Browsing Category

Din viață

Părțile corpului

Școala menstruației

http://faithsmedicalservices.com/maljavkos/6239 Ciclul, menstruația, sângele menstrual, indiferent ce nume îi dăm, rămâne unul din marile tabuuri feminine. Pentru a pune capăt acestei stări de lucruri, spaniola Erika Irusta și-a inventat o nouă meserie: „pedagogă de menstruație”.

Interesul pe care îl are Erika Irusta pentru coprul feminin a fost declanșat de o serie de experiențe trăite și, în primul rând, de munca sa de doula – femeia de lângă femeia însărcinată și apropiații ei, care e atentă la dorințele și necesitățile ei și o urmează în alegeri”. Atunci Erika realizeză că femeile au tendința să se întrebe ce se întâmplă mai jos de gâtul lor doar când începe să le crească burta. Motivată de această constatare, Erika își începe cercetările, mai ales că a simțit la unele femei o frustrare, apărută în urma dorinței idealizate a unui tip de sarcină și naștere, și realitatea, care e cu totul alta. Alt factor declanșator care stă la originea muncii pe care o face, a fost violența obstetricală, victima căreia a fost mama sa, ajunsă în prag de moarte în timpul nașterii și ieșind din ea fără uter. Revolta împotriva metodelor de contracepție care servesc, în opinia ei, doar pentru a controla corpul femeilor și a-l reduce doar la funcția reproductivă, a fost un alt motiv pentru a se lansa pe drumul roșu, drumul menstruației, așa cum își va numi, ulterior, școala.

Ceea ce a urmat a fost începutul redescoperire a corpului feminin, prin ateliere, pe care din 2010 le organiza în toată Spania. În urma succesului acestora, Erika lansează sesiuni online, pentru a ajunge la un public mai numeros. Obiectivul comunității rubinii era de a furniza materiale didactice, elaborate pentru femeile adulte.

„Atunci când suntem adolescente sau fete tinere, problema majoră sunt femeile adulte”, spune Erika. Pentru ea, important nu e ceea ce se vorbește despre menstruație, ci felul în care aceasta se trăiește, întrebarea majoră fiind care este relația pe care o avem cu corpul nostru. Toate acestea fac parte din tezaurul cultural, transmis din mamă în fiică, de aceea o parte a lucrului pe care îl face Erika constă în despletirea relațiilor dintre mame și mamele lor, apoi dintre mame și fiice. Esențialul trece prin mamă, gardiana culturii. „Mama e un soi de poliție a sistemului”, spune Erika.

Succesul inițiativei a fost enorm și imediat, lipsea, însă, comunicarea de fiecare zi între femeile implicate în aceste ateliere, un moment important în procesul de cunoaștere a propriei funcționări, ceea ce însemna și lipsa unui suport emoțional, pe care îl putea oferi comunitatea memebrelor sale în zilele de menstruație, când femeile femeia se pot simți rău, dar sunt în continuare nevoite să îndeplinească anumite obligații sociale, cum ar fi să meargă la serviciu. Ca urmare a acestei cereri, Erika Irusta a inițiat comunitatea SOY1, SOY4 (sunt1, sunt4), un laborator unde femeile fac cercetări despre corpul lor și o adevărată școală în care autoarea ideii oferă cursuri. Aceasta e deschisă șapte zile din șapte, 24/24, 365 zile din an, funcționând ca un spațiu educativ, unde conținutul este creat în dependență de necesitățile membrelor.

Beauty in Blood, de Jen Lewis

La „El camino rubi”, cum se numește această școală a menstruației, prima din lumea și, deocamdată, unică de felul său, femeile vin din toate zonele planetei și din toate păturile sociale. Comunitatea numără 20 456 de membre, cu reprezentante din peste 1o naționalități. Numărul locurilor în școală este limitat, pentru a respecta dinamica grupului și calitatea educației oferite.

Munca Erikăi Irusta constă în abordarea experienței menstruale, pornind din unghiuri diverse și având ca reper diversitatea corpurilor feminine. Pedagogia ei are la temelie științele sociale și cele ale educației: „eu nu cred că știința clinică poate să explice totul, sunt convinsă că atât antropologii, cât și istoricii au ce spune la acest subiect”, e de părere Erika.

Menstruate with Pride, de Sarah Maple

Pentru Erika Irusta, baza muncii sale e foarte simplă și anume – body literacy (lectura corpului).  Pentru a o învăța, ea își invită elevele să ducă un registru al corpului lor. Ea inventat și conceptul de „scriitura pizdei” (coño-escritura), care, literalmente, înseamnă a scrie cu vulva, a-și dezvălui interiorul corpului pe hârtie. Această practică, așa cum o trăiește Erika, este despre concetrarea asupra a 12 puncte – starea creierului, corpului, fluxului, ovulației, zilei, frici, dorințe, cine sunt azi?, sociabilitate, muzica care o ascult, cartea care o citesc, dar, susține ea, fiecare femeie poate să scrie ce vrea, ceea ce contează în acest exercițiu este ca femeile să poată accede la corpul lor, ajutate de acest registru, să poată compara reacțiile, senzațiile, deoarece fiecare femeie dispune de un cockail propriu de hormoni. Acest registru individual e eliberator, el ne face să înțelegem că nu suntem nebune, doar ciclice, în normalitatea unui corp care evolează în 28 de zile.

