Browsing Category

Dragă redacție

Dragă redacție

Cristina. Medicul meu oncolog.

Stau pe holul Institutului de Oncologie din Iași de pe la 9 dimineața. Mă doare spatele și vreau la toaletă de îmi pare că plesnesc. Dar nu mă mișc nicăieri – mă tem să nu scap rândul. E trecut de ora 1, aștept cuminte. Doamna doctor ”primește” încă. Drept că are cabinetul ocupat de alt doctor, care are orele lui de primire, și ea… doctorița mea ”primește” în hol. Stau în pirostrie sprijinită de un peret să nu cad, și mă uit cum stă înconjurată de peste vreo 50 de pacienți, care stau toți în picioare, și ascultă cum consultă ea pacientul din fața ei. Acum nu mă ține rândul aici, acum sunt fascinată. O urmăresc hipnotizată printre picioarele oamenilor, să văd cum lucrează.

Doctorița este o brunetă cu forme moi și gingașe, extraordinar de frumoasă. Are pielea ceea finuță, albă, care foarte tare vrei s-o atingi. Putea fi vreun jurist, sau contabil, dar a ales să fie medic. Își privește pacienta din fața ei. O doamnă trecută de toate vârstele, galbenă ca ceara. Am văzut când a venit, singură, în două cârje. O întreabă cum se simte după ce ia pastilele, o netezește pe mână. O ascultă cu răbdare. Sună cuiva și întreabă dacă colegul poate să facă o consultație pentru o doamnă, după care își trimite pacienta să reușească să facă consultația azi, că e venit tocmai de la Vaslui și să reușească să ia autobusul înapoi.

Strigă alt pacient. Apoi altul. Și la toți le acordă atenție, grijă, îi ascultă și le dă sfaturi, prescrie, eliberează adeverințe, referă către alți profesioniști. Fiecărui îi acordă timp. Timp. Timpul e de aur la oncologie. Orele ei de primire s-au terminat demult, pe ușă scrie că primește lunea de la 9.00 la 10.00. Dar ea oricum îi ia pe toți.

– Șșșșș! Nu vedeți că doamna doctor încearcă să lucreze aici?! Vorbiți mai încet!

Data trecută mi s-a părut că pe mine mă prioritizează cumva, că poate-s tânără (așa zic oamenii, eu personal mă apropii serios de-un patruzeci și am impresia că timpul mai și accelerează) și îi este milă de mine, și poate de asta o fi vorbind cu mine cu atâta dragoste și atâta timp. Acum văd cum lucrează și se dedică fiecărui pacient, indiferent de vârstă, diagnostic, de felul cum arată sau e îmbrăcat.

Unii pacienți sunt mai agitați, fiecare când vine pentru prima oară crede că are cea mai mare problemă, și nu dă greș. Da chiar sincer, neapărat crezi că așa durere ca tine nu mai are nimeni, și nimeni nu poate înțelege prin ce treci. Numai că la Institut nimeni nu vine să-și cumpere chiloți cu gherghef, așa că repede înțelegi că la toți li-i greu. Și începi să-i respecți pe ceilalți. Dar știți, rândurile, durerea fizică, durerea din suflet, oboseala… la un moment dat oamenii cedează nițel din omenie și parcă se fac mai agresivi, mai exigenți.

– Ah, doamnă! De ce nu ați intrat mai devreme? Erați unica cu programare pe azi și era la 10!

– Dar nu puteam trece în fața lor, lor le era mai greu…

– Ei, și acum? Cum să facem să reușiți la asigurări și încă să ajungeți la Chișinău? (sună cuiva, vorbește, spune o glumă, roagă să mă primească și să-mi pună parafa cît mai urgent, ”că sărmana de ea a stat sub perete jumătate de zi, hai te rog!”)

– …

– …

– Dumneavoastră luați calmante?

– Poftim?

– Zic, dumneavoastră luați niște medicamente pentru a fi atît de calmă? De unde luați răbdarea?

