Browsing Category

Din viață

Părțile corpului

Ten la 35+

Deseori sunt întrebată ce fac că am un ten atât de curat și luminos.

În primul rând, probabil e vorba de ereditate, deși nu pot veni cu niște dovezi clare.

În al doilea rând, eu dorm. Mă culc până la miezul nopții și dorm opt ore. Uneori, nouă. Sunt un om pentru care somnul e foarte important. Dacă nu-mi dorm orele, nervii îmi sunt întinși ca niște corzi. Devin irascibilă, agresivă, închisă, încep să fumez, nu mănânc. Și fața mea devine ca o felie de pară uscată – vineție, trasă, cu venele de pe frunte pronunțate.

În al treilea rând, îmi curăț tenul la medicul estetist. Nu o dată la trei ani sau o dată pe an, ci o dată pe lună. Deseori aud femei dezamăgite de tratamentele din cabinetele cosmetologice. De obicei, aceste dezamăgiri vin cam peste o oră-două după prima și unica procedură. Niciodată, însă, nu am auzit plângându-se femeile care fac aceleași proceduri mai des.

În al patrulea rând, eu cred în produsele de îngrijire – creme, peeling-uri, serumuri, măști. Nu mă culc fără a-mi curăți fața și a-mi aplica crema și nu îmi încep ziua fără a-mi curăți fața și aplica crema.

În al cincilea rând, în ultimul timp am început să folosesc mai des cremă BB, uneori – fond de ten. Iar atunci când nu uit, aplic corector pentru cearcăne. Cred că asta nu aș fi făcut-o niciodată, dacă nu vedeam cum mă machiază înainte de emisiune Natalia, machioza de la Tv8.

Din produse, după ce am aruncat toate fondurile de ten de 3+ ani vechime, am luat câteva de la Avon, cu scopul de a le testa și a găsi ceea ce mi se potrivește și cu ce aș vrea să rămân pe un termen mai lung.

Deocamdată m-am oprit la un fond de ten matifiant, True Colour Calming Effects, care mi-a plăcut mai mult decât m-am așteptat. Eu, în general, aveam o părere destul de rezervată vizavi de fondurile de ten. Plus, experiența de la tv, unde acestea sunt dense și te simți de parcă fața ți-i acoperită un strat de var.

Avanatejele lui – se întinde ușor, nu e gras și nu creează efectul de tencuială pe față. Tenul arată curat și proaspăt.

Mi-am luat și o cremă BB – Anew Perfect Skin SPF 20. Pe de o parte am luat-o, deoarece folosesc mai des creme BB decât fond de ten. Pe de altă parte – ca să compar de la o zi la alta cu care mă simt mai bine, cu fond de ten sau cu cremă BB? În general, mi-a plăcut această cremă BB. Îmi pare puțin mai densă decât cea din seria Nutra Effects și chiar un picuț mai densă decât fondul de ten.

Avantajul ei, este, însă indicile SPF.

Și cum am mai spus, mi-am luat și un corector pentru cearcăne, True Color Flawless. Se aplică ușor, nu e foarte gras. Însă, deocamdată nu știu dacă am nevoie de el zi de zi. Simt că mai am nevoie de niște recomandări în acest sens.

Și pentru că perfecțiunea nu are limite, mi-am luat și o pudră incoloră pentru finisare, în pulbere, mark.Magix HD. Deși, „incoloră” e un fel de a spune. Pudra, de fapt, este albă, ca amidonul, și are în ea particule strălucitoare extra-fine. Misiunea ei este de a prelungi durata machiajului și a lăsa tenul mat. Atunci când nu uit s-o aplic, această pudră este un lucru foarte bun. Or, cum n-ai da, pe parcursul zilei, mai ales dacă fața e acoperită cu cremă BB sau fond de ten, tenul devine strălucitor și asta nu de la lumina din interior… din păcate.

