Browsing Category

Din viață

Din viață

Gura satului

Ioana și Maria trăiesc într-un sat.

Satul este micuț, oamenii plictisiți de aceleași fețe, își fac distracție din fiecare vorbă.

Bârfele de la sat au ceva autentic în ele, pentru că se formează în jurul unor situații mai absurde. De aceea nu mă sinchisesc să le adun și să le aștern aici, frumușel.

Să ne întoarcem la femeile noastre.

Ioana e un personaj mai puțin plăcut în sat, unde, dacă nu saluți orice om mai în vârstă, ești un nimeni. Ioana nu obișnuiește să salute lumea întâlnită pe drum, nici să răspundă la „bună ziua” din partea altora. Ea se ține țanțoșă, că e femeie gospodină și când e vorba de vreun praznic pe la rude, e foarte atentă la pomenile pe care le primește fiecare. Să nu cumva să rămână cu cel mai sărac pom, adică crenguță pe care se agață pomenile la înmormântări.

Casa ei se află în centrul satului, chiar lângă școală, fapt care-o face să se simtă pe un prag mai sus față de ceilalți oameni, care trăiesc peste râpă sau, mai ales, la margine de sat.

Ah da, Ioana mai e femeia cu tinerețe tumultoasă, unde a reușit să nască cinci copii, să se veselească-n aburii de vin de casă, de-o știa tot satul de femeie veselă. Bărbatul îi ținea isonul, așa că se veseleau împreună.

Când copiii au mai crescut, ei s-au lăsat de băut și s-au făcut gospodari. Acum nu fac și nu dau nimic gratis – vrei să mergi cu căruța la târg în satul vecin? Plătește 70 de lei. Vrei să-ți duci câțiva saci de grâu la moară în alt sat vecin? Plătește 200 lei. Așa-i socoteala.

Maria trăiește peste râpă.

În tinerețe era o frumusețe de femeie, cu ochi căprui, părul negru și limbă ascuțită, de le venea de hac la toate cumătrele, de-o bârfeau. În sat frumusețea nu ține mult timp – lucrul greu în câmp, grijile și mai ales soții băutori de „agheazmă”, șterg culorile de pe chipuri, înconvoaie spatele și sting orice poftă de viață.

Maria are trei copii maturi și îngrijește de nepoți, când părinții le mai pleacă la muncă peste hotare. Bărbatul ei se cam îneacă’n păhărel, dar asta e. Cum se zice printre gospodine „fiecare’și duce crucea sa”. Maria mai lucrează cu ziua pe unde apucă. Mai face un ban grămadă, cât o țin puterile.

Și acum bârfa grasă!

Se întâlnesc pe drum Ioana și Maria. Ioana, ca de obicei, fără niciun fel de „bună ziua, ce mai faci?” o trântește:

-Fa Marie, da’i drept că te fuți cu Mihail Trofimovici?! 

Maria se oprește din mers, o privește lung și-i răspunde:

-Fa Ioană, da când umblai beată țapănă pe sub garduri, te-am întrebat cu cine te fuți tu?

Apoi i-a întors spatele și s-a dus în treaba ei peste râpă.

Satul nu știe dacă a fost vreo continuare la acest dialog. Satul nu și-a pus întrebarea dacă-i adevărat că Maria se are de bine cu Mihail Trofimovici (personalitatea lui contează mai puțin aici). Satul a ținut minte că Ioana și-a găsit în sfârșit om să-i răspundă cu aceeași monedă, că deh, nu fiecare se pricepe la răspunsuri pricepute.

Text: Diana Mihuță

Din viață

Dacă sunteți bărbat, ar trebui probabil să vă căsătoriți

Când eram copil, la o emisiune „Ce? Unde? Când?” (Что? Где? Когда?) a fost pusă o întrebare, la care, dacă nu mă înșeală memoria, echipa de deștepți n-a putut să răspundă: „De ce femeile trăiesc mai mult decât bărbații?” Răspunsul corect îl țin minte și azi: „De aceea că nu au soții”. Atunci m-a amuzat această construcție ingenioasă. Cu timpul, însă, am înțeles că nu e doar un joc de cuvinte, ci o glumă destul de misogină, din categoria celor despre „logica feminină”.

Dar, glumă-glumă și cât de bâhlită n-ar fi, în ea se ascunde adevărul. Un adevăr care deranjează cu aceaași intensitate în 2019, cu cât a deranjat în 1902 sau în 1845.

Azi, dacă vrei să pui gaz pe foc în discuțiile din Social Media, scrie despre faptul că femeile singure sunt mai fericite decât cele din cuplu. Ceea ce a și făcut omul de știință, Paul Dolan.

Paul Dolan, în urma unor cercetări longitudinale, a ajuns la concluzia (pe care toată lumea de mult o intuia) că femeile necăsătorite și fără copii sunt cel mai fericit subgrup al populației și că șansele lor pentru o viață mai lungă (decât a femeilor căsătorite cu copii) sunt mai mari.

Dacă sunteți bărbat, ar trebui probabil să vă căsătoriți. Dacă sunteți femeie – nu vă deranjați.

Profesorul de științe comportamentale la London School of Economics, susține că ultimele cercetări arătă că criteriile tradiționale de măsurare a succesului nu au nimic în comun cu fericirea – mai ales căsătoria și creșterea copiilor.

Bărbații beneficiază în urma căsătoriei, deoarece viața lor devine mai calmă, mai ordonată: „Riști mai puțin, câștigi mai mulți bani și trăiești un pic mai mult. Ea [soția], pe de altă parte, trebuie să se împace cu asta și moare mai devreme, decât dacă nu s-ar fi măritat niciodată.”, explică Dolan.