– Ei… nu o iau de nicăieri. O pierd acasă, când ajung acolo și mă decompensez pe copii. Nu merită ei asta, dar sunt cei apropiați care mă înțeleg oricum. Aici… aici nu ai cum altfel.

– Eu vin din altă țară. Eu v-am urmărit azi. Atâta dragoste de oameni demult nu am văzut…

– (zâmbește) fugiți! Mergeți să puneți parafa, după asta la CNAS, poate vă primesc azi, chiar dacă e trecut de program.

Cristina o cheamă, și eu cred că e una din îngerii mei păzitori care mi i-a trimis Bojica acum. Se pare că mi-a trimis un puciok de îngeri, altfel singură nu aș face față. M-au primit la asigurări, chiar dacă era cu vreo două ore peste program deja. Am reușit să fac totul ce mi-am pus în gând.

Tot drumul spre casă, mă gândeam la doamna asta cu mâinile gingașe și ochii care tratează. Cu dragostea asta necondiționată pentru oameni, care o dă în fiecare zi (și știu ce zic, am mai stat în rând la ea).

Ce bine că e toamnă, cu ploile mele iubite și culorile preferate.

#greobanîicancer

 

Text: Anonim

Foto: Bernd Schulz/Unsplash

31/10/2018 by
Dragă redacție

Și te ridici, ștergi lacrimile și înțelegi…

Mergi la OSC și la altar cu gîndul că vei trăi o viață lungă împreună și veți muri într-o zi și au să vă îngroape într-un sicriu. Și te trezești într-o zi cu cerul peste cap, cînd el pleacă la alta. E curaj să trăiești mai departe, și găsești sens în viață.

 

Ești sigură că vei fi cea mai bună mamă din lume și peste mai mult de zece ani de tratamente îmbli stearpă ca deșertul Gobi și cauți sens să zîmbești și găsești sensul în giugiulitul copiilor prietenilor. E curaj să mai vrei copii chiar dacă te apropii de 40 de ani și parcă ceasul biologic s-a transformat în clopotniță ori toacă.

 

Faci reparație acasă și vopsești toți pereții albi, pentru ca atunci cînd totuși vor apărea copiii, să poată desena oriunde vor ei și tot ce vor ei iar peste cîțiva ani medicul îți spune că ai cancer de col uterin și e recomandată histerectomia totală. Iar tu ai curaj să cauți medici care totuși mai păstrează funcția reproductivă. Și nu știi dacă mai ai curaj să speri dar totuși cauți medici. Și dai la search ”adopție în Moldova”.

 

Plîngi, urli, bagi curajul în cur. Și simți că ești cea mai norocoasă din lume, că ai susținere, oameni care te iubesc. Și vine lîngă tine omul care de mii de ori a dovedit că este omul perfect. Și îți spune că totul este o h*nea, și că vom avea copii frumoși. Ai noștri sau adoptivi. Pereții îi lăsăm albi, pentru că trebuie desenați.

 

Și te ridici, ștergi lacrimile și înțelegi… cu uter sau fără, oricum sunt necesară măcar unui copil pe lumea asta. Curaj am periodic, noroc de oameni am permanent.

 

greobanîi cancer.

 

