Browsing Category

Părțile corpului

Părțile corpului

Cum #zero_martie s-a transformat în #zero_aprilie

Azi a început a șaptea săptămână în care nu beau alcool, nu mânânc zahăr și mă abțin de la aluat.

Dorința de a continua acest stil de alimentație a venit de la sine – mi s-a părut cumva straniu să încep de pe 1 aprilie să mănânc dulce și să beau alcool, de pacă nimic nici n-a fost. De aceea, #zero_martie s-a transformat, organic, în #zero_aprilie.

Dacă aș rezuma această experiența la o propoziție, ar fi – „De șapte săptămâni, stilul meu de viață s-a schimbat fundamental”.

Cum e #fără_zahăr?

Sinceră să fiu, am avut câteva tentative de împăcare cu deserturile, mai ales în cele 3 zile la Istanbul, unde am fost după #zero_martie.

Și da, am gustat câte puțin din ceea ce-mi făcea cu ochiul. Atunci am descoperit că mă deranjează gustul care persistă în gură după alimentele dulci.

Altă descoperire a fost că dorința de a gusta venea, în primul rând, de la estetismul prăjiturilor, de la cât de bine arătau, de la felul în care erau aranjate pe mici rafturi de sticlă în restaurantul hotelului în care am fost cazată la Istanbul.

Acum, de exemplu, sunt la Kiev, într-un hotel cu mult mai simplu, în care prăjiturile sunt înghesuite pe farfurii, într-un restaurant de un kitsch post-sovietic, atât de drag în regiunea noastră, încât dorința mea de a le gusta este înnăbușită din fașă.

Ochiul se bucură, gura cere – e despre dulce.

Lifehack: dacă sunteți la început de cale #fără_zahăr, evitați locurile unde puteți să vă întâlniți, ochi în ochi, cu deserturi frumoase. Apropo, frumoase nu întotdeauna înseamnă delicioase.

Deseori sunt întrebată ce fac atunci când mi-e foarte poftă de dulce. În primul rând, deja nu-mi mai este foarte poftă. Sunt, însă, zile când simt că vreau altceva decât apă sau fructe, ceea cu ce înlocuiesc, de obicei, deserturile. Atunci mănânc migdale, răchițele uscate și caise uscate. Dar cu măsură – o lingură de răchițele, o lingură de migdale, trei caise uscate. Și, desigur, ciocolata neagră este salvatoare.

Bine de știut: majoritatea ciocolatei negre care se vinde în Chișinău are zahăr. Cea mai inofensivă în acest sens este ciocolata Vivani 99% cacao. Ea conține mai puțin de un gram de zahăr la 100 de grame de ciocolată. În Chișinău o găsiți cu aproximativ 50 de lei, inclusiv în magazinele Nr.1.

Cum e fără aluat?

Cu abținerea de la aluat a fost neașteptat de simplu. M-am limitat la cel mult două felii de pâine integrală la micul-dejun. La Istanbul mi-am permis câte un simit (covrig turcesc cu susan) în fiecare dimineață (în total trei).

Altă descoperire pe care am făcut-o este că, odată ce scoți din meniu alimentele față de care ai cea mai mare slăbiciune, rămâi fără pofte. Îmi pare logic. Această nouă realitate îți creează spațiu pentru un regim alimentar echilibrat.

Din moment ce am exclus copturile și alte deserturi, și pâinea în abundență, am început să mânânc legume dublu, să beau apă în cantitate dublă, să nu simt foame la fiecare 2-3 ore și să mă concentrez pe altceva decât gândul „ce aș mai mânca bunișor?”.

Toate acestea m-au adus, natural și lin, la o altă etapă – postul intermitent sau, cum e cunoscut în toată lumea – intermittent fasting.

Ce este intermittent fasting?

Intremittent fasting sau postul intermitent este regimul alimentar în care se face o pauză de minimum 12 ore între ultima masă a zilei și următoarea masă.

Postul intermitent poate fi ținut în câteva moduri, eu am ales varianta 8/16, ceea ce înseamnă că mânânc într-un interval de 8 ore și fac o pauză de 16 ore până la următoarea masă.

Mai multe, însă, despre postul interminet voi scrie într-un articol separat.

Cum e fără alcool?

Dacă, acum două luni, cineva mi-ar fi spus că aș putea merge la o zi de naștere sau altă petrecere dedicată unei sărbători, la care se bea vin bun sau spumant brut, iar eu voi sta cu paharul de apă în mână și oricum mă voi simți bine, voi râde, voi face glume, voi dansa, voi participa la discuții – nu aș fi crezut.

Până nu demult nu-mi puteam imagina o petrecere sau, pur și simplu, o întâlnire între amici sau prieteni dragi, unde să nu se bea alcool. Astfel de idei îmi păreau absurde, mă băgau într-o stare de plictiseală extremă și simțeam chiar cum îmi adie a miros de spital sau azil de bătrâni. Nu înțelegeam eu asta și gata.

Lucrurile, însă, se schimbă. Și în aceste schimbări e ascunsă frumusețea vieții. Și tenul luminos, și dispoziția bună, și energia, și vitalitatea.

Ce schimbări mai aduc cu sine renunțarea la alcool și zahăr?

Odată cu schimbarea obiceiruilor alimentare, există riscul să ne îndepărtăm de oamenii cu care cândva ne plăcea să petrecem serile la o sticlă de vin, bere, vodcă sau la o ceașcă de ceai cu tort.

Aceste schimbări de mediu sunt, însă, normale și chiar sănătoase, mai ales în cazul în care alcoolul și/sau zahărul s-au transformat în probleme care ne influnețează simțitor de negativ viața.

