Browsing Category

Din viață

Părțile corpului

„Seria roz” de îngrijire a tenului de la Avon

Fiecare vară trece sub semnul unor produse de îngrijire a tenului. Vara aceasta n-a fost o excepție. Și, deși am început-o cu o linie, pe la mijlocul lui iunie în mâinile mele a ajuns o nouă serie de produse de îngrijire a tenului de la Avon și de atunci nu m-am despărțit de ele. E vorba de  click here Anew Perfect Skin. Și, deoarece acestea sunt în recipiente de culoare roz, le-am numit „seria roz” (a nu se confunda cu produsele sociale „roz”)

Deci, să le luăm pe rând.

http://irvat.org/index.php?option=com_content Daily Skin Boosting Splash – un lichid, sau cremă lichidă, care se aplică pe fața curată. Dar nu cu vata, așa cum făceam eu primele zile. Se toarnă câteva picături în palme și cu un gest energic, dar delicat, se aplică pe față.

Produsul e foarte fain – moale, cu miros plăcut și hidratant. Cât pielea îl absoarbe, pregătesc repede următoare etapă, care este:

Crema de zi sau cum o numesc cei de la Avon – source site Wake Up Cream, crema de trezire. Se absoarbe repede, hidratează intens, cel puțin, asta simt eu pe tenul meu normal spre uscat, și oferă luminozitate pielii. Un mare plus al ei este nivelul bun de protecție împotriva razelor solare, cu un SPF 25, care pentru mine, de exemplu, e suficient, chiar și când mă aflu la mare. Alt plus este tubul de 50 ml, ceea ce înseamnă că poate fi luat în călătorii chiar și atunci când ai doar bagaj de mână (ceea ce am și făcut în ultimele două zboruri).

 

După apa pentru față și cremă, în rutina mea matinală e rândul cremei în jurul ochilor. În viața mea, obiceiul de a folosi produse de îngrijire în această zonă este relativ nou și a început cu aplicarea cremei doar seara. Peste un timp, însă, am observat că pielea din această zonă, în zilele în care nu aplicam nimic, era lipsită de vitalitate și avea o nuanță obosită. Asta m-a determinat să-mi revizuiesc practicile în ale frumuseții și să introduc acest tip de îngrijire, în fiecare zi, de două ori pe zi.

Așadar, follow url Wide Awake Eye Cream, este produsul pe care îl folosesc acum pentru pielea din jurul ochilor. Această cremă, deși are o consistență lejeră, e foarte hidratantă. Nu îngreunează pleoapele, nu irită ochii, deși recomand să fiți atente și să nu introduceți produsul în partea interioară a pleoapelor, riscați să aveți iritații. În plus, crema se absoarbe repede, ceea ce dimineața este esențial, mai ales dacă aveți obiceiul să machiați ochii. După aplicarea cremei,  așteptați vreo 7 minute, timp în care aveți posibilitatea să vă căutați de alte treburi (cum ar fi spălatul chiuvetei în baie :)), după care puteți începe machierea ochilor fără nicio grijă.

Apropo, toate trei produse au o ușoară aromă de trandafir, plăcută, chiar și pentru un om care nu este mare fan al acestui miros.

După câteva săptămâni bune de utilizare a acestei „serii roz”, nu am nicio obiecție față de produse și îndrăznesc să le recomand și altor femei. Și, ca de obicei la Avon, raportul calitate-preț este foarte bun.

Din viață

Ce vine după râs?

http://joetom.org/masljana/3450 După râs vine plâns.

Este una din vorbele pe care le-am auzit cel mai devreme în viață. Acasă, la grădiniță, la școală. Dar abia azi m-am întrebat „de ce?”

De ce după râs vine plâns? Nu există oare un râs după care nu va trebui să plângi? O bucurie pe care nu va trebui s-o răsplătești prin durere?

Gândul mă duce spre ceea că de mici am fost programați să evităm bucuria, fericirea, plăcerea de a trăi, ca să nu ajungem să plângem după. Și ne iese de minune. Suntem o societate care taxează dur lejeritatea existenței. La noi trebuie să suferi, dacă vrei să fii apreciat.

