Browsing Category

Jurnal

Jurnal

36. Cum a fost

rencontre happn Anul trecut exact pe 30 septembrie, seara, eram într-un hotel dintr-un complex spa pierdut în munții Covasnei. Moralul îmi era la pământ. Băusem singură jumătate de sticlă de vin. Era un Merlot. Când am ieșit să fumez în fața hotelului, din munții care ne înconjurau, se auzeau urșii.

enter site Eram în ajun de ziua mea de naștere și în istoria mea personală, ajunul zilelor de naștere întotdeauna se petreceau în formă de priveghi.

http://backyardgardensjoseph.com/?bioener=dating-khulna&874=64 Sunt și azi într-un hotel. De data asta, într-o localitate mică din nordul insulei Creta. Prin ușile deschise ale balconului se aude marea și pescărușii. Am băut doar două pahare de vin. Tot un Merlot. E ultima seară a celor 36 de ani ai mei și e prima dată în foarte mult timp când ajunul zilei mele de naștere nu este de culoarea unui priveghi.

Acest detaliu este definitoriu pentru anul care a trecut, iar eu sunt un om care își numără atent anii. Eu îi privesc cu interes și curiozitate, cu drag, dar și cu puțină frică. Frică asemănătoarea cu ceea ce simți când trebuie să sari cu parașuta sau de pe un pod cu capul în jos.

Mi-am dat seama că orice aș scrie acum despre anii care trec rapid, despre viața care trebuie trăită, despre zilele de care trebuie să ne bucurăm, deoarece ele, pe de o parte, se adună la viață, iar pe de altă parte – scad din viitor, ar fi foarte banal. Dar adevărul este că banalul este ceea ce mă face acum fericită – să dorm suficient, să vorbesc cu Ilinca, să merg la mama, să știu că la tata în ogradă mă așteaptă nucile proaspete, să plec în vacanță, să mă arunc în valuri, să mânânc înghețată, să citesc, să alerg dimineața, să lucrez și să primesc bani pentru asta, să planific ceva, să cumpăr chestii faine, dar inutile, pentru casă, să scriu ce vreau, să stau sub duș până mă transform în broască, să merg pe jos și să ascult podcasturi. Să trăiesc cum mă duce capul și să accept că acum e anume așa și nu altfel, iar când va fi altfel, va fi altfel.

site de rencontre gratuit pour la reunion  

http://www.qiongbupa.com/martisd/2909  

 

Jurnal

La singure cum?

cheaper alternatives benicar hct Îți trebuie o viață ca să te descoperi, să te cunoști și să te înțelegi. Probabil, cu cât mai repede observi anumite lucruri despre sine și le accepți, cu atât mai mult timp îți rămâne să trăiești viața după o croială proprie.

buy benzac ac 10 Săptămâna care a trecut am avut parte de un curs-expres despre introversiunea mea, care, an de an, devine tot mai aprofundată și tot mai acaparantă. Și, dacă înainte, o percepeam ca pe un handicap și încercam să-mi folosesc toate resursele interne ca să par un om deschis, ușor de abordat, ușor de mișcat, orientată spre lumea exterioară, iubitoare de petreceri și tot felul de socializare, acum nu mai am nici dorință și nici mijloace psihice necesare ca să mai fac jocul extroversiunii. Ambiversiunea, termen pe care l-am descoperit acum câțiva ani, a fost și el o amăgeală. Sunt introvertită. E o chestiune ereditară, de care nu am unde fugi.

buy mobicip Deci, mi-am petrecut săptămâna într-un hotel din Bukovel (Ucraina), alături de 15 colegi, pentru un training de comunicare internă și prevenire a arderii profesionale.

Prima lecția învățată, cu care am plecat de acolo, este că îmi este absolut contraindicat să mă aflu câteva zile la rând în aceeași companie, de dimineață și până seara, fără posibilitatea să schimb decorul, componența grupului și programul zilei. Și problema nu este în oameni. Aceeași oameni, atunci când îi văd de câteva ori pe săptămână la birou, îmi sunt foarte simpatici. Problema este că, impusă de circumstanțe să fac parte dintr-un grup, la ore fixe, cu program fix, fără posibilitatea să mă retrag într-un mediu familiar sau în solitudine, mă face să mă simt ostatică situației. Consecințele sunt scăderea productivității, dispoziția proastă, retragerea în sine, oboseala, irascibilitatea.

