Browsing Category

Din viață

Din viață

Less is more. Mici trucuri care nu dor, de economisire a banilor

Schimbarile din viata aduc cu ele – pe langa o groaza de lucruri noi, descopriri, frici – lipsa de bani. Cel putin la inceput. Acestia vor inceta sa mai traiasca in conturile tale bancare si se va intampla ca iti vor parasi si buzunarele. Scenariul, mai putin apocaliptic, este, poate, si mai nereusit: bani sunt, insa atat de putini, incat ti-ai fi dorit sa nu fie deloc, pentru a nu-ti bate capul cum sa-i cheltui chibzuit.

Schimbarile din viata mea au fost traditional insotite de astfel de caderi financiare. Au fost ani in care ma ducea capul sa traiesc cu foarte putin. Au fost luni in care trebuia sa-mi schimb brusc, de azi pe maine, obisnuintele mele legate de confort, iesiri si pantofi frumosi, doar pentru a putea trai schimbarea si renasterea pe deplin.

Ereditatea, insa,  m-a inzestrat cu talent in ale gestionarii bugetelor, care nu ar mira niciun francez. Aceasta calitate nu e decat o atitudine sanatoasa fata de roadele palpabile ale muncii mele sau a omului cu care impart viata. Am invatat de foarte tanara sa economisesc, sa pun la ciorap, sa cumpar cu cap si sa pastrez ceea ce-am cumparat. Inca din facultate am adoptat un stil de viata de adevarata protestanta practicanta: rezervat, fara execese, fara cumparaturi inutile, fara gaoan dupa ultimele mode. In plus, deprinderea de a economisi a fost, in tumultosii ani ’90, egala cu supravietuirea. Cu timpul, insa, aceasta disciplina financiara a dat roade. Materiale si nu doar.

Ce numesc eu disciplina financiara?

De exemplu, o pereche de bocanci, cumparati la 19 ani si purtati pana la 29 de ani. Deci, cumpar lucruri bune si doar atunci cand am reala nevoie de ele. Daca pantofi, atunci sa tina 5 ani. Daca geanta, atunci de piele, cu o durata de viata de 10 ani. Sau, mai nou, una-doua-trei torbe, pe care pot sa mi le cos singura, daca nu mi le ofera cineva pe la evenimente.

Vacantele pe care mi le permit, in pofida urcusurilor si coborasurilor mele carieristice. Aici chiar e o chestiune de prioritati. Cu ceva timp in urma, am inteles ca iesirile prea dese imi vor omori potentialele vacante. Si am renuntat. Acum in loc de bere, vin, cafea in oras, aleg un pahar de ceva acasa (sau in parc).

Slava Domnului, eu nu sufar de patima hainelor. Sufar, insa, de patima cartilor… si inelelor… si cerceilor. Pentru a-mi putea satisface unele fantezii boeme, jonglez cu posibilitatile… si bugetul. Carti imi cumpar de sarbatori sau cand plec la Bruxelles sau Paris, din librarii cu carti de mana a doua. Bijuterii cumpar doar in cazul dragostei de la prima vedere, dar de cele mai dese ori, recunosc, ceea ce-mi place primesc in dar cu anumite ocazii de la oamenii dragi.

Exemple de gestionare cu cap a banilor sunt o sumedenie. Si toti le cunoastem, dar ne par atat de simple ca nu le  mai dam importanta. Insa, vorba ceea „tot ce-i simplu, e genial”. Si aceste practici chiar dau roade. Incearcati!

Pentru a te bucura de ceva, trebuie sa stii sa renunti la altceva. Si „altceva” sunt deseori lucruri absolut inutile, care iti umpla viata de praf si ti-o incetoseaza. Less is more.

Din viață

Cine poate să decidă câți copii să avem?

Eu m-am născut în Uniunea Sovietică. Părinții mei tot acolo s-au născut. În Uniunea Sovietică sex nu era. După care brusc, Uniunea Sovietică a dispărut, iar sexul a apărut.

Milioane de oameni s-au trezit într-o zonă gri – pe de o parte, a apărut sexul și tot ce ține de el, iar pe de altă parte – nimeni nu știa ce să facă cu acesta – cum să vorbească deschis, să vorbească, în general, să explice ceva copiilor sau să lase lucrurile așa cum au fost decenii la rând?