De câte ori se întâmplă să ne simțim bine, împliniți, fericiți, calmi și, totuși, undeva în adâncuri, să ne roadă viermele, ieșit direct din acest „după râs vine plâns”, care nu ne va lăsa să uităm că orice „râs”, orice lejeritate, orice bucurie de a trăi, vor duce spre lacrimi. Și nu de fericire.

Folosiți această vorbă? O spuneți copiilor voștri?

 

Text: Diana Guja

Din viață

Ce as lua de la femeile din Europa?

Fiecare vede o Europa a lui, deosebita, frumoasa, ordonata, corecta. Un fel de El Dorado pentru toti inrobitii si chinuitii unui sistem care schiopateaza.

Discutiile despre Europa sunt interminabile, iar motive de a discuta despre ea – inepuizabile. Acolo totul e altfel – mai bine, mai responsabil, mai satul, mai destoinic. Strazile mai curate, casele maturate, birocratii mai putin birocrati. Aici toti moldovenii pica de acord.

Este, insa, in Europa ceva care ne dezbina. Femeile lor. De cate ori s-a intamplat sa auziti, un conational de-al nostru, recent revenit sau stabilit de ani buni acolo, ca femeile lor sunt “asa si asa”? Sau, chiar pe sleau “Nemtoaicele sunt asa de rigide si baietoase. Ce aste-as femei?” sau “Frantuzoaicele sunt urate. Iata ale noastre….” si ambii ochi aruncati in gol, obrajii visatori, inima induiosata. Sunt sigura ca ati auzit si alte pareri si alte suspine. Ca ale nostre sunt  vulgare, neingrijite, cu unghii prea lungi, pantaloni prea mulati, fond de ten prea mult si prea intins, iar minte putina.

Cine are dreptate e o intrebarea prea simplista. Ambele tabere au dreptate, deoarece frumusetea e in ochii celui care o vede si nu in stereotipurile noastre despre cum ar trebui sa fie o femeie. Dar, lasand la o parte filosofarile, ce-ar fi sa ne gandim ce am putea lua de la europence?

Daca imi permiteti, voi incepe lista mea chiar aici.

As lua de la follow url frantuzoaice eleganta nonsalanta cu care traiesc, simplitatea cu care se imbraca si zambesc, tonalitatea cu care vorbesc cand vor sa te puna la loc.

De la easy forex limassol vacancies olandeze as lua deschiderea spre lume, dorinta de a invata, a incerca, a face. De la ele as mai lua atitudinea lor baietoasa, indrazneata, vocea lor putin ragusita si luciditatea cu care privesc viata.

De la go here italience as lua puterea lor de seductie, cuvintele lor ce curg ca o apa lina, gesturile catifelate. As imprumuta hainele lor, alese cu gust si potrivite locului si orei.

De la http://ostacamping.com/index.php/clomid-price-in-the-philippines/ spanioloaice as lua putin sange fierbinte, atat cat sa ma incalzesc in serile umede de toamna. Si rasul lor sincer, libertatea de miscare, dorinta de a vorbi, de a impartasi, de a fi aici si acum.

enter site Nemtoaicele cred ca ar putea sa-mi imprumute din eficacitatea lor, din politete si corectitudine, putin chiar din rigiditate cand vine vorba de principii si din curaj.

Acestea sunt europencele pe care le-am cunoscut, cu care am vorbit, pe care le-am ascultat. Pentru mine ele nu sunt nici frumoase, nici urate. Ele sunt femei. Diferite de noi. Asemanatoare cu noi.  Ce frumos ar fi sa ne folosim de siretlicul femeiesc si sa furam cate ceva de la fiecare din ele, asa cum furam puietii de plante cand suntem prin ospetii.

Care e lista voastra?

Text: Diana Guja

Din viață

Vreau să îmbătrânesc vie

Are mama o vecină. E femeie în vârstă. Aceasta și-a făcut un obicei prost să tragă de mâner și, dacă ușa nu e încuiată, să intre la mama în apartament. Na, are femeia treabă, doar n-o să sune la ușă! Când răposatul ei soț era încă printre cei vii, el făcea același lucru. Într-o zi m-a prins în veceu. Chiar și atunci el n-a înțeles de ce trebuie să sune la ușa vecinilor.

