Browsing Category

Jurnal

Jurnal

Fată sau băiat?

Aseară jurnalista Arina Kholina (cea care a devenit cunoscută cu articolele sale despre sex de pe snob.ru) a scris (găsiți notița și pe Facebook, și pe Instagram), despre cum treptat dispar barierele dintre masculin/feminin și cum (mai ales) generația nouă se îmbracă fără a ține cont cărui gen sunt adresate hainele.

Pentru mine tema aparteneței la un anumit gen și felul în care mă îmbrac sunt actuale. Până a slăbi, nu prea întrezăream în mine partea androgină, deși o visam. Și, deoarece nu vedeam vreo alternativă, mă îmbrăcam așa cum se îmbracă o femeie obosită și apatică, dar care se vede constrânsă să respecte semnele exterioare ale genului său. Pe scurt, mă simțeam greoaie, mămoasă și nu-mi permiteam „fantezii”.

Când am slăbit, foarte multe s-au schimbat. Fundamental. A fost un proces global, care a adus cu sine schimbări interioare, inclusiv de gândire. Gândeam altfel, de aceea slăbeam. Slăbeam, de aceea gândeam altfel. De parcă toate kilogramele care s-au dus, n-au fost decât niște straturi de tencuială care ascundeau eu-ul meu autentic. A fost nevoie de o revoluție internă, ca să pot da jos tot ce mă ținea într-un punct mort.

De atunci e altfel.

Sunt perioade când mă simt băiat. Nu bărbat, ci băiat. Adolescent. Când mă îmbrac și mă port ca un băiat. E o stare naturală, organică. La început, însă, nu știam dacă trebuie să lupt cu ea sau dacă ar trebui să decid cumva ce sunt: băiat sau femeie? Să decid, ca să pot fi ceea ce am decis. Treptat, am început să ies din schema „ori așa, ori așa”. Mi-am permis să fiu ambele.

Sunt perioade când mă simt femeie. Când vreau rochii, paiete, bijuterii, pantofi cu toc, unghii roșii, buze roșii, ciorapi plasă – tot ce pentru imaginarul meu înseamnă o femeie. Mi le ofer.

Și sunt ok. Chiar și atunci când nu vreau să fiu nici una, nici alta.
Pentru că sunt și așa zile. Când tot ce știu este că sunt suflet și asta îmi e suficient. Atunci nu mai contează nicio caracteristică de gen. Oricare ar fi el.

Bună dimineața ❤️

Jurnal

Îmbătrânind

Eram copil când bunica povestise cum sora ei mai mare, Didina, în poala căreia își ținea capul la umbra unui cireș în floare, i-a găsit primul fir de păr sur. Avea 19 ani. Momentul a bulversat-o într-atât, într-un fel pe care poate nici ea n-a știut să-l explice nici atunci, nici mai târziu, încât povestea se transformase într-o legendă a familiei.

Eu, la rândul meu, influențată cumva de drama acelei fete de 19 ani care fusese bunica, făceam în sinea mea mare caz din faptul că la peste 30 de ani nu aveam niciun fir de păr sur.

Sunt tânără.

Mai tânără decât toți din neamul meu care cândva au avut vârsta mea.

Faptul că firele de păr sur mă înconjurau, îl luam ca pe o promisiune de tinerețe fără bătrânețe, de statut special ce venea la pachet cu o doză de naivitate în fața vieții, care mi se părea mai degrabă un dar, și cu amânarea.

Mai am timp.

Vezi, nu am nici măcar un fir de păr sur!

Primul șoc, ușurel, a fost la sfârșitul lui octombrie, când, analizându-mi în fața oglinzii noua tunsoare, am găsit primul fir de păr sur. Am tresărit. Nu eram pregătită. Nici măcar la 37 de ani împliniți nu eram pregătită să ies din rolul unui Peter Pan feminin și să accept că, da, și cu mine se pot întâmpla asemenea lucruri.

Al doilea șoc a fost azi, când, privindu-mă într-o oglindă care mărește, am văzut ceva alb în frunte. Am crezut că mi-am întins crema până acolo și am început să șterg cu degetele albeața.

Albul nu pleca.

După câteva secunde de mișcări ritmice, m-am apropiat cât am putut de oglindă, ca să înțeleg că nu am ce șterge.

Am în frunte un smoc de fire albe. Dure, groase. Albe.