Apropo, deși sănătatea bărbaților se îmbunătățește odată cu însurătoarea, starea sănătății femeilor rămâne, în general, aceeași după ce se mărită. Excepție fac femeile de vârstă mijlocie, care se aleg cu un risc ridicat de boli fizice și mintale.

În urma acestor cercetări, apare, natural, întrebarea – dacă totul e atât de roz pentru femeile necăsătorite și fără copii, de ce de peste tot ni se arată că fericirea femeii este în viața de familie? De ce atâtea femei se consideră neîmplinite și nefericite, dacă nu au familie sau, cel puțin, un copil? De ce până și candidata la președinția țării este analizată și judecată din perspectiva statutului său matrimonial?

De aceea că secole la rând viața femeii nu a avut nicio valoare în afara familiei.

Narațiunea existentă, care spune că căsătoria și copiii sunt semne ale succesului, a însemnat că stigma [pe care a creat-o] le-a făcut pe unele femei singure să se simtă nefericite.

Or, a fi celebatară continuă să fie sinonim cu „a fi cu defect”, a fi nesatisfăcută sexual, a fi urâtă, a fi frigidă, a fi plată, a avea un caracter dificil. Și nicidecum cu o alegere asumată.

Ce am observat – de fiecare dată când tema beneficiilor vieții celibatare pentru femei apare în spațiul public, se dau lupte nu pe viața, ci pe moarte. Se creează un front comun, pe care două armate luptă împotriva femeilor care îndrăznesc să spună că nu sunt căsătorite, nu au copii, sunt ok cu asta și nu vor să schimbe nimic.

O armată e a femeilor căsătorite sau cu gândul acolo, gata să meargă până în pânzele albe, pentru a dovedi că nu e nimic mai dulce, mai important și mai nobil decât să faci o familie (de parcă le-ar fi frică de gândul că poate au greșit undeva în deciziile lor).

Cealaltă armată e formată din bărbații care nu pot accepta gândul că femeile, ca specie, ar fi în stare să se descurce singure, fără asistența lor financiar și logistică, mai mult chiar – fără sfaturile lor prețioase. Pentru aceștia, însăși existența acestui tip de femei în natură ar însemna castrarea lor, ba poate chiar și eventuala extincție.

Să faci sau să nu faci o familie, sau două, sau trei, ar trebui să fie o alegere, o opțiune, o posibilitate dintre alte o mie de posibilități și nu o constantă, o valoare supremă a existenței umane.

Să faci o familie, să aduci pe lume copii ar trebui să fie o decizie conștientă, nu ceva by default. O decizie care ar trebui să vină la pachet cu multă asumare, pe alocuri – sacrificii, setări de priorități în dependență de interesele comune. O decizie ca orice decizie importantă din viață, nu una mai bună sau mai nobilă decât decizia de nu întemeia o familie și de a nu avea copii.

Și da, uneori se întâmplă că decizia luată cândva, azi nu mai are sens. În acest caz e ok să vrei să o schimbi. Și să o schimbi. Ceea ce nu poți, însă, schimba este responsabilitatea pe care o ai față de copiii pe care i-ai adus pe lume. Dar e responsabilitatea ta, pe care trebuie să ți-o asumi, până copiii ating vârsta majoratului. Asum-o și lasă femeile – care nu vor să aibă copii, care nu au copii – în pace. Da, posibil ele au o viață mai ușoară, bani doar pentru ele, mai mult sex, mai mult timp liber sau mai mult timp pentru carieră etc. Dar asta a fost alegerea lor, decizia lor. Get over it. Loc este pentru toți.

Vezi o femeie singură de 40 de ani, care nu a avut niciodată copii: „Ce păcat, nu e așa? Poate într-o zi vei întâlni bărbatul potrivit și totul se va schimba.” Nu, poate într-o zi ea va întâlni bărbatul nepotrivit și totul se va schimba. Poate va întâlni un bărbat care o face mai puțin fericită și sănătoasă, și va muri mai devreme.

Foto: Unsplash

Părțile corpului

Cupa mentsruală – ce? cum? cât?

Cupa menstruală este ultima mea îndrăgostire. Deși mi-au trebuit mai mult de 10 ani de la momentul în care am aflat de ea până în clipa în care am început să o folosesc, nu regret că i-am dat o șansă.

Ce este cupa menstruală?

Cupa menstruală este o alternativă pentru produsele de îngrijire menstruală cu care ne-am obișnuit – absorbantele și tampoanele.

Cupa menstruală este un recipient din silicon medical, în formă de clopoțel sau lalea, care se introduce în vagin în timpul menstruației. În cupa menstruală se colectează sângele menstrual. Sunt câteva tipuri de cupe menstruale, dar formele lor nu diferă esențial. Mai sunt deosebiri și la nivel de coloristică – pot fi găsite cupe roz sau albastre, majoritatea însă sunt transparente.

Care sunt beneficiile cupei menstruale?

Beneficii sunt multe:

  • Cupa menstruală absoarbe de trei ori mai mult lichid decât absorbantele și tampoanele.
  • Cupa menstruală poate fi ținută în interiorul vaginului până la 12 ore, în comparație cu absorbantele și tampoanele care trebuie schimbate la fiecare 4 ore. Aceasta permite evitarea înrijirilor în situații în care nu prea ai unde să o faci.
  • Cupa menstruală nu conține substanțe chimice, care ar putea dăuna florei vaginale.
  • Cupa menstruală este economă – poate fi folosită până la 10 ani, iar costul ei se răscumpără în mai puțin de un an.
  • Cupa menstruală este prietenoasă mediului, în comparație cu absorbantele și tampoanele, care nu sunt. Folosind-o, reducem considerabil deșeurile ce nu pot fi reutilizate.
  • Cupa menstruală este mai comodă decât tampoanele și absorbantele – nu cade, nu răspândește mirosuri, nu curge prin părți (doar dacă este introdusă greșit), nu se dezlipește, nu se vede prin haine.
  • Cupa menstruală reduce riscul șocului toxic (deomdată se cunoaște doar un caz), mai frecvent în cazul folosirii tampoanelor (deși, rar și acolo).
  • Cupa menstruală îți arată cât sânge, de fapt, pierzi la fiecare menstruație. Spoiler: cu mult mai puțin decât crezi.

