Browsing Category

Din viață

#farazahar
Părțile corpului

#fără_zahăr și de ce este atât de greu fără el

De mai mult de trei săptămâni nu consum zahăr. A fost o decizie aproape că spontană, motivată de câțiva factori, dar mai ales de cel că am început iar să mănânc prea mult dulce, foarte relaxată după ce am pierdut (efectiv, pierdut) în ultimii doi ani în jur de 10 kg. Intrasem într-o zonă periculoasă, cea din care, de obicei, ieși cu +30 kg și depresie – zona „Mie deja nu mi se poate întâmpla nimic. Sunt invincibilă. Sunt Regina Universului. Și Frumuseții” (evident).

Despre istoria relației mele dramatice cu zahărul am început să scriu acum trei ani, când am decis pentru prima dată să mă iau în mâini și să nu mai consum zahăr două săptămâni.

Mi-a fost foarte greu. Primele zile eram atât de nervoasă, încât îmi sărea țandra de la orice. Dar atunci nu mi-a venit în cap să mă informez, ca să înțeleg prin ce procese trece organismul meu din moment ce nu mai primea ceva ce i-a folosit mai mult de 30 de ani! (De fiecare dată mă minunez câtă ignoranță poate încăpea într-un om, inclusiv în unul destul de inteligent.)

Chiar dacă primul episod de abstinență nu a adus cu sine și decizia de a refuza definitiv zahărul, această experiență m-a ajutat să-mi ajustez consumul, ceea ce înseamna – ceai, cafea, compot fără zahăr, copturi făcute acasă cu jumătate din cantitatea de zahăr cerută de rețetă, excluderea bomboanelor de tot felul, limitarea apariției prăjiturilor și torturilor în casă etc.

După un timp în care nu folosești zahărul, gusturile se schimbă – tot ceea ce îți părea potrivit de dulce până atunci, după îți pare extrem de dulce. Acesta este efectul lipsei de zahăr, care, paradoxal, nu ne permite să simțim gustul dulce natural. Astfel, după câteva episoade de abstinență, dulcele obținut cu zahăr se transformă într-un gust aproape că neplăcut sau, cel puțin, straniu de lipicios. Deci, dacă vreți să scăpați de tirania zahărului, dar simțiți că nu sunteți în stare să rupeți cu el din prima, făceți-o treptat – cu fiecare „post al zahărului”, dorința de dulce va scădea.

Aici probabil trebuie să aduc câteva explicații științifice, care ar face mai clar de ce ne este atât de greu să renunțăm la zahăr – zahărul funcționează ca un drog. Numeroase studii au arătat că zahărul influențează creierul în același mod în care o face nicotina, cocaina și morfina.

Zahărul activează zona creierului care eliberarează dopamină în sânge. Aceeași parte a creierului răspunde consumului de heroină și cocaină. Dopamina mai este cunoscută ca fiind hormonul fericirii. Țineți minte stările de euforie pe care le-ați avut, băgând în gură o lingură plină cu cremă de ciocolată sau altă perversitate culinară dulce și cremoasă? Dopamina era de vină.

Respectiv, consumând zahăr, frecvent și în cantități mari, creierul devine tolerant la el și, ca urmare, cere doze tot mai mari, pentru a-și procura efectul de plăcere, produs de eliberarea dopaminei.

De aceea, după consumul de zahăr „regulat și cu plăcere”, sevrajul este o experiență complicată, care, de cele mai multe ori, vine cu efecte secundare. Acestea durează de la câteva zile, la câteva săptămâni.

E important să știți asta, ca să vă pregătiți moral că nu va fi ușor. Dar nici imposibil nu va fi.

Cele mai frecvente efecte secundare sunt durerile de cap, greața, oboseala, slăbiciunea, tremorul, irascibilitatea, indispoziția, probleme de somn, lipsa de concentrare. Eu am trecut aproape prin toate. De data aceasta, de exemplu, în primele câteva zile am avut dureri de cap, stări de oboseală și grețuri matinale.

Cum e mai bine, totuși, să renunțăm la zahăr – treptat sau deodată? Am citit opiniile multor nutriționiști care spuncă cel mai bine e să tăiem de la rădăcină – o dată și… pentru totdeuna (cel puțin, un „totdeuna” de câteva săptămâni.

Dacă vă decideți să mergeți pe această cale, specialiștii spun că ar fi bine, pentru început, să renunțați la tot ce este dulce – inclusiv fructe, chiar dacă acestea nu conțin zahăr rafinat. Trei zile de astfel de regim și pofta de dulce se va dilua.

Acesta a fost și experiența mea de acum 6 ani, când, fără să intenționez conștient să renunț la zahăr – după trei zile în care am mâncat doar proteine (a fost dur de tot) – dorința mea de dulce descrescuse considerabil. Acela a fost primul pas spre ceea de ce sunt în stare acum.

Cum de trăit mai departe? Dacă vă intersează, pot scrie despre asta data viitoare.

Părțile corpului

#zero_martie: a treia săptămână

A treia săptămână a lui #zero_martie a adus cu sine, pe de o parte, stabilitate (nu a mai trebuit să lupt cu poftele), iar pe de altă parte – schimbări majore în regimul meu alimentar, dar și în viață, în general.