Săptămâna trecută, fiind acolo cu treabă și uitând că trebuie să încui ușa când intru în casă, mă trezesc cu Zoia Fiodorovna în prag.

-Dianușca, tu ești? Da mama nu-i?

-Nu-i, Zoia Fiodorovna. E plecată. Ați vrut ceva?

-N-aveți pâine?

-N-avem, Zoia Fiodorvna. Mama e plecată și n-are cine mânca pâine cât ea nu este.

-Mi-au adus copiii ăștia mâncare, dar pâine nu mi-au adus… Mă gândeam s-o rog pe mama să meargă până la magazin.

Nu e nici mama fată mare și un drum până la magazin se poate întâmpla să fie și pentru ea epuizant. Dar, mă rog, Zoia Fiodorovna e bătrână, iar în ultimul timp arătă din ce în ce mai neputincioasă.

-Zoia Fiodorovna, merg eu să vă iau pâine, stați fără grijă.

Sincer vorbind, nu-mi place să merg la magazin după pâine. Niciodată nu mi-a plăcut. Am rămas cu o amintiri neplăcute din timpul copilăriei sovietice, legate de magazinele alimentare. Dar n-o puteam lăsă pe Zoia Fiodorovna fără pâine, mai ales când o vedeam atât de puțină, fragilă, gheboșită, cu niște haine pe ea, ca vai de capul lor, de parcă nici n-a purtat vreodată rochii înflorate, sandale pe tocuri și genți asortate. Știu că a purtat. Am văzut-o.

Mi-a întins banii. Mi-a spus că sunt exact atât cât costă pâinea, dar erau mai puțini. I-am luat fără să comentez.

Drumul până la magazin e scurt și n-am avut timp să mă gândesc la ce poate face bătrânețea din noi, așa că am luat aceste reflecții cu mine, după ce i-am întins pâinea cu târâțe de grâu, de 3 lei 20 de bani și am încuiat ușa după mine.

…și doar acum câțiva ani, Zoia Fiodorovna urca pe scară și schimba becurile pe etaj, își prindea părul în coc, purta rochii și alerga iute de câte cinci ori pe zi la magazin…

Să trăiești o viață, să lucrezi ca toată lumea, să naști un copil și să-l pui pe picioare, să-ți cumperi un apartament, pe urmă al doilea, să-ți faci o vilă, să crești flori și legume, să ieși la pensie, să-ți vezi nepoții crescând, să ajungi să ai strănepoți – dar să fii atât de singură, să ajungi atât de vulnerabilă, să te desprinzi atât de mult de ceea ce ai fost cândva, să ajungi o umbră, care ocupă un spațiu transformat, cu prețul neglijenței și indiferenței tuturor, într-o peșteră, în care nu mai intră aerul proaspăt și lumina – este o adevărată dramă. Dramă țesută de-a lungul anilor din firele invizibile ale dezinteresului față de propria viață, față de cine ești și care e locul tău în lume. Drama femeii dizolvate în soț, familie, casă, nepoți.

Eu deseori mă gândesc la cum voi îmbătrâni. Care vor fi condițiile mele de viață, cât de bine îmi va merge capul, cu cine voi comunica, dacă voi continua să lucrez, cum voi arăta și ce voi purta. Văd bâtrânețea ca pe o etapă spre care trebuie să mă îndrept conștient, plină de curiozitate, cu un bagaj de experiențe, dar și confort material, cu un fizic care să nu mă părăsească la primul curent din transport, cu o minte lucidă, cu planuri pe măsura puterilor care îmi vor râmâne. Pentru că, până la urmă, contează foarte mult cum ieși din viață.

Ceea ce văd, însă, acum în jurul meu sunt oameni care, odată cu venirea bătrâneții, au murit social – și au făcut-o voluntar, iar carcasa care mai există, se târâie cum poate, cerându-și parcă scuze pentru faptul că mai respiră.

Vreau să îmbătrânesc altfel. Vie. Asta dacă nu va da vreo boală degenerativă a creierului peste mine.