Text: Anonim

10/09/2018 by
Dragă redacție

Nu ai nimic din ceea ce imi doresc de la un barbat

Ai fost ca heroina pentru mine. Nu ai nimic din ceea ce imi doresc de la un barbat. Nu ai nimic, nici fizic, nici caracter, nici carierara, nici viitor. Si totusi te-am incercat, exact asa cum incearca lumea drogurile, si m-ai facut dependenta de tine. Ti-am fost psiholog si prieten  „de pahar” luni de zile. Am baut atata Saint-Emilion incat am inceput sa ma pricep la vin. Mi-ai povestit despre toate fostele tale, toate problemele tale, toate visele tale. Nu m-ai intrebat niciodata de ale mele, dar se pare ca nici nu aveam nevoie. M-ai facut sa vreau sa te salvez, sa iti dau tot ceea ce nu ai putut avea cu toate celelalte. M-ai facut sa vreau sa imi sacrific viitorul pentru a iti demonstra ca nu suntem toate la fel. Ca eu nu te-as lasa daca ai mai avea un accident de motocicleta, cu toate ca ai facut acel accident pentru ca te grabeai la ea, era ziua ei, si tu nu ii luasei flori. Ca mie mi-ar pasa de ce vrei tu, si nu ti-as lua ciorapi de ziua ta, ci doua bilete in Maroc.

Mi-ai spus totul de la inceput, iar eu vreau sa cred ca nu a fost pur si simplu proasta pentru ca te-am crezut. Vreau sa cred ca am invatat ambii ceva din povestea asta.

Atunci cand ai plecat prima data la ea, fiind intr-o relatie cu mine, a fost ca o supradoza. Am crezut ca o sa mor si totusi nu m-am lasat de tine. A doua oara a venit ea la tine, dar nu m-a distrus asta, ci atitudinea ta fata de mine. Atunci am facut a doua supradoza, atunci am stiut ca a treia oara nu o sa supravietuiesc, asa ca am plecat. Mi-au trebuit 8 luni ca sa inteleg ca ceea ce mi-ai spus in prima seara era adevarat. Ca tu nu imi puteai oferi mai mult decat sex. Nu te invinuiesc, esti barbat, ai reactionat ca atare. Unica vinovata sunt eu, pentru ca am crezut ca te pot salva, doar ca tu nu vooiai sa fii salvat, tu vrei sa fii o Drama Queen, sa iti plangi de mila si sa faci baie in noroiul in care te afli.

Eu vreau sa trec peste tine si am nevoie sa iti spun adio. Am cautat mult timp aprobarea ta, am vrut sa stii ce fac, unde imi petrec vacanta, cum m-am tuns si ce job mi-am gasit. Azi am decis ca mi-e de ajuns, am obosit si e timpul sa merg mai departe.

Stiu ca citesti, S., e ora 2:00 noaptea si tu nu poti dormi. Stiu ce bei, ce muzica asculti si pe ce site-uri iti omori timpul. Acum inteleg de ce aveai nevoie de mine. Pentru ca esti singur. Pentru ca sufletul tau pereche este in pat cu sotul ei, pe un alt continent, iar tu esti singur…

 

Text: Anonim

31/08/2018 by
Dragă redacție

Niciodată nu poți să te relaxezi și să crezi că ții destinul în mâini

Cu ceva timp în urmă am recomandat unor prietene să citească articolul „Dragă fată de 20 de ani”. Reacțiile lor au fost așteptate. Am fost acuzată pentru a câta oară de negativism, cică „trebuie să vezi viața în mod pozitiv, să nu te gândești la rău”.

Există persoane care preferă să parfumeze c…tul, eu prefer să-i simt mirosul adevărat.

Să crezi că calitatea vieții tale ține doar de atitudinea ta pizitivă, mi se pare copilăresc și utopic. Că doar nu trăiești închis într-un laborator steril, ferit de contact cu lumea exterioară. Poți oare să zâmbești când ți s-a furat portmoneul în microbuz, sau să rămâi zen când propriul copil iți spune că a fost lovit de educatoare, sau să iți păstrezi pozitivismul când afli de problemele grave de sănatate? Și aici lista e luungă!

Iată zilele astea pe pagina mea a apărut un articol, cu sute de inimioare, despre un deputat norvegian, xenofob convins și înflăcărat, care,vezi tu, s-a îndrăgostit nebunește de o refugiată iraniană (mi se pare) și a decis să demisioneze.

Chiar credeți că e așa romantic? Credeți că iubirea de la început va reuși să lupte cu principiile și cu un caracter de om de 50 de ani, pe tot parcursul relației? Eu nu cred, dar zic să așteptăm ca să vedem.