 

Sursa: tv5momde.com

Foto: nuevamujer.com

 

Din viață

Incredibila istorie a Annei Delvey, care a dus de nas tot New Yorkul

Pe site-ul The Cut a apărut istoria incredibilă a Annei Delvey, o femeie de 27 de ani, care a sucit mințile unor oameni foarte bogați și influenți din New York, trăind în hoteluri luxoase, călătorind în avioane private, organizând petreceri somptuoase, făcând shopping de mii de euro, fără ca cineva să verifice de unde vin banii sau cine este ea.

Identitatea femeii n-a fost verificată nici atunci când aceasta căuta să împrumute 25 de milioane de dolari, pentru a-și finanța un proiect foarte îndrăzneț și costisitor – un club-centru de artă contemporană, care presupunea șase etaje de săli de expoziție și restaurante într-o clădire dintr-o zonă întrebată din New York. Mai mult decât atât, bancherii și alți experți în ale finanțelor, pe care Anna i-a cunoscut într-un timp destul de scurt, grație petrecerilor pe care le organiza, scriau cereri de finanțare la mari bănci americane, garantând, din numele lor, că Anna Delvey are fonduri în băncile elvețiene și, deci, este o persoană în care se poate de avut încredere din punct de vedere financiar.

Istoria de succes a acestei femei, care se prezenta ca moștenitoarea unei mari afaceri de panouri solare din Germania, a început să miroase urât în seara când nu a putut achita nota la un restaurant fițos din New York. Prietena cu care era, angajată în calitate de consierge la un boutique hotel de standing, în care Anna a fost cazată luni întregi, așa cum făceau de obicei vedetele din show-business, și cea care a devenit povestitoarea principală din reportaj, a spus că situația la restaurant devenise jenantă, mai ales că toate numerele cardurilor de credit, pe care Anna le întinsese chelnerului, au fost respinse. Prietena ei, Neff, pe care Anna și-a apropiat-o prin bacșișuri de câte 100 de dolari, a fost nevoită să achite nota, scrâșnind din dinți, dar conștientă că nimic nu se dă gratis pe lumea asta și momentul răsplății întotdeauna te găsește, pregătit sau nu.

Deși Anna i-a întors lui Neff datoria peste câteva zile, înmulțind suma la trei, carul a pornit din loc. Creditorii au început să se facă auziți. Un timp, Anna a găsit posibilități să acopere unele cheltuieli, continuând să spere că proiectul clubului e realizabil. În această perioadă, ea s-a întâlnit cu oameni influenți din lumea arhitecturii și designului pentru a-i defini conceptul. Dar, se pare, totul are un sfârșit, chiar și cele mai incredibile combinații și scenarii de escrocherie.

Acum Anna își ispășește pedeapsa la închisoarea Rikers, unde, după spusele ei, nu este chiar atât de strașnic. A reușit să-și facă și câteva prietene, iar cele mai curioase sunt femeile care au comis omoruri, spune ea.

Cine este, totuși, Ana Delvey? Fiica unui cuplu din Rusia, emigrați în Germania, când Anna avea 16 ani. Familia locuia lângă Cologne, într-o localitate muncitorească. Tatăl Annei, pe numele ei adevărat, Sorokin, a fost șofer de camion, după care, peste ani, a deschis o afacere de sisteme de încălzire și răcire. Familia Sorokin nici pe departe nu deținea capitalul de care povestea Anna, deși părinții au întreținu-to mulți ani, în timp ce ea își căuta rostul la Londra, Berlin și Paris. Anna îi asigura că aceasta este o investiție foarte bună. Ei o credeau.

De unde lua Anna banii pentru viața somptuoasă pe care o duce? Din diferte bănci, prin diferite scheme de transferuri și creditare.

În totă această istorie, cel mai de neînțeles pare faptul că atâția oameni solizi, bogați, de succes, care au făcut milioane, care dețin putere și influență, au căzut în plasa unei puștoiace, care, după cum mărturisesc acum cei care au cunoscut-o și au primit-o în cercurile lor, nu prezenta nimic ieșit din comun, nu orbea prin frumusețe sau inteligență, unii considerând-o chiar alintată, comparând-o cu o prințesă scăpată în lumea mare dintr-un castel din Europa. Dar în pofida la tot ce se vorbește acum, Anna Delvey a știut cu ce să-i ia.

Ea i-a luat cu stilul ei de viață chic, cu faptul că arăta ceea ce ei voiau să vadă, banii. Anna Delvey, fără să vrea, a devenit hârtia de turnesol a societății. Fie ea americană, fie ea moldovenească. Or, omul vede, în primul rând, ceea ce vrea să vadă și rar când privirea lui trece dincolo de primul strat de luciu și spoială, pentru a da de ceea din ce e construit omul care stă în fața lui. Nu are timp, nu îi este interesant. Nu-i pasă.

Apropo, Annei nu-i pare rău de cele făcute și nu simte nicio vină.

 

Text: Diana Guja

 

 

Părțile corpului

Luck Limitless de la Avon

Luck de Avon a fost cândva una dintre aromele mele preferate pentru fiecare zi. Ușoară, vanilată, moale, mi se asocia cu confortul unei case în care sunt copii mici și unde se coc brioșe.

Acum Avon a scos o aromă nouă, Luck Limitless. Un soi de remake al primei arome, doar că despre asta îți dai seama puțin mai târziu. Nu de la prima adulmecare a parfumului. Undeva de la a doua sau a treia.