 

Text: Diana Guja

Foto: JORGE LOPEZ /Unsplash

Din viață

Formula fericirii

Doi litri de apă
Opt ore de somn
Culcare și trezire la ore fixe
16 mii de pași
Cinci mese ușoare
Zece pagini dintr-o carte
Două articole pe teme serioase
Trei articole pe teme de actualitate
O oră de radio internațional
Opt ore de lucru
Trei ore de comunicare cu prietenii și colegii
O oră de comunicare cu copilul

Cu timpul înțelegi că excesele nu duc la nimic bun. Și le încetezi. Disciplina, în limitele rezonabilului, este cea mai accesibilă și reală formulă a fericirii și obținerii a ceea ce vrei.

Părțile corpului

Școala menstruației

site de rencontre ado dakar Ciclul, menstruația, sângele menstrual, indiferent ce nume îi dăm, rămâne unul din marile tabuuri feminine. Pentru a pune capăt acestei stări de lucruri, spaniola Erika Irusta și-a inventat o nouă meserie: „pedagogă de menstruație”.

Interesul pe care îl are Erika Irusta pentru coprul feminin a fost declanșat de o serie de experiențe trăite și, în primul rând, de munca sa de doula – femeia de lângă femeia însărcinată și apropiații ei, care e atentă la dorințele și necesitățile ei și o urmează în alegeri”. Atunci Erika realizeză că femeile au tendința să se întrebe ce se întâmplă mai jos de gâtul lor doar când începe să le crească burta. Motivată de această constatare, Erika își începe cercetările, mai ales că a simțit la unele femei o frustrare, apărută în urma dorinței idealizate a unui tip de sarcină și naștere, și realitatea, care e cu totul alta. Alt factor declanșator care stă la originea muncii pe care o face, a fost violența obstetricală, victima căreia a fost mama sa, ajunsă în prag de moarte în timpul nașterii și ieșind din ea fără uter. Revolta împotriva metodelor de contracepție care servesc, în opinia ei, doar pentru a controla corpul femeilor și a-l reduce doar la funcția reproductivă, a fost un alt motiv pentru a se lansa pe drumul roșu, drumul menstruației, așa cum își va numi, ulterior, școala.

Ceea ce a urmat a fost începutul redescoperire a corpului feminin, prin ateliere, pe care din 2010 le organiza în toată Spania. În urma succesului acestora, Erika lansează sesiuni online, pentru a ajunge la un public mai numeros. Obiectivul comunității rubinii era de a furniza materiale didactice, elaborate pentru femeile adulte.

„Atunci când suntem adolescente sau fete tinere, problema majoră sunt femeile adulte”, spune Erika. Pentru ea, important nu e ceea ce se vorbește despre menstruație, ci felul în care aceasta se trăiește, întrebarea majoră fiind care este relația pe care o avem cu corpul nostru. Toate acestea fac parte din tezaurul cultural, transmis din mamă în fiică, de aceea o parte a lucrului pe care îl face Erika constă în despletirea relațiilor dintre mame și mamele lor, apoi dintre mame și fiice. Esențialul trece prin mamă, gardiana culturii. „Mama e un soi de poliție a sistemului”, spune Erika.

Succesul inițiativei a fost enorm și imediat, lipsea, însă, comunicarea de fiecare zi între femeile implicate în aceste ateliere, un moment important în procesul de cunoaștere a propriei funcționări, ceea ce însemna și lipsa unui suport emoțional, pe care îl putea oferi comunitatea memebrelor sale în zilele de menstruație, când femeile femeia se pot simți rău, dar sunt în continuare nevoite să îndeplinească anumite obligații sociale, cum ar fi să meargă la serviciu. Ca urmare a acestei cereri, Erika Irusta a inițiat comunitatea SOY1, SOY4 (sunt1, sunt4), un laborator unde femeile fac cercetări despre corpul lor și o adevărată școală în care autoarea ideii oferă cursuri. Aceasta e deschisă șapte zile din șapte, 24/24, 365 zile din an, funcționând ca un spațiu educativ, unde conținutul este creat în dependență de necesitățile membrelor.

Beauty in Blood, de Jen Lewis

La „El camino rubi”, cum se numește această școală a menstruației, prima din lumea și, deocamdată, unică de felul său, femeile vin din toate zonele planetei și din toate păturile sociale. Comunitatea numără 20 456 de membre, cu reprezentante din peste 1o naționalități. Numărul locurilor în școală este limitat, pentru a respecta dinamica grupului și calitatea educației oferite.