Dar cum se face că această bunătate de metodă de îngrijire menstruală, comodă și economă a ajuns la noi abia acum?

Puțină istorie

Primele cupe au fost patentate în 1932 de către un grup de moașe, pe când primele cupe comerciale au fost patentate în 1937. Primul brand de cupe menstruale, pe atunci făcute din cauciuc, Tassaway, a apărut în 1960, dar nu a avut succes. În 1987 în SUA a apărut alt brand de cupe din cauciuc, The Keeper, primul care a devenit comercial viabil. Prima cupă de silicon a fost produsă în 2001 în Marea Britanie, Mooncup.

Până în 2010 cupa menstruală a fost o pțiune puțin populară. Deși lucrurile au început să se schimbe în ultimii ani, banii pe care îi investește industria tampoanelor și absorbantelor în publicitate sunt enormi, de aceea metodele alternative nu le pot face concurență, cu atât mai mult că profitul de la cupele menstruale este mai mic, din cauza că acestea se cumpără o dată la câțiva ani.

Cum alegem cupa menstruală?

Cupele menstruale vin în câteva dimensiuni, convențional: S, M, L și XL.

Când alegeți o cupă menstruală trebuie să țineți cont de faptul dacă ați născut sau nu, câte nașteri ați avut, ați născut natural sau prin cezariană, care e fluxul menstrual, vârsta (până sau după 30 de ani), particularități fiziologice (de exemplu, cum e situat uterul, tonusul mușchilor pelvieni etc).

Important!

  • Dacă aveți un canal vaginal scurt, cumpărați o cupă specială, ele există! Căutați low cervix model sau marca The FemmyCycle, produsă în Suedia, disponibilă pe Amazon.
  • Dacă aveți menstruație abundentă, căutați high capacity cups.

Personal: când mi-am cumpărat-o aveam doar două opțiuni: cupă pentru femei care nu au născut și cupă pentru femei care au născut. Am luat-o pe a doua și nu am greșit (asta în cazul în care vă sperie lista de criterii pentru a selecta cupa potrivită).

Adolescentele pot folosi cupa menstruală?

Multe mămici m-au înrebat dacă fetițele lor adolescente pot folosi cupa.

Pot.

Unele branduri de cupe sunt disponibile și în variantă „12 ani+”. Acestea sunt mai mici, mai scurte și mai elastice.

Dacă nu găsiți în descrierea cupei nimic legat de vârstă, vedeți cum stau lucrurile cu cea mai mică mărime disponibilă: cât de scurtă și elastică este.

Cum introducem cupa menstruală și cât o ținem?

Înainte de prima utilizare, cupa menstruală trebuie fiartă în jur de 5 minute. Între introducerile în timpul unei menstruații, e suficient doar spălarea cu apă și săpun. Următoarea fierbere se face la următoarea menstruație.

Cupa menstruală se introduce ca un tampon, doar că nu atât de adânc. Pentru o introduce mai ușor, relaxați mușchii pelvieni. Și încă ceva – cupa se introduce mai ușor când e udă.

Important!

Spălați mâinile cu săpun de fiecare dată când manevrați cu cupa menstruală!

Chiar dacă la început procesul pare anevoios, cu timpul o veți face din mers. Unicul test al introducerii reușite este confortul – dacă nu o simțiți, înseamnă că ați introdus-o corect; dacă simțiți un disconfort – ați introdus-o greșit. Scoteți-o și mai încercați.

O cupă menstruală introdusă corect nu se simte!

De obicei, prima folosire a cupei se recomandă să fie făcută acasă, pentru a avea posibilitatea de a corecta procesul, în caz de necesitate.

La fel, primele dăți e fain să aveți absorbante zilnice pentru orice scurgeri prin părți, în caz că nu ați introdus-o corect, iar fluxul e abundent.

Personal: mie mi-a ieșit să o introduc bine din prima, deci eșecurile nu sunt o normă.

Cupa menstruală poate fi ținută până la 12 ore. În zilele cu un flux mai abundent – 4 ore. Femeile care au flux abundent trebuie să o schimbe mai des sau să încerce o cupă cu o capacitate mare.

Cupa se scoate cel mai simplu stând în pirostrii. Trageți de tulpina ei sau, recomandabil, apucați cu degetele mare și arătător baza cupei – așa o veți scoate mai ușor, fără a avea impresia că trageți odată cu ea tot uterul.

Cât costă o cupă menstruală?

O cupă menstruală costă (orientativ) între 15 și 30 de euro.

Unde poate fi cumpărată cupa menstruală?

În țările europene și SUA ele pot fi găsite în magazine. În Moldova, probabil, cel mai ușor, e să le comanzi online. Ele se găsesc pe iHerb, Amazon, organicup.com etc. De asemenea, sunt dealeri care le comadă peste hotare și le vând la noi.

Personal: eu mi-am cumpărat cupa într-un magazin bio din Bergamo, Italia.

Cum stau lucrurile la noi cu cupa menstruală?

Citind pe site-urile americane despre cupă sau chiar pe instrucția cupei mele: „Dacă întâmpinați dificultăți în a folosi cupa menstruală, adresați-vă medicului dvs.” mă amuz de fiecare dată.

În Moldova medicii ginecologi sunt departe de a consulta pacientele în legătură cu utulizarea cupei menstruale.

