Deprecated: Function create_function() is deprecated in /var/www/wp-content/plugins/wordpress-23-related-posts-plugin/init.php on line 440
Browsing Category

Femei

Femei

Buna. Rea de buna

Mary is a gang leader in Heaven*

 

Sa fii buna. Blanda. Cuminte. Sa nu ridici vocea. Sa fii iubitoare. Dulce. Gingasa. Tandra. Moale. Sa lasi de la tine. Sa taci. Sa fii intelegatoare. Delicata. Sa fii la locul tau. Sa fii sireata. Discreta. Demna. Inocenta. Rabdatoare. Angelica. Modesta.

Si cel mai important, sa nu complici.

Sa fii mai presus. „Mai presus” insemnand, de cate ori cineva te nedraptateste, te jigneste, te umileste – sa nu rispostezi, pentru ca nu merita. Pentru ca tu trebuie sa fii/esti mai presus. Pentru ca o femeie adevarata nu cade atat de jos.

Ani si ani, si ani am fost conditionate. Cum trebuie sa fim si, mai ales, cum nu trebuie sa fim. Ni s-a spus ca trebuie sa uitam de instinctele noastre, pentru nu sade bine unei femei sa se asocieze unui animal. Ni s-au taiat ghearele, ca sa putem fi manuite usor, ni s-au taiat aripile, ni s-au pus ochelari de cal, ca sa nu vedem intinderile din jurul nostru si sa n-o luam la fuga.

Am fost reduse. La reguli. La moda. Am fost transformate in accesorii, devalorizate la sfarsitul fiecarui sezon. Am lasat pe altii sa decida cu ce ne sade bine, ce trebuie sa spunem ca sa fim iubite, ce trebuie sa ascundem, ca sa tinem langa noi oameni de care NU AVEM NEVOIE.

Citim puncte cum trebuie sa se poarte femeia perfecta. Citim despre care sunte cele 10 greseli ale femeii. Citim despre la ce obiceiuri trebuie sa renunti ca sa fii iubita. Intrebam barbatii cum trebuie sa fim ca ei sa ne vada. Inghitim fiecare cuvant. Ne mutilam. Pe dinauntru si pe dinafara. Nici nu mai este nevoie ca cineva sa ne umileasca, o facem singure. In fiecare zi.

Cand esti stransa intr-un colt, unica scapare este sa imbrancesti. Sa lovesti. Sa-ti scoti coltii si ghearele. Si sa lupti.

 

*Clarissa Pinkola Estes

 

 

 

Femei

Mama singura in campul (muncii) de lupta

Cand am rugat-o pe o amica, o femeie care isi creste singura copiii, sa scrie un text despre experienta ei de mama singura, mi-a spus ca nu este pregatita. Ca tot ce simte este furie si nu stie ce sa faca cu ea. In raspunsul ei au fost si cuvinte ca „inutilitate”, „neputinta”, „efort”, „agresiva”.

Acest articol l-as putea incheia aici, pentru ca am spus, practic, totul. Dar nu, ar fi prea simplu. Si as fi prea draguta cu cei care alimenteaza aceste sentimente de neputinta. Cu cei care nasc in noi furia si o mentin la foc mic.

Acestia sunt angajatorii.

Din experienta mea de mama singura, unul din lucurile pe care le-am invatat este ca poti sa fii cel mai destept om, sa conduci cea mai buna/inovativa/creativa companie/echipa, daca iti lipseste inteligenta emotionala sau, mai simplu, daca nu stii ce inseamna sa fii om, degeaba te crezi cineva. Or, cei mai josnici, mai inumani si mai lipsiti de compasiune au fost anume superiorii mei.

Am auzit de toate: de la „pneumonia copilului tau nu este motiv sa lipsesti”, desi aveam concediu de boala, dar eram nevoita sa vin serile sa muncesc, ore si zile pentru care asa si nu am fost platita; la „nimeni in orasul asta n-o sa te plateasca asa cum te platesc eu”, desi stiam, si eu si cel care vorbea, ca astea sunt nite minciuni grosolane si ca, desi eram a doua persoana in companie, ca importanta, eram platita ca si colegii mei, angajati de rand, dar gandul ca afara e iarna, am de platit chirie si caldura si nu pot acum sa-i trantesc in fata ca e un nemernic, ma paraliza; de la apeluri seara tarziu, cand eram, in sfarsit, cu copilul dupa o zi stresanta, in care auzeam urlete si insulte, din cauza ca cineva din echipa mea s-ar fi purtat urat cu amanta lui, a superiorului; la amenintari cu judecata pentru lucruri pe care nu le facusem niciodata. Si de fiecare data, oameni care incercau sa ma amageasca de bani sau, si mai banal, sa nu ma plateasca. Si da, unele salarii asa si nu au ajuns la mine. Si nu poti dovedi nimanui nimic, pentru ca o tara intreaga functioneaza dupa o contabilitate dubla.