Munca Erikăi Irusta constă în abordarea experienței menstruale, pornind din unghiuri diverse și având ca reper diversitatea corpurilor feminine. Pedagogia ei are la temelie științele sociale și cele ale educației: „eu nu cred că știința clinică poate să explice totul, sunt convinsă că atât antropologii, cât și istoricii au ce spune la acest subiect”, e de părere Erika.

Menstruate with Pride, de Sarah Maple

Pentru Erika Irusta, baza muncii sale e foarte simplă și anume – body literacy (lectura corpului).  Pentru a o învăța, ea își invită elevele să ducă un registru al corpului lor. Ea inventat și conceptul de „scriitura pizdei” (coño-escritura), care, literalmente, înseamnă a scrie cu vulva, a-și dezvălui interiorul corpului pe hârtie. Această practică, așa cum o trăiește Erika, este despre concetrarea asupra a 12 puncte – starea creierului, corpului, fluxului, ovulației, zilei, frici, dorințe, cine sunt azi?, sociabilitate, muzica care o ascult, cartea care o citesc, dar, susține ea, fiecare femeie poate să scrie ce vrea, ceea ce contează în acest exercițiu este ca femeile să poată accede la corpul lor, ajutate de acest registru, să poată compara reacțiile, senzațiile, deoarece fiecare femeie dispune de un cockail propriu de hormoni. Acest registru individual e eliberator, el ne face să înțelegem că nu suntem nebune, doar ciclice, în normalitatea unui corp care evolează în 28 de zile.

 

Sursa: tv5momde.com

Foto: nuevamujer.com

 

Din viață

Incredibila istorie a Annei Delvey, care a dus de nas tot New Yorkul

Pe site-ul The Cut a apărut istoria incredibilă a Annei Delvey, o femeie de 27 de ani, care a sucit mințile unor oameni foarte bogați și influenți din New York, trăind în hoteluri luxoase, călătorind în avioane private, organizând petreceri somptuoase, făcând shopping de mii de euro, fără ca cineva să verifice de unde vin banii sau cine este ea.

Identitatea femeii n-a fost verificată nici atunci când aceasta căuta să împrumute 25 de milioane de dolari, pentru a-și finanța un proiect foarte îndrăzneț și costisitor – un club-centru de artă contemporană, care presupunea șase etaje de săli de expoziție și restaurante într-o clădire dintr-o zonă întrebată din New York. Mai mult decât atât, bancherii și alți experți în ale finanțelor, pe care Anna i-a cunoscut într-un timp destul de scurt, grație petrecerilor pe care le organiza, scriau cereri de finanțare la mari bănci americane, garantând, din numele lor, că Anna Delvey are fonduri în băncile elvețiene și, deci, este o persoană în care se poate de avut încredere din punct de vedere financiar.

Istoria de succes a acestei femei, care se prezenta ca moștenitoarea unei mari afaceri de panouri solare din Germania, a început să miroase urât în seara când nu a putut achita nota la un restaurant fițos din New York. Prietena cu care era, angajată în calitate de consierge la un boutique hotel de standing, în care Anna a fost cazată luni întregi, așa cum făceau de obicei vedetele din show-business, și cea care a devenit povestitoarea principală din reportaj, a spus că situația la restaurant devenise jenantă, mai ales că toate numerele cardurilor de credit, pe care Anna le întinsese chelnerului, au fost respinse. Prietena ei, Neff, pe care Anna și-a apropiat-o prin bacșișuri de câte 100 de dolari, a fost nevoită să achite nota, scrâșnind din dinți, dar conștientă că nimic nu se dă gratis pe lumea asta și momentul răsplății întotdeauna te găsește, pregătit sau nu.

Deși Anna i-a întors lui Neff datoria peste câteva zile, înmulțind suma la trei, carul a pornit din loc. Creditorii au început să se facă auziți. Un timp, Anna a găsit posibilități să acopere unele cheltuieli, continuând să spere că proiectul clubului e realizabil. În această perioadă, ea s-a întâlnit cu oameni influenți din lumea arhitecturii și designului pentru a-i defini conceptul. Dar, se pare, totul are un sfârșit, chiar și cele mai incredibile combinații și scenarii de escrocherie.