Bunăoară, săptămâna trecută am oferit un scurt interviu despre cupă și reportera mi-a spus că până a găsit un medic deschis să vorbească (și informat) despre cupă, patru au refuzat-o, cu replica „Care cupă menstruală, dragă? La noi femeile nu au auzit de așa ceva”.

Dar asta acum. Peste ceva timp, vor răspunde altfel.

Important despre cupa menstruală

Dacă nu vă simțiți confortabil la gândul unei eventuale treceri la cupa menstruală sau dacă vă face din ochi, dar simțiți că nu sunteți pregătită, nu vă forțați. Chiar dacă toate prietenele au început să o folosească și citiți peste tot că e mai bine cu ea, dar nu vă puteți decide, e ok. Nu vă forțați.

_______________

Videouri utile

Foto: unsplash.com, medium.com, healthline.com

Părțile corpului

O metodă veche, cât lumea, de a slăbi

Continui să fiu întrebată cum am slăbit. Uneori am impresia că întrebarea îmi este pusă în caz că poate voi oferi, totuși, o rețetă magică, o dietă-minune sau promisiunea că totul se va rezolva de la sine. Dacă ultima variantă poate să se îndeplinească în anumite condiții, primele două – nu.

Deși, am un secret pentru cei interesați: am slăbit când mi-am pus lacăt la gură și mi-am scos bascheții din cutie. Erau, practic, noi.

Un secret cunoscut de toată lumea. Însă, din cauza banalității lui, puțini sunt cei care vor să-l accepte. Pentru că așa suntem noi, oamenii – căutăm soluții complexe și exclusive, căi întortocheate, prin păduri și mlaștini, când, de fapt, cărarea a fost de mult batătorită.

În toată această poveste a slăbitului, cel mai mult contează onestitatea. Să fii onest/ă despre felul în care arăți, să fii onest/ă despre plăcerea de a te privi în oglindă, cu sau fără haine, să fii onest/ă despre felul în care mănânci și ce mănânci, să fii onest/ă despre stilul de viață pe care îl duci, să fii onest/ă despre felul în care te percepe lumea din jur, să fii onest/ă despre motivele acumulării de kilograme, dar și despre motivele dorinței de a scăpa de ele.

Din experiența mea știu că poți să te privești în oglindă, plângând de ciudă și furie, că nu se mai închid blugii, dar să nu recunoști sub nicio formă că mănânci cu mult mai mult decât ai nevoie și din motive departe de cele pur fiziologice, iar orice pomenire din partea celor aproiați despre o eventuală schimbare de comportament, stil de viață, să devină o catastrofă, un motiv de isterie și scandal.

Până nu ajungi în punctul să-ți fie greu, în toate sensurile, de tine – profund, până la durere și greață deloc metaforică – slabe sunt șansele că va avea loc vreo schimbare. Iată când ajungi în acel punct, lupta e ca și câștigată.

Dacă simțiți că nu vă puteți descurca, lua în mâini, începe sau dacă ați început, dar nu vă puteți ține, dacă onestitatea cu care v-ați privit în oglindă și ați enumărat motivele, v-a copleșit, încât să nu mai vedeți vreo lumină la capătul tunelului – mergeți la psiholog. Deseori, problemele de greutate sunt direct legate de problemele psihologice.

Alte rețete pentru a slăbi și a menține rezultatele nu sunt. Pentru că e una să slăbești rapid, înfometându-te, în același timp – destrugându-ți mușchii, și alta e să-ți schimbi modul în care trăiești – în fiecare zi câte puțin, corect, treptat, sistematic și holistic – de la ceea ce e în cap, în farfurie, în casă și dincolo de casă, în activitatea profesională și în relații, la ceea cu ce-ți umpli timpul (o oră de sport vs. o oră pe Facebook sau Netflix) și aspirațiile pe care le ai.

Alte soluții nu am. Și, ca om care a avut o perioadă în care a slăbit brusc din cauza mai multor factori, alegându-se cu probleme de sănătate, nu vă recomand slăbirea bruscă – ce folos să fii piele și oase, dar să nu ai energie, tonus, vitalitate? Însă, dacă ăsta e idealul vostru, atunci eu nu sunt persoana potrivită căreia să-i adresați întrebările despre slăbit.

Foto: Ben White /Unsplash

PS: Am scris foarte multe articole despre corp, slăbit, acceptare de sine, după o revizuire rapidă am descoperit că fiecare etapă a relației mele cu corpul din ultimii câțiva ani este descrisă pe blog. Dar asta seamănă deja cu alt subiect pentru un text.

Din viață

Să lași lucrurile să se întâmple, poate fi salvator

Vreau să revin la tema odihnei și de ce trebuie să devină o prioritate…

Acum vreo 5 ani, am cunoscut o femeie, R. R. avea vârsta mea de acum și era o femeie de care e plină țara noastră – soț, copii, casă, masă, servici de bază, plus ore suplimentare în câteva firme (copiii trebuie puși pe picioare), cote în satul de baștină (trebuie de gândit la bătrânețe), fini, nași, cumătri, rude.

R. nu fusese de ani buni într-o vacanță. Și nici în pat nu avea timp să se tăvălească. Lucrul, copiii, unul la grădiniță, altul – la liceu, gospodăria, nunțile la care trebuia de mers (Ei, cum să nu mergi? La ai noștri cine va veni?) – câteva într-un sezon – de unde bani pentru mare, excursii sau munte? Nu era de unde. Prioritățile erau altele. „Lasă… Pe urmă.”, spunea R. și alerga la următorul client.