Dar cel mai mult, in toti acesti ani, m-a durut ziua in care unul din cei vreo 5 sefi pe care i-am avut, nu mi-a dat cateva ore libere de ziua fetei mele. Si a stat copilul singur acasa. In ziua in care a implinit 9 ani.

„Fa-i ziua de nastere in alta zi. Duminica, de exemplu.”, mi-a spus el. M-am conformat. De ciuda, de neputinta. Am asteptat sa se incheie ziua de lucru, in care nu s-a intamplat absolut nimic si in care, practic, nu am facut nimic. Apoi am iesit si am sarbatorit.

Cel mai curios este ca toti acesti oameni se cred destepti, progresivi, emancipati. Au o reputatie buna, lumea ii felicita pentru succesele lor. Despre ei se vorbeste ca despre exemple de urmat. In realitate, insa, aceastia functioneaza dupa cea mai primitiva schema. Mai ales, barbatii-sefi. Nu o data m-am convins ca, daca superiorul tau stie ca esti o femeie cu barbat acasa, el isi va domoli excesul de zel si nu te va mai suna noaptea, nu iti va cere sa stai peste program, gratuit, nu te va mai injura sau nu va face glume de prost gust la sedinte, nu iti va spune cand sa serbezi ziua copilului etc. El, pur si simplu, nu va face nimic din toate astea. Pentru ca dincolo este un barbat. Adica un stapan al teritoriului.

Cand femeia este singura si mai are de crescut un copil, lucrurile se schimba. Si sefii, care sunt de cele mai dese ori, niste pradatori, miros de la o posta frica unei astfel de femei. Frica sa nu ramana fara job. Frica sa nu ramana fara un venit. Frica sa nu ajunga pe drumuri. Frica de foame. Da, foame.

„Exista o anumita „spuma” care se considera buna si desteapta si toleranta. Si care te trateaza, de fapt, la fel ca si soferul de microbuz care nu opreste pentru tine, ca esti cu doi copii, da platesti pentru unu… Fara sa-si dea seama, pentru ca a intrat in cutuma si in sange, pentru ca asa se face in societatea noastra.”, imi scrie amica mea.

Ce inseamna sa fi mama singura si sa vrei sa lucrezi? Inseamna sa nu fii promovata, deoarece „tu esti singura si ai nevoie de bani si inseamna ca va trebui sa-ti maresc salariul, o voi lua pe X, ea locuieste cu iubitul, el castiga foarte bine si ea nu are nevoie de bani”. Inseamna sa nu fii angajata, in genere, pentru ca „tu ai copii si ii porti peste tot dupa tine”. Inseamna sa nu fii trimisa in deplasari, deoarece esti singura si ai copil (o deplasare insemnan dezvoltare profesionala, contacte noi si chiar niste economii din diurne). Si asta se intampla „printre cei mai buni dintre noi”.

Trebuie sa ai tenacitate de bivol, rabdare de pradator si reactie de vipera, ca sa nu te lasi strivita…

Sunt oare cuvinte mai bune cu care sa inchei acest text? Amica mea a vorbit cu gura tuturor femeilor care trec prin acest calvar. Calvarul mamei singure care trebuie sa-si hraneasca familia. In rest, viata le pune pe toate la locul lor. Eu m-am convins de asta nu o data. Si, credeti-ma, viata bate filmul. In cele mai neasteptate momente. Si toti, toti, toti care au inchis usi celor care au avut cel mai mult nevoie sa le fie deschisa, platesc. Nu, nu vreau sa fiu rea, nici razbunatoare. E doar o constatare.

 

Imagine: Heifer International/Flickr

Femei

De ce-ai plecat, de ce-ai mai fi ramas?

Cand am devenit nevasta, credeam ca e pentru toata viata. Nici in cele mai negre vise nu imi aparea ca s-ar putea intr-o zi, intr-un an, in aceasta viata, sa raman fara sot. Cea mai mica aluzie la vreun accident care ne-ar putea separa era drama curata, iar despre faptul ca am putea sa ne despartim, din voia unuia sau de comun acord, era ceva de neconceput, de negandit.

Dar asta s-a intamplat. Destul de repede, vreau sa spun. Si, contrar ideilor pe care mi le facusem anterior, iesirea din acea relatie a fost poate cel mai curajos pas pe care l-am facut in viata mea de pana acum.