Am rămas nemișcată. În mine se dărâmau tobogane, caruseluri, case din plapume, locuințe din carton, fabrici de vată din zahăr și baloane de săpun. Într-o fracțiune de secundă s-a întâmplat ceea ce nu se întâmplase ani la rând, timp în care am încercat tot felul de metode de conștientizare, cunoaștere, iluminare. A fost pentru prima dată când am realizat cât de mult mă temeam de maturitate și de îmbătrânire. Că nu mă așteptam să ajung o femeie cu fire sure, cu riduri, cu un corp și un suflet prin care a trecut viața și a lăsat urme. Urme de tot felul.

Am simțit că sunt muritoare.

Trecătoare.

Că, indiferent de rănile mele, indiferent de cât de greu îmi este uneori să ies din starea de copil supărat, să mă scot din capcana traumelor, să văd dincolo de emoțiile, care, atunci când mă copleșesc, mă paralizează, viața își ia ce-i al ei – anii, iar odată cu ei – corpul.

În mine a început un proces ireversibil.

Îmbătrânesc.

Constatarea acestui fapt mi-a salvat cumva viața, într-un fel pe care încă nu am cuvinte să-l explic.

Foto: Jake Thacker /Unsplash

Jurnal

Notițe înainte de sfârșit de an. II

Acum exact 17 ani am învățat să mor.  

Tot atunci am învățat să tac. Să mă scol dimineața, să trag pe mine hainele și să mă port, de parcă nimic nu s-a întâmplat.

Să lucrez, să ascult și să spun că totul e ok.

Mă mândream că știu să închid ușa după mine. Că pot, în pofida la orice, să dansez pe mese, să beau, cu sticla de șampanie la gură, iar apoi, să mă întorc acasă, să sting lumina, și să urlu. 

Să moară ei toți, că eu voi ieși din asta. 

Am învățat să plâng la colțuri de stradă, repede, să nu observe nimeni. În holuri, așteptând. Înainte de a întoarce cheia în broască. Dar cel mai bine am învățat să plâng în mine. Să inspir adânc și să înghit. 

Am învățat să vorbesc mult. Și să scriu. Pentru că nu puteam spune esențialul despre mine. Am devenit Regina Disimulării.

Dar Regina e goală. Și vulnerabilă. Și nătângă.

Sunt lucruri pe care le înveți pentru a supraviețui, dar care nu te ajută pe termen lung. Care te fac rigidă, fricoasă, precaută. Care nu-ți dau voie să trăiești.

Ceea ce vreau să învăț este să vorbesc. Să plâng atunci când simt nevoia. Să nu închid ușa. Să nu intru în jocul „femeii puternice”. 

Toți acești ani am pledat pentru dreptul la impefecțiune, dar nu sunt nici la jumătate de cale spre a mi-l asuma.

Jurnal

Notițe înainte de sfârșit de an. I

Vorbeam azi cu o prietenă, care e designer, despre rutină, lucru neinteresant, dar care aduce bani, crize de creație, zile și săptămâni în care nu-ți iese din cap ideea, te roade în interior, te macină, dar n-o poți scoate afară. Ceva este, dar nu este și ar fi bine să fie… vorba ceea.

Și vreau să vă spun că nu există nimic mai strașnic pentru un om de creație decât așa zile, când faci și nu înțelegi de ce faci ceea ce faci, când unica motivație sunt facturile, tratamentele, creditele, frica de o bătrânețe flămandă și fără dinți… Când ajungi să lucrezi în regim automat și să aștepți transferul bancar…

Încă puțin, mă gândesc, încă puțin… libertatea e după colț… Ea e de culoarea blugilor mei spălăciți și roși, căciulii înfundate pe urechi, fularului ridicat până la ochi și miilor de pași pe care îi voi face pe străzi mai vechi, mai noi…

Libertatea e atunci când uit să număr banii, pentru că știu să trăiesc fără ei. Când mă opresc în mijloc de stradă, scot telefonul și scriu texte din picioare.

Libertatea e atunci când poți să scoți din tine ceea ce mocnește și să transformi asta în ceva ce respiră prin propria-i viață.

Nu știu ce ar fi omul, dacă nu ar putea crea. Luați-i acest dar și îi luați totul.

Jurnal

După un an de psihoterapie

Se împlinește un an de când am început să fac psihoterapie. La această etapă înțeleg că e una dintre cele mai bune decizii și investiții pe care le-am făcut până acum.