Dar să le luăm pe rând.

Organismul și psihicul meu s-au adaptat situației – ambii știu că zahăr nu vor vedea și au renunțat să îl caute. Mai mult, au renunțaat să-l coloreze în cele mai pozitive culori și să emită dovezi că fără el departe nu voi ajunge. Sau chiar dacă voi ajunge, creierul meu va fi pe jumătate uscat.

Cu alcoolul deocamdată e simplu. Atât timp cât nu ies serile la petreceri sau întâlniri cu prietenii, alcoolul nu reprezintă o ispită. Acasă nu mai cumpăr vin. Înainte o făceam din două motive – primul era asocierea cu viața de femeie inteligentă și citadină, care seara, după o zi de activități, își toarnă un pahar cu vin (atenție, eu am chiar și pahar cu numele meu gravat de la Purcari!) și soarbe din el, imaginându-și astfel că are o viață împlinită, în care își poate permite multe.

Al doilea motiv are, la fel, legătură cu femeia citadină și inteligentă, dar cu probleme emoționale, care și le rezolvă cu alcool. Or, unul dintre răspunsurile mele anxietății a fost dintotdeauna vinul (uneori și băuturile mai tari) și țigările. Acum am început să caut și să adopt alte căi de gestionare a stresului și anxietății. Partea bună este că în epoca în care am intrat, modelul femeii bine cu sine este absolut diferit de cel cu care am crescut – acum ea este zen, sănătoasă, cu o dezvoltată conștiința de sine, minimalistă în porniri și stil de viață. Această schimbare de perspectivă îmi este de mare ajutor.

Cu aluatul e aceeași poveste – în afară de câte o felie-două de pâine integrală pe zi sau, foarte ocazional, o jumătate de felie de pizza pe blat subțire (când nu mai este altă mâncare, de obicei, la întâlniri de lucru), aluatul a ieșit din meniul meu (cândva nu trecea o zi fără vreun covrig cu semințe sau cașcaval). Azi, de exemplu, am fost la o întâlnire semi-formală, cu cafea, la reprezentanța unei țări la Chișinău, unde în fața mea era o farfurie cu niște biscuiți cu migdale, care arătau absolut delicios. Nici n-am clipit.

Deci, până aici – toate bune.

Partea neașteptată sunt schimbările care au venit natural odată ce m-am obișnuit cu lipsa zahărului, alcoolului și aluatului – mănânc mai puțin, nu mai simt necesitatea gustărilor între mese, nu mă mai gândesc „ce-aș mai mânca oare bunișor acum?”, cantitatea de apă băută a crescut considerabil, starea emoțională generală este stabilă, cu semnul plus (nu mă mai aruncă în stări de neliniște sau tristețe profundă, pe care le înăbușeam fumând). Pot spune chiar că am intrat într-o fază nouă, cea în care percep viața mai clar, culorile ei au devenit mai intense, iar mintea mea mai ascuțită și mai limpede. În plus, am făcut și unele progrese în găsirea locului meu în spațiu și timp, loc de care am grijă să nu-mi fie poluat. Dar aici m-a ajutat mult și psihoterapia pe care o fac de mai mult de un an.

Ca urmare a acestor modificări de comportament alimentar, am decis să trec la un nivel nou – postul intermitent sau intermittent fasting.

Dar despre el data viitoare…

Foto: Benjamin Wong on Unsplash

Din viață

Libertatea alegerii – ceea ce stă între noi și mamele noastre

Azi am fost întrebată, pentru un proiect de documentar, cum era viața mamei mele când avea vârsta pe care o am eu acum, adică 37 de ani.

Întrebarea a picat la țanc. Or, în ultimul timp mă gândesc mult la cât de diferite sunt viețile noastre la o distanță de doar două decenii – la câtă libertate am căpătat, la câte posibilități avem acum, la abundența informațională care ne înconjoară! Ceea ce pentru mamele noastre era din sfera fantasticului, azi face parte din viața noastră sau ar putea face, dacă am vedea oportunitățile care sunt peste tot.

Cred că nu voi greși, dacă voi presupune că majoritatea mamelor noastre, la vârsta pe care o avem fiecare din noi acum, aveau un spectru foarte redus de posibilități, iar accesul la informație era infim, în comparație cu ceea ce se întâmplă azi. Libertatea alegerii și dreptul de a decide cum să-și trăiască prorpia viață, erau niște noțiuni atât de îndepărtate, pe cât de departe sunt acum de copiii noștri istoriile despre bunicul tuturor copiilor, Lenin.

Ceea ce s-a produs în mai puțin de trei decenii este fenomenal. Noi, femeile care ne trăim acum tinerețea, mai fragedă sau mai matură, suntem niște norocoase. Iar dacă nu suntem încă, am putea fi.