Vestea bună e că întotdeauna poți să găsești oameni care sunt pe aceeași lungime de undă cu tine, cu atât mai mult în epoca rețelelor de socializare. Oameni cu care să construiești relații noi, într-un context nou. Concret pentru mine, în acest sens nu s-au schimbat multe – în cercul meu de prietene și prieteni cu care comunic cel mai des, se bea moderat, iar absitența este respectată.

Și mai departe…?

Nu voi exagera, dacă voi spune că o mică(mare) schimbare a obiceiurilor alimentare îți poate schimba viața fundamental, începând cu felul în care te simți când te trezești dimineața și terminând cu cercul social în care (poți să) ajungi.

Toate acestea contribuie direct la îmbunătățirea calității vieții și deja după depășirea perioadei în care se manifestă efectele secundare ale renunțării la zahăr, începi să simți că viața nu va mai fi aceeași, dacă continui în același ritm.

Decizia de a nu mânca zahăr, aluat și a nu bea alcool mi-a venit spontan, fără vreun plan pe termen lung și fără așteptări prea mari.

Însă ceea ce s-a întâmplat în acest timp, m-a făcut să înțeleg (e una să citești asta în fiecare zi, cu totul alta e să o simți) cât de mult contează ceea ce mâncăm și bem, și cât de mult ceea ce ajunge în tractul nostru digestiv influnțează felul în care ne simțim, fizic și moral, felul în care arătăm, viteza cu care gândim și energia pe care o avem pentru viața de zi cu zi.

Mai departe vin lucrurile și mai interesante. Despre ele, în următoarele postări.


Foto: Paulo Evangelista/Unsplash

#farazahar
Părțile corpului

Vreau să trăiesc cât o cioară.* De ce #fără_zahăr?

Mâine se împlinesc patru săptămâni de când nu consum zahăr adăugat (alături de alcool și aluat). Nu este prima dată când trec prin perioade de abstinență, aceasta, însă, e cea mai lungă.

Cele mai dese întrebări care mi se pun este cum rezist, ce fac când mi-i poftă de ceva dulce (de cele mai multe ori se are în vedere prăjituri/bomboane, ciocolate), dacă vreau să renunț la zahăr pentru totdeauna și de ce fac asta.

Voi răspunde la toate întrebările, aici și pe Instagram.

De ce am decis să nu consum zahăr?

Despre slăbiciunea pe care o am pentru dulciuri am scris de câteva ori pe blog. Apogeul a fost acum 3 ani, când i-am făcut o scenă Ilincăi, deoarece mi-a mâncat coșulețul cu cremă. Așa am înțeles că am o problemă pe care ar fi bine s-o rezolv.

Atunci a fost prima dată când am renunțat conștient la zahăr pentru două săptămâni. Asta m-a ajutat să mă uit mai calm la dulciuri.

Între timp și peste ani, am scăpat de 10 kg. S-a schimbat felul în care arăt și cum mă simt. De aceea am crezut că pot deja să-mi permit orice și am început să mănânc iar dulce. Mai calm decât până în 2016, dar nu exclud că aș fi putut merge mai departe.

Simplu și pe scurt – eram dependentă de zahăr. Când am realizat asta, am început să privesc cu alți ochii inelele cu cremă de migdale. Nu mi-a plăcut deloc gândul că sunt un om care nu-și poate stăpâni slăbiciunile.

Alt motiv este că trecerea anilor îmi aduce o claritate tot mai mare asupra ceea ce mânânc. Gândurile mele tot mai des se îndreaptă spre o conștientizare a impulsurilor mele alimentare, spre analizarea momentelor în care vreau să mă năpustesc asupra unui tort cu multă-multă cremă. E tortul ceea de ce are organismul meu nevoie sau poate nevoia e în altă parte și nu e nici măcar a organismului?

Un alt motiv este intenția de a avea o viață sănătoasă, în care să mă pot bucura de un corp care să funcționeze bine și să arate bine. Or, zahărul nu este un prieten bun în acest caz. El e mai degrabă tipul cela dubios care de fiecare dată te convinge să mergi în locuri periculoase unde se întâmplă lucruri stranii și palpitante. Poate nu vei păți nimic, nici prima și nici a cincea oară, și vei muri la adânci bătrâneți, dormind în patul tău, dar poate că vei fi înjunghiat/ă la a treia escapadă. Eu zic că e mai bine să nu te legi cu oameni dubioși. Iar dacă deja ai făcut-o, să încerci să scapi de ei. Așa e și cu zahărul.

În fragedă tinerețe, care la mulți se întinde hăt după 40 (deși corpul este de altă părere) tindem să credem că vom fi veșnici. Că nimic nu ne va lua, că nu vom ajunge ca părinții noștri, că bolile din familie vor decide să ne înconjoare etc. Vine însă o zi, în care înțelegi că de unele lucruri poți să fugi… numai dacă fugi. Și ar fi bine ca această zi să nu vină la 50 de ani. La mine ea a venit pe la 35.

Eu vreau să fac tot ce îmi stă în puteri pentru a nu-mi impune organismul să ducă povara eredității, unde e loc de cancer, de hipertensiune, de obezitate, de diabet, de ciroză (nu de la alcoolism). Probabil nu voi scăpa de toate, acum nu am de unde ști. Ceea ce știu însă e că deja sunt prima femeie pe linia maternă din ultimele câteva generații care nu suferă de supraponderabilitate după vârsta de 35 de ani. Eu am revenit la kilogramele și la energia de la 20 de ani și asta, inclusiv, datorită reducerii considerabile a consumului de zahăr.

Mama uneori râde și spune că vreau să trăiesc cât o cioară. Da, vreau. Cât o cioară destul de sănătoasă la 100 de ani. Și dacă pentru asta va trebui să exclud zahărul, o voi face. Pentru că pot.