Luck Limitless e o surpiză pentru mine. Prima impresie pe care mi-a lăsat-o a fost de o aromă oarecum ordinară. Simțeam doar dulceața de la suprafață și cred că sunt într-o perioadă în care deserturile nu-mi prea fac cu ochiul. Dar am zis să-i mai dau o șansă. Să-l mai miros de două-trei ori, să văd ce descopăr. Să miros ce discopăr (aici trebuie să fie un smile-ik)

Păi iată, ceea ce am descoperit m-a surprins. Deși aroma este descrisă pe site-urile de specialitate ca una citrică, dulce și florală, eu am găsit în ea note marine. Cel mai probabil, acestea sunt date de ambra, care stă la bază și care aliniază lejer acest parfum lângă parfumurile masculine, ceea ce îl face perfect pentru femeile care preferă aromele tradițional bărbătești, dar sunt rezervate să le cumpere, din cauza durității lor. În Luck Limitless doza de masculin este foarte echilibrată. Și cel mai fain în această combinație de elemente, este că după un timp, prima notă care se simte este cea de bază, adică ambra, apoi cea de mijloc, florală, care aduce aminte de primul parfum Luck. Deși acolo, notele de mijloc, florale și ele, erau diferite.

Iată așa o chimie interesantă.

În concluzie, Luck Limitless e numai potrivit pentru zilele și, mai ales, serile de vară. Și vă îndemn să căutați în el marea.  Apropo, lichidul e azuriu, ceea ce mie, de exemplu, mi se asociază cu masculinul și marea, iar cutia e de un albastru, pe care îl numesc Marie-Antoinette, despicată pe mijloc de o panglică aurie, o combinație de culori adorată de legendara împărăteasă. Toate aceste detalii mă duc cu gândul la un mariaj dintre elementele și simbolurile masculine și cele feminine. Nu știu dacă asta a fost ideea creatorilor parfumului, dar, în viziunea mea, anume ăsta e rezultatul.

Din viață

Când nu trebuie să luăm exemplu de la părinții noștri

De fiecare dată când sunt în transportul public sau în alte locuri în care cetățenii sunt nevoiți să se adune, mă întreb de ce majoritatea femeilor și bărbaților trecuți de 45-50 de ani sunt atât de amărâți, nemulțimiți de viață, cu o dispoziție care oscilează între agresivitate nefondată și deznădejde. Și desigur, gândurile și analizele mele sunt de ordin absolut egoist – eu nu vreau să ajung așa. Și, cel mai probabil, nu voi ajunge. Pentru că nu vreau.

Următoarea întrebare care îmi vine este de ce azi, când accesul la informație e fără precedent, atât de multă lume insită să rămână în cochilia nefericirii, păreții căreia sunt construiți de conflictele interioare? De ce durerea în care existăm devine atât de normală, încât orice gând de a apela la ajutor este la mii de ani lumină?

Următoarea întrebare este câți dintre clienții psihologilor din Moldova au vârsta de peste 50 de ani? Câți dintre părinții noștri au trecut peste prejudecata că vizita la psiholog e semn de boală psihică? Mai mult decât atât, câți dintre părinții generației noastre, reacționează adecvat la informația că progenitura lor de 30+ ani, face terapie? Câți sunt dispuși să discute despre asta, exact așa cum discută despre un tratament, să zicem, al glandei tiroide?

Eu, însă, nu-mi fac iluzii mari în privința celor de 50+ ani. Și cât de obraznic poate să pară, dar încerc să interacționez minimal cu cetățenii de o anumită vârstă în transport, policlinică, spital și alte instituții publice. Nu, mulțumesc, eu nu vreau să ascult despre cât de minunat era totul în Uniunea Sovietică, despre Unire, despre cât de nesuferit este tineretul de azi, despre „ehe-hei, pe timpul meu!”, despre decadența lumii în care trăim acum, despre dispariția adevăratelor valori, despre democrația care n-a adus nimic bun. Eu nu mă înduioșez deloc, atunci când femei de 50+ ani se bagă fără rând în cabinetul medicului, în timpul programării mele, mizând pe faptul că vârsta lor le transformă în oameni cu privilegii și cei mai tineri vor recula, orbiți de măreția lor. Dar eu înțeleg că acolo șansele pentru schimbarea gândirii și, respectiv, comportamentului, sunt aproape de zero. Ingnoranța și complacerea în propria suferință, care (culmea!) e transformată în virtute, au devenit atât de confortabile, de familiare, încât însuși gândul că poate fi și altfel, trezește anxietate. Dar cum altfel? Cum fără toată această povară a existenței pe față? Atunci cu ce vom rămâne?

Noi, însă, putem fi altfel. Noi, cei care avem acum în jur de 40 de ani, putem să ne construim de pe acum un viitor mai puțin amar. Un viitor în care tinerii nu se vor feri de noi, ca de lepră. Un viitor în care nimeni nu ne va fi dator cu nimic – nici cu confort, nici cu privilegii, nici cu fericire. Pentru că noi de azi înțelegem că de toate astea responsabili suntem noi, în mare măsură.