A doua lecție este că libertatea de a alege ce mănânci este una dintre libertățile fundamentale de care trebuie să se bucure un om. Chiar și cel mai mic buget pe care l-aș avea pentru mâncare, îmi dă o satisfacție enormă și mă face să mă simt sătulă, în comparație cu situația în care mănânc ceea ce mi se pune în față, la ore prestabilite, fără posibilitatea să schimb mare lucru în meniu. În plus, în Bukovel nu era nici zare de fructe și legume de sezon. Pentru a-mi amăgi papilele gustative, am început să mănânc compulsiv gummy bears, pe care le adusese colega mea. N-a fost cea mai inspirată decizie.

A treia lecție învățată, cea mai valoroasă, este că libertățile de mișcare, de program, de mâncare, de socializare, de teme abordate, de singurătate, de lucruri banale pe care le facem zi de zi, ajunse până la automatism, sunt fundamentale, esențiale unei vieți împlinite, echilibrate, stabile psihic. Nu degeaba închisoarea este forma de pedeapsă care există de când lumea.

Cu toate acestea, nu-mi pare deloc rău de timpul petrecut alături de colegi, la marginea unei stațiuni în afara sezonului. Chiar și faptul că am revenit în Chișinău cu o indigestie severă, care m-a ținut la pat aproape două zile, mi-a bătut în cuie în cap regula că nu trebuie să mânânc aiurea, mai ales pe noapte (se vede că încă nu înțelegeam bine un lucru atât de elementar). Această experiență mi-a deschis câteva uși noi spre personalitatea mea. Am înțeles că uneori oboseala pe care o simt până în măduva oaselor se datorează faptului că mă aflu prea mult timp printre oameni. M-am convins că pot suporta jocurile de grup, și alte exerciții de cunoaștere a echipei cu care lucrez, maximum două zile. Am descoperit că după astfel de zile încărcate de comunicare interpersonală, am nevoie de câteva zile de singurătate ca să mă refac. Am simțit cât mult îmi place să mă aflu în compania mea și cum sunt cea mai bună prietenă a mea, cu care pot să visez și să planific escapade.

A fost o săptămână plină și utilă.

La singure cum?

Jurnal

La singure cum?

Aseară, pe la 22:00, mi-am amintit că e joi. Deja. Și că doar cu trei minute în urmă era luni și mergeam să mă întâlnesc cu un client nou. De atunci și până în acea clipă de reculegere, lucrul începuse și se desfășura cu o viteză constantă. Patru zile au trecut cât cinci minute, în viață, însă, au apărut câteva circumstanțe noi, câțiva oameni noi, un rând nou în CV. Și toate astea în timp ce în mașina de spălat așteptau 3 kg de albituri, ca eu să găsesc 3 secunde și să apăs pe butonul magic.

E incredibil cât de repede se întâmplă viața. Și e incredibil cât timp mi-a luat să simt asta.

Ani la rând am trăit, având în mine, foarte adânc, convingerea că ceea ce se întâmplă acum nu e decât o ante-viață, un soi de repetiție, nici măcar generală, a ceea ce urma să fie viața mea. Cea adevărată. Cea cu de toate. Cea în care voi fi cea mai bravo, de nota 10, cea mai capabilă, cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă, cea mai iubită. Cea perfectă. Într-o viață perfectă. Acum, însă, e așa… Un fel de două feluri, în care nu e atât de strașnic, dacă porți haine mai ponosite, dacă nu mânânci la timp, dacă nu înveți nimic nou, dacă nu vezi locuri frumoase, dacă nu iubești. Pe urmă oricum va fi o viață mai bună, în care totul se va întâmpla.

Ea nu va fi. Acea viață mai bună niciodată nu se va întâmpla. Ea e acum.

Și dacă la începutul săptămânii eram într-o dispoziție materialistă, gândindu-mă – să-mi cumpăr sau nu apartament în Chișinău, să-mi cumpăr sau nu o canapea, să devin gospodină într-un mod mai solid și mai serios, acum mi-e atât de dor de Ilinca, încât repede mi-am adus aminte că prioritățile mele sunt altele – să fiu mai aproape de ea și să-i arăt lumea. Pentru că altă adolescență fata mea nu va mai avea. Și nici cu mine nu se știe ce va fi într-un oarecare viitor.

