cumparati la 19 ani si purtati pana la 29 de ani. http://www.romagnamotorsport.it/?binarnewe=i-due-tipi-di-trading&5a8=52 Deci, cumpar lucruri bune si doar atunci cand am reala nevoie de ele. Daca pantofi, atunci sa tina 5 ani. Daca geanta, atunci de piele, cu o durata de viata de 10 ani. Sau, mai nou, una-doua-trei torbe, pe care pot sa mi le cos singura, daca nu mi le ofera cineva pe la evenimente.

Vacantele pe care mi le permit, in pofida urcusurilor si coborasurilor mele carieristice.  binäre optionen range Aici chiar e o chestiune de prioritati. Cu ceva timp in urma, am inteles ca iesirile prea dese imi vor omori potentialele vacante. Si am renuntat. Acum in loc de bere, vin, cafea in oras, aleg un pahar de ceva acasa (sau in parc).

Slava Domnului, eu nu sufar de patima hainelor. Sufar, insa, de patima cartilor… si inelelor… si cerceilor.  auto trading binary Pentru a-mi putea satisface unele fantezii boeme, jonglez cu posibilitatile… si bugetul. Carti imi cumpar de sarbatori sau cand plec la Bruxelles sau Paris, din librarii cu carti de mana a doua. Bijuterii cumpar doar in cazul dragostei de la prima vedere, dar de cele mai dese ori, recunosc, ceea ce-mi place primesc in dar cu anumite ocazii de la oamenii dragi.

Exemple de gestionare cu cap a banilor sunt o sumedenie. Si toti le cunoastem, dar ne par atat de simple ca nu le  mai dam importanta. Insa, vorba ceea „tot ce-i simplu, e genial”. Si aceste practici chiar dau roade. Incearcati!

Pentru a te bucura de ceva, trebuie sa stii sa renunti la altceva. Si „altceva” sunt deseori lucruri absolut inutile, care iti umpla viata de praf si ti-o incetoseaza. follow url Less is more.

Din viață

Cine poate să decidă câți copii să avem?

Eu m-am născut în Uniunea Sovietică. Părinții mei tot acolo s-au născut. În Uniunea Sovietică sex nu era. După care brusc, Uniunea Sovietică a dispărut, iar sexul a apărut.

 

Milioane de oameni s-au trezit într-o zonă gri – pe de o parte, a apărut sexul și tot ce ține de el, iar pe de altă parte – nimeni nu știa ce să facă cu acesta – cum să vorbească deschis, să vorbească, în general, să explice ceva copiilor sau să lase lucrurile așa cum au fost decenii la rând?

 

Eu am crescut în această zonă gri a sexualității. Tema sexului la noi în familie nu era tabu, dar nici nu se discuta. Respectiv, tot ce am prins, am prins de prin filme, cărți, ziare, televizor, discuții cu colegii. Acces la Internet în anii ’90 nu era. Și, apoi, Internetul nu-ți dă nimic bun, dacă nu știi ce să cauți și unde să cauți .

 

La școală au fost doar două profesoare care au avut câteva tentative de a ne explica despre viața sexuală. În toți anii de școlarizare cu noi s-a vorbit doar de 2-3 ori despre ciclul menstrual, despre faptul că noi, fetele, trebuie „să avem grijă” și asta era cea mai sigură metodă de contracepție în accepțiunea de atunci. În plus, se vorbea cu ușile închise, fără băieți. Ce li se spunea lor și dacă li se spunea ceva despre sexualitate, a rămas un mister. 

 

Și iată cu tot acest bagaj, care nu conținea mare lucru, dar cel puțin știam că sexul neprotejat poate duce la boli sexual transmisibile și sarcină nedorită, am intrat în viața de adultă și m-am căsătorit. Aveam 21 de ani și credeam că le știu pe toate.

Istoria, însă a arătat, că nu știam nimic. Și că, pur și simplu, am avut noroc, având o sarcină și o naștere ușoară, un copil sănătos și ceva minte în cap.

Și depresie.

Sunt oameni, poate majoritatea, care ajung să fie motivați să schimbe ceva, să înceapă să conștientizeze ce se întâmplă cu ei, să învețe lucruri noi, atunci când viața ia o întorsătură urâtă. Eu sunt așa om.