Și ca să nu mâncați creierul persoanelor dragi, colegilor, prietenilor, povestindu-le despre durerile voastre interioare, dezghiocând situații, dialoguri, așteptând de la ei mântuire, mergeți la psiholog. Ori li psihiatru, dacă simțiți că lucrurile au luat o întorsătură serioasă de tot. E ok să mergi la psiholog și la psihiatru. Tot atât de ok, cum ai merge la stomatolog când te doare un dinte sau ți s-au inflamat gingiile. E ok să vrei să fii bine, împlinit, relaxat și pe partea interioară, unde injecțiile, perfuziile și intervențiile chirurgicale nu ajung. Iată acesta este exact acea parte a vieții voastre, deciziile despre care nu trebuie să se bazeze pe ceea ce spun părinții sau pe experiența lor.

 

PS: sper acest text să nu stârnească discuții inutile, gen: „Da părinții mei nu sunt așa”. Mă bucur. Alți părinți, însă, sunt „așa”.

Text: Diana Guja

Foto: João Silas /Unsplash

Din viață

Mici victorii asupra unor frici mari

De aproape 6 luni nu mai locuiesc în Chișinău. A fost o decizie spontană și, ca toate deciziile spontane, una foarte bună. Dar despre bucuria unei vieți departe de aglomerația Capitalei, voi scrie în altă zi. Azi, despre alte decizii bune, luare în mâini și alergat.

Când s-a deschis sezonul meu personal la alergat, alcătuisem o schemă destul de complicată – luam rutiera spre oraș, de acolo mergeam pe jos spre Valea Morilor și, odată ajunsă la locul destinației, începeam să alerg. Era ok și nu era ok.

Partea bună e că descoperisem multe străduțe fermecătoare în zona respectivă, Chișinăul devenise și mai divers în ochii mei. În plus, cunoșteam parcul destul de bine, aveam traseul meu clar definit, mă simțeam în siguranță.

Însă toate mișcările pe care le făceam pentru a ieși din casă și pentru a ajunge în parc, apoi pentru a mă întoarce acasă cu transportul, transpirată și urât mirositoare, timpul care se ducea pe această schemă, transformau alergatul într-o activitatea doar pentru weekend sau zilele de sărbătoare. Iar dacă în acele zile ploua – la revedere, alergat!

Cât timp învârteam în cap combinații mai bune pentru alergatul meu, priveam, ba dintr-o partea a apartamentului, ba din alta, pe geam, spre câmpurile ce se aștern în jurul lui. Verzi, ierboase, mustoase, exact cum îmi plac. Uneori îmi mai trecea prin gând întrebarea de ce nu alerg acolo. E lângă casă, nu e asfalt, e teren accidentat, așa cum caut, e aer curat, tril de păsărele și tot zenul din lume.

Mmmmm… mă temeam.

De necunoscut mă temeam. Nu cunoșteam locurile, câmpurile, planeta pe care eram. Să ies, s-o cunosc, nu-mi ajungea curaj. Și când te gândești – ce mare treabă, ieși, alergi, te întorci acasă…

Și uite, azi am ieșit. Nu planificam. Eram pregătită să aplic schema obișnuită, dar am întins prea mult din timp și, dacă mă porneam la Chișinău, îmi dădeam tot programul zilei peste cap. Așadar, a trebuit să aleg – încă o duminică fără alergat sau depășirea fricii de necunoscut.

Răspunsul devenise evident. Deși nu din prima clipă.

Am ieșit frumușel din casă și am luat-o spre Vest, pe marginea drumului național ce duce spre vama Leușeni. Am tatonat terenul cel mai apropiat și accesibil. Mă simțeam ca în ziua când părinții mi-au dat voie să ies singură în curtea blocului. Să fi avut vreo 4 ani.

Iarba fusese cosită recent. E relativ ușor de alergat, deși m-am întors acasă cu bascheții plini de pământ și șosetele înnegrite. În schimb, cu un buchet de maci, o bucată de scoarță de copac și o tonă de satisfacție. E adevărat, n-am alergat pe câmpuri și prin crânguri, dar va urma.

Mi-au trebuit două luni să depășesc o frică, aparent prostească în acest context. Frica de nou, de necunoscut, frica de un alt drum. Și totul devine atât de simplu după ce faptul e consumat, încât te gândești că era nevoie doar să te impui să faci primul pas într-o direcție până atunci necunoscută. Dar cât de greu părea totul și câte motive erau să nu-l faci!

Text: Diana Guja

Foto: de la locul faptei

Din viață

Iubirea din pantec

Iubirea care traieste in noi. Iubirea care ne trezeste dimineata si ne lumineaza odaia, sau miroase a ploi in mijloc de vara. Iubirea care ne cuprinde in mijlocul unei nopti, in intuneric. Aceasta iubire murdarita, patata, rupta pe la margini, ca o fata de masa draga, dar obosita de atata uz, aceasta iubite se trezeste la primul scancet de pui de om pina in momentul cand ne pierdem in negreata cea de la urma. Unii numesc asta nastere si moarte.

Eu nu stiu mai nimic despre dragoste sau moarte. Insa stiu despre iubiri. Ele sunt diferite, unele te cupleaza cu centuri de siguranta, sa nu te lovesti in caz de accidente; altele te strang cam prea tare, ca niste pantofi nu prea reusit alesi; unele te hranesc cu de-a sila, cu mila, cu de toate. Te forteaza, ba da, si iubirile te forteaza sa fii altcineva decat esti; te ard, apoi te ingheata si iti zic ca e dragoste, te castiga prin forta, iar apoi te lasa cu un biletel care zice ca e randul tau sa lupti.

dating galway ireland Dar pentru iubire nu trebuie sa lupti.