*e vorba de o cioară mitologică, care cică ajunge la 300 de ani, pentru că, în realitate, ciorile pot ajunge maximum la 70 de ani.

#farazahar
Părțile corpului

#fără_zahăr și de ce este atât de greu fără el

De mai mult de trei săptămâni nu consum zahăr. A fost o decizie aproape că spontană, motivată de câțiva factori, dar mai ales de cel că am început iar să mănânc prea mult dulce, foarte relaxată după ce am pierdut (efectiv, pierdut) în ultimii doi ani în jur de 10 kg. Intrasem într-o zonă periculoasă, cea din care, de obicei, ieși cu +30 kg și depresie – zona „Mie deja nu mi se poate întâmpla nimic. Sunt invincibilă. Sunt Regina Universului. Și Frumuseții” (evident).

Despre istoria relației mele dramatice cu zahărul am început să scriu acum trei ani, când am decis pentru prima dată să mă iau în mâini și să nu mai consum zahăr două săptămâni.

Mi-a fost foarte greu. Primele zile eram atât de nervoasă, încât îmi sărea țandra de la orice. Dar atunci nu mi-a venit în cap să mă informez, ca să înțeleg prin ce procese trece organismul meu din moment ce nu mai primea ceva ce i-a folosit mai mult de 30 de ani! (De fiecare dată mă minunez câtă ignoranță poate încăpea într-un om, inclusiv în unul destul de inteligent.)

Chiar dacă primul episod de abstinență nu a adus cu sine și decizia de a refuza definitiv zahărul, această experiență m-a ajutat să-mi ajustez consumul, ceea ce înseamna – ceai, cafea, compot fără zahăr, copturi făcute acasă cu jumătate din cantitatea de zahăr cerută de rețetă, excluderea bomboanelor de tot felul, limitarea apariției prăjiturilor și torturilor în casă etc.

După un timp în care nu folosești zahărul, gusturile se schimbă – tot ceea ce îți părea potrivit de dulce până atunci, după îți pare extrem de dulce. Acesta este efectul lipsei de zahăr, care, paradoxal, nu ne permite să simțim gustul dulce natural. Astfel, după câteva episoade de abstinență, dulcele obținut cu zahăr se transformă într-un gust aproape că neplăcut sau, cel puțin, straniu de lipicios. Deci, dacă vreți să scăpați de tirania zahărului, dar simțiți că nu sunteți în stare să rupeți cu el din prima, făceți-o treptat – cu fiecare „post al zahărului”, dorința de dulce va scădea.

Aici probabil trebuie să aduc câteva explicații științifice, care ar face mai clar de ce ne este atât de greu să renunțăm la zahăr – zahărul funcționează ca un drog. Numeroase studii au arătat că zahărul influențează creierul în același mod în care o face nicotina, cocaina și morfina.

Zahărul activează zona creierului care eliberarează dopamină în sânge. Aceeași parte a creierului răspunde consumului de heroină și cocaină. Dopamina mai este cunoscută ca fiind hormonul fericirii. Țineți minte stările de euforie pe care le-ați avut, băgând în gură o lingură plină cu cremă de ciocolată sau altă perversitate culinară dulce și cremoasă? Dopamina era de vină.

Respectiv, consumând zahăr, frecvent și în cantități mari, creierul devine tolerant la el și, ca urmare, cere doze tot mai mari, pentru a-și procura efectul de plăcere, produs de eliberarea dopaminei.

De aceea, după consumul de zahăr „regulat și cu plăcere”, sevrajul este o experiență complicată, care, de cele mai multe ori, vine cu efecte secundare. Acestea durează de la câteva zile, la câteva săptămâni.

E important să știți asta, ca să vă pregătiți moral că nu va fi ușor. Dar nici imposibil nu va fi.

Cele mai frecvente efecte secundare sunt durerile de cap, greața, oboseala, slăbiciunea, tremorul, irascibilitatea, indispoziția, probleme de somn, lipsa de concentrare. Eu am trecut aproape prin toate. De data aceasta, de exemplu, în primele câteva zile am avut dureri de cap, stări de oboseală și grețuri matinale.

Cum e mai bine, totuși, să renunțăm la zahăr – treptat sau deodată? Am citit opiniile multor nutriționiști care spuncă cel mai bine e să tăiem de la rădăcină – o dată și… pentru totdeuna (cel puțin, un „totdeuna” de câteva săptămâni.

Dacă vă decideți să mergeți pe această cale, specialiștii spun că ar fi bine, pentru început, să renunțați la tot ce este dulce – inclusiv fructe, chiar dacă acestea nu conțin zahăr rafinat. Trei zile de astfel de regim și pofta de dulce se va dilua.

Acesta a fost și experiența mea de acum 6 ani, când, fără să intenționez conștient să renunț la zahăr – după trei zile în care am mâncat doar proteine (a fost dur de tot) – dorința mea de dulce descrescuse considerabil. Acela a fost primul pas spre ceea de ce sunt în stare acum.

Cum de trăit mai departe? Dacă vă intersează, pot scrie despre asta data viitoare.

Părțile corpului

#zero_martie: a treia săptămână

A treia săptămână a lui #zero_martie a adus cu sine, pe de o parte, stabilitate (nu a mai trebuit să lupt cu poftele), iar pe de altă parte – schimbări majore în regimul meu alimentar, dar și în viață, în general.

Dar să le luăm pe rând.

Organismul și psihicul meu s-au adaptat situației – ambii știu că zahăr nu vor vedea și au renunțat să îl caute. Mai mult, au renunțaat să-l coloreze în cele mai pozitive culori și să emită dovezi că fără el departe nu voi ajunge. Sau chiar dacă voi ajunge, creierul meu va fi pe jumătate uscat.