Noi avem libertatea să plecăm de la un job care nu ne satisface și să găsim altul. Noi avem posibilitatea să ne schimbăm domeniul de activitate de câte ori vrem. Noi putem învăța orice, grație internetului. Noi putem porni o afacere. Două. Trei. Noi putem să ne dedicăm trup și suflet familiei și copiilor (pe timpul tinereții mamelor noastre, dacă nu erai mamă-eroină, nu prea puteai să stai acasă cu copiii). Noi putem să ne punem rucsacul în spate și să plecăm în lume. Sau fără rucsac, cu mâinile în buzunar. Noi putem scrie cărți, care nu vor trebui să treacă cenzura partidului. Noi putem deveni propriul imperiu media. Noi putem face filme, cânta, realiza emisiuni. Trăiască Youtube! Noi putem să nu ne căsătorim și totuși să avem posibilitatea să ne cumpărăm un apartament. Sau două. Sau un bloc întreg, dacă avem bani. Noi putem conduce mașini, motociclete și avioane. Noi putem face tot ce vrem cu corpul nostru. Biohacking, de exemplu. Noi putem face sport în fiecare zi. Alerga. Înota. Escalada munți. Medita. Face yoga. Noi putem alege ce fel de stil de viață ni se potrivește cel mai bine într-un anumit moment. Noi putem decide ce mâncăm și cum mâncăm. Noi putem spune „nu” atunci când ceva ne dezavantajează. Noi putem scrie petiții, ieși la marșuri, protesta, contesta. Noi putem deveni activiste civice, fără a ne supune pericolului de moarte. Noi putem alege unde trăim. Și schimba această decizie.

Noi putem alege. În fiecare moment al existenței noastre. Chiar și atunci când nu prea ai din ce alege.

Să știi că poți să alegi este ceea ce îți oferă libertate.

Haideți să fim libere.

Părțile corpului

#zero_martie: a doua săptămână

Într-o criză de mod sănătos de viață, care m-a apucat pe la sfârșitul lui februarie, am decis că în martie voi face o pauză de la aluat, zahăr și alcool.

Nebănuite sunt, însă, căile psihicului nostru, și ceea ce, inițial, trebuia să fie un soi de detox și o metodă de a scăpa fix de 3 kg, s-a transformat într-o analiză a propriului comportament alimentar.

Deodată recunosc – am călcat pe alături.

Prima dată pe 8 martie, când am organizat o serată feministă și am băut mai mult vin decât „așa ca la împărtășanie”, cum planificasem în ajun. Am băut pentru că am fost influențată de situație; pentru că în mine au mai rămas urme de convingere că pentru a mă relaxa am nevoie de un pahar de roșu; pentru că într-un colț al creierului meu persistă ideea că o petrecere nu e petrecere, dacă e fără alcool.

Mi-a fost mai bine de la vin? Nu. Până la vin mă simțeam bine, deși puțin agitată după Marșul de 8 martie. După ce am băut nu s-a schimbat nimic, în afară de faptul că s-a adăugat oboseală.

A doua oară am calcat pe alături a doua zi. Un prieten s-a stins din viață. Căutam remedii la șocul pierderii. M-am plimbat prin oraș. M-am bucurat de soare. Am luat prânzul într-o cafenea. Seara, la un eveniment într-un local, mi-am comandat o bere. Speram să mă deconecteze de la duere sau, cel puțin, să mă ajute să-mi creez o iluzie în care să mă bag. Că totul e ca de obicei. Nimeni n-a murit. Totul e ok. Nimic însă nu s-a produs. În afară de faptul că m-am abonat la toaleta localului.

A treia oară a fost după înmormântare, la masa de pomenire. Am făcut-o automat. La fel cum în regim automat mi-am trimis în gură trei bucăți de plăcintă cu măr. Trebuia să fac ceva. Să-mi ocup mâinile cu ceva. Să nu am timp și spațiu să realizez unde mă aflu și ce-s cu sarmalele astea aburinde în fața mea. Dar vinul, despre care știam că e bun, nu avea niciun gust. Nimic nu avea gust. Am lăsat chelnerul să-mi toarne al doilea pahar, în speranța că voi ajunge în starea ceea de beatitudine, când ești una cu universul și îți pare că vezi dincolo de viață și de moarte. Dar n-am ajuns.

Atunci am înțeles că alcoolul și mâncarea, ca remedii contra durerii sufletești sunt, vorba ceea, tak sebe.

Ele nu ajută.

Am revenit la ele din obișnuință. Și deoarece am fost influențată de toate filmele în care personajul meu favorit, în vreun moment dramatic al vieții lui, își turna câte un pahar de ceva și privea în gol.

Chiar dacă nu voi scăpa de cele 3 kg, care mă incomodează în acest moment al existenței, mă bucur că în doar două săptămâni am reușit să descopăr că necesitatea de a bea alcool este indusă de mediu, situație, asocieri, dorința inconștientă de a imita comportamentul unor personaje sau persoane care au valoare în ochii noștri.

Printr-o simplă acțiune de conștientizare și analiză rapidă a ceea ce vrei cu adevărat, ajungi să înțelegi că nu de un pahar de vin ai nevoie acum, ci de siguranță, iubire, apartenență…

Va urma…

Foto: Pineapple Supply Co./Unsplash

Din viață

”Iartă, uită, lasă-le acolo!”