Ideologia mea în materie de frumusețe e simplă – sunt zile în care sunt ok să ies din casă în cea mai naturală stare a mea, sunt, însă, zile în care vreau să arăt „împachetată” – cu un ten de o culoare uniformă, mat acolo unde e nevoie și strălucitor acolo unde se cere. Dar, în orice zi vreau să am un ten proaspăt – pentru asta dorm, mânânc, mă hidratez și mă strădui să-mi păstrez calmul din interior. Deoarece fără el, probabil numai implanturile în obraji și injectările cu botox te mai pot ajuta, dar eu nu sunt pregătită pentru ele.

Foto: Elena Andronache

Din viață

Care e problema?

În procesul de maturizare cea mai dificilă încercare pe care, probabil, fiecare trebuie, mai devreme sau mai târziu, să o treacă, este cea a detașării de neplăcerile sau problemele care apar zilnic.

E atât de simplu să spui: „Nu te gândi”. Dar, șmecheria este că, cu cât mai des și mai insistent ți-o repeți, cu atât mai strâns se ține de minte problema respectivă.

Ca urmare, continui să rugumi cu atâta dăruire situația neplăcută – o altercație cu un om drag sau un coleg, pierderea unei sume de bani, răsturnarea unor planuri, anularea unor plecări, orice – încât ceea ce inițial era cea mai banală problemă pentru o viață de om, s-a transformat într-o bombă atomică.

Dar cum e cum bomba atonimică pe care o creștem în noi? Întotdeauna căutăm pe cineva care ar apăsa pe buton. De obicei, executorul habar nu are în ce urmează să fie băgat, dar noi cunoaștem deja atât de bine jocul, încât nu ne ia mult timp să-i ducem degetul exact acolo unde ne trebuie și… BA-BAAAH!

Sânge. Creieri. Câte un ochi pe ici, pe colo. Intestine. Membre. Ambii – în bucățele. Neplăcută priveliște.

S-ar fi putut, însă, și fără intestine pe tot perimetrul.

Cum?

Bunăoară…

Când simțim că problema ne copleșeste, o scoatem din cap și o punem pe un raft. O lăsăm puțin acolo.

Între timp, bem o cafea, un ceai, spălăm vesela, facem duș, mergem până la magazin, vorbim cu colegii (dacă suntem la lucru) despre orice altceva, lucrăm la ceva.

Și doar după un timp în care problema a fost singură pe raft, iar mintea și sufletul nostru s-au eliberat de presiunea ei, putem să o privim în față. Calm. Echilibrat. Poate chiar cu umor.

O privim și o întrebăm ce facem cu ea. Și răspunsurile devin evidente.

Uneori putem să o lăsăm acolo pentru o perioadă mai lungă și să revenim după un timp să vedem în ce stare e. Se prea poate că se va usca de la sine sau, în general, se va evapora.

Alteori, s-ar putea să fie nevoie să o dezmembrăm, ca să vedem cum a ajuns să ia o formă atât de complexă și hidoasă.

În unele cazuri se poate întâmpla că problema nu e atât o problemă, cât o situație neprevăzută căreia trebuie să te adaptezi. Acest tip de „problemă” este cel mai avantajos pentru dezvolatrea creativității.

Dar sunt și probleme care pot fi aruncate de pe raft direct în coșul de gunoi. Acestea sunt non-problemele. Un soi aparte – împăturite frumos, ca niște gândaci origami, de mânuțile noastre abile.

Între apariția oricărei probleme și găsirea soluției, e nevoie de o pauză. Un timp în care atenția va fi îndreptată spre realizarea unei activități constructive și nu molfăirea inutilă a problemei.

Apropo, de cele mai multe ori, discuția problemelor cu prietenii, colegii sau membrii familiei este, la fel, o molfăire. Cu cât mai puțin o problemă e discutată, cu atât mai puține șanse sunt că aceasta se va transforma într-o bombă atomică. Excepție poate fi discutarea problemei cu oameni care au de spus ceva concret referitor la ea, care au experiență în domeniul din care vine problema și asta după ce i-ați spus omului clar că aveți nevoie de un sfat, o recomandare sau de o analiză obiectivă, la rece, nu presupunerea că el singur își va da seama că trebuie să vă asiste cumva.

Detașare reușită vă doresc!