E greu sa pleci si sa-ti asumi cresterea unui copil? Da. E foarte greu. Dar daca o femeie ajunge sa faca acest pas, inseamna ca alta solutie nu mai era. Nimeni nu pleaca de buna voie dintr-un mediu in care se simte iubita si protejata. Nimeni.

Cand esti calma, odihnita, satula si realizata, profesional sau in cuplu, astfel de decizii ti se par o nebunie curata. Nu intelegi unde s-a pornit femeia ceea, cu un copil in carca (sau mai multi), de ce nu sta cuminte acolo unde este, ce nu-i ajunge, de ce il cauta pe dracu, de ce isi supune copiii la astfel de experiente traumatizante? Totul pare decupat dintr-o piesa suprarealista, in care nu mai intelegi unde e inceputul si de ce personajul principal e invelit in celofan, cand la magazin se vand haine. Adevarul, insa, e acolo unde nu suntem noi. Pentru ca e greu sa ajungi la adevarul femeii flamande de viata, de dragoste, de recunoastere, atunci tu le ai deja pe toate sau atunci cand nici nu ai nevoie de ele. Si nici nu poate sa-ti treaca prin cap ca pentru unele femei, hainele din magazin sunt partea suprarealista a vietii si nu celofanul in care sunt invelite ele.

In 8,5 ani, timp in care am fost mama singura 24/24, am trecut prin ce vrei – deznadejde, furie, suferinta, lipsa de bani, oboseala, lacrimi, durere, neputinta, umilinta, isterie. Dar nimic nu se compara cu tot ce am reusit sa construiesc in interiorul meu. Fiecare durere a fost o punte spre mine insami. Fiecare palma a fost o piatra in zidul cetatii mele. Fiecare clipa in care am fost discriminata sau umilita – o pagina in cartea vietii mele.

Nu stiu ce ar fi iesit din acest om care sunt eu azi, daca nu treceam prin aceasta experienta. Si nici nu vreau sa stiu. Istoria nu se incheie aici, dar ea trece deja la o alta epoca. Insa epoca in care am putut creste un pui de om cu aceste doua maini, acest suflet si acest cap, a facut si din mine om. Un alt om. De care azi nu mi-i rusine.

 

Text: Diana Guja

Imagine: Pinterest

Femei

Cezara Kolesnik: „Eu nu impart persoanele in barbati si femei”

Cine n-a privit, cel putin o data, in ochi copiilor Cezarei Kolesnik, pictorita din Moldova, care demult este plecata in alte tari. Dupa inspiratie si culori.

Cand spunem „pictor” imaginatia ne duce spre o lume deosebita, in care oamenii traiesc dupa alte legi, au alte repere si socot timpul altfel decat simplii muritori. Cat adevar exista in ideile pe care ni le facem despre pictori?

Cred ca exista o mica doza de adevar in aceste cuvinte. Nu pot raspunde la general despre toti pictorii, cum sunt ei sau cum gandesc, pot vorbi doar despre mine, acum. O sa incerc sa spun ce ma caracterizeaza, foarte subiectiv si pe sarite.

Nu-mi plac planificarile si programele bine definite, nu-mi place rutina si lipsa de spontanietate, nu-mi plac oamenii lipsiti de culoare interioara si simtul umorului, nu-mi place mincarea fada, nu-mi place sa ma trezesc dimineata, nu-mi place sa intarzii, nu-mi plac traditiile bagate pe gat, oamenii care se baga in suflet si cuvinte scoase din context…si as putea continua o lista lunga tare de lucruri care nu-mi plac. Daca vrei, iti fac si o lista de lucruri care imi plac :)

Cezara_1

Tu de foarte mult timp locuiesti in afara Moldovei, te mai regaesti in afirmatia ca esti o pictorita moldoveanca?

Nu ma perocupa foarte mult afirmatiile de acest gen, pot sa zic ca sunt chiar obositoare. Am impresia ca se cauta noi eroi si nu ma regasesc in asta.

Eu cred ca un artist trebuie sa ajunga la o anumita simplicitate sau universalitate in creatia sa, mesajele cele mai profunde sunt si cele mai simple, iar asta nu are nationalitate.

Femeile picteaza diferit de cum o fac barbatii?

Femeile fac totul diferit decat barbatii.

Citisem ca ai facut o pauza de cativa ani, o perioda cand nu ai pictat deloc. Ce s-a intamplat?

S-au intamplat multe, dar cred ca raspunsul potrivit e ca imi puneam prea multe intrebari existentiale, care ma incurcau sa avansez.

Cezara_2

In 2008 ai inceput sa pictezi copii si azi, in 2016, ai deja atatia, incat ai putea dschide o gradinita. De unde culegi aceste fete, de unde aduni atatea caractere si atatea priviri diferite?