De câte ori ne intersectam, mă minunam de unde are atâta putere și răbdare. Ea nu ascundea faptul că e obosită, că e în stres continuu, că problemele nu se mai termină – ori cu școala, ori cu afacerile familiei, ori cu rudele. O ascultam, apoi, când ne despărțeam, mă întrebam: „Pentru ce?”. Aveam deja în spate experiența muncii până la epuizare. Fără capăt, fără plăcere, fără viziunea vreunui viitor, în care să apar împlinită și fericită. Pierdusem capacitatea să înțeleg astfel de decizii, de aceea o priveam pe R. cu simpatia unui om care respectă ceea ce nu înțelege.

Într-o zi, un apel telefonic mi-a adus vestea că R. a suferit un atac vascular cerebral. Starea ei era gravă. Am înlemnit cu telefonul în mână. În acea clipă și în toți anii care au urmat, eu am rămas neclintită în părerea mea – R. avea nevoie de odihnă. Și atunci când nu ți-o oferi, ea își revendică singură drepturile.

Peste câteva luni, a început să-și revină. Dar nu mai putea vorbi, merge. Ultimele vești despre ea au fost că începe să silabisească. Ce a urmat, nu mai știu… am pierdut legătura. Sper din tot sufletul că este bine.

Aveți grijă de voi. Toți banii din lume, nu-i faci. Toate problemele – nu le rezolvi. Uneori, să lași lucrurile să se întâmple de la sine, e cea mai bună decizie.

Foto: Rodolfo Sanches Carvalho /Unsplash

Din viață

Oboseala, atât de umană

E a doua zi în care nu am ieșit din pat pentru mai mult de jumătate de oră. Nu am făcut duș. Nu m-am îmbrăcat. Am mâncat pop-corn, dulceață și mere. Am privit episoade la rând din Narcos. Și am lucrat. Tot din pat.

Acestea sunt efectele post-mare eveniment pentru care am lucrat intens ultimele câteva săptămâni, Moldova Pride 2019.

Vorbeam zilele trecute cu o colegă din sectorul privat, care a traversat recent o perioadă între două joburi – despre starea confuză, stresul, frustrarea pe care o aduce cu sine pierderea unui servici, concedierea sau reducerea personalului. Ea spunea că, deși mulți trec prin așa de experiențe, majoritatea, nu vor să vorbească, condamnându-se, astfel, pe sine, iar prin asta și pe alții, la un loc din care nu există ieșire.

Cumva se face că obișnuim să ne împărtășim pe rețele doar cu reușitele profesionale și foarte rar, sau deloc, cu ceea ce stă în spatele lor. Inclusiv, prețul pe care îl plătim pentru a reuși, dar și efectele post-reușitei: oboseală, apatie, ardere, izolare.

În societatea nostră s-a instalat un tabu față de tot ce înseamnă slăbiciune, vulnerabilitate, oboseală, eșec și greșeală – elemente esențiale ale vieții, care fac parte din orice proces, inlcusiv de lucru, și care, într-o anumită măsură, sunt normale (devin anormale când prevalează – atunci trebuie de consultat un/o specialist/ă). Probabil, la mijloc este și frica de a ne întâlni cu propria umanitate, care are un început și un sfârșit, și a o arăta altora – atât e de dulce și măreață iluzia unui sine invincibil, care nu cunoaște epuizarea și… moarte.

De multe ori mă gândesc că, dacă am fi mai iubitori față de noi înșine, dacă am scădea din așteptările pe care le avem față de viață (uneori de-a dreptul irealizabile), dacă ne-am da răgaz, dacă ne-am permite vulnerabilitatea, oboseala și imperfecțiunea, dacă am vorbi fără ocolișuri și auto-cenzură despre nevoile și limitele noastre, am fi cu mult mai echilibrați, sănătoși și împliniți. Dar și mai puțin expuși manipulărilor și intervenției în psihicul nostru din exterior.

Să obosești e uman. Odihna nu va scădea din profesionalismul, reputația și oportunitățile pe care le avem. Mai mult – faptul că vom recunoaște că am obosit și revendicarea dreptului la odihnă, revendicare, în primul rând, adresată nouă înșine, ne va transforma. Și nu uitați – munca non-stop nu este productivă (sunt o sumedenie de studii în acest sens).

Odihnă plăcută tuturor!

*Audre Lorde – poetă, feministă și activistă civică americană

Părțile corpului

Cum verificarea compulsivă a rețelelor ne face mai grași

În ultimii câțiva ani am două preocupări majore ce țin de comportamenul și obiceiurile mele de viață – să-mi înving dependența de Social Media și de zahăr.

Procesul e lung și anevoios, ca orice schimbare de comportament, de altfel. Am perioade când rezultatele sunt remarcabile și perioade când recidivez. Atunci trebuie să mă adun și să încep de acolo de unde m-am împiedicat.

Acum, de exemplu, sunt la faza de recidivă – sub acoperirea stresului legat de Moldova Pride am început să mă înfrupt zilnic din ciocolate (cu zahăr), iar sub acoperirea jobului (printre care și Social Media Manager) m-am lipit strâns de Facebook și Instagram.*

Pride-ul s-a terminat și, fiind în proces de recuperare, am decis să revin, încetul cu încetul, la un mod de viață conștient și sănătos.

Azi, de Ziua Europeană Împotriva Obezitatății, am găsit un studiu minunat, despre legătura între mâncatul nesănătos și verificarea compulsivă a dispozitivelor mobile. Pe scurt – toate aceste mișcări de verificare și mutare de pe o rețea pe alta, pe care le credem mici, nevinovate și inofensive, declanșează, de fapt, unele procese în creier. Iar un proces în creier este deja ceva ce ne influnețează comportamentul.

Pe lung – un nou studiu** comun, condus de Rice University, Dartmouth College și The Ohio State University din SUA, spune că persoanele care își împrăștie deseori atenția între diferite forme de media digitale sunt mai predispuse spre surplus de greutate, sau chiar obezitate, și au un nivel de control de sine mai scăzut.