Eu am crescut în această zonă gri a sexualității. Tema sexului la noi în familie nu era tabu, dar nici nu se discuta. Respectiv, tot ce am prins, am prins de prin filme, cărți, ziare, televizor, discuții cu colegii. Acces la Internet în anii ’90 nu era. Și, apoi, Internetul nu-ți dă nimic bun, dacă nu știi ce să cauți și unde să cauți .

La școală au fost doar două profesoare care au avut câteva tentative de a ne explica despre viața sexuală. În toți anii de școlarizare cu noi s-a vorbit doar de 2-3 ori despre ciclul menstrual, despre faptul că noi, fetele, trebuie „să avem grijă” și asta era cea mai sigură metodă de contracepție în accepțiunea de atunci. În plus, se vorbea cu ușile închise, fără băieți. Ce li se spunea lor și dacă li se spunea ceva despre sexualitate, a rămas un mister. 

Și iată cu tot acest bagaj, care nu conținea mare lucru, dar cel puțin știam că sexul neprotejat poate duce la boli sexual transmisibile și sarcină nedorită, am intrat în viața de adultă și m-am căsătorit. Aveam 21 de ani și credeam că le știu pe toate.

Istoria, însă a arătat, că nu știam nimic. Și că, pur și simplu, am avut noroc, având o sarcină și o naștere ușoară, un copil sănătos și ceva minte în cap.

Și depresie.

Sunt oameni, poate majoritatea, care ajung să fie motivați să schimbe ceva, să înceapă să conștientizeze ce se întâmplă cu ei, să învețe lucruri noi, atunci când viața ia o întorsătură urâtă. Eu sunt așa om.

Am învățat din mers să fiu părinte. Și acum învăț. Ceea ce m-a ajutat mult, pe lângă depresie, a fost faptul că am avut puțini sfătuitori lângă mine. Eram, vorba ceea, de capul meu. Nimeni, niciodată nu a avut niciun cuvânt de spus despre cum să-mi cresc fiica, în afară de tatăl ei, care, spre norocul meu, întotdeauna a fost un tată implicat. Iar atunci când am avut nevoie de un răspuns, de o recomandare, le-am căutat acolo unde știam că le pot găsi.

Azi am aflat că planificarea familială este un drept fundamental al omului. Ceea ce înseamnă că nimeni nu are dreptul să-ți spună când să naști sau să nu naști, câți copii să ai și cu cine să-i faci, cât să te odihnești între sarcini sau să conteste în vreun mod decizia de a nu avea copii. Însă fiecare persoană trebuie să aibă acces la informare, la consiliere și servicii de planificare familială de calitate, inclusiv la mijloace moderne de contracepție. Anume așa, și nu invers. Tu decizi și statul, prin organizațiile competente, te informează și te susține, indiferent de decizie.

Eu nu știu dacă voi mai avea copii. Nu știu dacă fiica mea va dori să fie mamă. Ceea ce știu însă este că nu mă voi băga la ea cu întrebări despre deciziile ei referitoare la viața sexuală și la maternitate. Iar atunci când îmi va spune că vrea copii și voi vedea că e deschisă să discute, că vrea să știe despre experiența mea de părinte – voi vorbi. Până atunci, cea mai bună formă de transmitere a cunoștințelor și de comunicare cu copilul, este exemplul propriu. Ceea ce înseamnă decizii conștiente și asumate, consecvență, căutare de treabă doar în viața proprie, implicare civică, respectul față de alegerile pe care le fac alți oameni, cât de greu uneori n-ar fi asta, și deschiderea spre cunoștințe și lumi noi.

 

Text: Diana Guja

Din viață

Instamood. Ce se ascunde după acest cuvânt vaporos?

Am dat azi de un text al unei bloggere de călătorii, care povestește cum și de ce a renunțat la a poza pentru fotografiile din Instagram în stilul fetelor-călătoare diafane, cu mâini delicate și priviri visătoare. Articolul îl puteți citi aici.