Ca mulți alți oameni care intră pe ușa terapeutului, am ajuns acolo într-un moment al vieții în care nu mai găseam resurse să-mi gestionez emoțiile și stările la care mă aduceau. Deși în ultimii ani cochetasem destul de mult cu tot felul de învățături psihologice, pe unde mai serioase, pe unde amestecate cu ezoterie, pe unde din categoria „cinci reguli pentru a…”, am înțeles că una e să citești și să povestești cuiva ceea ce ai citit și cu totul altceva să te vezi, să te înțelegi, să faci o inventariere și o analiză a ceea ce se găsește în interiorul tău.

Drumul, însă, nu a fost ușor. Pe alocuri a trecut prin tuneluri întunecoase, păduri dese și mlaștini ce păreau fără sfârșit. Dar acum, peste 12 luni de când mi-am început calea, încep să văd o rază de lumină și asta e extrem de gratifiant.

Ce mi-a dat psihoterapia?

Ca să răspund la această întrebare, voi începe din partea cealaltă – ce nu mi-a dat psihoterapia.

Psihoterapia nu mi-a dat niciun răspuns de-a gata.

Psihoterapia nu mi-a dat nicio soluție pe tavă.

Psihoterapia nu mi-a creat iluzia că mă înțeleg mai bine. Uneori aveam împresia că m-am pierdut cu totul și nu voi mai găsi calea.

Psihoterapia nu mi-a dat convingerea că degrabă voi afla secretul existenței. Și nici măcar secretul existenței mele. Deși, încerc.

Psihoterapia nu m-a făcut să mă simt mai deșteaptă.

Totul e cu mult mai complicat. În primele luni au fost zile în care în ultimul moment decideam să nu merg. Și nici să nu anunț despre această decizie. Au fost zile în care nu știam ce să povestesc, ca, până la urmă, să nu mă pot opri. Zile în care ieșeam de acolo cu mult mai debusolată decât intrasem. Sau decât am fost vreodată.

Să rozi strat după strat în interiorul tău, nu e un lucru curat. E muncă grea, muncă de țăran pe câmp. Uneori ceea la ce ajungi e atât de insuportabil, încât ți se rupe totul în interior. Sau te sufoci, pentru că sunt atâtea cuvinte pe care ai vrea să le spui, dar nu știi cu care să începi, care e cel ce te reprezintă cel mai bine.

După un an de psihoterapie, am realizat că nu mai țin minte cine eram când am intrat pe acea ușă. Că abia acum încep să mă cunosc, să-mi descopăr puterea, să mă construiesc. Să înțeleg că personalitatea mea era destul de șubredă, că eram dependentă de unele emoții, unele frici și oamenii care mi le alimentau.

Multe întrebări sunt încă în aer, multe lucruri încă nu le înțeleg și apar situații cărora nu le fac față cu maturitate. Dar, cu toate acestea, simt cum în mine crește un copac fructifer. Tulpina lui este axa a ceea ce sunt.

Terapia mi-a salvat viața. În cel mai direct sens posibil. De indirect, nici nu mai spun.

 

Foto: Vince Fleming/Unsplash

Jurnal

Încă o rochie neagră

Plec mâine la Bruxelles. Nu puteam adormi noaptea trecută de la acest gând.

Acest oraș m-a văzut în toate felurile. Și halurile. Tristă. Deprimată. Obosită. Dar și extrem de îndăgostită. Cu capul în nori. Fericită. Visătoare. Și foarte frumoasă, cum numai o femeie care se simte adorată poate fi.

El m-a primit de fiecare dată în brațele lui, oricum aș fi venit. Chiar și atunci când de la un papuc îmi lipsea șiretul, iar părul nu văzuse perie de câteva zile.

De data asta însă, am decis să-l surprind pe iubitul meu Bruxelles – să vin într-o rochie elegantă. În rochie neagră. Și pantofi cu toc. Așa el el încă nu m-a văzut.

Doamne, cât îmi e de dor.

Exact ca în această piesă.

Ps: Cine știe, poate într-o zi voi laeca la Bruxelles în rochie albă. Hahaha, romantismul meu mă surprinde și pe mine. Dar nu am ce face cu el. E incurabil.

 

Jurnal

36. Cum a fost

Anul trecut exact pe 30 septembrie, seara, eram într-un hotel dintr-un complex spa pierdut în munții Covasnei. Moralul îmi era la pământ. Băusem singură jumătate de sticlă de vin. Era un Merlot. Când am ieșit să fumez în fața hotelului, din munții care ne înconjurau, se auzeau urșii.

Eram în ajun de ziua mea de naștere și în istoria mea personală, ajunul zilelor de naștere întotdeauna se petreceau în formă de priveghi.