Din viață

Apă curgătoare

Mâinile i s-au oprit deasupra ligheanului în care spăla vraful de veselă rămas de la praznic. În casă nu era apă curgătoare.

-Crezi că mi-i ușor?

-Nu, nu cred. Și niciodată n-am crezut.

-Uneori îmi trece prin cap că mai bine rămâneam în cocioaba socrilor mei… N-aveam nimic, dar nici nu trebuia să intru la nimeni în voie.

-Înțeleg.

-Fă asta, nu fă aceea, ia, pune…

-E unchiul meu. Îi cunosc felul.

-Nu mai pot…

O priveam, sorbind vinul de pe un fund de pahar cu pereții groși. Așa și nu am înțeles pentru ce băutură erau acele pahare.

De mică aveam oroare să spăl vesela în ligheane, ceaune, cratițe. Să-mi bag mâinile în zoaie, să prind cu vârful degetelor spălătorul subțiat și găurit și să pretind că acest amestec nuclear ar lăsa ceva curat în urma sa.

Mă rezemam de soba rece. Nu voiam să iau partea nimănui, așa cum nu voiam să-mi bag mâinile în zoaie, chiar dacă în loc de spălător găurit și puturos a apărut o buretă îmbibată cu săpun pentru vase. Crescusem suficient ca să aflu că viața e nedreaptă nu doar cu cei care mint, fură, beau, curvăresc, nu întorc datoriile și își bat copiii.

Viața e nedreaptă cu toți. Cu aceeași intensitate.

Țeseam în mine o pânză a detașării, în care să mă înfășor de câte ori cineva ar încerca să mă atragă în jocul său.

Aș putea să-i spun că-mi pare rău. Dar îmi pare oare rău? Dincolo de faptul că înțeleg ce contracte interioare semnează femeile pentru a ieși din condiția lor socială și materială, la ce treaptă a înțelegerii mele aceasta se transformă în compasiune pură? Crescusem oare până acolo unde aș putea recunoaște că de multe ori această înțelegere îmi dă doar satisfacția că eu sunt mai bună? Că deciziile mele au fost mai înțelepte? Că viața mea, în totalitatea ei, este mai degrabă un succes, comparativ cu alte milioane de vieți de femei?

Știam că nu o voi ajuta să spele, să șteargă, să măture. Știam că nici nu mă va lăsa. Am întrebat-o oricum:

-Pot să vă ajut cu ceva?

Nu. E răspunsul pe care ambele îl cunoașteam, deși ceea ce e rostit e mai lung. Un fel de formulă care comprimă în sine două povești diferite – povestea ei, de femeie în prag de bătrânețe, trecută prin toate mizeriile vieții sovietice și post-sovietice, și povestea mea, cea de femeie în prag de maturitate, privelegiată îndeajuns, încât să nu trebuiască să spele vesela într-un lighean de aluminiu.

Îmi beam vinul mai departe. Era mai mult un gest decât un act propriu-zis al băutului. Paharul era aproape gol, dar îl țineam în mână pentru că mi-l imaginam ca pe un baston de care mă sprijineam ca să nu cad în prăpastia dintre mine și această femeie cu mâinile umflate și ochii decolorați.

Îmi plăcea de ea. Vorbea domol, moale. Îmi părea atât de diferită de femeile pe care le-am vzăut prin sat – delicată, împăciuitoare. Cu cercei mari în urechi și zâmbet care ți se uita drept în ochi. Nu mai văzusem pe cineva să zâmbească atât de deschis. Atât de dezinvolt.

Când s-a aplecat să verse zoaiele din lighean în căldare, am pus paharul pe masă. I-am spus că trebuie să văd niște mesaje legate de lucru.

Am ieșit în prag. Mi-am băgat picioarele într-o pereche de galoși. Am mers până la poartă. În drum – noroi, dezolare. În dreptul cuvântului „viitor” semnul x.

Nu aveam niciun fel de cuvinte în mine. Doar o împăcare morbidă cu tot ce e în jur.

Dar ce cuvinte îi poți oferi unei femei fără apă curgătoare în casă, cuvinte pe care ea să-și poată culca capul obosit?