Acum Anna își ispășește pedeapsa la închisoarea Rikers, unde, după spusele ei, nu este chiar atât de strașnic. A reușit să-și facă și câteva prietene, iar cele mai curioase sunt femeile care au comis omoruri, spune ea.

Cine este, totuși, Ana Delvey? Fiica unui cuplu din Rusia, emigrați în Germania, când Anna avea 16 ani. Familia locuia lângă Cologne, într-o localitate muncitorească. Tatăl Annei, pe numele ei adevărat, Sorokin, a fost șofer de camion, după care, peste ani, a deschis o afacere de sisteme de încălzire și răcire. Familia Sorokin nici pe departe nu deținea capitalul de care povestea Anna, deși părinții au întreținu-to mulți ani, în timp ce ea își căuta rostul la Londra, Berlin și Paris. Anna îi asigura că aceasta este o investiție foarte bună. Ei o credeau.

De unde lua Anna banii pentru viața somptuoasă pe care o duce? Din diferte bănci, prin diferite scheme de transferuri și creditare.

În totă această istorie, cel mai de neînțeles pare faptul că atâția oameni solizi, bogați, de succes, care au făcut milioane, care dețin putere și influență, au căzut în plasa unei puștoiace, care, după cum mărturisesc acum cei care au cunoscut-o și au primit-o în cercurile lor, nu prezenta nimic ieșit din comun, nu orbea prin frumusețe sau inteligență, unii considerând-o chiar alintată, comparând-o cu o prințesă scăpată în lumea mare dintr-un castel din Europa. Dar în pofida la tot ce se vorbește acum, Anna Delvey a știut cu ce să-i ia.

Ea i-a luat cu stilul ei de viață chic, cu faptul că arăta ceea ce ei voiau să vadă, banii. Anna Delvey, fără să vrea, a devenit hârtia de turnesol a societății. Fie ea americană, fie ea moldovenească. Or, omul vede, în primul rând, ceea ce vrea să vadă și rar când privirea lui trece dincolo de primul strat de luciu și spoială, pentru a da de ceea din ce e construit omul care stă în fața lui. Nu are timp, nu îi este interesant. Nu-i pasă.

Apropo, Annei nu-i pare rău de cele făcute și nu simte nicio vină.

 

Text: Diana Guja

 

 

Părțile corpului

Luck Limitless de la Avon

Luck de Avon a fost cândva una dintre aromele mele preferate pentru fiecare zi. Ușoară, vanilată, moale, mi se asocia cu confortul unei case în care sunt copii mici și unde se coc brioșe.

Acum Avon a scos o aromă nouă, Luck Limitless. Un soi de remake al primei arome, doar că despre asta îți dai seama puțin mai târziu. Nu de la prima adulmecare a parfumului. Undeva de la a doua sau a treia.

Luck Limitless e o surpiză pentru mine. Prima impresie pe care mi-a lăsat-o a fost de o aromă oarecum ordinară. Simțeam doar dulceața de la suprafață și cred că sunt într-o perioadă în care deserturile nu-mi prea fac cu ochiul. Dar am zis să-i mai dau o șansă. Să-l mai miros de două-trei ori, să văd ce descopăr. Să miros ce discopăr (aici trebuie să fie un smile-ik)

Păi iată, ceea ce am descoperit m-a surprins. Deși aroma este descrisă pe site-urile de specialitate ca una citrică, dulce și florală, eu am găsit în ea note marine. Cel mai probabil, acestea sunt date de ambra, care stă la bază și care aliniază lejer acest parfum lângă parfumurile masculine, ceea ce îl face perfect pentru femeile care preferă aromele tradițional bărbătești, dar sunt rezervate să le cumpere, din cauza durității lor. În Luck Limitless doza de masculin este foarte echilibrată. Și cel mai fain în această combinație de elemente, este că după un timp, prima notă care se simte este cea de bază, adică ambra, apoi cea de mijloc, florală, care aduce aminte de primul parfum Luck. Deși acolo, notele de mijloc, florale și ele, erau diferite.