Adevărul este că atunci când este un dezichilibru între el și ea sau invers, fie financiar, intelectual sau cultural, apar divergențe foarte mari.

Știu că unele filme ultraromantice, despre o fată ieșită de la închisoare care se angajează menajeră și de care se îndrăgostește imediat un oligarh, sunt emoționante până la lacrimi. Știu că ne place să credem în povești frumoase, dar realitatea este fără Photoshop.

Și referitor la „dacă vrei să fii soție de general, căsătorește-te cu un soldat”, este și asta un mit, care sună bine, dar nu merge. Cu cât soldatul se va ridica mai mult în grad, cu atât cerințele lui vor crește. Când va ajunge general, ar fi bine să fii și tu măcar un comandant, de altfel riști să nu fii de ajuns. Niciodată nu poți să te relaxezi și să crezi că ții destinul în mâini și decizi tu unde să meargă!

Text: M.M.

Foto: Charles Etoroma /Unsplash

21/08/2018 by
Dragă redacție

Daca nu treceam prin aceasta, aveam sa ramin acelasi copil naiv

Trei ani din viata mea i-am petrecut in Italia. Nu a fost o perioada deloc usoara, dar absolut necesara. O experienta de viata de nepretuit. Daca nu treceam prin aceasta, aveam sa ramin acelasi copil naiv, nesigur si plin de complexe.

Aveam 23 de ani cind am plecat. Fetita mea avea 3. Am lasat-o in grija bunicii si a tatalui. Sotul meu nu era de acord, dar nici nu m-a oprit. Cred ca chiar daca incerca, nu avea sa reuseasca. Am facut totul singura. Am imprumutat bani, 4000 de euro. Nu mai vazusem pina atunci atitia bani. Soacra mea a fost de acord sa imi tina fata. Am urmat un drum greu pina am ajuns in Italia. Urmeaza o istorie lunga si trista despre cum am ajuns. Cred ca nu isi are rostul aici.

Eu, care mai departe de Chisinau nu calatorisem nicaieri, in citeva zile am calatorit cu toate mijloacele de transport posibile, in afara de vapor. In 7 zile am trecut prin 4 tari – Rominia, Bulgaria, Grecia si, la final, Italia. Eram cu pasaport roman fals. Am fost si incuiata intr-un camion cu perete dublu, care, chipurile, transporta metale.

Cind, intr-un final, am ajuns in orasul de destinatie, in Bolonia, era noapte, eram obosita, flaminda si cu un nod in git, aproape disperata. Cind am vazut-o printre oamenii de la gara pe matusa mea, m-a cuprins o bucurie stranie. Cand am vazut-o printre oamenii de la gara pe matusa mea, m-a cuprins o bucurie stranie.

Cit timp am lucrat acolo ma simteam mereu trista si indurerata. Mai mult moarta decit vie, in suflet. Dar deja ceea prin ce am trecuta acolo, e o alta poveste

 

Text: Veronica

31/07/2018 by
Maraton

Curajul e un soi de fericire care o simți după

Buna ziua drag blog! Nu mă pot abține să nu împărtășesc cu voi istoria mea de #curajordinar.

Curajul ordinar pentru mine reprezintă libertatea de a lua decizii corecte, în condițiile în care sunt o balanță indecisă. Uneori e mai comod să hotărască altcineva pentru mine, scapi de greutatea deciziei dar primești greul acceptării. Recent pentru mine și fiica mea au vrut să decidă rudele. Construim casă. În ogradă e șantier în toată legea.

Glasurile din jur (binevoitoare de altfel) îmi recomandau, mă convingeau ca mai bine ne va fi în Moldova la bunica, nu e locul unui copil de un an la șantier, plus mie să îmi fie mai ușor. Soțul din grija față de mine mi-a propus o vacanță în Elveția la fini, să mă odihnesc ca la șantier e gălăgie și mult de lucru.