Din viață

Singurătatea, o constantă

Tot mai mult mă gândesc la faptul că singurătatea este unica motivație din viața oricărui om. Că tot ce facem sau nu facem vine din necesitatea profundă, bazică, de a confrunta singurătatea. Necesitate apărută în clipa în care am fost expulzați din paradisul nostru acvatic, în care făceam corp comun cu mama.

Françoise Dolto spunea că noul-născut doar în aparență se separă, la naștere, de mama sa. De fapt, el se separă de o parte din el, rămasă în mama sa.

„Ombilicul este amintirea primei noastre rupturi”, scria psihanalista franceză.

Singurătatea este prima stare a omului născut. Ne naștem singuri. Apoi o viață încercăm tot ce avem la îndemână să acoperim golul inerent oricărei existențe umane – sânul mamei, mâinile ei, primele jucării, primele descoperiri, vorbirea, mersul, socializarea, iubirile, dependențele, lucrul. Tot ce numim „o viață simplă de om”.

Singurătatea nu e nici rea, nici bună. E o condiție a existenței, care începe odată cu nașterea și se termină odată cu moartea.

Singurătatea nu poate fi acoperită cu nimic. Nu există iubire, familie, lucru, succes, aventură  care ne-ar scuti de momentele în care ne simțim singuri până în măduva ființei noastre.

Dar ea poate fi acceptată. Văzută. Onorată.

Mă simt singură, dar știu că e singurătatea mea. Că nimeni nu poate să mă scape de ea. Că nu există atâția kilometri la capătul cărora nu ar mai fi singurătate. Că nu există om care să mă poată iubi așa încât să pompeze toată singurătatea din străfundurile mele. Că niciun copil pe care l-aș naște nu îmi va umple primul și cel mai adânc gol din mine.

Bună seara, singurătate.

Din viață

Învățând pe alții. Despre sfaturi nesolicitate

De ceva timp, o întrebare existențială nu-mi dă pace.

De ce ne credem în drept să dăm sfaturi altor oameni atunci când aceștia nu au cerut niciun sfat?

De la această întrebare pornesc ramificații de întrebări: Ce se ascunde după dorința de a da sfaturi? De ce nu putem asculta ceea ce ni se povestește, fără să intervenim cu soluții? De ce nu suntem în stare pur și simplu să tăcem?

Recent am constatat că ani la rând m-am lăudat că sunt omul soluțiilor și că la mine nu trebuie să vii să te plângi, cu speranța că te voi asculta. La mine vii după soluții… sau nu vii deloc. Mă ridicasem deasupra oamenilor care alcătuiau cercul meu, ca un Terminator.

Acest scenariu a funcționat exact până în clipa în care am simțit nevoia să vorbesc, iar cineva apropiat să mă asculte, fără să-mi analizeze personalitatea, fără să-mi pună întrebări-capcană, răspunsurile la care să demonstreze ceva, fără să-mi aducă aminte de alte situații în care nu am avut un comportament performant, fără să-mi ofere soluții, care și așa sunt evidente, fără să-mi administreze pastile amare, dar care tare bine ajută.

Când am început să-mi recunosc vulnerabailitatea și necesitatea de a fi acceptată, iar emoțiile mele – validate, în capul meu a încolțit gândul că nu pot fi eu singura cu aceste nevoi, că oamenii apropiați, care mi se deschid, ar putea dori același lucru – să îi ascult, să îi privesc cu înțelegere și compasiune. Și să tac.

După ce înțelegerea dată a devenit tangibilă, m-am întrebat, așteptând un răspuns în toată onestitatea, așa cum poate fi doar între mine și… mine: ce se ascunde după imperativul intern de a veni cu soluții, întrebări de concretizare, încurajări sau admonestări atunci când cineva mi se confesează?

Ca urmare:

Necesitatea morbidă de a demonstra că sunt mai bună decât cel care vorbește – mai deșteaptă, mai isteață, mai pricepută, mai rapidă în gândire, mai înțeleaptă, mai smerită, mai vizionară.