Aparent sunt un om care nu poate fi rănit ușor. Atunci când cineva încearcă să mă încolțească, găsesc motive ca să-mi explic de ce oamenii se comportă așa, mă gândesc la rănile lor, la traumele și la bagajul emoțiilor trăite. Eu în general cred că oamenii rar fac rău premeditat, de cele mai multe ori, ei vor să se protejeze. Reacțiile lor sau lipsa reacțiilor sunt rezultatul experiențelor avute. Așa că nu sunt ușor de supărat.

Atunci când aud cuvinte urâte în adresa mea, sau simt priviri răutăcioase aruncate pe la spate, încerc să mă fac mută și oarbă. Refuz să le ascult, văd, simt, pentru că dacă o să-mi permit această slăbiciune, o să-i las să mă rănească. Iar atunci când sunt rănită, eu uit și iert greu, îi iert greu pe ei și mai greu mă iert pe mine…

Sunt un om care știe să sufere, uneori îmi place acest proces, da, probabil e o formă de masochism sau victimizare, iar în momentele în care simt că am ajuns la suprasaturație, ies din acea durere și fug. Fug departe, ca dracul de tămâie. Apoi, întâmplător, mergând prin aglomerația orașului pot să aud o muzică, să simt un miros sau poate în vis să-mi apară ceva, și înțeleg că rana încă este deschisă. Aceasta continuă să doară și simt cum seva din creierul și sufletul meu continuă să se scurgă pe alături, toate puterile se mobilizează pentru a neutraliza suferința. O nouă încercare a trupului de a cicatriza rana.

Te oprești în mijlocul orașului, auzi cum mașinile claxonează, vântul cum îți suflă în urechi și chiar dacă ești deja matură, mamă cu acte în regulă, revii în trecut, cu 20 de ani în urmă, când ești mică și fără puteri. Te trezești acolo, atunci… și… retrăiești momentul în care-ți juri să-i aperi pe toți cei mai slabi. Ești acolo, cu rana ta, plină de muci, lacrimi și ochi umflați de la atâta plâns. Ești mică și nu poți face nimic, ești blocată de frica pe care o simți. Te doare pieptul, nu mai poți respira, iar unicul sunet care te mai ține trează este vuetul înăbușit din urechi. Și nu mai știi – ești mică, ești mare, ești aici sau ești acolo. Cele două lumi pararelele au devenit una singură, trecutul și prezentul s-au întâlnit, iar frica și disperarea te blochează iar. Și tu înțelegi că n-ai uitat și n-ai iertat nimic, iar acea rană mai sângerează încă.

”Iartă, uită, lasă-le acolo!” – îmi strigă o voce din cap, ”nu pot, nu știu” – strigă o altă voce. Încerci să găsești vocea echilibrului, dar ea nu se aude, corpul tău e încă blocat – de frică, amintire și… durere.

Deschid ochii larg, încerc să ies din acest blocaj, îmbrac zâmbetul pe buze, îmi iau un ceai fierbinte, urc scările și înțeleg – fetița speriată e încă acolo, ea n-a dispărut niciodată. Unoeri, de frică ea fuge și tot de frică apare.

Poți să schimbi prietenii, casa, lucrul, țara, haina, dar fetița speriată n-o poți schimba. Ea e aceeași. Poate privirea e alta, poate zâmbetul e altul, dar ea e aceeași – mică, speriată și lipsită de protecție.

Text: Laura Grigore

Foto: Natașa Bujor

Părțile corpului

Trei căi de ajutor pentru când e insuportabil de greu

Chiar dacă ni s-a promis că totul o să fie bine, în viață nu e chiar așa. Bine o să fie, dar nu în fiecare zi. Uneori, multe zile la rând bine n-o să fie. Sau binele va fi relativ.

Chiar dacă uneori ne mai gândim că poate mai bine nu ar continua, viața noastră continuă. Indiferent de condiții sau de durerea sufletească. Cum să continuăm să trăim sau să re-începem să trăim, când am pierdut pe cineva drag sau când o parte din lumea noastră s-a ruinat?

Eu am câteva căi de a regăsi viața în mine și în corpul istovit de durere, pe care am ajuns intuitiv. Azi voi scrie despre cele mai blânde, pe care le numesc terapii corporale. Pentru acestea nu e nevoie de nimic, în afară de corpul pe care îl aveți.

Auto-masajul

O tehnică care cândva m-a salvat. Când prima dată, după o perioadă îndelungată în care mă pierdusem și habar nu aveam cine sunt și încotro s-o apuc, am început să-mi masez tălpile și palmele, niște gesturi care mi-au venit spontan într-o seară înainte de culcare, m-am simțit. Nu mai eram un boț de fire arse, devenisem ceva, cineva, pe care o simțeam între degetele mele. Tot haosul în care mă transformasem, se disipase. Prindeam contur. Formă. Simțeam cum sângele se întoarce în mine. Emoțiile. Aveam o inimă care bate. Un corp care respiră. Eram viață. Conștientizarea propriei existențe, prin simțirea pielii și cărnii care menține această existență, poate fi salvatoare.

10 minute de auto-masaj îți destupă toate căile prin care circulă energia în corp, îți energizează creierul, îți aduce vitalitate, te reconectează la centrul ființei tale și îți îmbunătățește somnul.