Cu alcoolul deocamdată e simplu. Atât timp cât nu ies serile la petreceri sau întâlniri cu prietenii, alcoolul nu reprezintă o ispită. Acasă nu mai cumpăr vin. Înainte o făceam din două motive – primul era asocierea cu viața de femeie inteligentă și citadină, care seara, după o zi de activități, își toarnă un pahar cu vin (atenție, eu am chiar și pahar cu numele meu gravat de la Purcari!) și soarbe din el, imaginându-și astfel că are o viață împlinită, în care își poate permite multe.

Al doilea motiv are, la fel, legătură cu femeia citadină și inteligentă, dar cu probleme emoționale, care și le rezolvă cu alcool. Or, unul dintre răspunsurile mele anxietății a fost dintotdeauna vinul (uneori și băuturile mai tari) și țigările. Acum am început să caut și să adopt alte căi de gestionare a stresului și anxietății. Partea bună este că în epoca în care am intrat, modelul femeii bine cu sine este absolut diferit de cel cu care am crescut – acum ea este zen, sănătoasă, cu o dezvoltată conștiința de sine, minimalistă în porniri și stil de viață. Această schimbare de perspectivă îmi este de mare ajutor.

Cu aluatul e aceeași poveste – în afară de câte o felie-două de pâine integrală pe zi sau, foarte ocazional, o jumătate de felie de pizza pe blat subțire (când nu mai este altă mâncare, de obicei, la întâlniri de lucru), aluatul a ieșit din meniul meu (cândva nu trecea o zi fără vreun covrig cu semințe sau cașcaval). Azi, de exemplu, am fost la o întâlnire semi-formală, cu cafea, la reprezentanța unei țări la Chișinău, unde în fața mea era o farfurie cu niște biscuiți cu migdale, care arătau absolut delicios. Nici n-am clipit.

Deci, până aici – toate bune.

Partea neașteptată sunt schimbările care au venit natural odată ce m-am obișnuit cu lipsa zahărului, alcoolului și aluatului – mănânc mai puțin, nu mai simt necesitatea gustărilor între mese, nu mă mai gândesc „ce-aș mai mânca oare bunișor acum?”, cantitatea de apă băută a crescut considerabil, starea emoțională generală este stabilă, cu semnul plus (nu mă mai aruncă în stări de neliniște sau tristețe profundă, pe care le înăbușeam fumând). Pot spune chiar că am intrat într-o fază nouă, cea în care percep viața mai clar, culorile ei au devenit mai intense, iar mintea mea mai ascuțită și mai limpede. În plus, am făcut și unele progrese în găsirea locului meu în spațiu și timp, loc de care am grijă să nu-mi fie poluat. Dar aici m-a ajutat mult și psihoterapia pe care o fac de mai mult de un an.

Ca urmare a acestor modificări de comportament alimentar, am decis să trec la un nivel nou – postul intermitent sau intermittent fasting.

Dar despre el data viitoare…

Foto: Benjamin Wong on Unsplash

Părțile corpului

#zero_martie: a doua săptămână

Într-o criză de mod sănătos de viață, care m-a apucat pe la sfârșitul lui februarie, am decis că în martie voi face o pauză de la aluat, zahăr și alcool.

Nebănuite sunt, însă, căile psihicului nostru, și ceea ce, inițial, trebuia să fie un soi de detox și o metodă de a scăpa fix de 3 kg, s-a transformat într-o analiză a propriului comportament alimentar.

Deodată recunosc – am călcat pe alături.

Prima dată pe 8 martie, când am organizat o serată feministă și am băut mai mult vin decât „așa ca la împărtășanie”, cum planificasem în ajun. Am băut pentru că am fost influențată de situație; pentru că în mine au mai rămas urme de convingere că pentru a mă relaxa am nevoie de un pahar de roșu; pentru că într-un colț al creierului meu persistă ideea că o petrecere nu e petrecere, dacă e fără alcool.

Mi-a fost mai bine de la vin? Nu. Până la vin mă simțeam bine, deși puțin agitată după Marșul de 8 martie. După ce am băut nu s-a schimbat nimic, în afară de faptul că s-a adăugat oboseală.

A doua oară am calcat pe alături a doua zi. Un prieten s-a stins din viață. Căutam remedii la șocul pierderii. M-am plimbat prin oraș. M-am bucurat de soare. Am luat prânzul într-o cafenea. Seara, la un eveniment într-un local, mi-am comandat o bere. Speram să mă deconecteze de la duere sau, cel puțin, să mă ajute să-mi creez o iluzie în care să mă bag. Că totul e ca de obicei. Nimeni n-a murit. Totul e ok. Nimic însă nu s-a produs. În afară de faptul că m-am abonat la toaleta localului.

A treia oară a fost după înmormântare, la masa de pomenire. Am făcut-o automat. La fel cum în regim automat mi-am trimis în gură trei bucăți de plăcintă cu măr. Trebuia să fac ceva. Să-mi ocup mâinile cu ceva. Să nu am timp și spațiu să realizez unde mă aflu și ce-s cu sarmalele astea aburinde în fața mea. Dar vinul, despre care știam că e bun, nu avea niciun gust. Nimic nu avea gust. Am lăsat chelnerul să-mi toarne al doilea pahar, în speranța că voi ajunge în starea ceea de beatitudine, când ești una cu universul și îți pare că vezi dincolo de viață și de moarte. Dar n-am ajuns.

Atunci am înțeles că alcoolul și mâncarea, ca remedii contra durerii sufletești sunt, vorba ceea, tak sebe.

Ele nu ajută.