I-am ascultat pe toți și le-am spus, ca ce propun ei e bine, dar nu e ceea ce eu îmi doresc. Eu nu caut căi ușoare. Eu vreau sa fiu aici și acum, să particip la construcția casei, doar acum se scrie istoria tinerei noastre familii, mai liniștită voi fi aici în gălăgie, cu copilul și soțul alături, decât undeva departe fără el. Eu am ales să merg împreună cu el de mînă prin viață, стройкэ, și colb.

Da, și nu obosesc făcând ceaune de mîncare la lucrători, fiica doarme bine și în gălăgie, iar faptul că particip mă energizează nespus.

Curajul e un soi de fericire care o simți după…

 

Text: Ludmila

28/07/2018 by
Maraton

#Curajordinar pentru mine este mama

#Curajordinar pentru mine este mama, care m-a nascut la 20 de ani, iar tatal meu biologic incepuse sa o invineteasca de cand eram eu in burta. Au divortat cand implinisem un an. Ultima data l-am vazut cand aveam 4 ani, nu il tin minte.

Cand mergeam in clasa 1, mama era insarcinata in luna a 7-a. Al doilea sot a inceput sa o invineteasca cand fratele meu incepuse sa mearga. Era nevoita sa fuga din casa, impreuna cu fratele meu, chiar daca ploua sau ningea si ei erau fara incaltaminte. De el a divortat cand aveam vreo 16 ani. Atunci nu intelegeam de ce rabda si ii ofera atatea sanse. Acum inteleg. Ai nevoie de mult curaj pentru a spune stop.

S-a casatorit a treia oara cand eu aveam 20 de ani. Abia acum si-a gasit fericirea. Ea a avut un curaj #extraordinar sa caute, sa nu se dea batuta, sa continue sa lupte, orice ar fi. Si a reusit.

 

Text: Anonim

27/07/2018 by
Maraton

Sper să îmi conving frica că n-are nici un rost existența ei în viața mea

Despre #curajordinar:

1) Cind fetita mea avea 11 luni am evadat singura într-o escapadă la munte, urcînd un vîrf de 2000 de m. Desigur ca am primit critici la adresa mea, că sunt egoistă și ce fel de mama face asta?

2) Revenind acasa, m-am simtit atît de inspirată și plină de oxigen, că simțeam că trebuie să investesc toate asta într-o idee utilă societății, așa am pornit o miniafacere ecofriendly pentru mămici cu pici.

3) De obicei îmi frezez părul o singură data pe an, atunci cînd îl simt greu și e complicat de întreținut, anul ăsta m-am abținut pînă la 1,5 ani intenționat ca să pot dona cosița mea unei femei cu cancer, care are mai mare nevoie de ea decît coșul de gunoi.

4) Am o frică nebună de a ieși în fața unui public cu un discurs, uit ce am de spus, îmi tremură vocea și tare mi-e ciudă ca emoțiile mă controlează pe mine și nu invers, cu toate astea mă pun în situații incomode prin participarea la diferite evenimente care presupun public speaking, prin care sper eu să îmi conving frica că n-are nici un rost existența ei în viața mea.

 

Text: Elena

27/07/2018 by
Maraton

Curaj ordinar sau cum am cutreierat Patagonia singură?

Când am învățat despre Patagonia la lecția de geografie, mi se părea ostilă și fermecătoare în același timp, mi-o imaginam plină de ghețari, vânturi puternice unde pot supraviețui doar lamele și pumele. Mi se părea atât de departe și atât de imposibil de ajuns acolo. Dar se pare că poți merge și la capătul lumii dacă vrei.