Cand am inceput seria”Oda Copilariei” am pornit de la amintirile mele, de la niste personaje care au existat sau exista, de la acest micut ceva care aparea in capul meu cand ma gandeam sau vorbeam despre Moldova. De la realitatea ultimilor ani, care e plina de tristete si saracie, de ochi tristi si de sentimentul de abandon. Asa simteam eu Moldova in 2008 si asa o simt si acum.

Seriile mele noi, vorbesc deja despre altceva, prefer sa ma concetrez la pozitiv, la lumina si la culoare. La sentimentul de armonie si plenitudine, care ne lipseste tuturor. Seria”Gradinile fermecate” e o regasire a acestui sentiment, a fost o cautare lunga, atit spirituala, cat si artistica. Aceasta serie e despre gradinile fermecate, sau gradinile secrete ale sufletului, acolo unde am ramas copii. E o plimbare simbolica pe care o propun spectatorului.

Nu pot sa nu intreb un artist de unde se inspira. Ce te face sa poti sa mergi mai departe in fiecare zi? Care e izvorul inspiratiei tale, care tasneste in atatea culori?

La moment inspiratia mea, lucrand la tema copiilor in gradini sau a „copiilor cu flori”(cum o numesc multi din admiratorii mei), pornea de la necesitatea primaverii sufletesti, a renasterii si reinoirii spatiului fizic si spiritual. Aceasta tema e inca in evolutie si schimbare, probabil voi gasi si alte elemente care ma vor inspira. Desigur ca multe lucruri apar inconstient din amintiri, asta nu ma preocupa atit de mult, incerc in fiecare lucrare noua sa transmit cat mai multa caldura, sa purific culoarea pentru a obtine vibratii vizuale mult mai intense si cel mai important e ca in final tabloul sa fie ca un soare care sa incalzeasca cand il privesti.

Cezara_3

Ti-a fost vreodata teama ca ai putea sa te trezesti dimineata si sa nu mai poti lucra?

Da, de asta nici nu ma trezesc dimineata :)

Iti imainezi ca ai putea fi altceva decat pictorita?

Sigur ca imi imaginez, dar nu vreau sa fiu altceva. In copilarie iezitam intre a deveni vinzatoare sau Ala Pugaciova.

Paris sau Bruxelles? Unde te simti ca pestele in apa?

Cred ca orice om are pagini in viata, care trebuie sa le intorci si sa construiesti altceva, fara regrete si fara frustrari. Mie imi plac drumurile, fiindca ele ne duc spre noi orizonturi.

Este ceva ce vrei sa pictezi si inca n-ai facut-o?

Probabil sunt inca multe lucruri pe care nu le-am facut, dar nimic nu se poate planifica din start. In privinta picturii nu-mi pun asa intrebari, fiindca eu vad totul ca o materie vie, ea se misca, se schimba, deci nu pot sa stiu ce voi picta peste un an, doi sau peste zece si nici nu vreau sa stiu. Ce imi doresc sa pictez, pictez in momentul in care „s-a copt”. E important, cred ca sa traiesti in prezent, chiar daca e vorba de pictura sau de viata.

Intr-un interviu de acum 3 ani, spuneai ca in Moldova „cultura exista din inertie si se bazeaza pe niste fosile”. Cum crezi, s-a schimbat ceva de atunci?

Cred ca intrebarea asta ar fi mai potrivita Ministrului Culturii. Eu nu prea observ schimbari de calitate in viata culturala a RM, nici in cea sociala sau economica. Cultura nu poate evolua cand stagneaza societatea.

Cezara_4

Care sunt expozitiile, in ajunul carora ai avut cele mai mari emotii?

Nu am emotii la expozitii, desi cred ca la prima expozitie am avut :) dar asta a fost demult. Cele mai mai emotii le am cand termin o lucrare, atunci ma aflu in starea euforica de a o arata, de a discuta despre rezultat, de a analiza etc. am norocul sa-mi impart viata si atelierul cu artisti a caror parere conteaza si acest lucru ma ajuta in propria creatie.

Daca cineva din tinerii pictori ti-ar cere un sfat, fie legat direct de viata de pictor sau de viata, in general, care ar fi acela?

Nu prea iubesc sa dau sfaturi, fiecare om are personalitatea sa si mai ales artistii :) sfaturile nu sunt ceva universal aplicabil.

Totusi cateva lucruri imi par importante – sa nu-ti tradezi visele, sa nu te temi de schimbari, sa perseverezi chiar daca pare imposibil si sa incerci sa te surprinzi in primul rind pe tine.

Ce crezi ca le lipseste femeilor din Moldova pentru o viata mai buna?