„Expunerea mare la telefoane, tablete și alte dispozitive mobile a fost una dintre cele mai semnificative schimbări din mediul nostru de viață în ultimile câteva decenii și aceasta s-a întâmplat în perioada în care și rata obezității a crescut în multe locuri”, spune cercetătorul principal,
Richard Lopez, Ph.D. „De aceea ne-am dorit să pornim această cercetare pentru a determina dacă există vreo legătură între obezitate și abuz de dispozitive digitale, mai ales în situația în care oamenii arată o tendință crescută de a se angaja în multitasking media.”

Multitasking-ul și reacția creierului la mâncare

Lopez, împreună cu echipa, a condus două studii asociate care au evaluat legătura dintre multitasking-ul media și obezitate. În primul, cercetătorii au lucrat cu 132 de patricipanți cu vârsta cuprinsă între 18 și 23 de ani.

Participanții au răspuns la întrebări dintr-un chestionar alcătuit cu scopul de a evalua cât timp aceștia sunt antrenați în multitasking și cât de ușor se abat – de exemplu, simt nevoia de a verifica mesajele din telefoane în timp ce conversează tet-a-tet cu cineva.

La această etapă, cercetătorii au descoperit că indivizii care au acumulat un punctaj înalt pentru multitasking media au un indice de masă corporală mai înalt și mai multă grăsime corporală decât participanții care au acumulat un punctaj mai mic.

În cel de-al doilea studiu, cercetătorii au selectat 72 de participanți din studiul precedent, care au acceptat să treacă printr-o procedură de scanare a creierului care le va înregistra activitatea creierului, în timp ce vor privi o serie de imagini, inclusiv slide-uri cu mâncare nesănătosă.

Rezultatele scanării au dezvăluit că, atunci când au fost arătate fotografii cu mâncare nesănătoasă, persoanele cu un scor ridicat de multitasking media au arătat o activitate crescută în striatumul ventral și cortexul orbitofrontal, două regiuni ale creierului implicate în ciclul recompenselor, ambele jucând un rol important în dependențe și formarea obiceiurilor nesănătoase.

La această etapă, rezultatele sugerează doar corelația dintre obiceiurile de multitasking, nivelul de distractibilitate și riscul obezității. Cu toate acestea, Lopez și echipa cred că acestea subliniază faptul că felul în care ne raportăm la media digitale poate afecta procesele creierului nostru și, ca urmare, poate avea un impact asupra obiceiurilor și sănătății noastre.

*Cât am scris acest articol, doar o singură dată am verificat un mesaj din social media, argumentându-mi că e legat de lucru și ar putea fi o urgență. Desigur, nu a fost nicio urgență și era legat tangențial de lucru. Ceea ce și trebuia de dovedit. Urgențele, de obicei, vin prin apeluri telefonice. Demult m-am convins de asta.

** Rezultatele acestui studiu au apărut în revista Brain Imaging and Behavior.

Sursa: Medical News Today

Foto: ROBIN WORRALL /Unsplash

Părțile corpului

„Hai să văd și eu cum e viața fără zahăr, pâine și dulciuri!”

Cine urmărește postările și articolele pe Teotitude, știe și ce scrie Diana Guja despre renunțarea la zahăr și alcool. Eu o citesc de ani buni și mă simțeam întotdeauna oarecum neputincioasă că nu pot și eu așa, să mă iau în mâini și să schimb meniul, modul de viață, totul.

Iarăși, cine o citește pe Diana, știe prea bine că fiecare din aceste schimbări vin după niște procese interioare, care, de fapt, provoacă schimbările.

Poate vă mai întrebați ce e cu promovarea asta insistentă? Haha. Pentru că unele lucruri se întâmplă mai greu și mai dureros decât altele.

Pe la mijlocul lui martie, am zis într-o doară: „Hai să văd și eu cum e viața fără zahăr, pâine și dulciuri!”. Am schimbat pâinea pe galetele din cereale espandate, dulciurile – pe câte o lingură de miere, de fiecare dată când mă rupea pofta de bunișor, croissantele pe banane. Cel mai greu a fost să beau cafeaua fără zahăr. Recunosc, chiar și azi la aproape două luni de experiment, cafeaua doar cu lapte-mi pare fără gust.

După prima săptămână am descoperit cu surprindere că burta mea nu se mai umflă spre seară, că, de fapt, nu mai e atât de mare. Peste o lună m-am prins că nu mă mai strâng pantalonii cu talie înaltă. Azi, la două luni fără cinci zile, am îmbrăcat unul din sutienele aruncate la fundul dulapului, nu pentru că era vechi, ci pentru că nu încăpeam în el. L-am purtat fericită toată ziua.

În tot acest răstimp n-am urcat pe cântar. N-am idee câte kilograme m-au părăsit. Redescoper garderoba de câțiva ani, savurez hainele care mi se alunecă pe corp, măsor rochiile dragi.

Ca și acum câțiva ani, mă privesc goală în oglindă și-mi place ceea ce văd. Deși nici acum nu-s mama supleții.

Modul meu de alimentație nu s-a schimbat prea mult. Gătesc paste când am poftă, mănânc pizza când mai facem o comandă la birou, împreună cu colegii, mă înfrupt din plăcinte, dacă merg la mama. Dar niciuna din opțiunile care includ aluatul nu se întâmplă mai des de o dată la câteva zile.

Următoarea etapă este să mă conving să merg la sala de sport. Alergatul nu mă atrage deloc. Cel puțin deocamdată. Dar îmi dau credit de încredere. Sunt sigură că mă pot surprinde. Motivațiile, ca și tentațiile sunt în jur și fac cu ochiul.