Când am ajuns în Chile știam că o voi vizita, nici nu m-am întrebat dacă sunt pregătită fizic, moral, financiar sau destul de curajoasă. De ce zic fizic, pentru ca sunt mai mult de 60 de km de trekking timp de patru zile în condiții meteorologice schimbătoare. În aceeași zi poți avea ploaie, ninsoare, vânt puternic sau soare nemilos. Plus, drumurile te duc prin coaste pietroase de munte, multe urcușuri si coborâșuri, alături de râuri, lacuri și glaciare. De ce zic moral, pentru că știam că voi face această călătorie singură. Nu era prima dată când călătoream singură, dar a fost prima dată din toate călătoriile mele solo când am înțeles ca mă simt bine cu mine însămi și nu e numaidecât să fii acompaniată pentru a savura o călătorie. De ce zic financiar, pentru că e o experiența destul de scumpă, dar îmi ziceam că am învățat să călătoresc ieftin, așa că voi putea să o fac și de data asta, fără a rămâne lefteră.

Deci m-am pornit. Cum ziceam e un trekking de 4 zile numit circuitul W in Torres del Paine, parc național care face parte din Patagonia chileană. Circuitul se numește W pentru că ruta, cărărușele care îl formează, au forma literei W. În fiecare zi faci o parte din circuit, iar noaptea dormi în cort. Timp de patru zile trebuie să porți în backpack-ul tău toate lucrurile de care poți avea nevoie, plus alimente foarte nutritive și nu grele.

Și deși m-am pornit să îl fac singură, pe drum am întâlnit o mulțime de oameni din toate colțurile lumii. Și așa, minunându-mă de peisajele feerice ale Patagoniei, am avut impresia că în același timp călătoresc prin toată lumea, ascultând istorioarele celor care mi-au ținut companie o parte din drum. Au fost oameni de tot soiul de la care am învățat multe lucruri interesante și utile.

Ce am mai învățat din aceasta experiența este că atunci când călătorești singur îți dai seama cât de puternic ești. În una din zile, am ieșit mai devreme din camping pentru a fi sigură că ajung la următorul cort înainte de a se însera. Așa cum era devreme, mersesem vreo două ore fără a întâlni măcar o persoană pe drum. Atunci a fost momentul când mi-am adus aminte și de avertismentul despre cum ar trebui să ne comportăm, dacă ne iese în drum o pumă și despre cum să fim atenți la indicațiile de pe drum pentru a nu ne rătăci in imensa Patagonie (cum apropo i s-a întâmplat unui tânăr câteva zile ca eu să încep circuitul).

Ultima zi, când trebuia sa fac 22 km spre Glaciarul Grey, era un vânt atât de puternic și rece că literal nu puteam merge, într-un moment nu am mai putut să mă țin pe picioare și am căzut într-o tufă de scai. M-am sculat, zâmbit, mi-am scos scaii și am mers înainte. În acel moment, eu nu m-am gândit ca ceea ce am făcut se numea curaj. Acum, când privesc în urmă, sunt sigură că a fost vorba de curaj. Și nu e vorba de curajul de a merge pe jos zeci de km prin ploaie sau ninsoare, dar de curajul de a îndrăzni sa îți învingi frici, să îți depășești limite, nesiguranțe, să fii deschis lumii și cunoștințelor, să înveți să fii mai flexibilă și tolerantă. De ce zic flexibilă? Pentru că, atunci când am vizitat partea argentiniană a Patagoniei, de data asta un grup de prieteni mi s-au alăturat, am nimerit la concertul lui Luis Fonsi, nefiind fană lui și chiar m-am distrat. Așa că despacitoooo trezește curajul în tine și mergi să cucerești lumea.

Text: Oxana

 

26/07/2018 by
Maraton

A trai în Moldova, a rămâne și nu a emigra, este un act de curaj

Mă gândeam care sunt pașii mei de curaj și mi-am dat seama că  sunt mulți.