Poate niste barbati mai buni?! :) dar asta e mai mult in gluma desigur. Daca e sa generalizez, as zice ca femeile nu-si asuma independenta si se pierd in pseudo-traditii, nu au curajul de a schimba ce nu le convine.

Eu nu impart persoanele in barbati si femei, pentru mine sunt mai importante calitatile umane a fiecarui individ. In societatea din RM, din pacate, s-au pierdut multe din repere si, de fapt, societatea noastra e in declin post-sovietic, de unde si rolurile bine definite intre barbati si femei, asteptarile fiecarui, cine face mincare si cine aduce bani acasa, imi pare atit de lipsita de sens asa o situatie si, mai ales, foarte trista din punct de vedere uman.

 

Acest interviu a aparut cu suportul Avon Moldova.
Femei

Urări de ajun de #optmart

Cel mai frumos lucru care a putut să se întâmple femeilor de-a lungul istoriei este faptul că ele au obținut dreptul să iasă din casă și să lucreze. Să câștige banii lor. Iar banii îți oferă independență financiară, atât de importantă pentru libertatea noastră! Libere de familia de origine, libere de soți, libere de gura lumii.

Dependența financiară este unul din motivele din care femeile ajung în relații abuzive sau nu pot ieși din ele.

Ce vă doresc eu în ajun de 8 martie, ziua în care ar trebui să ne felicităm, în primul rând, între noi, femeile, pentru că acum 100 de ani am obținut condiții mai bune de lucru, salarii mai decente și o doză mai mare de liberatate?

  • Vă doresc un cont în bancă cu ceva economii pe el, cât de puține, dar personale.

  • Vă doresc o activitate profesională care să vă aducă satisfacție și independență financiară.

  • Vă doresc să vă dezvoltați abilitățile profesionale, care să vă elibereze de un angajator abuziv și să vă permită să vă angajați oriunde în altă parte.

  • Vă doresc să nu încetați să învățați și să creșteți intelectual și emoțional.

  • Vă doresc să comunicați cu oameni noi. Asta deschide noi oportunități.

  • Vă doresc să puneți întrebări, sa nu fiți de acord cu ceea ce contravine valorilor sau/și intereselor voastre, să nu acceptați orice, ca pe un adevăr în ultimă instanță sau ca pe ceva ce nu mai poate fi schimbat. Sunt lucruri care pot fi schimbate.

  • Vă doresc să vă îndoiți. Să vă dezvoltați gândirea critică.

  • Vă doresc să lucrați. Munca este unica posibilitate de a câștiga independență. Ce munciți, vă privește numai pe voi, atât timp cât e în limitele legii.

Cât ești în viață, orice poate fi schimbat. Am întâlnit ieri o femeie de 82 de ani, care a fost dată afară din propria casă, de fiica sa. Doamna A., fostă profesoară, locuiește de câteva luni la „Casa Marioarei”. Ea a luat-o de la capăt. La 82 de ani.

Imagine: Phai

Femei

Haideți, c-avem treabă, de mâine începem să iubim si să muncim!

„Când n-o sa mai fiu, ca să mă știi aproape, sărută-ți mâna”, mi-a spus bunica mea înainte să moară. Adulmec încheietura mânii și nu-mi vine sa cred cât de identic răvășitor poate fi mirosul acesta cu parfumul interiozat al bunicii mele.

Săptămana aceasta destinul jucăuș mi s-a arătat în chipul verisoarei mele aflate în vizită. Pe un timp ploios, cu vânt rece si nărăvaș, Dumnezeu m-a tras  de mâneca într-un loc cu totul si cu totul extraodinar.

Acolo unde intri smerit, intr-o lume a aromelor, a florilor si totul pare cunoscut si nou in același timp. La muzeul parfumurilor Fragonard din Paris.

Clădirea fusese cândva o splendoare de teatru din epoca anilor nebuni, de după Primul Război Mondial. Tavane înalte, interioare de albul tunicilor grecilor antici, scări largi din fier forjat.

Domnișoara de la intrare ne-a luat imediat in primire si ne-a confirmat ca, într-adevăr, aici se fac vizite in limba rusă. A chemat imediat o colega si ea vorbitoare de rusa ca sa ne facă vizita.

Domnișoara cu princina, un prichindel de femeie, genul acela de blonde care si nemachiata arată  ca de porțelan, ne-a îndrumat să o urmam cu pas hotărât si o postura de pioner mereu pregătit de atac!

Casa Fragonard fusese fondată de o familie cu tradiție în ale parfumeriei în 1926 în sudul Franței, la Grasse, capitala parfumată a Mediteranei europene. Parfumurile nu se exportă sau foarte puțin și până astăzi, iar multe din ingrediente cresc în același sud francez iubit de soare și vânt intramontan.