Am revenit la ele din obișnuință. Și deoarece am fost influențată de toate filmele în care personajul meu favorit, în vreun moment dramatic al vieții lui, își turna câte un pahar de ceva și privea în gol.

Chiar dacă nu voi scăpa de cele 3 kg, care mă incomodează în acest moment al existenței, mă bucur că în doar două săptămâni am reușit să descopăr că necesitatea de a bea alcool este indusă de mediu, situație, asocieri, dorința inconștientă de a imita comportamentul unor personaje sau persoane care au valoare în ochii noștri.

Printr-o simplă acțiune de conștientizare și analiză rapidă a ceea ce vrei cu adevărat, ajungi să înțelegi că nu de un pahar de vin ai nevoie acum, ci de siguranță, iubire, apartenență…

Va urma…

Foto: Pineapple Supply Co./Unsplash

Părțile corpului

Trei căi de ajutor pentru când e insuportabil de greu

Chiar dacă ni s-a promis că totul o să fie bine, în viață nu e chiar așa. Bine o să fie, dar nu în fiecare zi. Uneori, multe zile la rând bine n-o să fie. Sau binele va fi relativ.

Chiar dacă uneori ne mai gândim că poate mai bine nu ar continua, viața noastră continuă. Indiferent de condiții sau de durerea sufletească. Cum să continuăm să trăim sau să re-începem să trăim, când am pierdut pe cineva drag sau când o parte din lumea noastră s-a ruinat?

Eu am câteva căi de a regăsi viața în mine și în corpul istovit de durere, pe care am ajuns intuitiv. Azi voi scrie despre cele mai blânde, pe care le numesc terapii corporale. Pentru acestea nu e nevoie de nimic, în afară de corpul pe care îl aveți.

Auto-masajul

O tehnică care cândva m-a salvat. Când prima dată, după o perioadă îndelungată în care mă pierdusem și habar nu aveam cine sunt și încotro s-o apuc, am început să-mi masez tălpile și palmele, niște gesturi care mi-au venit spontan într-o seară înainte de culcare, m-am simțit. Nu mai eram un boț de fire arse, devenisem ceva, cineva, pe care o simțeam între degetele mele. Tot haosul în care mă transformasem, se disipase. Prindeam contur. Formă. Simțeam cum sângele se întoarce în mine. Emoțiile. Aveam o inimă care bate. Un corp care respiră. Eram viață. Conștientizarea propriei existențe, prin simțirea pielii și cărnii care menține această existență, poate fi salvatoare.

10 minute de auto-masaj îți destupă toate căile prin care circulă energia în corp, îți energizează creierul, îți aduce vitalitate, te reconectează la centrul ființei tale și îți îmbunătățește somnul.

Meditația

Când spun meditație, spun relaxare totală, concentrare pe respirație și ascultarea corpului din interior. Nu trebuie să faceți nimic complicat sau deosebit, e suficient să vă așezați comod, dar cu spatele drept, pe scaun sau la podea, să închideți ochii și să lăsăți gândurile să plutească, fără să vă agațați de ele. Simțiți-vă corpul, fiecare centimetru din el, urmăriți-vă respirația, iar dacă ați conștientizat că vă împotmoliți în vreun gând, reveniți la corp.

5-10 minute de meditație te reechilibrează așa cum nu ți-ai fi putut imagina, îți luminează fruntea, îți deschide mintea, te reconectează la viața corpului în care trăiești și cu pământul care te ține. Este ca o întoarcere la sursă (și nu e deloc izoteric ceea ce scriu), acolo unde nu există început și sfârșit, nici moarte, nici pierdere.

Yoga

Am ținut piept ani la rând modei de a face yoga, deși elemente din ea am făcut de câte ori mergeam la stretching. Nu sunt pregătită pentru yoga, spuneam. Acum sunt. De câteva săptămâni practic yoga acasă, dimineața, urmând lecții pe youtube. Calitatea vieții mele se schimbă. Anxietatea, care diminețile mă copleșea, dispare. Mintea devine mai limpede, limitele ei parcă se dilată, apare o ușurință din interior, dar, totodată, tălpile capătă o mai mare forță de a se ține pe pâmânt. Extraordinară senzație.

Experiența de a-ți simți și a-ți trezi corpul prin mișcări de deschidere, aduce aer în fiecare celulă, împământează, echilibrează și, probabil, esențialul în perioadele dificile, te reconectează cu propria existență, prin corp.

20 de minute de yoga în fiecare zi, pot readuce fluxul vieții acolo unde acum e un pustiu sau uragan.

***

Ceva timp în urmă, apelam la alte forme de vindecare – vin, țigări, uneori petreceri, ca să pot uita, apoi – deconecta.

Veți citiți asta în orice articol despre modul sănătos de viață, dar eu oricum o voi scrie și aici, deoarece am trăit-o pe pielea mea – alcoolul și fumatul nu ajută pe termen lung. Nivelul de anxietate crește, suferința se amplifică, viața devine un șir de zile pe care trebuie cumva să le treci. Sensul se pierde. Ne separăm de corp, îl pedepsim. Și asta nu e foarte înțelept.

Numai grija și tandrețea față de sine, de corpul pe care îl avem, reconectarea cu el și cu tot ceea ce suntem, ne poate ajuta să ieșim din pierderi și suferință.

Pentru început, e suficient să vă neteziți cu o mână, măcăr și pe obraz.

Aveți grijă de voi.

Foto: Val Vesa /Unsplash

Părțile corpului

#zero_martie: 1 săptămână

Cu o săptămână în urmă am intrat în luna #zero_martie – o lună fără zahăr, alcool și aluat. Ideea acestei provocări mi-a venit din câteva motive:

Am observat că mă închei mai greu la blugi, iar două rochii cusute anul trecut mă cam strâng;

Am început să mănânc mai mult dulce decât obișnuiam în ultimii doi ani.