Meditația

Când spun meditație, spun relaxare totală, concentrare pe respirație și ascultarea corpului din interior. Nu trebuie să faceți nimic complicat sau deosebit, e suficient să vă așezați comod, dar cu spatele drept, pe scaun sau la podea, să închideți ochii și să lăsăți gândurile să plutească, fără să vă agațați de ele. Simțiți-vă corpul, fiecare centimetru din el, urmăriți-vă respirația, iar dacă ați conștientizat că vă împotmoliți în vreun gând, reveniți la corp.

5-10 minute de meditație te reechilibrează așa cum nu ți-ai fi putut imagina, îți luminează fruntea, îți deschide mintea, te reconectează la viața corpului în care trăiești și cu pământul care te ține. Este ca o întoarcere la sursă (și nu e deloc izoteric ceea ce scriu), acolo unde nu există început și sfârșit, nici moarte, nici pierdere.

Yoga

Am ținut piept ani la rând modei de a face yoga, deși elemente din ea am făcut de câte ori mergeam la stretching. Nu sunt pregătită pentru yoga, spuneam. Acum sunt. De câteva săptămâni practic yoga acasă, dimineața, urmând lecții pe youtube. Calitatea vieții mele se schimbă. Anxietatea, care diminețile mă copleșea, dispare. Mintea devine mai limpede, limitele ei parcă se dilată, apare o ușurință din interior, dar, totodată, tălpile capătă o mai mare forță de a se ține pe pâmânt. Extraordinară senzație.

Experiența de a-ți simți și a-ți trezi corpul prin mișcări de deschidere, aduce aer în fiecare celulă, împământează, echilibrează și, probabil, esențialul în perioadele dificile, te reconectează cu propria existență, prin corp.

20 de minute de yoga în fiecare zi, pot readuce fluxul vieții acolo unde acum e un pustiu sau uragan.

***

Ceva timp în urmă, apelam la alte forme de vindecare – vin, țigări, uneori petreceri, ca să pot uita, apoi – deconecta.

Veți citiți asta în orice articol despre modul sănătos de viață, dar eu oricum o voi scrie și aici, deoarece am trăit-o pe pielea mea – alcoolul și fumatul nu ajută pe termen lung. Nivelul de anxietate crește, suferința se amplifică, viața devine un șir de zile pe care trebuie cumva să le treci. Sensul se pierde. Ne separăm de corp, îl pedepsim. Și asta nu e foarte înțelept.

Numai grija și tandrețea față de sine, de corpul pe care îl avem, reconectarea cu el și cu tot ceea ce suntem, ne poate ajuta să ieșim din pierderi și suferință.

Pentru început, e suficient să vă neteziți cu o mână, măcăr și pe obraz.

Aveți grijă de voi.

Foto: Val Vesa /Unsplash

Părțile corpului

#zero_martie: 1 săptămână

Cu o săptămână în urmă am intrat în luna #zero_martie – o lună fără zahăr, alcool și aluat. Ideea acestei provocări mi-a venit din câteva motive:

Am observat că mă închei mai greu la blugi, iar două rochii cusute anul trecut mă cam strâng;

Am început să mănânc mai mult dulce decât obișnuiam în ultimii doi ani.

Mâncam destul de multă pâine, mai ales albă. Un timp îmi părea floare la ureche, deoarece am ajuns la greutatea pe care o aveam la 19 ani, însă neglijasem faptul că metabolismul meu nu mai este cel de la 19.

Conștientizarea că mă lăsasem pe tânjală, îmi crea disconfort. Chiar să nu fiu în stare să mă țin în mâini?

În luna decembrie practic nu a fost zi în care să nu beau câte un pahar de vin. Uneori două. Iar în preajma sărbătorilor – toate trei, patru, cinci. Organismul meu suportă bine alcoolul, în general. Ficatul este ok. Dar nu vreau să iau aceste lucruri ca pe ceva veșnic și gratuit. În plus, numai gândul că aș putea într-o zi avea o față pe care să fie urme de dragoste de alcool, mă face să vreau să renunț la el într-o clipă și pentru totdeauna.

Să înțeleg mai bine ce nevoi alimentare am și cum funcționează poftele mele, ca să le pot gestiona.

Primele două zile de abținere au trecut relativ ușor, deși cu dureri de cap, ceea ce mi s-a părut ciudat, deoarece din adolescență capul nu prea mă doare. Am fost mai atentă să beau suficientă apă, deoarece uneori durerile de cap pot apărea în rezultatul deshidratării, dar nu m-a ajutat.

A treia zi, obosită de durerea de cap, am decis să experimentez – presupuneam că durerea ar fi putut fi cauzată de schimbarea bruscă a felului în care organismul meu era obișnuit să funcționeze. Cu ceva dulce. De aceea, am căutat printre toate ciocolatele din casă cele câteva pătrățele cu 70% cacao și doar 6 grame de zahăr la 100 gr de produs. Le-am mâncat. Așteptam miracolul.

Intensitatea durerii a scăzut, însă nu a dispărut.

Greșeala nr. 1 – să încetez brusc să dau organismului ceea cu ce el era obișnuit. Schimbările ce țin de felul în care funcționăm trebuie făcute treptat.