Amintirile cele mai frumoase despre oameni, mai cu seamă despre cei dragi inimii, au fost dintotdeauna pentru mine olfactive. Bunica mea miroasea a parfum „Belle de nuit” al casei Fragonard de la Paris. E o combinație surprinzătoare de mirosuri nici dulci, nici amare, nici prea grele, nici prea fresh. Definiția gingășiei, m-am și surprins pe mine însami, alegându-l. Simțeam că ne cunoșteam de la un capitol trecut.
Parfumul, ca și rujul roșu, te îmbracă. Te învăluie într-o perdea de miros protector, te definește și-ți marchează prezența.

Poartă feministele parfum ? Desigur. Este feminismul un cuvânt peiorativ ? A cam devenit.

Cauza aceasta, a feminismului, a fost răstălmăcită semidoct și înțeleasă aiurea. Feminismul înseamnă că dacă ai un băiat și o fată, ar fi fain ca amândoi, când se vor face mari și vor munci, să fie plătiți pe măsura muncii făcute, iar fetei să nu i se dea mai puțin. Ca în copilărie și adolescență fata să poată practica sporturi diverse și să-i fie încurajate și aptitudinile tehnice sau competențele știițifice. Ca ea să poată să meargă la un concert sau să nu fie moartă de frică, dacă vine singură cu taxiul acasă după.

Femeile și bărbații sunt diferiți și complementari, nimeni nu e mai egal, căci suntem cu toți oameni. Doar că domnii noștri au avut istoric un pic mai multe posibilități de afirmare.

Traininguri, cursuri, articole despre cum și de ce trebuie să fii femeie. Nu asta trebuie să ne intereseze, oameni buni și frumoși, cum se îmbracă, rujează, coafează, avem o nevoie disperată să vedem dincolo de ambalaj.

Atâtea suflete mari, minți sclipitoare, idei născânde sub frunți senine și atât de mult de lucru avem noi în țara și pe lumea asta, că Doamne-Doamne, ajunge la toți și mai rămâne și de caramele!

Domnilor, noi nu avem veceuri în școli și umblăm nespălați prin trasportul public!

Avem de educat niște generații tolerante, cosmopolite și iubitoare de aproape. De descoperit tratamente, de făcut curățenie în propriile genealogii și taine de familie, de măturat scara blocului, da, chiar acolo sub nasul nostru.

Lăsați, vă rog, toate rolurile și discuțiile despre ele, suflecați-vă mânecile.

Haideți, c-avem treabă, de mâine începem să iubim si să muncim.

Text: Daniela Virschi

Femei

„The key to my heart? A man that smells like a vagina”

Cu toti am vazut panouri publicitare pentru pneuri, reprezentate intre doua picioare de femei. Sau pentru garduri. Tot cu femei. De fapt, mai greu ar fi sa gasim panouri si spoturi publicitare din care femeile ar lipsi sau, daca ar fi prezente, ar fi imbracate si ar purta un mesaj valoros. Si aceasta in orice tip de publicitate – de la cele mai ieftine, de genul celor de pe strada Industriala din Chisinau pana la cele high end cu bugete de milioane si picioare goale purtate de nume sonore.

 

Agentia de publicitate Badger & Winters, cu sediul la New York, a decis sa sparga cercul vicios si sa lanseze un video cu titlul „We Are #WomenNotObjects”, care vine sa scoata la suprafata cele mai sexiste imagini din campanii publicitare renumite, dandu-le un sens nou, prin replici cu aer de pornografie, care, de fapt, se potrivesc perfect continutului lor vizual, in care femeile apar in ipostaze de obiecte sexuale, lipsite de personalitate si demnitate umana.

 

madonna

Directorul agentiei, in lista de clienti a careia gasim si companii cu un public preponderent feminin, ca Avon si Vera Wang, este si ea femeie, Madonna Badger. Aceasta initiativa este un punct important in cariera sa, dar si in viata personala.

 

In anii 90, Madonna Badger a fost autoarea unei campanii publicitare pentru Calvin Klein, in care Kate Moss, atunci foarte tanara, aparuse topless, fapt care a marcat-o pe ultima, pana a-i produce o cadere nervoasa. Astazi Badger isi recunoaste vina pentru deciziile de a folosi corpul femeii ca momeala cu caracter vadit sexual, decizii pe care le-a luat de-a lungul carierei sale in publicitate, acum insa ea isi doreste sa platesca un tribut, in primul rand, celor trei fiice ale sale, decedate intr-un incendiu in ziua de Craciun, in anul 2011. Toate trei aveau mai putin de 10 ani.