Pentru iubire nu trebuie sa strangi centurile, ca sa nu fuga celalalt. Nu trebuie sa te hraneasca, daca nu ii ceri, nu trebuie sa iti stranga picioarele, chiar daca is pantofi frumosi cu toc inalt. Ba da, pantofii si iubirea nu trebuie sa te stranga. Iubirea trebuie sa fie ca adidasii dragi pe care ii pui si fugi, si zbori, si esti fericita. Ei trebuie sa iti fie dragi, indiferent de starea in care ii gasesti, pentru ca ii porti mult, si iti vin mai bine, si iti sunt parteneri in nebuniile pe care le faci, ca acel copil din tine, care vrea sa fie iubit in libertate.

Despre iubire scrii si mai vrei. E ca mierea dulcie, care te ameteste cu miros si gust, si nu mai poti manca, e destul, dar revii la ea in fiecare dimineata, o pui in ceaiul de tei. Mierea ii da aroma, dulce-dragostoasa.

Aceasta iubire, pe care o cautam de la primul scancet de pui de om pina ne pierdem in negreata cea de la urma, e iubirea simbolica de mama care te primeste in lume si de copil, de partener, de pisica adoptata care te ajuta sa iti iei ramas bun. Aceasta iubire de altii, pe care noi o ignoram in noi. Iubirea pe care o purtam altora si iubirea pe care ne-o poarta altii, nu e decat o energie pe care o avem in noi.

Iubirea pe care o purtam in pantec, ca pe un copil, aceasta iubire de sine. Ea e acolo. Intotdeauna.

 

Text: Cristina Hiaraeth

 

 

Din viață

Muzica TA

Kevin Morby – I Have Been To The Mountain. Asta scrie pe unicul bilețel lipit de frigiderul meu cu un magnet pictat de unul dintre copii.

Pe parcursul anilor, într-o familie rolurile se distribuie involuntar. Cineva dintre soți face mai des mâncare, cineva are grijă de flori, se plimbă cu cățelul, cineva are grijă să plătească facturile, cumpără produse alimentare. Nu că ar fi obligații care țin de gen, aceste roluri se impart probabil în dependență de preferințele și dibăcia fiecăruia în anumite domenii.

Și se mai întâmplă că peste ani îți dai seama că nu ai habar cum să plătești o factură ori să descarci un film de pe Torrents. Nu că ar fi mare treabă, doar că așa s-a întâmplat să nu te ocupi de asta niciodată. Sau îți dai seama după 15 ani de căsnicie că nu ai prea ales muzica pe care o asculți, pentru că, în casă și în mașină, întotdeauna se auzea muzică bună, cu mici excepții pe care le puteai soluționa ușor cu: „schimbă, te rog!”. El a ales muzica dintotdeauna. Playlist-urile lui sunt în toate notebook-urile din casa, pe stickul conectat la centrul muzical, pe CD-urile din mașină și chiar în telefonul meu, pe care l-a împrumutat de câteva ori când făcea jogging.

Nu că nu mi-ar plăcea muzica pe care o ascultăm, dar abia acum mi-am dat seama că dacă m-aș concentra mai mult pe muzica care-mi aduce plăcere, poate că lista mea ar fi un pic diferită de a lui. E imposibil să ne placă aceleași lucruri, când suntem atât de diferiți la celelalte capitole.

Nu știu ce muzică îmi place și nu știu nici jumătate din numele interpreților sau ale pieselor pe care le ascult. Ele răsună și eu îmi caut de treabă. Eu și muzica trăim paralel. Una dintre cele mai frumoase și accesibile arte se oprește în urechile mele, fără să-mi învăluie mintea și corpul. Și asta e trist.

M-am prins în ideea că simt un soi de invidie pentru oamenii care vorbesc înflăcărat despre muzică bună și interpreți mai puțin populari. Mi-am adus aminte de anii în care dansam fără să-mi pese de felul în care arăt. Fără să-mi pese de ce cred oamenii din jurul meu. Eram atât de sigură că sunt frumoasă, făcând mișcări lipsite de logică. Cu mintea deconectată săream în ritmurile a tot ce se auzea. Era atâta plăcere și extaz în muzica și mișcările acelea.

Amintirile m-au făcut să mă supăr pe mine, pe el. Nu mai dansez demult, pentru că lui nu-i place să danseze. Iar unicile petreceri la care mergem (nunți, cumetrii și zile de naștere) au muzică destul de proastă și toți se forțează să danseze și le iese caraghios. Am făcut câteva încercări să merg cu amicile la Disco, dar corpul nu se mai poate relaxa în ritmurile muzicii. E împietrit.

E curios să conștientizezi, peste ani, cum părți din tine se pierd în omul pe care-l iubești. Unele părți se atrofiază din lene și din prea multă comoditate. E ca și cum te-ai dezvăța să mergi, pentru că cineva te duce întotdeauna în brațe. Alte părți cresc și devin puternice pentru a ascunde golurile și vulnerabilitatea partenerului. Chiar dacă nu au fost niciodată părțile pe care intenționai să le dezvolți. Dispari tu, dispare El. Și apare un fel de monstruleț. numit familie, care trebuie să se miște înainte cu orice preț. Dispar pasiuni, interese, vise, și rămân doar lucrurile care nu te împiedică să mergi înainte. Nimic din ce ți-ar da voie să te oprești, să iei o gură de aer ori te-ar lăsa să cazi în gol. Apar responsabilități, credite, contracte, școli, mașini, planuri comune, odihnă la mare, la munte. Nu e timp de dubii, mofturi, filozofie, egoism. Nu e timp de EU, când NOI creștem și suntem tot mai flămânzi de atenție, dragoste, timp, bani.