Sunt și azi într-un hotel. De data asta, într-o localitate mică din nordul insulei Creta. Prin ușile deschise ale balconului se aude marea și pescărușii. Am băut doar două pahare de vin. Tot un Merlot. E ultima seară a celor 36 de ani ai mei și e prima dată în foarte mult timp când ajunul zilei mele de naștere nu este de culoarea unui priveghi.

Acest detaliu este definitoriu pentru anul care a trecut, iar eu sunt un om care își numără atent anii. Eu îi privesc cu interes și curiozitate, cu drag, dar și cu puțină frică. Frică asemănătoarea cu ceea ce simți când trebuie să sari cu parașuta sau de pe un pod cu capul în jos.

Mi-am dat seama că orice aș scrie acum despre anii care trec rapid, despre viața care trebuie trăită, despre zilele de care trebuie să ne bucurăm, deoarece ele, pe de o parte, se adună la viață, iar pe de altă parte – scad din viitor, ar fi foarte banal. Dar adevărul este că banalul este ceea ce mă face acum fericită – să dorm suficient, să vorbesc cu Ilinca, să merg la mama, să știu că la tata în ogradă mă așteaptă nucile proaspete, să plec în vacanță, să mă arunc în valuri, să mânânc înghețată, să citesc, să alerg dimineața, să lucrez și să primesc bani pentru asta, să planific ceva, să cumpăr chestii faine, dar inutile, pentru casă, să scriu ce vreau, să stau sub duș până mă transform în broască, să merg pe jos și să ascult podcasturi. Să trăiesc cum mă duce capul și să accept că acum e anume așa și nu altfel, iar când va fi altfel, va fi altfel.

 

 

 

Jurnal

La singure cum?

Îți trebuie o viață ca să te descoperi, să te cunoști și să te înțelegi. Probabil, cu cât mai repede observi anumite lucruri despre sine și le accepți, cu atât mai mult timp îți rămâne să trăiești viața după o croială proprie.

Săptămâna care a trecut am avut parte de un curs-expres despre introversiunea mea, care, an de an, devine tot mai aprofundată și tot mai acaparantă. Și, dacă înainte, o percepeam ca pe un handicap și încercam să-mi folosesc toate resursele interne ca să par un om deschis, ușor de abordat, ușor de mișcat, orientată spre lumea exterioară, iubitoare de petreceri și tot felul de socializare, acum nu mai am nici dorință și nici mijloace psihice necesare ca să mai fac jocul extroversiunii. Ambiversiunea, termen pe care l-am descoperit acum câțiva ani, a fost și el o amăgeală. Sunt introvertită. E o chestiune ereditară, de care nu am unde fugi.

Deci, mi-am petrecut săptămâna într-un hotel din Bukovel (Ucraina), alături de 15 colegi, pentru un training de comunicare internă și prevenire a arderii profesionale.

Prima lecția învățată, cu care am plecat de acolo, este că îmi este absolut contraindicat să mă aflu câteva zile la rând în aceeași companie, de dimineață și până seara, fără posibilitatea să schimb decorul, componența grupului și programul zilei. Și problema nu este în oameni. Aceeași oameni, atunci când îi văd de câteva ori pe săptămână la birou, îmi sunt foarte simpatici. Problema este că, impusă de circumstanțe să fac parte dintr-un grup, la ore fixe, cu program fix, fără posibilitatea să mă retrag într-un mediu familiar sau în solitudine, mă face să mă simt ostatică situației. Consecințele sunt scăderea productivității, dispoziția proastă, retragerea în sine, oboseala, irascibilitatea.

A doua lecție este că libertatea de a alege ce mănânci este una dintre libertățile fundamentale de care trebuie să se bucure un om. Chiar și cel mai mic buget pe care l-aș avea pentru mâncare, îmi dă o satisfacție enormă și mă face să mă simt sătulă, în comparație cu situația în care mănânc ceea ce mi se pune în față, la ore prestabilite, fără posibilitatea să schimb mare lucru în meniu. În plus, în Bukovel nu era nici zare de fructe și legume de sezon. Pentru a-mi amăgi papilele gustative, am început să mănânc compulsiv gummy bears, pe care le adusese colega mea. N-a fost cea mai inspirată decizie.

A treia lecție învățată, cea mai valoroasă, este că libertățile de mișcare, de program, de mâncare, de socializare, de teme abordate, de singurătate, de lucruri banale pe care le facem zi de zi, ajunse până la automatism, sunt fundamentale, esențiale unei vieți împlinite, echilibrate, stabile psihic. Nu degeaba închisoarea este forma de pedeapsă care există de când lumea.