Această mărturie mi-a adus aminte de un episod din viața mea, care mi-a deschis ochii puțin mai larg asupra a ceea cu ce se mănâncă toată mâncarea asta de pește, care se numește Instagram influencer. Toamna trecută am fost într-un info-trip pentru bloggeri și instagrameri într-o regiune foarte pitoreasca din România. În grupul nostru era o instragrameră destul de populară, dacă e să judecăm după numărul de followeri pe care îi are.

Datorită ei, am aflat adevărul despre Instagram. Nu că nu l-aș fi știut până atunci. Dar e una să știi ceva intuitiv și cu totul alta – să vezi asta cu ochii tăi.

Păi iată, domnișoara respectivă în viața reală era la milioane de ani lumină față de personajul pe care îl construia pe contul ei de Insta. Milioane. Ani. Lumină.

Nu vă mai povestesc cum îngheța sărmana în rochii vaporoase în serile de octombrie la poalele munților și cum târâia după ea un sac de tehnică, pentru a scoate fotografia perfectă. Și cele o mie de filtre pe care le folosea pentru a face imaginea cât mai gustoasă. Măcar pe astea nu le târâia în spate, că s-ar fi opintit cu totul sub povara lor.

Desigur, fiecare face ce vrea. Însă atunci când punem like la o imagine din rețelele de socializare, imagine ce pare desenată cu pensula, atât de ireal de frumoasă este, iar în inima noastră simțim ghimpele cela de invidie, fie chiar și de (non-existenta) „invidie albă”, iar în cap gânduri, despre cât de gri și ratată este viața noastră, să nu uităm în ce condiții a fost făcută, să nu uităm că nu este decât o iluzie, să nu uităm că fata din imagine e doar un personaj și din ea, cea reală, acolo nu a mai rămas nimic și ceea ce vedeți nu e decât un produs comercial, frumos ambalat.

 

Apropo, contul meu de Instagram ;)

Text: Diana Guja

Foto: Sandrachile /Unsplash

Părțile corpului

„Seria roz” de îngrijire a tenului de la Avon

Fiecare vară trece sub semnul unor produse de îngrijire a tenului. Vara aceasta n-a fost o excepție. Și, deși am început-o cu o linie, pe la mijlocul lui iunie în mâinile mele a ajuns o nouă serie de produse de îngrijire a tenului de la Avon și de atunci nu m-am despărțit de ele. E vorba de Anew Perfect Skin. Și, deoarece acestea sunt în recipiente de culoare roz, le-am numit „seria roz” (a nu se confunda cu produsele sociale „roz”)

Deci, să le luăm pe rând.

Daily Skin Boosting Splash – un lichid, sau cremă lichidă, care se aplică pe fața curată. Dar nu cu vata, așa cum făceam eu primele zile. Se toarnă câteva picături în palme și cu un gest energic, dar delicat, se aplică pe față.

Produsul e foarte fain – moale, cu miros plăcut și hidratant. Cât pielea îl absoarbe, pregătesc repede următoare etapă, care este:

Crema de zi sau cum o numesc cei de la Avon – Wake Up Cream, crema de trezire. Se absoarbe repede, hidratează intens, cel puțin, asta simt eu pe tenul meu normal spre uscat, și oferă luminozitate pielii. Un mare plus al ei este nivelul bun de protecție împotriva razelor solare, cu un SPF 25, care pentru mine, de exemplu, e suficient, chiar și când mă aflu la mare. Alt plus este tubul de 50 ml, ceea ce înseamnă că poate fi luat în călătorii chiar și atunci când ai doar bagaj de mână (ceea ce am și făcut în ultimele două zboruri).

 

După apa pentru față și cremă, în rutina mea matinală e rândul cremei în jurul ochilor. În viața mea, obiceiul de a folosi produse de îngrijire în această zonă este relativ nou și a început cu aplicarea cremei doar seara. Peste un timp, însă, am observat că pielea din această zonă, în zilele în care nu aplicam nimic, era lipsită de vitalitate și avea o nuanță obosită. Asta m-a determinat să-mi revizuiesc practicile în ale frumuseții și să introduc acest tip de îngrijire, în fiecare zi, de două ori pe zi.