 

Femei

Leacuri

– Dianushka, du-te acasa, fa-ti o baie fierbinte cu niste spuma, pe urma dormi.

Ginecologul meu din policlinica de sector.

 

– Dian, femeile au tot de ce au nevoie, ele nici nu trebuie sa se miste, daca nu vor. Asta barbatii au nevoie sa se miste, ca sa se poata alimenta de la femei. Femeia este un brad de Craciun – plina de luminite si sclipici. 

Psihologul care lucreaza cu femeile diagnosticate cu cancer.

 

Ador femeile. Daca as putea, as sta toata viata si le-as asculta. Si le-as privi. Apropo, o terapie foarte buna, cunoscuta din mosi-stramosi in toate culturile lumii, sunt adunarile de femei. Devishnik-urile, cuconadele – numiti-le cum vreti – au un efect miraculos asupra starii de bine a oricarei femei.

 

Intalniti-va cat mai des. Barfiti, daca va mananca limba. Vorbiti de rau barbatii. Criticati-va mamele. Bociti. Mancati la 11 noaptea tiramisu si turnati deasupra niste coniac de 5 ani. Deschideti geamul si fumati. Povestiti secrete. Radeti. Scoteti-va rufele murdare din casa. Recunoasteti cat de esuat a fost ultimul sex. Spuneti-le fetelor ca le iubiti. Varsati o lacrima. Sau macar nu va jenati ca va tremura vocea. Femeia este leac pentru alta femeie. Simplu.

 

foto: vintage.es

Femei

Dar daca…?

La policlinica mea sunt doi ginecologi. Ca sa ajungi sa ai o consultatie cu unul dintre specialisti, trebuie sa te programezi cu cateva saptamani inainte. Nu stiu ce s-a intamplat – ori femeile au inceput sa se intereseze de sanatatea lor, ori a crescut numarul bolnavelor, care trebuie in mod obligatoriu sa viziteze medicul (ceea ce este putin probabil), ori a aparut vreun regulament, care cere ca toate angajatele sa fie cu organele reproductive sanatoase, nu stiu, dar tendinta este una imbucuratoare si sper ca aceste programari nu sunt din categoria: „m-am inscris, da’ am uitat sa merg”.

 

Cat de rar merg femeile noastre la ginecolog, se poate de dedus din reactia medicului meu – de fiecare data cand ma vede asezandu-ma in fata ei, de partea cealalta a biroului, ma intreaba cu ce probleme am venit, daca ma deranjeaza ceva, daca am vreun disconfort si cand aude ca am venit sa-mi fac un control de rutina, face ochii mari si rade: „de-ar fi toate pacientele asa…”

 

Eu nu stiu cum sunt majoritatea pacientelor, dar eu sunt foarte fricoasa si pana ajung la vreun medic esential (ei sunt doi – mamologul si ginecologul), ma trec toate sudorile, mor de 3 ori, ma jur ca nu ma voi lansa in relatii de niciun fel pana la casatorie (haha, pe cine amagesc?), blestem momentele in care m-am lasat dusa de val, beau inainte de a iesi din casa 50 de grame de coniac, pipai in geanta pahetul de tigari „pentru orice situatie din viata”, ma gandesc, ca pana la urma, am trait frumos si ca ar fi pacat sa ma plang, am nascut, am vazut Parisul si oceanul si… pot sa merg sa ma controlez.

 

… si de fiecare data ies din cabinetul medicului cu un sentiment de datorie implinita, care ma linisteste, ma asigura, ma face sa cred, indiferent de rezulatul controlului, ca eu sunt, totusi, stapana pe viata mea, ca e minunat sa stii ce se intampla in interiorul tau, sa faci parte din magia organismului, sa incerci sa-l intelegi si sa-l ajuti. Frica dispare. In locul ei vine bucuria pentru curajul pe care l-am avut si determinarea sa-mi iubesc coprul si gandul reconfortant ca e cu mult mai simplu, eliberator si sanatos sa mergi si sa afli adevarul, decat sa ai cosmaruri si sa traiesti intr-un stres continuu.

 

Scriind aceste randuri, am dat de ultima postare de pe blogul Doinei Cernavca (sa stiti ca nu ne-am inteles), pe care ea o incheie cu un indemn minunat: „Fa-ti un cadou de sarbatori si mergi la doctor!”

 

Ps: chiar azi mi-am facut ultrasonografia sanilor.

 

Foto: Getty Archive, 1950

Femei

Maricica

Ora la care se scoala o femeie de la tara depinde, in mare masura, de barbatul ei. La Maricica ora e diferita. Omul ei lucreaza paznic la o fabrica, la vreo 20 de kilometri de satul lor. Lucreaza in schimburi. Doua zile la lucru si una acasa. Maricica tot lucreaza cu zilele. Trei la lucru si trei acasa. Cand lucreaza, Maricica se scoala la 6. Cand e el acasa, poate sa-si permita sa mai doarma, pentru ca are un barbat care o cruta. El se scoala la 5 si se apuca de treaba prin gospodarie. Porci, gaini, gradina.