Cu toate acestea, nu-mi pare deloc rău de timpul petrecut alături de colegi, la marginea unei stațiuni în afara sezonului. Chiar și faptul că am revenit în Chișinău cu o indigestie severă, care m-a ținut la pat aproape două zile, mi-a bătut în cuie în cap regula că nu trebuie să mânânc aiurea, mai ales pe noapte (se vede că încă nu înțelegeam bine un lucru atât de elementar). Această experiență mi-a deschis câteva uși noi spre personalitatea mea. Am înțeles că uneori oboseala pe care o simt până în măduva oaselor se datorează faptului că mă aflu prea mult timp printre oameni. M-am convins că pot suporta jocurile de grup, și alte exerciții de cunoaștere a echipei cu care lucrez, maximum două zile. Am descoperit că după astfel de zile încărcate de comunicare interpersonală, am nevoie de câteva zile de singurătate ca să mă refac. Am simțit cât mult îmi place să mă aflu în compania mea și cum sunt cea mai bună prietenă a mea, cu care pot să visez și să planific escapade.

A fost o săptămână plină și utilă.

La singure cum?

Jurnal

La singure cum?

Aseară, pe la 22:00, mi-am amintit că e joi. Deja. Și că doar cu trei minute în urmă era luni și mergeam să mă întâlnesc cu un client nou. De atunci și până în acea clipă de reculegere, lucrul începuse și se desfășura cu o viteză constantă. Patru zile au trecut cât cinci minute, în viață, însă, au apărut câteva circumstanțe noi, câțiva oameni noi, un rând nou în CV. Și toate astea în timp ce în mașina de spălat așteptau 3 kg de albituri, ca eu să găsesc 3 secunde și să apăs pe butonul magic.

E incredibil cât de repede se întâmplă viața. Și e incredibil cât timp mi-a luat să simt asta.

Ani la rând am trăit, având în mine, foarte adânc, convingerea că ceea ce se întâmplă acum nu e decât o ante-viață, un soi de repetiție, nici măcar generală, a ceea ce urma să fie viața mea. Cea adevărată. Cea cu de toate. Cea în care voi fi cea mai bravo, de nota 10, cea mai capabilă, cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă, cea mai iubită. Cea perfectă. Într-o viață perfectă. Acum, însă, e așa… Un fel de două feluri, în care nu e atât de strașnic, dacă porți haine mai ponosite, dacă nu mânânci la timp, dacă nu înveți nimic nou, dacă nu vezi locuri frumoase, dacă nu iubești. Pe urmă oricum va fi o viață mai bună, în care totul se va întâmpla.

Ea nu va fi. Acea viață mai bună niciodată nu se va întâmpla. Ea e acum.

Și dacă la începutul săptămânii eram într-o dispoziție materialistă, gândindu-mă – să-mi cumpăr sau nu apartament în Chișinău, să-mi cumpăr sau nu o canapea, să devin gospodină într-un mod mai solid și mai serios, acum mi-e atât de dor de Ilinca, încât repede mi-am adus aminte că prioritățile mele sunt altele – să fiu mai aproape de ea și să-i arăt lumea. Pentru că altă adolescență fata mea nu va mai avea. Și nici cu mine nu se știe ce va fi într-un oarecare viitor.

Din lucrurile mai pământești care s-au întâmplat în ultima săptămână, pot să pomenesc faptul că m-am tuns. Iar. Now and forever, vorba ceea. Apoi am fost la un master-class cu Georgiana Ilie, Senior Editor la Decât o Revistă. O jurnalistă care m-a inspirat foarte mult și a turnat, prin vorbele ei, atâta apă la dorința mea de a scrie articole lungi și documentate! Ah, peste două săptămâni plec în vacanță. Abia aștept. Deși, vacanță e doar un fel de a spune lucrului din altă țară. Și să nu uit să mă laud – am fost la endocrinolog. A spus că totul e perfect și că acum e foarte potrivit să mai fac un copil. De obicei, nu-mi place când medicii se bagă în zona asta, fără cererea mea, dar am luat-o ca pe-un compliment și m-am topit. Și, una din cele mai bune vești este faptul că am repornit filmările pentru Optmart SRL (mai multe am scris aici).

Viața se întâmplă. Wow.

La singure cum?

Jurnal

Optmart SRL is back! Ce am învățat de când sunt în acest proiect

Ieri am filmat primele două emisiuni din noul sezon Optmart SRL.  După jumătate de an de pauză, sentimentele mele au fost contractictorii.