A patra zi a început ok. Dimineața mâncam un bol de salată de fructe, amestecată cu ovăz opărit (terci fiert nu pot mânca), apoi brânză, ou fiert, ceai. Ca de obicei, doar că fără bucățica de „bunișor” cu care îmi plăcea să închei orice mic-dejun.

Era luni. O zi încărcată. Pe la 11:00, la birou, mi se făcuse foame. Am mâncat cele câteva inimioare de curcan, pe care le aveam la pachet. La 14:00 eram deja în altă parte, la o ședință mai oficială. Între timp, nu mâncasem nimic, nemaivorbind de un prânz complet. De aceea, când am ieșit de la ședință, m-am oprit la coffee-break-ul oferit de organizatori. Erau doar plăcinte, tăiate felii subțiri, și un fel de prăjitură. Eram lihnită, dar tot judecam, de aceea am ales plăcinta cu brânză, mi s-a părut că are mai puțin aluat. Mi-am luat trei felii și le-am înghițit pe loc. Și pentru că acolo unde a fost făcut un păcat, se face și al doilea – seara am fost la mama, care, sub ochii și nasul meu, a scos din rolă, pe la 22:00, un chec de mai mare frumusețea. Foarte conștientă de ceea ce fac, am tăiat o felie și am mâncat-o.

Greșeala nr. 2 – să nu-mi fac timp pentru o pauză în care să mânânc și să nu am cu mine gustări care să corespundă regimului meu alimentar.

Următoarele zile, cu cele două greșeli asumate și soluțiile găsite, nu mi-a fost greu. Mâncam la timp, nu aveam pofte, nici nu mă gândeam la ceva dulcișor sau la vreun biscuit cu ciocolată. De alcool, în general, am uitat.

Dar iată că aseară, trecând pe lângă o cafenea, în care nu fusesem încă, dar eram curioasă să văd cum e, că tot vedeam pe Social Media fotografii de acolo, am intrat. Mi-am comandat o cafea (eu beau cafea la orice oră din zi), m-am așezat confortabil, am scos telefonul să văd ce se mai întâmplă prin lume. Mă simțeam bine, absorbită de atmosferă și de ziua plăcută pe care avusem. A venit barista, mi-a pus comanda în față.

Pe o tava minimalistă, lângă ceașca de cafea, ulciorașul cu apă fierbinte pentru cafea americană și paharul cu apă, era pus, elegant și tot atât de minimalist, un pătrățel de ciocolată cu lapte. M-am uitat la el, m-am gândit „hm, ce-o să fie dacă o mânânc?” și, fără a mă gândi a doua ora, desfac ambalajul și o trimit în gură. Ciocolată cu lapte, care nu-mi place!

Greșeala nr. 3 – nici nu știu cum să numesc această greșeală… Lipsă de stăpânire de sine, de prezență, de conștientizare a ceea ce fac? Sau poate răzvrătirea împotriva regulilor pe care tot eu mi le impun (imaginați-vă aici un smile).

În concluzie: ceea ce, inițial, trebuia să fie doar o corectare a comportamentului alimentar și debarasarea de 3 kg, se transformă într-un experiment și un proces de autocunoaștere. Dacă până acum descoperisem deja de ce uneori mânânc dulce compulsiv sau de ce brusc mă apuc de fumat, acum încep să descopăr și alte motive care stau în spatele „of, nu m-am putut abține”, dar și a rolului mâncării, dincolo de cel de a ne menține în viață.

Va urma…

Foto: Rachael Gorjestani/Unsplash

Părțile corpului

Ten la 35+

Deseori sunt întrebată ce fac că am un ten atât de curat și luminos.

În primul rând, probabil e vorba de ereditate, deși nu pot veni cu niște dovezi clare.

În al doilea rând, eu dorm. Mă culc până la miezul nopții și dorm opt ore. Uneori, nouă. Sunt un om pentru care somnul e foarte important. Dacă nu-mi dorm orele, nervii îmi sunt întinși ca niște corzi. Devin irascibilă, agresivă, închisă, încep să fumez, nu mănânc. Și fața mea devine ca o felie de pară uscată – vineție, trasă, cu venele de pe frunte pronunțate.

În al treilea rând, îmi curăț tenul la medicul estetist. Nu o dată la trei ani sau o dată pe an, ci o dată pe lună. Deseori aud femei dezamăgite de tratamentele din cabinetele cosmetologice. De obicei, aceste dezamăgiri vin cam peste o oră-două după prima și unica procedură. Niciodată, însă, nu am auzit plângându-se femeile care fac aceleași proceduri mai des.

În al patrulea rând, eu cred în produsele de îngrijire – creme, peeling-uri, serumuri, măști. Nu mă culc fără a-mi curăți fața și a-mi aplica crema și nu îmi încep ziua fără a-mi curăți fața și aplica crema.

În al cincilea rând, în ultimul timp am început să folosesc mai des cremă BB, uneori – fond de ten. Iar atunci când nu uit, aplic corector pentru cearcăne. Cred că asta nu aș fi făcut-o niciodată, dacă nu vedeam cum mă machiază înainte de emisiune Natalia, machioza de la Tv8.

Din produse, după ce am aruncat toate fondurile de ten de 3+ ani vechime, am luat câteva de la Avon, cu scopul de a le testa și a găsi ceea ce mi se potrivește și cu ce aș vrea să rămân pe un termen mai lung.