 

Maricica, la cei 43 de ani ai ei, arata tanara. E rumena si vesela, semn ca se impaca bine cu sotul. Are doi copii, mari deja. O fata de 17 ani si un baiat de 22 de ani. I-a crescut destul de greu. Bani nu au avut niciodata, tot ce castigau era cheltuit foarte repede si pe necesitati stringente. Pe urma au venit studiile copiilor si tot ce reusesc sa adune, merge spre achitarea contractului fetei, care invata la colegiu in capitala regionala.

 

In viata Maricicai nu sunt mari evenimente, in afara de faptul ca scroafa a nascut 10 purcei sau o cearta intre colegele de la lucru sau poate un conflict cu cele cateva cumnate pe care le are. Dar asta a fost pana acum un si ceva. Din 2014 ritmul vietii Maricicai, ca si a multor femei din Ucraina, este dictat de razboi. Zi de zi, Maricica se scoala cu frica in san. Baiatul ei, politist, poate sa fie trimis oricand in zona de conflict. Deja a si fost acolo pentru o luna, timp in care nu si-a mai gasit locul. Obosit de atitudinea superiorilor si de salariul care a scazut, tanarul a vrut sa lase politia, dar dupa multe discutii, schimburi de replici intre el si parinti, rugaminti din partea lor, care uneori treceau in amenintari, si o tacere de mormant ce acoperea durerea surorii mai mici, el a decis sa nu intreprinda nimic. Daca pleaca din politie, va fi, cu siguranta, chemat la razboi. Tatal insa nu-l va lasa, va alege sa mearga el. Si daca nu se mai intoarce, cine va intretine familia, cat baiatul isi va croi un rost in viata?

 

Maricica nu s-a amestecat in discutia celor doi. Cand tatal vorbeste cu feciorul, ea sta deoparte.

 

Gospodaria Maricicai e modesta. Casa batraneasca. In fata casei infloresc trandafiri si o tufa mare de regina noptii. Maricica gateste gustos. Mult si gras. Cartofi cu jumere si ceapa prajita. Mamaliga cu o bucata mare de margarina, pentru delicatete. Biscuiti cu un kilogram de untura si unul de smantana. La tara trebuie sa mananci bine, ca muncile sunt epuizante.

 

Cand vine tata de la lucru, fata infloreste. Il apuca de mana, ii sare in spate. Iar el striga patriarhal, cu vocea lui brutala si ragusita: „Vai, de ce ati lasat cainile ista fara apa?” Fata alearga, se executa. Maricica infloreste si ea cand ii vine omul acasa. De dragul lui, dar si a copiilor, nu a plecat in Italia, asa cum au facut-o toate femeile din marea lor familie. Candva ei au decis ca o vor duce mai simplu, dar toti alaturi. Si prezenta ambilor parinti se observa. Copiii sunt iubitori, calmi, sociabili. Baiatul suna parintii zilnic, le impartaseste retrairile sale, le cere sfatul, se plange sau se lauda. Fata, cu ochii mari si negri ca la o tigancusa, nu iese din vorba tatei, care o tine mai din scurt, de frica sa nu o apuce pe carari gresite, cum vede ca fac atatea fete de prin satele din jur. O pazeste ca pe ochii din cap.

 

Maricica are simtul dreptatii foarte acut. Nu amageste la lucru si nu iubeste cand colegele ei duc de nas conducerea. Acest fel de a fi, intransigent si corect, a costat-o mult de-a lungul vietii, dar anii au facut-o sa fie si mai onesta si mai principiala, ceea ce se citeste parca in curtea lor curata, fara excentricitati si excese. Totul e la locul sau si reprezinta tabloul exact atunci cand ne gandim la cum ar putea sa arate o „saracie demna”.

 

Maricica este una dintre miile de romance care s-au nascut in Ucraina, pe un pamant care pana nu foarte demult a facut parte din Romania. Ucraina se termina in satul lor, dupa deal e granita. Azi copiii ei vorbesc fluent ucraineana, invata la colegii si universitati ucrainesti, au prieteni ucraineni. Maricica insa, asa ca si celelalte femei din generatia sa, a ramas ancorata in alta realitate, in care Romania nu mai este Patria, dar nici URSS parca nu aduce a Patrie. Peste aceasta confuzie, a venit a treia. Ucraina, pentru care feciorul ei trebuie sa lupte.