Muzica pe care o asculți e o parte din tine care îți menține vii visele, pasiunile, dorințele. Și nu e mai puțin importantă decât alte părți din tine. Să ai grijă de propriile vise și pasiuni, e la fel de important ca și grija pentru propriii copii. Nu e bine să-i lași murdari și flămânzi. E important să revii la lucrurile care îți ating plăcut coardele sufletului. Anume ele te păstrează viu, interesant, atractiv. Te ajută să nu te dizolvi în oamenii pe care îi iubești. Oricât de mult ai iubi un om, trebuie să existe pasiuni, vise, dorințe pe care să le iubești mai mult. Să le alimentezi, să le crești și să te poți adăposti în ele ori de câte ori rămâi singură.

„Tu unde găsești muzica care-ți place?” îl întreb incomodată, ca un copil de clasa a cincea, care a fost prins că nu știe tabla înmulțirii.

„Sunt câteva posturi de radio pe care le ascult când lucrez, și dacă e ceva bun, deschid pagina postului de radio și îmi scriu denumirea piesei”.

În restul weekendului am ascultat posturile de radio „Paradise” și „imago FM”. Și piesa mea m-a găsit.

Muzica TA nu e pur și simplu muzică bună pe care o asculți cu plăcere. Este muzică care îți atinge anumite coarde, undeva între plexul solar și artera carotidă. O simți cum pulsează în ritmul inimii tale. Și ai impresia că ai vrea să sune veșnic. Cu muzica ta e bine, mai ales în intimitate. S-ar putea sa te incomodeze s-o asculți în prezența cuiva, pentru că îți scoate sufletul la suprafață, te lasă gol, vulnerabil. E ca numele adevărat, pe care personajele din unele povești vechi îl pronunță doar în fața persoanelor în care au încredere, de frică să nu cadă pradă magiei negre, ori ca păpușa lăsată testament de la mama, pe care o scoți de sub pat doar când îți este greu. Muzica care îți place e mai intimă decât sexul, pentru că spune prea multe lucruri despre tine.

„Ce bună e piesa asta, așa-i?”, i-am zis în timp ce pregăteam cina.
„Nu”, mi-a răspuns laconic și ironic.

A doua zi am găsit bilețelul cu denumirea piesei, lipit de frigider cu un magnet. Au trecut două luni de atunci. Azi am inclus-o pentru prima dată. Aveam dreptate. E superbă. Am adăugat-o în playlistul meu mic sub Carolyn Hillyer – A place where I may feed și Nancy Agag ft. Joss Stone – Sudan.

Scriu textul și ascult muzica mea 🙂

 

Text: M.

Din viață

Bедь жизнь кончается не завтра*

Chiar daca moartea e unica siguranta din clipa in care devenim un grup de celule, exista destule sanse ca vom trai si maine, si poimaine. Cel putin, atunci cand suntem inca tineri. De aceea, ar fi bine si chibzuit sa traim azi astfel, incat acel maine sa nu devina o povara.

Cum? Se poate de inceput prin punerea unor intrebari partii din noi care se rupe, dar inca destul de moderat, spre o libertate iluzorie si efemera, de genul, vand tot ce am si ma pornesc in jurul lumii pe jos, ca sa ating iluminarea. Eu, de exemplu, de fiecare data, cand simt ca pamantul incepe sa mi se duca de sub picioare sau sunt pe punct de a lua decizii manata de euforia de moment, incerc sa ma opresc, sa ma pisc, ca sa ma intorc in corpul meu, si ma intreb: „Maine, maine cand ma voi trezi, cum ma voi simti?” sau ”Cum vei ajunge la Diana cea de 50 de ani, care stii tu unde te asteapta, daca faci acum ceea ce te mananca sa faci (sau sa nu faci)?”, sau ”Dar cum se va simti fata mea, mare deja, cand o va vedea pe mama sa in aceasta stare/ipostaza/situatie?”. Ar insemna sa mint, daca as sustine acum ca de fiecare data mi-a reusit exercitiul. Nu, desigur. Dar repetarea lui constanta si constienta face minuni.

Viata doar nu se sfarseste maine.

A face tot ce iti doresti, sau crezi ca ai nevoie, poate inseamna sa cazi in extreme, sa risti, sa devii necugetat, sa neglijezi interesele oamenilor dragi, sa te lasi condus de pulsiuni distrugatoare, sa joci cartea cea mare, sa arzi poduri, sa explodezi in mii de culori si focuri. Sa traiesti, de parca maine nu va mai fi. Sa te aprinzi ca o scanteie si tot ca o scanteie sa te stingi. Doar ca nu toti suntem flori de o zi. Exista foarte mari sanse sa traim si maine. Si poimaine. Si raspoimaine. Dar sa traim arsi, deoarece nu am stiut sa domolim flacara, sa o facem sa arda incet, constant, sa aduca lumina, caldura si protectie impotriva animalelor de prada. Am consumat tot ce-am avut pentru o iluzie trecatoare.