Așadar, Wide Awake Eye Cream, este produsul pe care îl folosesc acum pentru pielea din jurul ochilor. Această cremă, deși are o consistență lejeră, e foarte hidratantă. Nu îngreunează pleoapele, nu irită ochii, deși recomand să fiți atente și să nu introduceți produsul în partea interioară a pleoapelor, riscați să aveți iritații. În plus, crema se absoarbe repede, ceea ce dimineața este esențial, mai ales dacă aveți obiceiul să machiați ochii. După aplicarea cremei,  așteptați vreo 7 minute, timp în care aveți posibilitatea să vă căutați de alte treburi (cum ar fi spălatul chiuvetei în baie :)), după care puteți începe machierea ochilor fără nicio grijă.

Apropo, toate trei produse au o ușoară aromă de trandafir, plăcută, chiar și pentru un om care nu este mare fan al acestui miros.

După câteva săptămâni bune de utilizare a acestei „serii roz”, nu am nicio obiecție față de produse și îndrăznesc să le recomand și altor femei. Și, ca de obicei la Avon, raportul calitate-preț este foarte bun.

Din viață

Ce vine după râs?

După râs vine plâns.

Este una din vorbele pe care le-am auzit cel mai devreme în viață. Acasă, la grădiniță, la școală. Dar abia azi m-am întrebat „de ce?”

De ce după râs vine plâns? Nu există oare un râs după care nu va trebui să plângi? O bucurie pe care nu va trebui s-o răsplătești prin durere?

Gândul mă duce spre ceea că de mici am fost programați să evităm bucuria, fericirea, plăcerea de a trăi, ca să nu ajungem să plângem după. Și ne iese de minune. Suntem o societate care taxează dur lejeritatea existenței. La noi trebuie să suferi, dacă vrei să fii apreciat.

De câte ori se întâmplă să ne simțim bine, împliniți, fericiți, calmi și, totuși, undeva în adâncuri, să ne roadă viermele, ieșit direct din acest „după râs vine plâns”, care nu ne va lăsa să uităm că orice „râs”, orice lejeritate, orice bucurie de a trăi, vor duce spre lacrimi. Și nu de fericire.

Folosiți această vorbă? O spuneți copiilor voștri?

 

Text: Diana Guja

Din viață

Ce as lua de la femeile din Europa?

Fiecare vede o Europa a lui, deosebita, frumoasa, ordonata, corecta. Un fel de El Dorado pentru toti inrobitii si chinuitii unui sistem care schiopateaza.

Discutiile despre Europa sunt interminabile, iar motive de a discuta despre ea – inepuizabile. Acolo totul e altfel – mai bine, mai responsabil, mai satul, mai destoinic. Strazile mai curate, casele maturate, birocratii mai putin birocrati. Aici toti moldovenii pica de acord.

Este, insa, in Europa ceva care ne dezbina. Femeile lor. De cate ori s-a intamplat sa auziti, un conational de-al nostru, recent revenit sau stabilit de ani buni acolo, ca femeile lor sunt “asa si asa”? Sau, chiar pe sleau “Nemtoaicele sunt asa de rigide si baietoase. Ce aste-as femei?” sau “Frantuzoaicele sunt urate. Iata ale noastre….” si ambii ochi aruncati in gol, obrajii visatori, inima induiosata. Sunt sigura ca ati auzit si alte pareri si alte suspine. Ca ale nostre sunt  vulgare, neingrijite, cu unghii prea lungi, pantaloni prea mulati, fond de ten prea mult si prea intins, iar minte putina.

Cine are dreptate e o intrebarea prea simplista. Ambele tabere au dreptate, deoarece frumusetea e in ochii celui care o vede si nu in stereotipurile noastre despre cum ar trebui sa fie o femeie. Dar, lasand la o parte filosofarile, ce-ar fi sa ne gandim ce am putea lua de la europence?

Daca imi permiteti, voi incepe lista mea chiar aici.

As lua de la frantuzoaice eleganta nonsalanta cu care traiesc, simplitatea cu care se imbraca si zambesc, tonalitatea cu care vorbesc cand vor sa te puna la loc.

De la olandeze as lua deschiderea spre lume, dorinta de a invata, a incerca, a face. De la ele as mai lua atitudinea lor baietoasa, indrazneata, vocea lor putin ragusita si luciditatea cu care privesc viata.