Deocamdată m-am oprit la un fond de ten matifiant, True Colour Calming Effects, care mi-a plăcut mai mult decât m-am așteptat. Eu, în general, aveam o părere destul de rezervată vizavi de fondurile de ten. Plus, experiența de la tv, unde acestea sunt dense și te simți de parcă fața ți-i acoperită un strat de var.

Avanatejele lui – se întinde ușor, nu e gras și nu creează efectul de tencuială pe față. Tenul arată curat și proaspăt.

Mi-am luat și o cremă BB – Anew Perfect Skin SPF 20. Pe de o parte am luat-o, deoarece folosesc mai des creme BB decât fond de ten. Pe de altă parte – ca să compar de la o zi la alta cu care mă simt mai bine, cu fond de ten sau cu cremă BB? În general, mi-a plăcut această cremă BB. Îmi pare puțin mai densă decât cea din seria Nutra Effects și chiar un picuț mai densă decât fondul de ten.

Avantajul ei, este, însă indicile SPF.

Și cum am mai spus, mi-am luat și un corector pentru cearcăne, True Color Flawless. Se aplică ușor, nu e foarte gras. Însă, deocamdată nu știu dacă am nevoie de el zi de zi. Simt că mai am nevoie de niște recomandări în acest sens.

Și pentru că perfecțiunea nu are limite, mi-am luat și o pudră incoloră pentru finisare, în pulbere, mark.Magix HD. Deși, „incoloră” e un fel de a spune. Pudra, de fapt, este albă, ca amidonul, și are în ea particule strălucitoare extra-fine. Misiunea ei este de a prelungi durata machiajului și a lăsa tenul mat. Atunci când nu uit s-o aplic, această pudră este un lucru foarte bun. Or, cum n-ai da, pe parcursul zilei, mai ales dacă fața e acoperită cu cremă BB sau fond de ten, tenul devine strălucitor și asta nu de la lumina din interior… din păcate.

Ideologia mea în materie de frumusețe e simplă – sunt zile în care sunt ok să ies din casă în cea mai naturală stare a mea, sunt, însă, zile în care vreau să arăt „împachetată” – cu un ten de o culoare uniformă, mat acolo unde e nevoie și strălucitor acolo unde se cere. Dar, în orice zi vreau să am un ten proaspăt – pentru asta dorm, mânânc, mă hidratez și mă strădui să-mi păstrez calmul din interior. Deoarece fără el, probabil numai implanturile în obraji și injectările cu botox te mai pot ajuta, dar eu nu sunt pregătită pentru ele.

Foto: Elena Andronache

Din viață

Care e problema?

În procesul de maturizare cea mai dificilă încercare pe care, probabil, fiecare trebuie, mai devreme sau mai târziu, să o treacă, este cea a detașării de neplăcerile sau problemele care apar zilnic.

E atât de simplu să spui: „Nu te gândi”. Dar, șmecheria este că, cu cât mai des și mai insistent ți-o repeți, cu atât mai strâns se ține de minte problema respectivă.

Ca urmare, continui să rugumi cu atâta dăruire situația neplăcută – o altercație cu un om drag sau un coleg, pierderea unei sume de bani, răsturnarea unor planuri, anularea unor plecări, orice – încât ceea ce inițial era cea mai banală problemă pentru o viață de om, s-a transformat într-o bombă atomică.

Dar cum e cum bomba atonimică pe care o creștem în noi? Întotdeauna căutăm pe cineva care ar apăsa pe buton. De obicei, executorul habar nu are în ce urmează să fie băgat, dar noi cunoaștem deja atât de bine jocul, încât nu ne ia mult timp să-i ducem degetul exact acolo unde ne trebuie și… BA-BAAAH!

Sânge. Creieri. Câte un ochi pe ici, pe colo. Intestine. Membre. Ambii – în bucățele. Neplăcută priveliște.

S-ar fi putut, însă, și fără intestine pe tot perimetrul.

Cum?

Bunăoară…

Când simțim că problema ne copleșeste, o scoatem din cap și o punem pe un raft. O lăsăm puțin acolo.

Între timp, bem o cafea, un ceai, spălăm vesela, facem duș, mergem până la magazin, vorbim cu colegii (dacă suntem la lucru) despre orice altceva, lucrăm la ceva.

Și doar după un timp în care problema a fost singură pe raft, iar mintea și sufletul nostru s-au eliberat de presiunea ei, putem să o privim în față. Calm. Echilibrat. Poate chiar cu umor.

O privim și o întrebăm ce facem cu ea. Și răspunsurile devin evidente.

Uneori putem să o lăsăm acolo pentru o perioadă mai lungă și să revenim după un timp să vedem în ce stare e. Se prea poate că se va usca de la sine sau, în general, se va evapora.

Alteori, s-ar putea să fie nevoie să o dezmembrăm, ca să vedem cum a ajuns să ia o formă atât de complexă și hidoasă.

În unele cazuri se poate întâmpla că problema nu e atât o problemă, cât o situație neprevăzută căreia trebuie să te adaptezi. Acest tip de „problemă” este cel mai avantajos pentru dezvolatrea creativității.