Pe de o parte, totul a decurs atât de natural, atât de familiar, de parcă filmasem săptămâna trecută și cele șase luni, care ne-au rupt de acea rutină săptămânală televizată, nu au existat.

Pe de altă parte, îmi părea incredibil că – după atâtea luni de negocieri, renegocieri, discuții cu colegele, apoi cu colegele și administrația canalului, după atâtea încercări și eșuări de a găsi soluții, din care să aibă toată lumea de câștigat, după momente în care eu una credeam că totul devine prea dificil și că nimănui în țara asta nu-i trebuie un astfel de format, deși mesajele care le primeam de la publicul în așteptare, spuneau altceva, după întâlniri în urma cărora mă întorceam acasă și mai confuză decât venisem la ele – eu stau pe același fotoliu pe care l-am înjurat de atâtea ori, fixându-mi microfonul după ureche.

Bună seară, dragi prieteni. Suntem Optmart SRL și ne bucurăm să vă revedem.

Optmart SRL este un capitol întreg din viața mea, deși nu are decât un an și jumătate și, posibil, cândva, el nu va mai părea atât de important.

Grație emisiunii și colegelor, care sunt toate foarte diferite de mine, și una de alta, am învățat să respect cu adevărat oamenii cu care lucrez și cu care comunic în anumite circumstanțe, indiferent de opiniile lor și indiferent de genul lor de activitate. Faptul că nu sunt de acord cu una din fete sau cu toate odată, nu înseamnă că nu pot ieși cu ele să iau masa după emisiune sau să le invit acasă.

Am auzit prin târg ecouri că nu ne suportăm una pe alta. De fapt, deseori am și fost întrebate în LIVE-urile noastre, dacă întra-adevăr relațiile noastre sunt atât de bune, după cum arătăm când stăm cu paharul de vin pe canapea la Alla Donțu în studiou. Da, sunt bune. Atât timp cât există respect și înțelegerea clară unde mă termin eu și unde începe alt om, cu viața lui, preocupările lui, interesele lui, planurile lui, dorința lui legitimă de a câștiga ceva pentru sine, nu văd de ce nu am avea relații bune.

Alt lucru care m-a învățat Optmart SRL este să-mi structurez gândurile, înainte de a deschide gura. Știu că nu sunt nici pe aproape de cele 100% cu care unii prezentatori aplică această abilitate, însă simplul fapt că am început să practic deschisul gurii conștient, mă ajută mult în viața în afara filmărilor. Dacă înainte voiam să spun cu orice preț, încât uneori cuvintele țâșneau din mine, fără filtru și fără măsură, acum mă controlez. Mai mult, în unele cazuri prefer să tac, decât să spun ceva numai de dragul de a vocaliza prețioasa-mi opinie. Această schimbare a adus cu sine și un efect colateral – nu mai sunt dispusă să ascult pe oricine sau să ascult orice. Nici în formă orală, nici în formă scrisă.

Dacă ar fi să rezum ce înseamnă Optmart SRL în viața mea, cred că ar fi – un mediu în care cresc și un ecran pe care mă văd dintr-o parte, fapt care mă ajută să cresc în direcția care trebuie. Unde mai pui că, pe parcursul celor două sezoane de până acum, am avut posibilitatea să mă văd dintr-o parte în tot felul de stări prin care treceam la moment. Cu această ocazie, un cald mulțumesc canalului că nu impun niciun fel de cenzură, inclusiv vestimentară sau de dispoziție.

Eu mă bucur că noi, totuși, continuăm să existăm în aceeași componență și în același format. Îmi doresc mult să devenim mai bune, să ne învățăm să spunem lucruri esențiale într-un timp limitat, să lăsăm o urmă în inimele și capetele oamenilor care ne privesc. Să plantăm vlăstari ale discuțiilor, conștientizării, interogării și schimbării ulterioare în sufletele celor care ne-au ales până acum. Și celor care ne vor alege de acum în colo.

Și toate astea nu pentru că ne-am crede importante și deștepte, dar pentru că ne străduim să venim cu teme care continuă să doară în societatea noastră.

Alături de voi au fost Angelica Frolov, Angela Stafii, Alla Donțu și eu, Diana Guja. Vă dorim o seară bună și vă dăm întâlnire și săptămâna viitoare. Până atunci, ne găsiți pe pagina noastră de Facebook.

 

Foto: înainte de filmările de ieri, alături de machioza noastră, Natalia Garanovschi.