Din lucrurile mai pământești care s-au întâmplat în ultima săptămână, pot să pomenesc faptul că m-am tuns. Iar. Now and forever, vorba ceea. Apoi am fost la un master-class cu Georgiana Ilie, Senior Editor la Decât o Revistă. O jurnalistă care m-a inspirat foarte mult și a turnat, prin vorbele ei, atâta apă la dorința mea de a scrie articole lungi și documentate! Ah, peste două săptămâni plec în vacanță. Abia aștept. Deși, vacanță e doar un fel de a spune lucrului din altă țară. Și să nu uit să mă laud – am fost la endocrinolog. A spus că totul e perfect și că acum e foarte potrivit să mai fac un copil. De obicei, nu-mi place când medicii se bagă în zona asta, fără cererea mea, dar am luat-o ca pe-un compliment și m-am topit. Și, una din cele mai bune vești este faptul că am repornit filmările pentru Optmart SRL (mai multe am scris aici).

Viața se întâmplă. Wow.

La singure cum?

Jurnal

Optmart SRL is back! Ce am învățat de când sunt în acest proiect

Ieri am filmat primele două emisiuni din noul sezon Optmart SRL.  După jumătate de an de pauză, sentimentele mele au fost contractictorii.

Pe de o parte, totul a decurs atât de natural, atât de familiar, de parcă filmasem săptămâna trecută și cele șase luni, care ne-au rupt de acea rutină săptămânală televizată, nu au existat.

Pe de altă parte, îmi părea incredibil că – după atâtea luni de negocieri, renegocieri, discuții cu colegele, apoi cu colegele și administrația canalului, după atâtea încercări și eșuări de a găsi soluții, din care să aibă toată lumea de câștigat, după momente în care eu una credeam că totul devine prea dificil și că nimănui în țara asta nu-i trebuie un astfel de format, deși mesajele care le primeam de la publicul în așteptare, spuneau altceva, după întâlniri în urma cărora mă întorceam acasă și mai confuză decât venisem la ele – eu stau pe același fotoliu pe care l-am înjurat de atâtea ori, fixându-mi microfonul după ureche.

http://zspskorcz.pl/pictose/eseit/4283 Bună seară, dragi prieteni. Suntem Optmart SRL și ne bucurăm să vă revedem.

Optmart SRL este un capitol întreg din viața mea, deși nu are decât un an și jumătate și, posibil, cândva, el nu va mai părea atât de important.

Grație emisiunii și colegelor, care sunt toate foarte diferite de mine, și una de alta, am învățat să respect cu adevărat oamenii cu care lucrez și cu care comunic în anumite circumstanțe, indiferent de opiniile lor și indiferent de genul lor de activitate. Faptul că nu sunt de acord cu una din fete sau cu toate odată, nu înseamnă că nu pot ieși cu ele să iau masa după emisiune sau să le invit acasă.

Am auzit prin târg ecouri că nu ne suportăm una pe alta. De fapt, deseori am și fost întrebate în LIVE-urile noastre, dacă întra-adevăr relațiile noastre sunt atât de bune, după cum arătăm când stăm cu paharul de vin pe canapea la Alla Donțu în studiou. Da, sunt bune. Atât timp cât există respect și înțelegerea clară unde mă termin eu și unde începe alt om, cu viața lui, preocupările lui, interesele lui, planurile lui, dorința lui legitimă de a câștiga ceva pentru sine, nu văd de ce nu am avea relații bune.

Alt lucru care m-a învățat Optmart SRL este să-mi structurez gândurile, înainte de a deschide gura. Știu că nu sunt nici pe aproape de cele 100% cu care unii prezentatori aplică această abilitate, însă simplul fapt că am început să practic deschisul gurii conștient, mă ajută mult în viața în afara filmărilor. Dacă înainte voiam să spun cu orice preț, încât uneori cuvintele țâșneau din mine, fără filtru și fără măsură, acum mă controlez. Mai mult, în unele cazuri prefer să tac, decât să spun ceva numai de dragul de a vocaliza prețioasa-mi opinie. Această schimbare a adus cu sine și un efect colateral – nu mai sunt dispusă să ascult pe oricine sau să ascult orice. Nici în formă orală, nici în formă scrisă.