Dorința trufașă de a veni în ajutorul omului care a ales să mi se confeseze, de aceea că a văzut în mine o persoană demnă și superioară, poziție pe care trebuie neapărat să o onorez.

Frica devoratoare, care îmi șoptește că, dacă nu voi ști să fiu utilă, voi fi respinsă.

În ultimul timp tot mai mult înclin să cred că ultimul punct, frica, stă la baza a tot ce suntem noi mai puțin – mai puțin acceptabili, mai puțin suportabili, mai puțin agreabili. Și în final, mai puțin demni de a fi iubiți.

Însă, cu puțină răbdare, ajungem să putem roade acest strat de smoală neagră, care este frica, și să vedem ce este sub el.

Sub el este nevoia de iubire.

Oamenii dau sfaturi, de aceea că vor să fie iubiți.

Dăm sfaturi, de aceea că vrem să fim iubiți. Măcar pentru ceva.

Ceea ce nu înseamnă că nu devenim enervanți în misiunea noastră de a-i învăța pe alții cum mai bine.

Foto: JJ Jordan /Unsplash

Din viață

Notițe înainte de sfârșit de an. III

La fiecare sfârșit de an bem din plin din paharul iluziilor pe care scrie „urmează un an mai bun”.

După ce trece și următorul an, bem din același pahar. Și așa toată viața.

Ani mai buni în întregime nu sunt. Când e bine pe de o parte, e cam aiurea pe de altă.

Ani în care să ne odihnim de toate grijile – tot nu sunt.

Ani în care să fie doar roz sau alb – nu sunt.

Iar dacă vă veți trezi că totul e neted, calm, că nu mai trebuie să luptați, că nu mai simțiți disconfort, că totul e unt și miere, că minte vă este o luncă pe care zburdă mieii și unde nu ajunge nicio furtună, verificați dacă mai aveți puls.

Viață, asta vă doresc. La anul și în toți anii care urmează!

Din viață

Hai acasă.

De trei luni stau foarte puțin pe Social Media și, mai ales, pe Facebook. Și da, viața mea s-a schimbat.

Dacă cineva mi-ar fi spus acum câțiva ani, când abia descopeream toată frumusețea rețelelor de socializare, că va veni o zi în care mă voi lăsa de ele, așa cum te lași de fumat, cu reușite, eșecuri, cu recidive, cu justificări „eu numai am deschis să văd, trebuia să-mi scrie cineva”, aș fi râs, ca de-o nebunie curată. Euuuu? Dependentă? Nuuuu, eu pot lăsa orcând. Măcar amu.

Dar.

Ce bine că mai sunt și aceste „dar-uri” ca să ne arate că nu mai suntem noi stăpânii Universului. Suntem simpli oameni. Mici. Slabi. Vicioși. Cu câte o sclipire de geniu. De putere. De voință. Uneori.

Eu m-am lăsat atunci când am descoperit că am în cap prea multă informație inutilă. Când în minte mi se perindau imagini nu din vacanțele mele și nu din ieșirile mele cu prietenele, imagini cu niște oameni pe care abia de îmi aduceam aminte când i-am văzut ultima dată. Când am ajuns să închid ochii, ca să văd plutind fraze întregi fără sens, idei, comentarii, comentarii la comentarii, cuvinte, cuvinte, emoji, fotografii… Purtam în mine sute de oameni de care nu mă lega absolut nimic dincolo de ecran, dar fără care nu-mi mai imaginam viața…

..până am încetat brusc într-o zi tot acest bâlci. Am ieșit și am închis ușa după mine.

E adevărat, mai fac vizite uneori. Mai aduc o floricică, o coptură, mai stau la povești. Civilizat. Așa cum ți-ai vizita vecina în vârstă, cu un început de demență. Nu vrei s-o superi, nu vrei să începi teme prea importante, nu vrei s-o tulburi prea mult. Așa, cu măsură. Că na, nici ea nu e dusă la biserică și poate porni un tămbălău, de trezește tot blocul.