De fapt, cred că a trai în Moldova, a rămâne și nu a emigra, este un act de curaj. Într-o societate plină de stereotipuri, etichete, șabloane, orice lucru/acțiune pe care o faci și nu se încadrează în ele, este un pas de curaj. De ce? Deoarece direct ești pus în fața tribunalului societății și ești judecat/ă. Eu nu sunt împotriva criticii constructive, sunt împotriva atacurilor la persoană, acțiunilor de discriminare și ură, insultelor. Cu regret, se întâmplă des la noi în societate. Societatea judecă dacă trăiești altfel de cum trebuie, te îmbraci altfel decât alții, gândești altfel, iubești altfel. Dacă să dau un exemplu concret de un pas de curaj al meu, sunt câteva pe care le cred foarte importante, cel puțin pentru mine.

Primul pas a fost cu doi ani aproximativ în urmă, când am decis să intru în biserică, în timpul liturghiei fără batic în cap. Credeți-mă a fost un act de eroism pentru mine. Nu voi uita niciodată privirile tăioase pe care le simțeam în spatele meu. Probabil dacă făceam acest pas într-o altă epocă, eram arsă pe rug. De ce am făcut-o? Deoarece am vrut să demonstrez că baticul în cap sau lipsa lui nu face pe cineva mai credincios/oasă și mai iubitor/oare  de Dumnezeu și de aproapele său. Punem accent pe multe lucruri inutile și uităm de esența credinței noastre.

Al doilea pas curajos pentru mine, a fost să spun că sunt o mamă feministă și să fac un vlog. Știam că într-o societate în care oamenii cred că a fi feministă înseamnă a fi împotriva bărbaților, familiei și a copiilor, iar a fi mamă/soție înseamnă să îți asumi anumite roluri și sarcini, că egalitatea de gen este o mișcare conspirațională care nu știu ce vrea să distrugă, a spune că poți fi mamă feministă este un act de curaj. Pentru mine a fost un pas curajos, mult gândit și pe care ezitam să-l fac o perioadă.

Al treilea pas curajos pe care l-am făcut, fără să-mi dau seama de la început este să alaptez oriunde și oricând dorește copilul meu. Am alăptat în Parlament, conferințe, ședințe, în timp ce țineam un discurs public, în stradă, magazin, transport public. De ce e un act de eroism pentru mine? Deoarece credeam că societatea din Republica Moldova a depășit acest moment, s-a maturizat, dar am greșit. Am înțeles asta în acel moment când stăteam pe bancă și alăptam. A trecut o doamnă și m-a privit tăios, apoi a scuipat în pământ și a spus ceva. Ulterior am citit unele comentarii, am auzit unele vorbe, că de fapt nu e frumos ceea ce fac eu. Recent, în troleibuz, în timp ce alăptam mă privea o pereche atât de dezgustător de parcă făceam sex în troleu, sorry de comparație.

Al patrule pas de curaj a fost să ies la lucru având trei copiii, dintre care  unul mic. Chiar dacă mulți nu mă înțeleg, alții mă condamnă, sunt mulțumită și mândră de mine. A combina viața de familie cu cea profesională este extrem de greu. Uneori după nopți nedormite îmi este  greu să mă concentrez la muncă. Sunt recunoscătoare soțului meu că m-a încurajat, rudelor mele că mă ajută, colegilor mei că mă susțin. Mă simt ca un copil care învață a merge, mai cad, dar de fiecare dată cineva îmi dă mâna să mă ridic și încet să merg.

Îmi doresc din suflet să schimb percepțiile din societate. Îmi doresc ca fiecare să trăiască liber și să se simtă liber, indiferent că este o femeie sau bărbat, o persoană în etate, cu dizabilități, de o altă etnie sau orientare sexuală. Îmi doresc o societate în care să învățăm a ne respecta reciproc, deciziile, modul de a gândi, de a trăi,de a  iubi. Iar fiecare pas, acțiune pe care o fac în această direcție este un pas de curaj. Simt uneori cum îmi arde pământul sub picioare, simt că nu mai am curaj. Apoi privesc în urmă, privesc în jur, ascult atent ceea ce simt oamenii din jurul meu și ce simt eu, răsuflu adânc și merg înainte,încet, cu pași mici de curaj.

 

Text: Alina Andronache

26/07/2018 by