Dacă ar fi să rezum ce înseamnă Optmart SRL în viața mea, cred că ar fi – un mediu în care cresc și un ecran pe care mă văd dintr-o parte, fapt care mă ajută să cresc în direcția care trebuie. Unde mai pui că, pe parcursul celor două sezoane de până acum, am avut posibilitatea să mă văd dintr-o parte în tot felul de stări prin care treceam la moment. Cu această ocazie, un cald mulțumesc canalului că nu impun niciun fel de cenzură, inclusiv vestimentară sau de dispoziție.

Eu mă bucur că noi, totuși, continuăm să existăm în aceeași componență și în același format. Îmi doresc mult să devenim mai bune, să ne învățăm să spunem lucruri esențiale într-un timp limitat, să lăsăm o urmă în inimele și capetele oamenilor care ne privesc. Să plantăm vlăstari ale discuțiilor, conștientizării, interogării și schimbării ulterioare în sufletele celor care ne-au ales până acum. Și celor care ne vor alege de acum în colo.

Și toate astea nu pentru că ne-am crede importante și deștepte, dar pentru că ne străduim să venim cu teme care continuă să doară în societatea noastră.

http://www.ikutbet.net/?frestir=site-de-rencontre-original&c2a=f7 Alături de voi au fost Angelica Frolov, Angela Stafii, Alla Donțu și eu, Diana Guja. Vă dorim o seară bună și vă dăm întâlnire și săptămâna viitoare. Până atunci, ne găsiți pe pagina noastră de Facebook.

 

Foto: înainte de filmările de ieri, alături de machioza noastră, Natalia Garanovschi.

 

Jurnal

La singure cum?

Este ora 12:40. Sunt încă în cămașă de noapte. Mi-am adus calculatorul în bucătărie, să lucrez în timp ce gătesc supa de conopidă. Până acum am lucrat în pat, în dormitor.

Bună dimineața sau… bună ziua, așa arată una din zilele mele, om care lucrează în mare parte în afara vreunui birou.

Dacă îmi place așa un mod de viață și de lucru? Da. Este exact felul în care mi-am dorit întotdeauna să lucrez. Fără program fix, fără adresă fixă, fără obligația să am colegi, să ies la țigări sau cafea. Cel mai mult îmi place să lucrez singură, de acasă. Fără muzică, fără discuții de fundal. Eu, calculatorul. Și liniștea.

Desigur, partea cu rămasul în pijama sau cămașă de noapte până la amiază nu este obligatorie, e mai degrabă o excepție, dar nu pot să neg că e foarte comod atunci când apar niște urgențe și trebuie să te incluzi în lucru pe loc.

Săptămâna aceasta fost toată, însă, construită din excepții. Pentru prima dată în ultimii doi ani am agățat o viroză. Cu această ocazie, am petrecut patru (!) zile în pat. A fost o experiență deosebită, care mi-a permis să privesc câteva documentare despre care vreau să scriu în viitorul apropiat.

Din momentele faine, care s-au întâmplat până la „pat”, a fost Bookfestul de la Chișinău, de unde m-am întors acasă cu o torbă plină de cărți, deși planurile erau de altă natură. Am citit pe la mulți oameni (când încă mai căscam gura pe Facebook) că au fost dezamăgiți de oferta din acest an. Eu, dimpotrivă, aș mai fi avut ce să iau pe lângă cele 8 titluri. Sper să le citesc pe toate în această viață și chiar să scriu câteva impresii aici pe blog. Pe scurt despre ce mi-am luat – cărți de non-ficțiune, în mare parte despre societate și comunicare, în toată diversitatea lor.

Și, cum zicea bunica, „Mânțănim lui Dumnezeu, avem de lucru”. Eu nu m-am dus departe de logica ei. Este de lucru, înseamnă că este și cu ce plăti chiria, comunalele, cumpăra o carte, un cartof, un pantof, pune deoparte pentru vacanță, tratamente și alte proiecte mai grandioase. Deși mă cam împrăștii în toate părțile, aseară, bunăoară, m-a prins noaptea, scriind pe blog, pentru că era unica oră din zi în care eram liberă să scriu, îmi place sentimentul ăsta de lucru făcut, chiar dacă nu întodeauna se dă ușor.

Bun. Supa e gata. Am și dat-o rapid prin blender. Undeva între ultimul și penultimul paragraf. Trebuie să mănânc, să mă aduc în stare normală și să ies. Mai am tare multe de făcut. (Off, când la pensie?)

Da la singure cum?