Cu timpul, mă întrebam ce căutam acolo câteva ore pe zi? Ce căutam în feed fiecare 5 minute? De ce țineam Facebook-ul deschis toată ziua, în paralel cu documentele la care lucram? Acolo doar nu e nimic fără de care să nu pot trăi! Nici nu știu ce să răspund la aceste întrebări. În schimb, am aflat gustul vieții despre care nu știe nimeni nimic. Era un timp când îl uitasem deja.

Acum, după ce m-am lecuit, pot intra pe Facebook, ca să stau exact 3-5 minute, cât să fac un share sau să scriu ceva, dacă am vreo informație pe care o găsesc utilă sau interesantă, și să ies. Fără remușcări și discuții inutile.

Poate o fi vârsta, poate o fi caracterul care mi se „strică” în fiecae zi tot mai mult, dar nu mai am niciun chef să scriu statusuri despre viața mea. Sunt la etapa „și așa totul e clar, pentru ce să mai scriu?”

Ceva îmi spune că degrabă tot mai multă lume va renunța la rețelele de socializare, iar Facebook-ul, în formatul actual, va fi primul care va pierde din utilizatori. Tendința e spre comunicarea în grupuri mici, nișată. Lumea vrea să revină la trib, la „puțini, da buni”, la intimitate.

A fost bine. Ne-am distrat. Am arătat tot ce-am avut la toată lumea. Acum, hai acasă.

 

Foto: Dayne Topkin/Unsplash

Părțile corpului

Mission Y, made in Japan

A trecut ceva timp de când nu am scris nimic despre produse cosmetice, dar iată că a apărut o ocazie bună. De o lună folosesc o serie nouă de produse de la Avon. E vorba de Mission. Ceva nou, foarte nou.

Marea noutate este că această linie este japoneză, adică produsă în Japonia, cu ingrediente japoneze. Mission e împărțită în alte două linii – Mission Y și Mission Eclat. Prima este pentru vârsta de 30+, a doua pentru 40+.

Entuziasmul meu a fost din start mare – în primul rând, din cauza Japoniei, țară foarte apreciată pentru produsele cosmetice, grație inovațiilor și reputației foarte bune în materie de calitate. În al doilea rând – din cauză că este o linie din categoria premium, respectiv, așteptările mi-au fost pe măsură.

Cum încă nu am 40 de ani, dar nici 20 nu mai am, la mine a ajuns linia Mission Y, care constă din patru produse – spumă de curățare, loțiune hidratantă, lăptișor cu esență concentrată și cremă de zi și de noapte. Linia are la bază drojdie fermentată, care are proprietatea de stimula metabolismul celular al pielii. Ca rezultat, pielea devine mai luminoasă și mai elastică.

Produsele se folosesc toate odată, în ordinea pe care am menționat produsele: mai întâi mă spăl pe față și gât (uneori ajung și la zona decoletului) cu spumă, apoi mă masezcu loțiunea, pe care o torn direct în palme, după care mă masez cu lăptișorul, iar pe final – adaug un strat de cremă. După primele două săptămâni, însă, am decis să nu mai folosesc crema dimineața, deoarece pielea mea, care e normală, strălucea toată ziua. Deci, dimineața mă opresc la lăptișor, seara aplic și crema.

Prima dată când am folosit produsele, am trecut printr-un efect de „Wow!” Am simțit la nivel fizic că am schimbat produsele. Pielea e mai luminoasă și mai hidratată. Poate e și vorba de un efect psihologic, dar când mă privesc în oglindă îmi place ce văd.

Ce-mi mai place la Mission este mirosul – e o aromă care abia se simte, caracteristică produselor din gama premium. Or, aroma produselor de îngrijire este unul din factorii decisivi pentru mine și un indicator al calității.

Recipientele se deosebesc și ele de tot ce ați văzut la Avon, plus că toate inscripțiile sunt în japoneză, în afară de numele produsului.

Din tot ce am folosit până acum pentru pielea mea, fie Avon, fie alte mărci, Mission Y este, deocamdată, pe prima poziție, dacă e vorba de îngrijire de fiecare zi.

Ahh, așa și mă mănâncă mâinile să scriu că sunt, practic, îndrăgostită de linia asta, dar încerc să rămân rezonabilă și obiectivă.