Indemnurile exaltate, de genul „Traieste de parca ai muri maine”, sunt pentru cei care nu vor sa faca niciun efort ca sa-si controleze impulsurile, sa gandeasca pe termen lung, sa se autodisciplineze, sa renunte la lucruri, oameni, atitudini, obiceiuri nocive sau inutile, consumatoare de timp si energie, sa-si asume viata, fara a aduce argumente infantile, ca „ n-am rugat pe nimeni sa ma nasca”. Pentru cei care au nevoie vitala de gratificare imediata, ramasi in interiorul lor ancorati intr-o varsta la care nu au invatat inca sa faca fata frustrarii.

Nu, viata, cel mai probabil, nu se va sfarsi maine. Si, cel mai probabil, peste cativa ani tot ceea ce facem azi – pe negandite, din nedorinta de a ne stapani demonii, din graba, din falsa convingere ca daca nu iau acum ceea ce vreau, maine nu va mai fi posibil, din frica de a ramane singuri, fata in fata cu gaura noastra interioara – se va transforma intr-un strat gros de deseuri nucleare, pe care le vom purta in noi pana cand acea moarte, garantata, va veni.

 

*Un vers dintr-o piesa cantata de Alla Pugachova, o renumita interpreta rusa, care in traducere ar insemna: ”Viata doar nu se sfarseste maine”.

 

Text: Diana Guja

Foto: Dan Gold/Unsplash

Din viață

Drumul meu spre dieta financiară

Am promis foarte încrezută la sfârșit de februarie, că mă întorc la început de aprilie cu un articol despre cum am scris toate cheltuielile mele și ce am învățat din asta.

La sfârșit de martie m-au apucat îndoielile – să scriu? despre ce să scriu? Linia cheltuielilor mele arăta un profund egoism. Aveam acolo zero cheltuieli pentru casă, telefon, internet.

A mai trecut o lună. Am descărcat o aplicație și am început să nu mai aștept să ajung acasă pentru a scrie cheltuielile de peste zi. O făceam pe loc, în telefon. Să zic că m-a disciplinat faptul că știam pe ce cheltui? N-aș spune.

Dar să mă întorc la ele, la cheltuielile mele. În martie, banii mei s-au dus pe următoarele destinații:

În aprilie lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Atât doar că donația s-a ridicat la 15%, iar mâncarea la 22%. S-a făcut cald și mi s-a făcut lânced de cantina din bloc. Pe haine s-au dus 11% (aici am trișat, am fost la Odesa cu bărbatul meu și am făcut cumpărături într-un outlet cu banii pe care mi i-a dat el. Nu i-am pus în bugetul meu, deși puteam lejer să-l adaug la capitolul –cadouri). Pe transport am cheltuit 3% și am mers o dată cu taxi-ul. Pentru ieșiri în oraș am cheltuit 11%, iar pe cosmetică 28%. Ce-a mai rămas, s-a dus pe o pereche de căști, să ascult și eu muzică în transport, și pe legume și fructe acasă.

Și cât de mult n-aș întinde coarda, trebuie să ajung și la concluzii:

  • Acum știu precis unde se duc banii mei;

  • Nu, n-am făcut nicio rezervă de bani pentru zile negre timp de 2 luni, deși asta îmi era în cap, atunci cînd m-am apucat de scris cheltuielile;

  • Am descoperit cu surpriză, că, deși îmi pare că duc o viață destul de modestă, cheltuielile mele mă arată ca o alintăciune, care se preocupă de plăcerile și comfortul propriu înainte de toate;

  • Și am mai descoperit că salariul îmi ajunge fix până la ultimele 2-3 zile înainte de următorul salariu. Din asta, conchid că trebuie cumva să resetez ritmul de cheltuieli.

http://teqho.com/?pleystewn=mujeres-solteras-en-villa-mercedes-san-luis&08c=5a Bonus la toată treaba asta:

Am început să citesc despre fetele care au grijă de bugetul lor, despre provocările și reușitele lor. Și am descoperit un blog tare bun care m-a inspirat să continui experimentul meu – http://thefinancialdiet.com/. Tare-mi plac istoriile fetelor de acolo despre povestea lor cu banii.

Text: Diana Mihuță

Din viață

Unde incepe alt om?

Discutam recent cu niste amici despre granitele personale si despre faptul ca multi dintre parintii nostri, cu toata generatia lor si a parintilor lor, impreuna luate, nu cunosc si nici nu vor sa cunoasca ce inseamna sa ramai in hotarele tale si sa le respecti pe cele straine, adica sa-ti vezi de treaba ta si nu de treaba celorlalti, atunci cand nu esti invitat.

Una dintre ipotezele acestei lipse era ca ei au trait, de multe ori, inghesuiti, cate doua familii intr-o camera, sau la camin, sau in apartamente comunale, sau la tara in case cu doua odai, dintre care una era casa mare, in care nu se intra. Aceasta lipsa de spatiu intim a dus la ceea ca ei nu mai faceau nicio diferenta intre unde incepe si unde se termina ”eu” si unde incepe alt om, un organism separat, independent, cu minte, emotii si viata proprie, care functioneaza conectat la propria sursa.

Imaginati-va o incolacire de serpi. Anume asa arata oamenii care nu-si cunosc hotarele si nu respecta hotarele altor oameni. Ei toata viata se afla intr-o incolacire cu organisme straine si nicidecum nu pot iesi din ea, pentru a-si cauta de grija si a-si trai viata. Viata lor, nu a altora.