De la italience as lua puterea lor de seductie, cuvintele lor ce curg ca o apa lina, gesturile catifelate. As imprumuta hainele lor, alese cu gust si potrivite locului si orei.

De la spanioloaice as lua putin sange fierbinte, atat cat sa ma incalzesc in serile umede de toamna. Si rasul lor sincer, libertatea de miscare, dorinta de a vorbi, de a impartasi, de a fi aici si acum.

Nemtoaicele cred ca ar putea sa-mi imprumute din eficacitatea lor, din politete si corectitudine, putin chiar din rigiditate cand vine vorba de principii si din curaj.

Acestea sunt europencele pe care le-am cunoscut, cu care am vorbit, pe care le-am ascultat. Pentru mine ele nu sunt nici frumoase, nici urate. Ele sunt femei. Diferite de noi. Asemanatoare cu noi.  Ce frumos ar fi sa ne folosim de siretlicul femeiesc si sa furam cate ceva de la fiecare din ele, asa cum furam puietii de plante cand suntem prin ospetii.

Care e lista voastra?

Text: Diana Guja

Din viață

Vreau să îmbătrânesc vie

Are mama o vecină. E femeie în vârstă. Aceasta și-a făcut un obicei prost să tragă de mâner și, dacă ușa nu e încuiată, să intre la mama în apartament. Na, are femeia treabă, doar n-o să sune la ușă! Când răposatul ei soț era încă printre cei vii, el făcea același lucru. Într-o zi m-a prins în veceu. Chiar și atunci el n-a înțeles de ce trebuie să sune la ușa vecinilor.

Săptămâna trecută, fiind acolo cu treabă și uitând că trebuie să încui ușa când intru în casă, mă trezesc cu Zoia Fiodorovna în prag.

-Dianușca, tu ești? Da mama nu-i?

-Nu-i, Zoia Fiodorovna. E plecată. Ați vrut ceva?

-N-aveți pâine?

-N-avem, Zoia Fiodorvna. Mama e plecată și n-are cine mânca pâine cât ea nu este.

-Mi-au adus copiii ăștia mâncare, dar pâine nu mi-au adus… Mă gândeam s-o rog pe mama să meargă până la magazin.

Nu e nici mama fată mare și un drum până la magazin se poate întâmpla să fie și pentru ea epuizant. Dar, mă rog, Zoia Fiodorovna e bătrână, iar în ultimul timp arătă din ce în ce mai neputincioasă.

-Zoia Fiodorovna, merg eu să vă iau pâine, stați fără grijă.

Sincer vorbind, nu-mi place să merg la magazin după pâine. Niciodată nu mi-a plăcut. Am rămas cu o amintiri neplăcute din timpul copilăriei sovietice, legate de magazinele alimentare. Dar n-o puteam lăsă pe Zoia Fiodorovna fără pâine, mai ales când o vedeam atât de puțină, fragilă, gheboșită, cu niște haine pe ea, ca vai de capul lor, de parcă nici n-a purtat vreodată rochii înflorate, sandale pe tocuri și genți asortate. Știu că a purtat. Am văzut-o.

Mi-a întins banii. Mi-a spus că sunt exact atât cât costă pâinea, dar erau mai puțini. I-am luat fără să comentez.

Drumul până la magazin e scurt și n-am avut timp să mă gândesc la ce poate face bătrânețea din noi, așa că am luat aceste reflecții cu mine, după ce i-am întins pâinea cu târâțe de grâu, de 3 lei 20 de bani și am încuiat ușa după mine.

…și doar acum câțiva ani, Zoia Fiodorovna urca pe scară și schimba becurile pe etaj, își prindea părul în coc, purta rochii și alerga iute de câte cinci ori pe zi la magazin…

Să trăiești o viață, să lucrezi ca toată lumea, să naști un copil și să-l pui pe picioare, să-ți cumperi un apartament, pe urmă al doilea, să-ți faci o vilă, să crești flori și legume, să ieși la pensie, să-ți vezi nepoții crescând, să ajungi să ai strănepoți – dar să fii atât de singură, să ajungi atât de vulnerabilă, să te desprinzi atât de mult de ceea ce ai fost cândva, să ajungi o umbră, care ocupă un spațiu transformat, cu prețul neglijenței și indiferenței tuturor, într-o peșteră, în care nu mai intră aerul proaspăt și lumina – este o adevărată dramă. Dramă țesută de-a lungul anilor din firele invizibile ale dezinteresului față de propria viață, față de cine ești și care e locul tău în lume. Drama femeii dizolvate în soț, familie, casă, nepoți.