Jurnal

La singure cum?

Am deschis acum Facebook-ul în laptop și în Newsfeed mi-a apărut postarea unei bloggerițe-călătoare pe care o urmăresc pe sărite de vreo doi ani.

Scria despre faptul că atunci când ne întâlnim cu prietenii, cu oamenii apropiați, în general, cel mai des vorbim despre alții – ce au făcut alții, ce am auzit despre alții, cum o mai duc alții, și foarte rar despre noi – despre cum ne simțim, ce ne-a reușit, ce planuri avem etc.

Citind, mi-am dat seama că, pe bune, așa este. Rar, foarte rar povestim despre noi, cei care suntem și cum suntem. Dacă vorbim, atunci e despre cine și ce a spus la lucru, despre unde am fost, despre ce am văzut în vreun magazin, despre copii, părinți, parteneri. Și e atât de puțin despre noi în toate aceste relatări.

Vreau să adaug de la mine că nu ne-a învățat nimeni să vorbim despre noi. Și când o facem, ne simțim de parcă vrem să acaparăm atenția tuturor, de parcă am aștepta validare sau susținere, și nu e bine. Trebuie să fii puternic, nu? Și iată așa vorbim aiurea, despre toți, inclusiv despre postările de pe Facebook ai unor oameni pe care nu-i cunoaștem în viața reală, dar care brusc devin mai importanți decât noi înșine.

http://www.mcmp.cz/biorefre/3044 - Iq option for windows dowload. CHAMP Sports offers recreational programs for children and adults that emphasize FUN Ce ați povesti acum despre voi? Cum v-ați simțit săptămâna asta? Cum vă simțiți azi? Ce planuri aveți pentru toamna care vine? Ce gânduri vă trec prin cap?

enter site Haideți să facem acest exercițiu săptămânal. Să ne învățăm să vorbim despre viața noastră adevărată, nu cea imaginară, nu cea construită pentru public și Social Media, nu cea pe care vrem s-o avem, dar despre cea care este în acest moment precis.

Eu, de exemplu, sunt a doua zi confuză – nu înțeleg ce am – o răceală sau alergie respiratorie. Sunt, însă, înclinată mai multe spre a doua variantă, deoarece am avut în preajma mea câțiva factori declanșatori și coincidența e prea mare.

O altă grijă a dimineții de azi sunt orhideele mele. Zilele astea am depistat că am câteva flori bolnave, ceea ce m-a întristat foarte mult. Am petrecut toată dimineața, aplicându-le îngrijiri. Nu sunt mare specialistă în orhidei, dar m-am condus de informația din Internet. Sper să-și revină.

Din deciziile proaspete care simt că-mi schimbă calitatea vieții este ștergerea aplicației Facebook din telefonul mobil. Mă simt cu mult mai bine de atunci. Intru pe rețea doar din calculator de câteva ori pe zi, în scopuri profesionale. Dar planific să scriu mai multe despre această decizie și despre schimbările pe care le-a adus, care sunt absolut pozitive în tabloul vieții mele.

Începe perioada mea preferată din an, pe care o aștept, așa cum așteaptă copiii să se întâmple vreo minune. Toamna mea va fi încărcată cu muncă, deplasări și chiar o vacanță, care îmi pare acum un adevărat miracol. Am multe planuri, sper să am energie și motivație ca să le transform din intenții în ceva palpabil și viabil. În orice caz, agenda mea este destul de clară până la începutul lui noiembrie, mai departe vom vedea.

Din prioritățile majore pentru următoarele 9 luni (eu continui să calculez anul ca pe timpul școlii) este vacanța cu mama și Ilinca pentru vara viitoare, călătoria mea în Franța pentru examenele de absolvire din ciclul gimnazial ale Ilincăi și tratamentul Ilincăi la ortodontist (scriu și înțeleg că până aici prioritățile mele sunt legate de alții). Și – ca să îmi fac și mie dreptate – altă prioritate majoră este să pornesc afacerea mea. Dar, șșșt, nu vreau să spun nimic până nu am ajuns la ghișeul de înregistrare.

În linii generale, totul e bine. Săptămâna a fost bună, deși am mai avut nervi. Mă obișnuiesc cu gândul că așa e viața. Alta nu va fi. Uneori îmi trece prin cap că e cam târzior să am așa gânduri. Dar ce să-i fac… Acestea abia apar și sunt încă departe de a prinde rădăcini în mine.