Text: Diana Mihuță

Părțile corpului

Cum #zero_martie s-a transformat în #zero_aprilie

Azi a început a șaptea săptămână în care nu beau alcool, nu mânânc zahăr și mă abțin de la aluat.

Dorința de a continua acest stil de alimentație a venit de la sine – mi s-a părut cumva straniu să încep de pe 1 aprilie să mănânc dulce și să beau alcool, de pacă nimic nici n-a fost. De aceea, #zero_martie s-a transformat, organic, în #zero_aprilie.

Dacă aș rezuma această experiența la o propoziție, ar fi – „De șapte săptămâni, stilul meu de viață s-a schimbat fundamental”.

Cum e #fără_zahăr?

Sinceră să fiu, am avut câteva tentative de împăcare cu deserturile, mai ales în cele 3 zile la Istanbul, unde am fost după #zero_martie.

Și da, am gustat câte puțin din ceea ce-mi făcea cu ochiul. Atunci am descoperit că mă deranjează gustul care persistă în gură după alimentele dulci.

Altă descoperire a fost că dorința de a gusta venea, în primul rând, de la estetismul prăjiturilor, de la cât de bine arătau, de la felul în care erau aranjate pe mici rafturi de sticlă în restaurantul hotelului în care am fost cazată la Istanbul.

Acum, de exemplu, sunt la Kiev, într-un hotel cu mult mai simplu, în care prăjiturile sunt înghesuite pe farfurii, într-un restaurant de un kitsch post-sovietic, atât de drag în regiunea noastră, încât dorința mea de a le gusta este înnăbușită din fașă.

Ochiul se bucură, gura cere – e despre dulce.

Lifehack: dacă sunteți la început de cale #fără_zahăr, evitați locurile unde puteți să vă întâlniți, ochi în ochi, cu deserturi frumoase. Apropo, frumoase nu întotdeauna înseamnă delicioase.

Deseori sunt întrebată ce fac atunci când mi-e foarte poftă de dulce. În primul rând, deja nu-mi mai este foarte poftă. Sunt, însă, zile când simt că vreau altceva decât apă sau fructe, ceea cu ce înlocuiesc, de obicei, deserturile. Atunci mănânc migdale, răchițele uscate și caise uscate. Dar cu măsură – o lingură de răchițele, o lingură de migdale, trei caise uscate. Și, desigur, ciocolata neagră este salvatoare.

Bine de știut: majoritatea ciocolatei negre care se vinde în Chișinău are zahăr. Cea mai inofensivă în acest sens este ciocolata Vivani 99% cacao. Ea conține mai puțin de un gram de zahăr la 100 de grame de ciocolată. În Chișinău o găsiți cu aproximativ 50 de lei, inclusiv în magazinele Nr.1.

Cum e fără aluat?

Cu abținerea de la aluat a fost neașteptat de simplu. M-am limitat la cel mult două felii de pâine integrală la micul-dejun. La Istanbul mi-am permis câte un simit (covrig turcesc cu susan) în fiecare dimineață (în total trei).

Altă descoperire pe care am făcut-o este că, odată ce scoți din meniu alimentele față de care ai cea mai mare slăbiciune, rămâi fără pofte. Îmi pare logic. Această nouă realitate îți creează spațiu pentru un regim alimentar echilibrat.

Din moment ce am exclus copturile și alte deserturi, și pâinea în abundență, am început să mânânc legume dublu, să beau apă în cantitate dublă, să nu simt foame la fiecare 2-3 ore și să mă concentrez pe altceva decât gândul „ce aș mai mânca bunișor?”.

Toate acestea m-au adus, natural și lin, la o altă etapă – postul intermitent sau, cum e cunoscut în toată lumea – intermittent fasting.

Ce este intermittent fasting?

Intremittent fasting sau postul intermitent este regimul alimentar în care se face o pauză de minimum 12 ore între ultima masă a zilei și următoarea masă.

Postul intermitent poate fi ținut în câteva moduri, eu am ales varianta 8/16, ceea ce înseamnă că mânânc într-un interval de 8 ore și fac o pauză de 16 ore până la următoarea masă.

Mai multe, însă, despre postul interminet voi scrie într-un articol separat.

Cum e fără alcool?

Dacă, acum două luni, cineva mi-ar fi spus că aș putea merge la o zi de naștere sau altă petrecere dedicată unei sărbători, la care se bea vin bun sau spumant brut, iar eu voi sta cu paharul de apă în mână și oricum mă voi simți bine, voi râde, voi face glume, voi dansa, voi participa la discuții – nu aș fi crezut.

Până nu demult nu-mi puteam imagina o petrecere sau, pur și simplu, o întâlnire între amici sau prieteni dragi, unde să nu se bea alcool. Astfel de idei îmi păreau absurde, mă băgau într-o stare de plictiseală extremă și simțeam chiar cum îmi adie a miros de spital sau azil de bătrâni. Nu înțelegeam eu asta și gata.

Lucrurile, însă, se schimbă. Și în aceste schimbări e ascunsă frumusețea vieții. Și tenul luminos, și dispoziția bună, și energia, și vitalitatea.

Ce schimbări mai aduc cu sine renunțarea la alcool și zahăr?

Odată cu schimbarea obiceiruilor alimentare, există riscul să ne îndepărtăm de oamenii cu care cândva ne plăcea să petrecem serile la o sticlă de vin, bere, vodcă sau la o ceașcă de ceai cu tort.

Aceste schimbări de mediu sunt, însă, normale și chiar sănătoase, mai ales în cazul în care alcoolul și/sau zahărul s-au transformat în probleme care ne influnețează simțitor de negativ viața.

Vestea bună e că întotdeauna poți să găsești oameni care sunt pe aceeași lungime de undă cu tine, cu atât mai mult în epoca rețelelor de socializare. Oameni cu care să construiești relații noi, într-un context nou. Concret pentru mine, în acest sens nu s-au schimbat multe – în cercul meu de prietene și prieteni cu care comunic cel mai des, se bea moderat, iar absitența este respectată.