Ps: Recomand din suflet. Totuși.

Din viață

Despre unele personaje care ne locuiesc

Am fost ieri la Marina Braniște, medicul estetist, care de un an și jumătate are grijă de fața mea. Îmi place să vorbesc cu Marina. Ea are un soi de înțelegere a vieții care pe mine mă fascinează.

După fiecare procedură, la care Marina are grijă să mă cheme când îmi vine sorocul, noi purtăm tot felul de discuții. Trebuie să recunosc – pentru mine aceste discuții sunt ca un bonus la terapia pe care o fac de un an cu psihoterapeutul. Eu una știu – tot ce spune Marina, se vede la ea pe față, pe corp, în viață. Mă voi repeta, dar îmi place atât de mult cum sună – eu mai consecvent om cred că nu am întâlnit vreodată.

Ieri am vorbit cu Marina despre investiția în sine. Am început de la investiția în față – creme, proceduri, alimentație, vitamine. Am terminat cu investiția în spațiul în care îți petreci viața – saltea confortabilă, cearșafuri din stofe naturale, veselă frumoasă, halat de baie moale. Da, toate acestea chiar și atunci când închiriezi.

Tema investiției în sine este poate cea mai dificilă temă pentru mine, atunci când vine partea cu aplicarea teoriei. Totul înțeleg, cu totul sunt de acord, dar când trebuie să aleg între a pune o sumă de bani la ciorap, la al meu sau al Ilincăi, și între a o investi în mine, în interiorul meu se declanșează niște procese, originea cărora încă nu am depistat-o. Femeile din familia mea (pe care le-am cunoscut) nu au fost și nu sunt așa. Mama, de exemplu, în timpul Uniunii Sovietice, dacă reușea să găsească vreun parfum franțuzesc (parfum, nu apă de parfum sau apă de toaletă), putea să dea și tot salariul pe el, fiind foarte conștientă de ce face. Mama, în general, în acest sens este o sursă inepuizabilă de istorii despre cum poți fii extrem de elegantă, când în magazine bate vântul, iar tu nu ești nici membră de partid și nici soție de membru de partid.

Eu, în schimb, sunt exemplul perfect de femeie care știe întotdeauna cum trebuie să facă, dar nu face sau face, ca mai apoi să se pedepsească pentru prea multă iubire de sine. „Copiii de prin sate nu au cu ce merge la școală, iar tu îți cumperi cizme noi/palton nou/geantă nouă? Serios?” sau „Mai bine gândește-te cum ai s-o duci la pensie, nu cum să-ți coși o rochie nouă. Când ai să fii fără dinți în gură, n-o să-ți mai trebuiască rochie”, sunt doar o parte din dialogurile din capul meu, atunci când sufletul cere o porție nouă de investiții materiale.

Deși în ultimii ani m-am convins că felul în care te simți în interior, este desenat pe față, iar o față, îngrijită cu produse bune și curățată sistematic de mâini pricepute, alimentează și mai mult starea de bine din interior, de câte ori citesc vreun articol sau interviu cu specialiști care spun că ereditatea este totul și e suficient să te ungi pe față cu cea mai banală vazelină, o parte din mine jubilează. Haha, vezi, VAZELINA face minuni! Lasă tu mofturile cu cremele bune.

Un corp tonifiat, sănătos, alert îți transformă viața cardinal. Am simțit-o pe pielea mea, deci o spun în cunoștință de cauză. Iar o viață activă, pe care corpul o trăiește din plin, îți dă și mai multă energie ca să menții sănătatea corpului. Așa e și cu educația, cu spațiul în care dormi și lucrezi, cu hainele pe care le porți. Toate aceste părți componente ale cotidianului nostru ne influențează calitatea vieții într-un mod pe care nici nu-l bănuim. Cu toate că știu toate astea, fiecare decizie în favoarea mea și a calității vieții mele, mi se dă greu. Uneori foarte greu.