Da, la singure cum?

Jurnal

Adio, pica frunza

Sedeam cu ea pe o banca pe marginea unei ape. Mi-am lasat capul pe umarul ei fragil, am cuprins-o cu bratul drept de mijloc. As mai fi putut cuprinde un elefant, atat de subtire si firav era. Nici paltonul voluminos, din „pelicula”, nu putea masca faptul ca m-am lasat pe o trestioara. Un baobab si o trestioara.

– Imagineaza-ti ca eu am 93 de ani, iar tu 70, si ca tot stam pe malul unui lac. Iar eu am ramas doar cu niste dinti pusi, care imi cad uneori, deoarece m-am imputinat la fata si nu mai au de ce se tine, iar cand vorbesc imi rugum buzele.

Am inceput sa imit vorba unei femei foarte varstnice. Ea se prapadea de ras. Eu vorbeam. Apoi ma opream, ca sa rad si ca sa-mi inghit nodurile din gat. Nu voiam sa ma surprinda ca m-am emotionat. Si nici ca mi se umpleau ochii cu lacrimi.

Noi peste 61 de ani. La brat. Eu, cu picioarele tremurande. Ea,ridata. Bunica si, poate, strabunica. Eu, in prag de moarte. Ea, in prag de moarte.

O priveam cu coada ochiului. Incercam sa-mi imaginez obrazul ei sapat de riduri, parul insurit. Sa-mi imaginez ce as simti la 93 de ani alaturi de fata mea. Intr-un parc. La o plimbare. Ea, in toamna tarzie de viata. Eu, in iarna. In sfarsit de iarna, cand crapa si ouale de balaur, vorba bunicai mele.

– Iti amintesti cum ne plimbam odata, toamna, in parcul copilariei mele? Tu aveai 9 ani, eu 32? – o intrebam, imitand aceeasi voce. – Tu aveai o crenguta in mana si o tot bagai in apa, iar eu ma gandeam cum o fi peste multi-multi ani?

Am mai vrut sa adaug ca atunci multi nu vor mai trai. Atat de multi, incat mi-am interzis sa ma gandesc cine anume. Poate nici eu nu voi mai fi.

Dar in scenariul nostru era altfel. Mama si fiica la brat. Mama, de 93 de ani, marunta, tremuranda, cu o bereta pusa cochet pe o parte, peste un par rar, tuns pana la urechi, in pantaloni si papuci cu talpa ortopedica, la bratul fiicei. Ele se plimba incet, in ritmul caderii frunzelor, vorbesc. In jur e liniste. In suflet e toamna. Toti au plecat. Iar cine inca mai este, va pleca si acela. Nimic de asteptat. Nimic de vrut. Pace.

 

Text: Diana Guja

Fotografia e facuta chiar in ziua plimbarii despre care povestesc.

Jurnal

Inviere

Sunt aproape doi ani de cand Ilinca s-a mutat in Franta. Ratiunea mea intotdeauna a considerat ca aceasta a fost una dintre cele mai bune decizii luate in familia noastra descompusa. Dar ratiunea nu intotdeauna face casa buna cu emotiile.

Aproape doi ani eu m-am culcat si m-am trezit intr-o baie de smoala, neagra, vascoasa, grea. Ea ma apasa atat de tare, incat uneori trebuia sa ma zmuncesc cu toate fortele, ca sa pot iesi de acolo.

„Copilul meu nu-i langa mine”.

„Eu am un copil si el nu-i cu mine.”

„Copilul meu e departe si e fara mine.”

„Eu nu sunt langa copilul meu.”

„Eu nu stiu ce face copilul meu.”

Dimineata, cand deschideam ochii si incepeam sa inteleg pe ce lume sunt. Seara, cand inchideam ochii.

500 de zile. De doua ori pe zi.

Si nimic, nicio realizare, nicio bucurie, nicio floare sau raza de soare in geam, nimic nu putea sa spele toata negreata care se lasase peste mine. Si peste viata mea.

Atunci cand venea, imi era si mai greu, deoarece stiam ca va pleca. Absenta ei, pe care o traiam chiar si atunci cand era in odaia vecina, ma faceau neputincioasa.

Ea e aici, dar peste trei zile nu va mai fi. Ce pot sa fac?