Mâncam destul de multă pâine, mai ales albă. Un timp îmi părea floare la ureche, deoarece am ajuns la greutatea pe care o aveam la 19 ani, însă neglijasem faptul că metabolismul meu nu mai este cel de la 19.

Conștientizarea că mă lăsasem pe tânjală, îmi crea disconfort. Chiar să nu fiu în stare să mă țin în mâini?

În luna decembrie practic nu a fost zi în care să nu beau câte un pahar de vin. Uneori două. Iar în preajma sărbătorilor – toate trei, patru, cinci. Organismul meu suportă bine alcoolul, în general. Ficatul este ok. Dar nu vreau să iau aceste lucruri ca pe ceva veșnic și gratuit. În plus, numai gândul că aș putea într-o zi avea o față pe care să fie urme de dragoste de alcool, mă face să vreau să renunț la el într-o clipă și pentru totdeauna.

Să înțeleg mai bine ce nevoi alimentare am și cum funcționează poftele mele, ca să le pot gestiona.

Primele două zile de abținere au trecut relativ ușor, deși cu dureri de cap, ceea ce mi s-a părut ciudat, deoarece din adolescență capul nu prea mă doare. Am fost mai atentă să beau suficientă apă, deoarece uneori durerile de cap pot apărea în rezultatul deshidratării, dar nu m-a ajutat.

A treia zi, obosită de durerea de cap, am decis să experimentez – presupuneam că durerea ar fi putut fi cauzată de schimbarea bruscă a felului în care organismul meu era obișnuit să funcționeze. Cu ceva dulce. De aceea, am căutat printre toate ciocolatele din casă cele câteva pătrățele cu 70% cacao și doar 6 grame de zahăr la 100 gr de produs. Le-am mâncat. Așteptam miracolul.

Intensitatea durerii a scăzut, însă nu a dispărut.

Greșeala nr. 1 – să încetez brusc să dau organismului ceea cu ce el era obișnuit. Schimbările ce țin de felul în care funcționăm trebuie făcute treptat.

A patra zi a început ok. Dimineața mâncam un bol de salată de fructe, amestecată cu ovăz opărit (terci fiert nu pot mânca), apoi brânză, ou fiert, ceai. Ca de obicei, doar că fără bucățica de „bunișor” cu care îmi plăcea să închei orice mic-dejun.

Era luni. O zi încărcată. Pe la 11:00, la birou, mi se făcuse foame. Am mâncat cele câteva inimioare de curcan, pe care le aveam la pachet. La 14:00 eram deja în altă parte, la o ședință mai oficială. Între timp, nu mâncasem nimic, nemaivorbind de un prânz complet. De aceea, când am ieșit de la ședință, m-am oprit la coffee-break-ul oferit de organizatori. Erau doar plăcinte, tăiate felii subțiri, și un fel de prăjitură. Eram lihnită, dar tot judecam, de aceea am ales plăcinta cu brânză, mi s-a părut că are mai puțin aluat. Mi-am luat trei felii și le-am înghițit pe loc. Și pentru că acolo unde a fost făcut un păcat, se face și al doilea – seara am fost la mama, care, sub ochii și nasul meu, a scos din rolă, pe la 22:00, un chec de mai mare frumusețea. Foarte conștientă de ceea ce fac, am tăiat o felie și am mâncat-o.

Greșeala nr. 2 – să nu-mi fac timp pentru o pauză în care să mânânc și să nu am cu mine gustări care să corespundă regimului meu alimentar.

Următoarele zile, cu cele două greșeli asumate și soluțiile găsite, nu mi-a fost greu. Mâncam la timp, nu aveam pofte, nici nu mă gândeam la ceva dulcișor sau la vreun biscuit cu ciocolată. De alcool, în general, am uitat.

Dar iată că aseară, trecând pe lângă o cafenea, în care nu fusesem încă, dar eram curioasă să văd cum e, că tot vedeam pe Social Media fotografii de acolo, am intrat. Mi-am comandat o cafea (eu beau cafea la orice oră din zi), m-am așezat confortabil, am scos telefonul să văd ce se mai întâmplă prin lume. Mă simțeam bine, absorbită de atmosferă și de ziua plăcută pe care avusem. A venit barista, mi-a pus comanda în față.

Pe o tava minimalistă, lângă ceașca de cafea, ulciorașul cu apă fierbinte pentru cafea americană și paharul cu apă, era pus, elegant și tot atât de minimalist, un pătrățel de ciocolată cu lapte. M-am uitat la el, m-am gândit „hm, ce-o să fie dacă o mânânc?” și, fără a mă gândi a doua ora, desfac ambalajul și o trimit în gură. Ciocolată cu lapte, care nu-mi place!

Greșeala nr. 3 – nici nu știu cum să numesc această greșeală… Lipsă de stăpânire de sine, de prezență, de conștientizare a ceea ce fac? Sau poate răzvrătirea împotriva regulilor pe care tot eu mi le impun (imaginați-vă aici un smile).

În concluzie: ceea ce, inițial, trebuia să fie doar o corectare a comportamentului alimentar și debarasarea de 3 kg, se transformă într-un experiment și un proces de autocunoaștere. Dacă până acum descoperisem deja de ce uneori mânânc dulce compulsiv sau de ce brusc mă apuc de fumat, acum încep să descopăr și alte motive care stau în spatele „of, nu m-am putut abține”, dar și a rolului mâncării, dincolo de cel de a ne menține în viață.

Va urma…

Foto: Rachael Gorjestani/Unsplash

Părțile corpului

Ten la 35+

Deseori sunt întrebată ce fac că am un ten atât de curat și luminos.