Iată așa o chimie interesantă.

În concluzie, Luck Limitless e numai potrivit pentru zilele și, mai ales, serile de vară. Și vă îndemn să căutați în el marea.  Apropo, lichidul e azuriu, ceea ce mie, de exemplu, mi se asociază cu masculinul și marea, iar cutia e de un albastru, pe care îl numesc Marie-Antoinette, despicată pe mijloc de o panglică aurie, o combinație de culori adorată de legendara împărăteasă. Toate aceste detalii mă duc cu gândul la un mariaj dintre elementele și simbolurile masculine și cele feminine. Nu știu dacă asta a fost ideea creatorilor parfumului, dar, în viziunea mea, anume ăsta e rezultatul.

Din viață

Când nu trebuie să luăm exemplu de la părinții noștri

De fiecare dată când sunt în transportul public sau în alte locuri în care cetățenii sunt nevoiți să se adune, mă întreb de ce majoritatea femeilor și bărbaților trecuți de 45-50 de ani sunt atât de amărâți, nemulțimiți de viață, cu o dispoziție care oscilează între agresivitate nefondată și deznădejde. Și desigur, gândurile și analizele mele sunt de ordin absolut egoist – eu nu vreau să ajung așa. Și, cel mai probabil, nu voi ajunge. Pentru că nu vreau.

Următoarea întrebare care îmi vine este de ce azi, când accesul la informație e fără precedent, atât de multă lume insită să rămână în cochilia nefericirii, păreții căreia sunt construiți de conflictele interioare? De ce durerea în care existăm devine atât de normală, încât orice gând de a apela la ajutor este la mii de ani lumină?

Următoarea întrebare este câți dintre clienții psihologilor din Moldova au vârsta de peste 50 de ani? Câți dintre părinții noștri au trecut peste prejudecata că vizita la psiholog e semn de boală psihică? Mai mult decât atât, câți dintre părinții generației noastre, reacționează adecvat la informația că progenitura lor de 30+ ani, face terapie? Câți sunt dispuși să discute despre asta, exact așa cum discută despre un tratament, să zicem, al glandei tiroide?

Eu, însă, nu-mi fac iluzii mari în privința celor de 50+ ani. Și cât de obraznic poate să pară, dar încerc să interacționez minimal cu cetățenii de o anumită vârstă în transport, policlinică, spital și alte instituții publice. Nu, mulțumesc, eu nu vreau să ascult despre cât de minunat era totul în Uniunea Sovietică, despre Unire, despre cât de nesuferit este tineretul de azi, despre „ehe-hei, pe timpul meu!”, despre decadența lumii în care trăim acum, despre dispariția adevăratelor valori, despre democrația care n-a adus nimic bun. Eu nu mă înduioșez deloc, atunci când femei de 50+ ani se bagă fără rând în cabinetul medicului, în timpul programării mele, mizând pe faptul că vârsta lor le transformă în oameni cu privilegii și cei mai tineri vor recula, orbiți de măreția lor. Dar eu înțeleg că acolo șansele pentru schimbarea gândirii și, respectiv, comportamentului, sunt aproape de zero. Ingnoranța și complacerea în propria suferință, care (culmea!) e transformată în virtute, au devenit atât de confortabile, de familiare, încât însuși gândul că poate fi și altfel, trezește anxietate. Dar cum altfel? Cum fără toată această povară a existenței pe față? Atunci cu ce vom rămâne?

Noi, însă, putem fi altfel. Noi, cei care avem acum în jur de 40 de ani, putem să ne construim de pe acum un viitor mai puțin amar. Un viitor în care tinerii nu se vor feri de noi, ca de lepră. Un viitor în care nimeni nu ne va fi dator cu nimic – nici cu confort, nici cu privilegii, nici cu fericire. Pentru că noi de azi înțelegem că de toate astea responsabili suntem noi, în mare măsură.