***

Soarele rasare in dormitorul meu. Am deschis ochii. Sunt usoara. Atat de usoara. Prima data in tot sirul de zile din acel 28 iunie 2016, de cand a plecat. Odaia e plina de lumina. Ea trece prin mine. In cap, in inima, in corp – totul e lin, ca apa Marii Egee in vara lui 2011, anul in care ne-am dus, ca doua fete rasfatate, la un ultra all inclusive, pentru a aduna amintiri frumoase public matchmaking  pentru zilele in care eu voi fi batrana si ramolita, iar ea plina de grijile vietii adulte.

Azi e ziua in care m-am impacat cu plecarea ei. Definitiv. Am facut pace cu partea din mine care s-a mancat atata timp ca n-a fost o mama buna. Pentru ca de la mamele bune copiii nu pleaca.

Oriunde ar fi ea, eu raman mama ei. Si ea stie asta.

 

Text: Diana Guja

Jurnal

89. Teodora

Azi bunica ar fi implinit 89 de ani.

Bunica a fost foc. Aprinsa, mandra, iute la manie si frumoasa. Asa o tin minte. Dintre noi, cei iesiti din ea si inca in viata, nimeni n-a mostenit felul ei aprig de a fi.

Daca ar fi trait in alta perioada, daca nu s-ar fi nascut in sat, daca planetele ar fi fost aliniate altfel in ziua facerii lumii, ar fi putut iesi din ea o imparateasa. Una adevarata. Dar poate a fost imparateasa, in alta viata.

Bunica m-a crescut. Cred ca m-a si influentat mult, desi inca nu pot desprinde clar, din tot tabloul personalitatii mele, urmele ei.

Ea a fost primul om caruia m-am opus constient, impotriva careia m-am razvratit si nu am cedat. Partea frumoasa este ca nici ea n-a cedat. A fost un razboi de ambele parti, care a durat cateva saptamani si care a inceput in clipa in care am mers impotriva vointei ei. Ea nu era pregatita sa accepte nesupunerea mea. Eu insa, eram pregatita sa imi apar hotarele.

Vreau s-o tin minte anume asa – cu capul sus, cu privirea de un albastru-cenusiu ce te putea taia pana la sange, incapatanata, dominatoare si ferma. Eu nu i-am cunoscut durerile, framantarile, dorurile si toata constructia sufletului ei, care intotdeauna imi parea un codru des, in mijlocul caruia e o casuta luminoasa, in care sta la geam o femeie tanara si coase. Eram prea mica, apoi prea tanara, cu ochii abia deschisi, prin care abia vedeam pe unde merg.

Ea cosea. Si canta despre Leana. De la ea am auzit prima data cuvantul „ibovnic”. De la ea, de fapt, am auzit de dragoste si pasiune. Din cantecele ei.

Acum, la ai mei 36 de ani, inteleg ca nu stiu cine a fost. Ca viata e facuta asa ca atunci cand buneii nostri traiesc, noi nu avem destula minte sa-i cunoastem, iar atunci cand avem, ei nu mai sunt. Posibil asta tot are un sens.

Ea se numea Teodora. Si  da, numele blogului e inspirat din numele ei.

Text: Diana Guja

 

Jurnal

Iubind

Eu stateam in mijlocul odaii. Desculta. In blugi si tricou alb.

Ma pregateam sa-ti recit cel mai frumos poem de dragoste scris vreodata.

Despre cum te iubesc. Despre cum te voi iubi. Despre cum te-am iubit. Despre cum numaram zilele de cand suntem impreuna. Despre cum am uitat sa le numar.

Despre frica mea cea mare. Despre clipele in care e imposibil sa ma iubesti si atunci cel mai tare ma tem sa te pierd.

Despre cum in fiecare vis al meu am facut loc si pentru tine. Despre perdele albe si geamuri deschise. Despre cum eu stiu ca totul va fi bine. Totul.

Despre cum vreau sa pot deveni invizibila, ca sa te pot urmari cand lucrezi. Sa aud cum vorbesti cu oamenii. Ce le spui. Daca le spui despre mine.

Despre cum iti cunosc pe de rost mimicile. Gesturile. Si tacerile.

Despre mainile tale…

 

Dar in odaie era frig. Iar eu, cu picioarele pe parchetul gol. Din geamul deschis in casa intra iarna.

Zapada m-a acoperit.

Ai o lopata?

… cat mai tin minte poemul, dezgroapa-ma.