Eu deseori mă gândesc la cum voi îmbătrâni. Care vor fi condițiile mele de viață, cât de bine îmi va merge capul, cu cine voi comunica, dacă voi continua să lucrez, cum voi arăta și ce voi purta. Văd bâtrânețea ca pe o etapă spre care trebuie să mă îndrept conștient, plină de curiozitate, cu un bagaj de experiențe, dar și confort material, cu un fizic care să nu mă părăsească la primul curent din transport, cu o minte lucidă, cu planuri pe măsura puterilor care îmi vor râmâne. Pentru că, până la urmă, contează foarte mult cum ieși din viață.

Ceea ce văd, însă, acum în jurul meu sunt oameni care, odată cu venirea bătrâneții, au murit social – și au făcut-o voluntar, iar carcasa care mai există, se târâie cum poate, cerându-și parcă scuze pentru faptul că mai respiră.

Vreau să îmbătrânesc altfel. Vie. Asta dacă nu va da vreo boală degenerativă a creierului peste mine.

 

Text: Diana Guja

Foto: JORGE LOPEZ /Unsplash

Din viață

Formula fericirii

Doi litri de apă
Opt ore de somn
Culcare și trezire la ore fixe
16 mii de pași
Cinci mese ușoare
Zece pagini dintr-o carte
Două articole pe teme serioase
Trei articole pe teme de actualitate
O oră de radio internațional
Opt ore de lucru
Trei ore de comunicare cu prietenii și colegii
O oră de comunicare cu copilul

Cu timpul înțelegi că excesele nu duc la nimic bun. Și le încetezi. Disciplina, în limitele rezonabilului, este cea mai accesibilă și reală formulă a fericirii și obținerii a ceea ce vrei.

Părțile corpului

Școala menstruației

Ciclul, menstruația, sângele menstrual, indiferent ce nume îi dăm, rămâne unul din marile tabuuri feminine. Pentru a pune capăt acestei stări de lucruri, spaniola Erika Irusta și-a inventat o nouă meserie: „pedagogă de menstruație”.

Interesul pe care îl are Erika Irusta pentru coprul feminin a fost declanșat de o serie de experiențe trăite și, în primul rând, de munca sa de doula – femeia de lângă femeia însărcinată și apropiații ei, care e atentă la dorințele și necesitățile ei și o urmează în alegeri”. Atunci Erika realizeză că femeile au tendința să se întrebe ce se întâmplă mai jos de gâtul lor doar când începe să le crească burta. Motivată de această constatare, Erika își începe cercetările, mai ales că a simțit la unele femei o frustrare, apărută în urma dorinței idealizate a unui tip de sarcină și naștere, și realitatea, care e cu totul alta. Alt factor declanșator care stă la originea muncii pe care o face, a fost violența obstetricală, victima căreia a fost mama sa, ajunsă în prag de moarte în timpul nașterii și ieșind din ea fără uter. Revolta împotriva metodelor de contracepție care servesc, în opinia ei, doar pentru a controla corpul femeilor și a-l reduce doar la funcția reproductivă, a fost un alt motiv pentru a se lansa pe drumul roșu, drumul menstruației, așa cum își va numi, ulterior, școala.

Ceea ce a urmat a fost începutul redescoperire a corpului feminin, prin ateliere, pe care din 2010 le organiza în toată Spania. În urma succesului acestora, Erika lansează sesiuni online, pentru a ajunge la un public mai numeros. Obiectivul comunității rubinii era de a furniza materiale didactice, elaborate pentru femeile adulte.