În primul rând, probabil e vorba de ereditate, deși nu pot veni cu niște dovezi clare.

În al doilea rând, eu dorm. Mă culc până la miezul nopții și dorm opt ore. Uneori, nouă. Sunt un om pentru care somnul e foarte important. Dacă nu-mi dorm orele, nervii îmi sunt întinși ca niște corzi. Devin irascibilă, agresivă, închisă, încep să fumez, nu mănânc. Și fața mea devine ca o felie de pară uscată – vineție, trasă, cu venele de pe frunte pronunțate.

În al treilea rând, îmi curăț tenul la medicul estetist. Nu o dată la trei ani sau o dată pe an, ci o dată pe lună. Deseori aud femei dezamăgite de tratamentele din cabinetele cosmetologice. De obicei, aceste dezamăgiri vin cam peste o oră-două după prima și unica procedură. Niciodată, însă, nu am auzit plângându-se femeile care fac aceleași proceduri mai des.

În al patrulea rând, eu cred în produsele de îngrijire – creme, peeling-uri, serumuri, măști. Nu mă culc fără a-mi curăți fața și a-mi aplica crema și nu îmi încep ziua fără a-mi curăți fața și aplica crema.

În al cincilea rând, în ultimul timp am început să folosesc mai des cremă BB, uneori – fond de ten. Iar atunci când nu uit, aplic corector pentru cearcăne. Cred că asta nu aș fi făcut-o niciodată, dacă nu vedeam cum mă machiază înainte de emisiune Natalia, machioza de la Tv8.

Din produse, după ce am aruncat toate fondurile de ten de 3+ ani vechime, am luat câteva de la Avon, cu scopul de a le testa și a găsi ceea ce mi se potrivește și cu ce aș vrea să rămân pe un termen mai lung.

Deocamdată m-am oprit la un fond de ten matifiant, True Colour Calming Effects, care mi-a plăcut mai mult decât m-am așteptat. Eu, în general, aveam o părere destul de rezervată vizavi de fondurile de ten. Plus, experiența de la tv, unde acestea sunt dense și te simți de parcă fața ți-i acoperită un strat de var.

Avanatejele lui – se întinde ușor, nu e gras și nu creează efectul de tencuială pe față. Tenul arată curat și proaspăt.

Mi-am luat și o cremă BB – Anew Perfect Skin SPF 20. Pe de o parte am luat-o, deoarece folosesc mai des creme BB decât fond de ten. Pe de altă parte – ca să compar de la o zi la alta cu care mă simt mai bine, cu fond de ten sau cu cremă BB? În general, mi-a plăcut această cremă BB. Îmi pare puțin mai densă decât cea din seria Nutra Effects și chiar un picuț mai densă decât fondul de ten.

Avantajul ei, este, însă indicile SPF.

Și cum am mai spus, mi-am luat și un corector pentru cearcăne, True Color Flawless. Se aplică ușor, nu e foarte gras. Însă, deocamdată nu știu dacă am nevoie de el zi de zi. Simt că mai am nevoie de niște recomandări în acest sens.

Și pentru că perfecțiunea nu are limite, mi-am luat și o pudră incoloră pentru finisare, în pulbere, mark.Magix HD. Deși, „incoloră” e un fel de a spune. Pudra, de fapt, este albă, ca amidonul, și are în ea particule strălucitoare extra-fine. Misiunea ei este de a prelungi durata machiajului și a lăsa tenul mat. Atunci când nu uit s-o aplic, această pudră este un lucru foarte bun. Or, cum n-ai da, pe parcursul zilei, mai ales dacă fața e acoperită cu cremă BB sau fond de ten, tenul devine strălucitor și asta nu de la lumina din interior… din păcate.

Ideologia mea în materie de frumusețe e simplă – sunt zile în care sunt ok să ies din casă în cea mai naturală stare a mea, sunt, însă, zile în care vreau să arăt „împachetată” – cu un ten de o culoare uniformă, mat acolo unde e nevoie și strălucitor acolo unde se cere. Dar, în orice zi vreau să am un ten proaspăt – pentru asta dorm, mânânc, mă hidratez și mă strădui să-mi păstrez calmul din interior. Deoarece fără el, probabil numai implanturile în obraji și injectările cu botox te mai pot ajuta, dar eu nu sunt pregătită pentru ele.

Foto: Elena Andronache

Părțile corpului

Mission Y, made in Japan

A trecut ceva timp de când nu am scris nimic despre produse cosmetice, dar iată că a apărut o ocazie bună. De o lună folosesc o serie nouă de produse de la Avon. E vorba de Mission. Ceva nou, foarte nou.

Marea noutate este că această linie este japoneză, adică produsă în Japonia, cu ingrediente japoneze. Mission e împărțită în alte două linii – Mission Y și Mission Eclat. Prima este pentru vârsta de 30+, a doua pentru 40+.

Entuziasmul meu a fost din start mare – în primul rând, din cauza Japoniei, țară foarte apreciată pentru produsele cosmetice, grație inovațiilor și reputației foarte bune în materie de calitate. În al doilea rând – din cauză că este o linie din categoria premium, respectiv, așteptările mi-au fost pe măsură.

Cum încă nu am 40 de ani, dar nici 20 nu mai am, la mine a ajuns linia Mission Y, care constă din patru produse – spumă de curățare, loțiune hidratantă, lăptișor cu esență concentrată și cremă de zi și de noapte. Linia are la bază drojdie fermentată, care are proprietatea de stimula metabolismul celular al pielii. Ca rezultat, pielea devine mai luminoasă și mai elastică.