Dar sunt și probleme care pot fi aruncate de pe raft direct în coșul de gunoi. Acestea sunt non-problemele. Un soi aparte – împăturite frumos, ca niște gândaci origami, de mânuțile noastre abile.

Între apariția oricărei probleme și găsirea soluției, e nevoie de o pauză. Un timp în care atenția va fi îndreptată spre realizarea unei activități constructive și nu molfăirea inutilă a problemei.

Apropo, de cele mai multe ori, discuția problemelor cu prietenii, colegii sau membrii familiei este, la fel, o molfăire. Cu cât mai puțin o problemă e discutată, cu atât mai puține șanse sunt că aceasta se va transforma într-o bombă atomică. Excepție poate fi discutarea problemei cu oameni care au de spus ceva concret referitor la ea, care au experiență în domeniul din care vine problema și asta după ce i-ați spus omului clar că aveți nevoie de un sfat, o recomandare sau de o analiză obiectivă, la rece, nu presupunerea că el singur își va da seama că trebuie să vă asiste cumva.

Detașare reușită vă doresc!

Din viață

Apă curgătoare

Mâinile i s-au oprit deasupra ligheanului în care spăla vraful de veselă rămas de la praznic. În casă nu era apă curgătoare.

-Crezi că mi-i ușor?

-Nu, nu cred. Și niciodată n-am crezut.

-Uneori îmi trece prin cap că mai bine rămâneam în cocioaba socrilor mei… N-aveam nimic, dar nici nu trebuia să intru la nimeni în voie.

-Înțeleg.

-Fă asta, nu fă aceea, ia, pune…

-E unchiul meu. Îi cunosc felul.

-Nu mai pot…

O priveam, sorbind vinul de pe un fund de pahar cu pereții groși. Așa și nu am înțeles pentru ce băutură erau acele pahare.

De mică aveam oroare să spăl vesela în ligheane, ceaune, cratițe. Să-mi bag mâinile în zoaie, să prind cu vârful degetelor spălătorul subțiat și găurit și să pretind că acest amestec nuclear ar lăsa ceva curat în urma sa.

Mă rezemam de soba rece. Nu voiam să iau partea nimănui, așa cum nu voiam să-mi bag mâinile în zoaie, chiar dacă în loc de spălător găurit și puturos a apărut o buretă îmbibată cu săpun pentru vase. Crescusem suficient ca să aflu că viața e nedreaptă nu doar cu cei care mint, fură, beau, curvăresc, nu întorc datoriile și își bat copiii.

Viața e nedreaptă cu toți. Cu aceeași intensitate.

Țeseam în mine o pânză a detașării, în care să mă înfășor de câte ori cineva ar încerca să mă atragă în jocul său.

Aș putea să-i spun că-mi pare rău. Dar îmi pare oare rău? Dincolo de faptul că înțeleg ce contracte interioare semnează femeile pentru a ieși din condiția lor socială și materială, la ce treaptă a înțelegerii mele aceasta se transformă în compasiune pură? Crescusem oare până acolo unde aș putea recunoaște că de multe ori această înțelegere îmi dă doar satisfacția că eu sunt mai bună? Că deciziile mele au fost mai înțelepte? Că viața mea, în totalitatea ei, este mai degrabă un succes, comparativ cu alte milioane de vieți de femei?

Știam că nu o voi ajuta să spele, să șteargă, să măture. Știam că nici nu mă va lăsa. Am întrebat-o oricum:

-Pot să vă ajut cu ceva?

Nu. E răspunsul pe care ambele îl cunoașteam, deși ceea ce e rostit e mai lung. Un fel de formulă care comprimă în sine două povești diferite – povestea ei, de femeie în prag de bătrânețe, trecută prin toate mizeriile vieții sovietice și post-sovietice, și povestea mea, cea de femeie în prag de maturitate, privelegiată îndeajuns, încât să nu trebuiască să spele vesela într-un lighean de aluminiu.

Îmi beam vinul mai departe. Era mai mult un gest decât un act propriu-zis al băutului. Paharul era aproape gol, dar îl țineam în mână pentru că mi-l imaginam ca pe un baston de care mă sprijineam ca să nu cad în prăpastia dintre mine și această femeie cu mâinile umflate și ochii decolorați.

Îmi plăcea de ea. Vorbea domol, moale. Îmi părea atât de diferită de femeile pe care le-am vzăut prin sat – delicată, împăciuitoare. Cu cercei mari în urechi și zâmbet care ți se uita drept în ochi. Nu mai văzusem pe cineva să zâmbească atât de deschis. Atât de dezinvolt.

Când s-a aplecat să verse zoaiele din lighean în căldare, am pus paharul pe masă. I-am spus că trebuie să văd niște mesaje legate de lucru.

Am ieșit în prag. Mi-am băgat picioarele într-o pereche de galoși. Am mers până la poartă. În drum – noroi, dezolare. În dreptul cuvântului „viitor” semnul x.

Nu aveam niciun fel de cuvinte în mine. Doar o împăcare morbidă cu tot ce e în jur.

Dar ce cuvinte îi poți oferi unei femei fără apă curgătoare în casă, cuvinte pe care ea să-și poată culca capul obosit?