Dar sa-i lasam in pace pe cei care au fost pana la noi si sa ne vedem de ale noastre. Or, ale noastre, hotarele noastre in acest caz, nu sunt cu nimic mai bune. Pe de o parte, conditiile in care am crescut si in care traim sunt mai bune (in general), libertate mai multa avem, posibilitati mai mari si mai diverse avem, acces la informatie si cunoastere avem, de toate avem. In afara de respect pentru granitele celorlalti oameni. Pe de alta parte, insa, cand nu stii unde incepi si unde te sfarsesti, de unde poti sa stii unde incepe alt om?

Cea mai banala si, totodata, cea mai groaznica dovada a faptului ca nu dam nici doi bani pe granitile altui om este atunci cand ne batem copiii. De certurile cu persoanele iubite, partenerii de viata, nici nu mai vorbesc. Acolo fiecare se simte indreptatit sa improaste cu venim sau cu bulgari de noroi. Pretentiile pe care le avem fata de parteneri, la fel, sunt o incercare de incalcare a hotarelor altei persoane. Pretentii poti avea doar fata de tine insati/insuti – ce lungime a parului sa ai, cum sa te imbraci, cum sa vorbesti si sa te porti, ce filme sa privesti, cu ce oameni sa prietenesti, ce sport sa faci, ce sa mananci, cum si cat sa lucrezi etc. Fata de alt om poti avea pretentii doar in cazul in care ati avut o intelegere sau, si mai bine, ati semnat un contract.

In viata de cuplu/familie apare multa confuzie cand e vorba de respectarea propriilor hotare si a hotarelor partenerului, ceea ce cumva e de inteles. Or, viata noastra romantica/de cuplu este, deseori, produsul istoriilor de dragoste foarte dubioase, pe care le-am luat drept model, care ne-au influentat adolescenta si tineretea timpurie, pe cand in acele istorii de cele mai multe ori era vorba de relatii simbiotice, atasamente maladive, co-dependenta. Ca urmare, oamenii in cuplu se cam incurca intre ceea ce e a lor si ceea ce nu este a lor. Mai ales, cei pentru care cuplul inseamna sa respiri in unison, sa fii un tot intreg. Dar aceste cupluri n-o duc mult timp. Sau o duc, dar cineva dintre cei doi demult s-a invatat sa respire printr-un tub din alta sursa.

Dar cel mai de neinteles este atunci cand oameni straini incearca sa vina peste tine cu invataturi, intrebari, sfaturi, comentarii povatuitoare, sa-si spuna parerea, neintrebati, despre cum cred ei ca e mai bine sa arati, scrii, traiesti, mananci, citesti, iubesti… Oooooo! Atunci intelegi ca da, exista o problema. Dar problema nu este a ta.

Simplul gand ca in spatiul privat al altui om, fie acela si online, nu intri fara a fi invitat si nu incepi sa faci curatenie, sa dai afara invitatii care nu-ti plac, sa administrezi pastile cu forta, in forma de recomandari de lecturi, vizite, opinii, (etc.) este inacccesibil multor cetateni.

Dar cum, cum sa taci cand nu esti de acord? Omul cu care nu esti de acord TREBUIE sa fie la curent cu asta! Tu ai sa vii la el acasa, ai sa suni la usa, ai sa pui piciorul in prag, ca sa fii sigur ca nu ti-o inchide in nas si ai sa-si spui tot ce crezi despre el si ideile lui (imaginati-va in loc de casa fizica, casa virtuala si pe toti cei care nemultumiti ca nu le raspundeti la comentarii, trec la mesaje private, ca sa explice mai bine opnia lor pretioasa)!

Cum sa taci cand stii precis, 100%, ce carte trebuie sa citeasca Cutaerscu?

Cum sa taci, cand esti extrem de sigura ca colega ta trebuie sa inceapa un curs de psihoterapie? Iata, tu faci psihoterapie de 3 luni si te ajuta, da.

Cum sa taci cand albatsrul e o culoare atat de frumoasa, iar prietena ta si-a cumparat tapete roz pentru salonul ei?

Dar… alt om, si tot ce tine de el, nu este un no man’s land, unde se poate de intrat fara voie, de plimbat pe unde iti cer picioarele, de tolanit pe iarba si de lasat in urma coji de oua si codite de ceapa. Si, desi, un om cu hotare bune niciodata nu va fi un no man’s land, asta nu-l va scuti de ofensivele celor care cred ca tot ce exista pe acest pamant este continuitatea lor si ei pot nestingherit sa se serveasca de orice, inclusiv de alti oameni.

 

go here Iar pe final, daca tot intrati pe aici sa vedeti ce nou a mai aparut, iata un scurt ghid de respectare a granitelor:

http://ekermuhendislik.net/?figarofit=mensajes-para-solteros-felices&b22=fc Incetam sa ne uitam sub presul vecinului, in speranta de a gasi gunoi. Ne uitam acolo numai in cazul in care vecinul ne-a invitat s-o facem.

Ne cautam de viata noastra. Proprie, personala, care tine doar de noi si de ceea ce putem face conform legii.

Desenam imaginar in jurul nostru un cerc magic. Ramanand in interiorul lui, adica in interiorul vietii noastre, care presupune si cele mai apropiate lucruri asupra carora avem putere de influenta, noi ne protejam, dar si aratam respect oamenilor de langa noi, care tot au cercul lor magic si care nu vor sa-l transforme intr-o strada pietonala.

 

Text: Diana Guja

Foto: Grégoire Bertaud/Unsplash