Am învățat din mers să fiu părinte. Și acum învăț. Ceea ce m-a ajutat mult, pe lângă depresie, a fost faptul că am avut puțini sfătuitori lângă mine. Eram, vorba ceea, de capul meu. Nimeni, niciodată nu a avut niciun cuvânt de spus despre cum să-mi cresc fiica, în afară de tatăl ei, care, spre norocul meu, întotdeauna a fost un tată implicat. Iar atunci când am avut nevoie de un răspuns, de o recomandare, le-am căutat acolo unde știam că le pot găsi.

Azi am aflat că planificarea familială este un drept fundamental al omului. Ceea ce înseamnă că nimeni nu are dreptul să-ți spună când să naști sau să nu naști, câți copii să ai și cu cine să-i faci, cât să te odihnești între sarcini sau să conteste în vreun mod decizia de a nu avea copii. Însă fiecare persoană trebuie să aibă acces la informare, la consiliere și servicii de planificare familială de calitate, inclusiv la mijloace moderne de contracepție. Anume așa, și nu invers. Tu decizi și statul, prin organizațiile competente, te informează și te susține, indiferent de decizie.

Eu nu știu dacă voi mai avea copii. Nu știu dacă fiica mea va dori să fie mamă. Ceea ce știu însă este că nu mă voi băga la ea cu întrebări despre deciziile ei referitoare la viața sexuală și la maternitate. Iar atunci când îmi va spune că vrea copii și voi vedea că e deschisă să discute, că vrea să știe despre experiența mea de părinte – voi vorbi. Până atunci, cea mai bună formă de transmitere a cunoștințelor și de comunicare cu copilul, este exemplul propriu. Ceea ce înseamnă decizii conștiente și asumate, consecvență, căutare de treabă doar în viața proprie, implicare civică, respectul față de alegerile pe care le fac alți oameni, cât de greu uneori n-ar fi asta, și deschiderea spre cunoștințe și lumi noi.

 

Text: Diana Guja

Din viață

Instamood. Ce se ascunde după acest cuvânt vaporos?

Am dat azi de un text al unei bloggere de călătorii, care povestește cum și de ce a renunțat la a poza pentru fotografiile din Instagram în stilul fetelor-călătoare diafane, cu mâini delicate și priviri visătoare. Articolul îl puteți citi aici.

Această mărturie mi-a adus aminte de un episod din viața mea, care mi-a deschis ochii puțin mai larg asupra a ceea cu ce se mănâncă toată mâncarea asta de pește, care se numește Instagram influencer. Toamna trecută am fost într-un info-trip pentru bloggeri și instagrameri într-o regiune foarte pitoreasca din România. În grupul nostru era o instragrameră destul de populară, dacă e să judecăm după numărul de followeri pe care îi are.

Datorită ei, am aflat adevărul despre Instagram. Nu că nu l-aș fi știut până atunci. Dar e una să știi ceva intuitiv și cu totul alta – să vezi asta cu ochii tăi.

Păi iată, domnișoara respectivă în viața reală era la milioane de ani lumină față de personajul pe care îl construia pe contul ei de Insta. Milioane. Ani. Lumină.

Nu vă mai povestesc cum îngheța sărmana în rochii vaporoase în serile de octombrie la poalele munților și cum târâia după ea un sac de tehnică, pentru a scoate fotografia perfectă. Și cele o mie de filtre pe care le folosea pentru a face imaginea cât mai gustoasă. Măcar pe astea nu le târâia în spate, că s-ar fi opintit cu totul sub povara lor.

Desigur, fiecare face ce vrea. Însă atunci când punem like la o imagine din rețelele de socializare, imagine ce pare desenată cu pensula, atât de ireal de frumoasă este, iar în inima noastră simțim ghimpele cela de invidie, fie chiar și de (non-existenta) „invidie albă”, iar în cap gânduri, despre cât de gri și ratată este viața noastră, să nu uităm în ce condiții a fost făcută, să nu uităm că nu este decât o iluzie, să nu uităm că fata din imagine e doar un personaj și din ea, cea reală, acolo nu a mai rămas nimic și ceea ce vedeți nu e decât un produs comercial, frumos ambalat.

 

Apropo, contul meu de Instagram ;)

Text: Diana Guja

Foto: Sandrachile /Unsplash