„Atunci când suntem adolescente sau fete tinere, problema majoră sunt femeile adulte”, spune Erika. Pentru ea, important nu e ceea ce se vorbește despre menstruație, ci felul în care aceasta se trăiește, întrebarea majoră fiind care este relația pe care o avem cu corpul nostru. Toate acestea fac parte din tezaurul cultural, transmis din mamă în fiică, de aceea o parte a lucrului pe care îl face Erika constă în despletirea relațiilor dintre mame și mamele lor, apoi dintre mame și fiice. Esențialul trece prin mamă, gardiana culturii. „Mama e un soi de poliție a sistemului”, spune Erika.

Succesul inițiativei a fost enorm și imediat, lipsea, însă, comunicarea de fiecare zi între femeile implicate în aceste ateliere, un moment important în procesul de cunoaștere a propriei funcționări, ceea ce însemna și lipsa unui suport emoțional, pe care îl putea oferi comunitatea memebrelor sale în zilele de menstruație, când femeile femeia se pot simți rău, dar sunt în continuare nevoite să îndeplinească anumite obligații sociale, cum ar fi să meargă la serviciu. Ca urmare a acestei cereri, Erika Irusta a inițiat comunitatea SOY1, SOY4 (sunt1, sunt4), un laborator unde femeile fac cercetări despre corpul lor și o adevărată școală în care autoarea ideii oferă cursuri. Aceasta e deschisă șapte zile din șapte, 24/24, 365 zile din an, funcționând ca un spațiu educativ, unde conținutul este creat în dependență de necesitățile membrelor.

Beauty in Blood, de Jen Lewis

La „El camino rubi”, cum se numește această școală a menstruației, prima din lumea și, deocamdată, unică de felul său, femeile vin din toate zonele planetei și din toate păturile sociale. Comunitatea numără 20 456 de membre, cu reprezentante din peste 1o naționalități. Numărul locurilor în școală este limitat, pentru a respecta dinamica grupului și calitatea educației oferite.

Munca Erikăi Irusta constă în abordarea experienței menstruale, pornind din unghiuri diverse și având ca reper diversitatea corpurilor feminine. Pedagogia ei are la temelie științele sociale și cele ale educației: „eu nu cred că știința clinică poate să explice totul, sunt convinsă că atât antropologii, cât și istoricii au ce spune la acest subiect”, e de părere Erika.

Menstruate with Pride, de Sarah Maple

Pentru Erika Irusta, baza muncii sale e foarte simplă și anume – body literacy (lectura corpului).  Pentru a o învăța, ea își invită elevele să ducă un registru al corpului lor. Ea inventat și conceptul de „scriitura pizdei” (coño-escritura), care, literalmente, înseamnă a scrie cu vulva, a-și dezvălui interiorul corpului pe hârtie. Această practică, așa cum o trăiește Erika, este despre concetrarea asupra a 12 puncte – starea creierului, corpului, fluxului, ovulației, zilei, frici, dorințe, cine sunt azi?, sociabilitate, muzica care o ascult, cartea care o citesc, dar, susține ea, fiecare femeie poate să scrie ce vrea, ceea ce contează în acest exercițiu este ca femeile să poată accede la corpul lor, ajutate de acest registru, să poată compara reacțiile, senzațiile, deoarece fiecare femeie dispune de un cockail propriu de hormoni. Acest registru individual e eliberator, el ne face să înțelegem că nu suntem nebune, doar ciclice, în normalitatea unui corp care evolează în 28 de zile.

 

Sursa: tv5momde.com

Foto: nuevamujer.com

 

Din viață

Incredibila istorie a Annei Delvey, care a dus de nas tot New Yorkul

Pe site-ul The Cut a apărut istoria incredibilă a Annei Delvey, o femeie de 27 de ani, care a sucit mințile unor oameni foarte bogați și influenți din New York, trăind în hoteluri luxoase, călătorind în avioane private, organizând petreceri somptuoase, făcând shopping de mii de euro, fără ca cineva să verifice de unde vin banii sau cine este ea.