Produsele se folosesc toate odată, în ordinea pe care am menționat produsele: mai întâi mă spăl pe față și gât (uneori ajung și la zona decoletului) cu spumă, apoi mă masezcu loțiunea, pe care o torn direct în palme, după care mă masez cu lăptișorul, iar pe final – adaug un strat de cremă. După primele două săptămâni, însă, am decis să nu mai folosesc crema dimineața, deoarece pielea mea, care e normală, strălucea toată ziua. Deci, dimineața mă opresc la lăptișor, seara aplic și crema.

Prima dată când am folosit produsele, am trecut printr-un efect de „Wow!” Am simțit la nivel fizic că am schimbat produsele. Pielea e mai luminoasă și mai hidratată. Poate e și vorba de un efect psihologic, dar când mă privesc în oglindă îmi place ce văd.

Ce-mi mai place la Mission este mirosul – e o aromă care abia se simte, caracteristică produselor din gama premium. Or, aroma produselor de îngrijire este unul din factorii decisivi pentru mine și un indicator al calității.

Recipientele se deosebesc și ele de tot ce ați văzut la Avon, plus că toate inscripțiile sunt în japoneză, în afară de numele produsului.

Din tot ce am folosit până acum pentru pielea mea, fie Avon, fie alte mărci, Mission Y este, deocamdată, pe prima poziție, dacă e vorba de îngrijire de fiecare zi.

Ahh, așa și mă mănâncă mâinile să scriu că sunt, practic, îndrăgostită de linia asta, dar încerc să rămân rezonabilă și obiectivă.

Ps: Recomand din suflet. Totuși.

Părțile corpului

Make Up Therapy

Țin minte cum într-o după-amiază, să fi avut vreo 5 ani, mama a venit pe neprins de veste acasă, iar eu nicidecum nu mă dădeam ieșită din dormitorul părinților unde era o oglindă mare. Când am înțeles că nu mă pot ascunde la nesfârșit, mi-am luat inima în dinți și am apărut în fața ei. Așa cred că am învățat să-mi asum. Eram desenată pe față cu creioane colorate. Ochii albaștri, buzele – roșii aprins. De pe atunci mi se trage treaba asta cu buzele roșii, de la creioanele chimice produse de fabricile sovietice.

Make Up Thrapy la 5 ani

Așa m-am machiat eu prima dată.

Mama s-a speriat și m-a certat. Nu de urâțenie, ci de prostia din capul meu, care m-a împins să mă mâzgâlesc cu chimicale pe ochi și gură. Dar ce știam eu atunci despre tabelul lui Mendeleev? Abia aflasem că pentru a fi frumoasă, trebuie să te machiezi.

Make Up Therapy made in USSR

Țin minte toate produsele de frumusețe pe care le avea mama în sertarul din dormitor. Pot și acum să închid ochii și să le numesc. Erau atât de puține în comparație cu ceea ce am eu azi.

Îmi amintesc ce umbre avea. Și pachețelul de hârtie, împăturit de câteva ori, în străfundurile căruia găseai pulbere argintie. Și pasta albastră-sidefie pentru ochi, din ziua când a fost mireasă. Anume așa știam – când a fost mireasă. Și o cutiuță minusculă cu o periuță împietrită, care cândva îi servise de rimel. Și bucățica de creion negru pentru pleoape, din care ieșea un ac. Cu acul făcea liniile subțiri. Așa țin minte. Și fardurile de obraz Chambor, mare import pe atunci.

Eu mă simțeam deosebită, de aceea că mama avea parfumuri franțuzești și farduri de import. Acesta era micul meu secret.

Când am mai crescut, în adolescența timpurie, credeam că cel mai fain lucru din Univers este să poți ieși machiată din casă. Mi se părea că nu este nimic mai extraordinar în viața asta, decât defilarea pe tocuri, cu full make-up și bretonul făcut streașină.

Apoi în amintiri îmi apare imaginea dintr-o seară de iarnă. Aveam peste 30 de ani deja. Eram așezată în fața oglinzii din dormitor. Aveam un sertar plin cu farduri și alte produse. Și ele nu-mi foloseau la nimic. Am înțeles că nu e bine. Atunci mi-am promis că, de îndată ce mă scol, mă voi machia, pentru a regăsi gustul vieții. Așa cum îl știu eu. Așa cum l-am simțit când eram mică. Așa cum l-am învățat cândva.

Machiajul, ca terapie

Acum nu mă machiez în fiecare zi, dar când o fac – o fac din suflet. Și cu suflet. Datorită emisiunii Optmart SRL și machieuzelor care ne-au făcut frumoase, am prins câte ceva din această artă. Atât cât să fac unele retușuri cu pensula și să-mi pară că arăt bine. Din umbre, am rămas la cele de la Avon. Peste tot unde apar acum frumoasă, sunt machiată cu paleta Art of the Nudes din seria mark. Epic Intense, plus rimel, creion contur pentru ochi, farduri de obraz și highlighter, toate de la Avon. Apropo, azi m-am filmat prima dată pentru tv, fiind machiată cu produsele mele, toate Avon. Rezultatul îl vom vedea curând pe TV8.

Pentru mine, procesul de aplicare a machiajului este, ca și alergatul, o terapie și timpul pe care mi-l ofer doar mie. De aceea, atunci când nu vreau, nu pot, nu mă trage să pun mâna pe farduri, umbre, creioane, să mi le doresc, să le aleg, trag alarma. Ceva se intâmplă. Ceva ce nu sunt eu. Ceva ce mă desparte de mine cea creativă și creatoare, de viziunea mea profundă a ceea ce sunt ca femeie, de mama. E semn că undeva m-am împiedicat și că trebuie să mă opresc, ca să trag aer în piept, să descos firele… și să scot pensulele.