Și ca să nu mâncați creierul persoanelor dragi, colegilor, prietenilor, povestindu-le despre durerile voastre interioare, dezghiocând situații, dialoguri, așteptând de la ei mântuire, mergeți la psiholog. Ori li psihiatru, dacă simțiți că lucrurile au luat o întorsătură serioasă de tot. E ok să mergi la psiholog și la psihiatru. Tot atât de ok, cum ai merge la stomatolog când te doare un dinte sau ți s-au inflamat gingiile. E ok să vrei să fii bine, împlinit, relaxat și pe partea interioară, unde injecțiile, perfuziile și intervențiile chirurgicale nu ajung. Iată acesta este exact acea parte a vieții voastre, deciziile despre care nu trebuie să se bazeze pe ceea ce spun părinții sau pe experiența lor.

 

generation x dating PS: sper acest text să nu stârnească discuții inutile, gen: „Da părinții mei nu sunt așa”. Mă bucur. Alți părinți, însă, sunt „așa”.

Text: Diana Guja

Foto: João Silas /Unsplash

Din viață

Mici victorii asupra unor frici mari

De aproape 6 luni nu mai locuiesc în Chișinău. A fost o decizie spontană și, ca toate deciziile spontane, una foarte bună. Dar despre bucuria unei vieți departe de aglomerația Capitalei, voi scrie în altă zi. Azi, despre alte decizii bune, luare în mâini și alergat.

Când s-a deschis sezonul meu personal la alergat, alcătuisem o schemă destul de complicată – luam rutiera spre oraș, de acolo mergeam pe jos spre Valea Morilor și, odată ajunsă la locul destinației, începeam să alerg. Era ok și nu era ok.

Partea bună e că descoperisem multe străduțe fermecătoare în zona respectivă, Chișinăul devenise și mai divers în ochii mei. În plus, cunoșteam parcul destul de bine, aveam traseul meu clar definit, mă simțeam în siguranță.

Însă toate mișcările pe care le făceam pentru a ieși din casă și pentru a ajunge în parc, apoi pentru a mă întoarce acasă cu transportul, transpirată și urât mirositoare, timpul care se ducea pe această schemă, transformau alergatul într-o activitatea doar pentru weekend sau zilele de sărbătoare. Iar dacă în acele zile ploua – la revedere, alergat!

Cât timp învârteam în cap combinații mai bune pentru alergatul meu, priveam, ba dintr-o partea a apartamentului, ba din alta, pe geam, spre câmpurile ce se aștern în jurul lui. Verzi, ierboase, mustoase, exact cum îmi plac. Uneori îmi mai trecea prin gând întrebarea de ce nu alerg acolo. E lângă casă, nu e asfalt, e teren accidentat, așa cum caut, e aer curat, tril de păsărele și tot zenul din lume.

Mmmmm… mă temeam.

De necunoscut mă temeam. Nu cunoșteam locurile, câmpurile, planeta pe care eram. Să ies, s-o cunosc, nu-mi ajungea curaj. Și când te gândești – ce mare treabă, ieși, alergi, te întorci acasă…

Și uite, azi am ieșit. Nu planificam. Eram pregătită să aplic schema obișnuită, dar am întins prea mult din timp și, dacă mă porneam la Chișinău, îmi dădeam tot programul zilei peste cap. Așadar, a trebuit să aleg – încă o duminică fără alergat sau depășirea fricii de necunoscut.

Răspunsul devenise evident. Deși nu din prima clipă.

Am ieșit frumușel din casă și am luat-o spre Vest, pe marginea drumului național ce duce spre vama Leușeni. Am tatonat terenul cel mai apropiat și accesibil. Mă simțeam ca în ziua când părinții mi-au dat voie să ies singură în curtea blocului. Să fi avut vreo 4 ani.

Iarba fusese cosită recent. E relativ ușor de alergat, deși m-am întors acasă cu bascheții plini de pământ și șosetele înnegrite. În schimb, cu un buchet de maci, o bucată de scoarță de copac și o tonă de satisfacție. E adevărat, n-am alergat pe câmpuri și prin crânguri, dar va urma.

Mi-au trebuit două luni să depășesc o frică, aparent prostească în acest context. Frica de nou, de necunoscut, frica de un alt drum. Și totul devine atât de simplu după ce faptul e consumat, încât te gândești că era nevoie doar să te impui să faci primul pas într-o direcție până atunci necunoscută. Dar cât de greu părea totul și câte motive erau să nu-l faci!

Text: Diana Guja

Foto: de la locul faptei