Și mai departe…?

Nu voi exagera, dacă voi spune că o mică(mare) schimbare a obiceiurilor alimentare îți poate schimba viața fundamental, începând cu felul în care te simți când te trezești dimineața și terminând cu cercul social în care (poți să) ajungi.

Toate acestea contribuie direct la îmbunătățirea calității vieții și deja după depășirea perioadei în care se manifestă efectele secundare ale renunțării la zahăr, începi să simți că viața nu va mai fi aceeași, dacă continui în același ritm.

Decizia de a nu mânca zahăr, aluat și a nu bea alcool mi-a venit spontan, fără vreun plan pe termen lung și fără așteptări prea mari.

Însă ceea ce s-a întâmplat în acest timp, m-a făcut să înțeleg (e una să citești asta în fiecare zi, cu totul alta e să o simți) cât de mult contează ceea ce mâncăm și bem, și cât de mult ceea ce ajunge în tractul nostru digestiv influnțează felul în care ne simțim, fizic și moral, felul în care arătăm, viteza cu care gândim și energia pe care o avem pentru viața de zi cu zi.

Mai departe vin lucrurile și mai interesante. Despre ele, în următoarele postări.


Foto: Paulo Evangelista/Unsplash

Părțile corpului

Vreau să trăiesc cât o cioară.* De ce #fără_zahăr?

Mâine se împlinesc patru săptămâni de când nu consum zahăr adăugat (alături de alcool și aluat). Nu este prima dată când trec prin perioade de abstinență, aceasta, însă, e cea mai lungă.

Cele mai dese întrebări care mi se pun este cum rezist, ce fac când mi-i poftă de ceva dulce (de cele mai multe ori se are în vedere prăjituri/bomboane, ciocolate), dacă vreau să renunț la zahăr pentru totdeauna și de ce fac asta.

Voi răspunde la toate întrebările, aici și pe Instagram.

De ce am decis să nu consum zahăr?

Despre slăbiciunea pe care o am pentru dulciuri am scris de câteva ori pe blog. Apogeul a fost acum 3 ani, când i-am făcut o scenă Ilincăi, deoarece mi-a mâncat coșulețul cu cremă. Așa am înțeles că am o problemă pe care ar fi bine s-o rezolv.

Atunci a fost prima dată când am renunțat conștient la zahăr pentru două săptămâni. Asta m-a ajutat să mă uit mai calm la dulciuri.

Între timp și peste ani, am scăpat de 10 kg. S-a schimbat felul în care arăt și cum mă simt. De aceea am crezut că pot deja să-mi permit orice și am început să mănânc iar dulce. Mai calm decât până în 2016, dar nu exclud că aș fi putut merge mai departe.

Simplu și pe scurt – eram dependentă de zahăr. Când am realizat asta, am început să privesc cu alți ochii inelele cu cremă de migdale. Nu mi-a plăcut deloc gândul că sunt un om care nu-și poate stăpâni slăbiciunile.

Alt motiv este că trecerea anilor îmi aduce o claritate tot mai mare asupra ceea ce mânânc. Gândurile mele tot mai des se îndreaptă spre o conștientizare a impulsurilor mele alimentare, spre analizarea momentelor în care vreau să mă năpustesc asupra unui tort cu multă-multă cremă. E tortul ceea de ce are organismul meu nevoie sau poate nevoia e în altă parte și nu e nici măcar a organismului?

Un alt motiv este intenția de a avea o viață sănătoasă, în care să mă pot bucura de un corp care să funcționeze bine și să arate bine. Or, zahărul nu este un prieten bun în acest caz. El e mai degrabă tipul cela dubios care de fiecare dată te convinge să mergi în locuri periculoase unde se întâmplă lucruri stranii și palpitante. Poate nu vei păți nimic, nici prima și nici a cincea oară, și vei muri la adânci bătrâneți, dormind în patul tău, dar poate că vei fi înjunghiat/ă la a treia escapadă. Eu zic că e mai bine să nu te legi cu oameni dubioși. Iar dacă deja ai făcut-o, să încerci să scapi de ei. Așa e și cu zahărul.

În fragedă tinerețe, care la mulți se întinde hăt după 40 (deși corpul este de altă părere) tindem să credem că vom fi veșnici. Că nimic nu ne va lua, că nu vom ajunge ca părinții noștri, că bolile din familie vor decide să ne înconjoare etc. Vine însă o zi, în care înțelegi că de unele lucruri poți să fugi… numai dacă fugi. Și ar fi bine ca această zi să nu vină la 50 de ani. La mine ea a venit pe la 35.

Eu vreau să fac tot ce îmi stă în puteri pentru a nu-mi impune organismul să ducă povara eredității, unde e loc de cancer, de hipertensiune, de obezitate, de diabet, de ciroză (nu de la alcoolism). Probabil nu voi scăpa de toate, acum nu am de unde ști. Ceea ce știu însă e că deja sunt prima femeie pe linia maternă din ultimele câteva generații care nu suferă de supraponderabilitate după vârsta de 35 de ani. Eu am revenit la kilogramele și la energia de la 20 de ani și asta, inclusiv, datorită reducerii considerabile a consumului de zahăr.

Mama uneori râde și spune că vreau să trăiesc cât o cioară. Da, vreau. Cât o cioară destul de sănătoasă la 100 de ani. Și dacă pentru asta va trebui să exclud zahărul, o voi face. Pentru că pot.

*e vorba de o cioară mitologică, care cică ajunge la 300 de ani, pentru că, în realitate, ciorile pot ajunge maximum la 70 de ani.

Foto: Sharon McCutcheon /Unsplash