Îmi trece prin gând, că undeva, în adâncurile mele, trăiește o femeie oropsită, trecută probabil prin ororile războiului, foametei, deportărilor, lipsurilor incompatibile cu viața, care are o frică patologică de revenirea acelor timpuri, și care stă de-a gata, cu bocceluța în prag, în caz că vin s-o ridice noaptea. Viața ei este o frică interminabilă, în care nu e loc pentru preocupări ce țin de investiții în lucruri ce nu sunt legate direct de supraviețuire. De unde a ajuns această femeie în psihicul meu, ce legătură are cu mine, cine este – habar nu am acum. Tot ce știu este că ea are o influență asupra mea în niște situații precise, legate de lucruri precise.

De când am început să fac terapie, descopăr în mine pământuri pe care picior de om nu a călcat, sub-personalități pe care acum le deslușesc destul de bine, deși nu pe toate. Am descoperit că sunt situații în care nu mă simt stăpână pe deciziile mele, în care înțeleg că am luat un credit de încredere, pe care va trebui să-l restitui cu o dobândă foarte ridicată. Totodată, procesul acesta de cunoștință cu toate personajele care trăiesc în interiorul meu, este, pe cât de dificil, pe atât de curios. Când începi să pătrunzi în această casă, unde fiecare odaie e ocupată de câte un chiriaș cu drept de vot, nimic nu mai este la fel.

O simplă discuție, pornită de la o cremă-contur pentru ochi, m-a pus față în față cu o parte din mine pe care încă o descopăr – o femeie care a apărut cândva, deoarece aveam nevoie de prezența ei. Această prezență, însă, este acum irelevantă și chiar indezirabilă. Trebuie s-o conving să se relaxeze, să se odihnească și să nu mai trăiască în frică. Oricum, în 2018, în această parte a lumii, abilitățile ei de supraviețuire au puțin sens.

 

Foto: Anastasia Danilova

 

 

 

Din viață

La singure cum?

Săptămâna viitoare plec la o conferință la Bruxelles. Cu această ocazie, îmi cos o rochie neagră, clasică. Colegele râd. „Precis îți vei întâlni acolo dragostea vieții și vei rămâne”. Râd și eu. Mi-am întâlnit deja „dragostea vieții” la Bruxelles, exact cu doi ani în urmă, zi în zi, oră în oră. Peste o zi făceam casă împreună. Genunchii îmi tremurau, dar nu fugeam. Nu a fost cea mai înțeleaptă decizie. Acum scriu și râd. E prima dată când râd de această poveste. Am citit recent că, dacă ajungi să poți râde de situațiile neplăcute prin care ai trecut, de relațiile în care te-ai dizolvat și care te-au mâncat pe dinăuntru, de prostia și slăbiciunea ta, înseamnă că te-ai lecuit.

Scriu și râd.

Eu de multe m-am lecuit și am intrat râzând în cel de-al 37-lea an de viață. Simt că anul ăsta va fi anul în care voi învăța să o iau mai ușor, să mai iau pe mine mai puțin în serios, deși niciodată nu am suferit de prea mare auto-importanță, să mănânc mai multe mere și mai puțină carne, să mă bucur de toate lucrurile pe care le am și să fac doar ceea ce-mi aduce plăcere, chiar dacă asta ar fi un anti-trend absolut printre oamenii din jur.

Starea asta de a trăi în ritmul corpului și spiritului meu e atât de nouă pentru mine! Până acum erau doar cuvinte pe care le citeam. Uneori chiar mă enervau. „Care ritm, bre? Lumea fierbe, nedreptatea ne înghite, gloria ne așteaptă! Trebuie să luptăm, să mergem înainte!” Până la primul stâlp de care te lovești cu capul, pentru că erai prea ocupată cu urmărirea țelului și nu vedeai pe unde mergi.

Moale. Râs până la lacrimi. Raze de soare. Albastru, mult albastru. Galben. Mâinile în buzunare, și nu pe lucruri, timp, emoții străine. Trezire fără alarmă. Apă curată. Contemplare. Iubire fără invadare a tuturor porilor persoanei iubite. Așa au trecut primele două săptămâni de 37 de ani. Și totul abia începe.

La singure cum?