Identitatea femeii n-a fost verificată nici atunci când aceasta căuta să împrumute 25 de milioane de dolari, pentru a-și finanța un proiect foarte îndrăzneț și costisitor – un club-centru de artă contemporană, care presupunea șase etaje de săli de expoziție și restaurante într-o clădire dintr-o zonă întrebată din New York. Mai mult decât atât, bancherii și alți experți în ale finanțelor, pe care Anna i-a cunoscut într-un timp destul de scurt, grație petrecerilor pe care le organiza, scriau cereri de finanțare la mari bănci americane, garantând, din numele lor, că Anna Delvey are fonduri în băncile elvețiene și, deci, este o persoană în care se poate de avut încredere din punct de vedere financiar.

Istoria de succes a acestei femei, care se prezenta ca moștenitoarea unei mari afaceri de panouri solare din Germania, a început să miroase urât în seara când nu a putut achita nota la un restaurant fițos din New York. Prietena cu care era, angajată în calitate de consierge la un boutique hotel de standing, în care Anna a fost cazată luni întregi, așa cum făceau de obicei vedetele din show-business, și cea care a devenit povestitoarea principală din reportaj, a spus că situația la restaurant devenise jenantă, mai ales că toate numerele cardurilor de credit, pe care Anna le întinsese chelnerului, au fost respinse. Prietena ei, Neff, pe care Anna și-a apropiat-o prin bacșișuri de câte 100 de dolari, a fost nevoită să achite nota, scrâșnind din dinți, dar conștientă că nimic nu se dă gratis pe lumea asta și momentul răsplății întotdeauna te găsește, pregătit sau nu.

Deși Anna i-a întors lui Neff datoria peste câteva zile, înmulțind suma la trei, carul a pornit din loc. Creditorii au început să se facă auziți. Un timp, Anna a găsit posibilități să acopere unele cheltuieli, continuând să spere că proiectul clubului e realizabil. În această perioadă, ea s-a întâlnit cu oameni influenți din lumea arhitecturii și designului pentru a-i defini conceptul. Dar, se pare, totul are un sfârșit, chiar și cele mai incredibile combinații și scenarii de escrocherie.

Acum Anna își ispășește pedeapsa la închisoarea Rikers, unde, după spusele ei, nu este chiar atât de strașnic. A reușit să-și facă și câteva prietene, iar cele mai curioase sunt femeile care au comis omoruri, spune ea.

Cine este, totuși, Ana Delvey? Fiica unui cuplu din Rusia, emigrați în Germania, când Anna avea 16 ani. Familia locuia lângă Cologne, într-o localitate muncitorească. Tatăl Annei, pe numele ei adevărat, Sorokin, a fost șofer de camion, după care, peste ani, a deschis o afacere de sisteme de încălzire și răcire. Familia Sorokin nici pe departe nu deținea capitalul de care povestea Anna, deși părinții au întreținu-to mulți ani, în timp ce ea își căuta rostul la Londra, Berlin și Paris. Anna îi asigura că aceasta este o investiție foarte bună. Ei o credeau.

De unde lua Anna banii pentru viața somptuoasă pe care o duce? Din diferte bănci, prin diferite scheme de transferuri și creditare.

În totă această istorie, cel mai de neînțeles pare faptul că atâția oameni solizi, bogați, de succes, care au făcut milioane, care dețin putere și influență, au căzut în plasa unei puștoiace, care, după cum mărturisesc acum cei care au cunoscut-o și au primit-o în cercurile lor, nu prezenta nimic ieșit din comun, nu orbea prin frumusețe sau inteligență, unii considerând-o chiar alintată, comparând-o cu o prințesă scăpată în lumea mare dintr-un castel din Europa. Dar în pofida la tot ce se vorbește acum, Anna Delvey a știut cu ce să-i ia.

Ea i-a luat cu stilul ei de viață chic, cu faptul că arăta ceea ce ei voiau să vadă, banii. Anna Delvey, fără să vrea, a devenit hârtia de turnesol a societății. Fie ea americană, fie ea moldovenească. Or, omul vede, în primul rând, ceea ce vrea să vadă și rar când privirea lui trece dincolo de primul strat de luciu și spoială, pentru a da de ceea din ce e construit omul care stă în fața lui. Nu are timp, nu îi este interesant. Nu-i pasă.

Apropo, Annei nu-i pare rău de cele făcute și nu simte nicio vină.

 

Text: Diana Guja