Browsing Category

Dragă redacție

Dragă redacție

Eu știu de ce femeile devin „scorpii”

Femeile devin scorpii când sunt rănite. Când sunt rănite tare.

Tu ești rănită o dată, tu ești rănită de 2 ori, tu ești rănită de 3 ori, și, la un moment dat, tu zici: gata! Ajunge!

Femeile cred, iubesc, naiv, curat, fără a căuta careva interes. Femeile știu să iubească copilărește. Și, probabil, asta e cea mai frumoasă și sinceră formă de a iubi.

Desigur, nu toate. Unele sunt „scorpii” de la mama natură. Femeile mai devin scorpii când sunt umilite, când cresc copiii singure, unul sau doi, când sunt singure la limita existenței, în gaura găurilor – psihologic, financiar, sub orice formă – iar copii trag de tine.

Copii pe care nu singură i-ai facut, dar singură ii crești. Și atunci când tu te aduni din răsputeri, când strângi la grămadă acele 2 picături de energie care ți-au mai rămas, și iesi din asta, tu devii în mare parte din piatră.

Iar dacă mai reușești să te realizezi financiar și profesional, consideră că ești pe cal. Iar asta tot scorpie te face și tot de piatră. Pentru că tu nu mai crezi pe nimeni, tu nu mai iubești pe nimeni, afară de copii și părinți, tu nu mai iubești pe nimeni, fără ca acel cineva sa îți demonstreze că el merită iubit, pentru că tu ai iubit în avans, ai primit oamenii cum sunt ei, dar asta a lucrat împotriva ta. Tu nu mai accepți un bărbat nerealizat, pentru că tu ești realizată.

Dar voi, apropo, știți cât de dificil îi este unei mame singure să se realizeze? Nu în măsura în care își poate achita facturile și școala copiilor, dar în măsura în care, dacă ea azi vrea să zboare la Paris, să se vadă cu o amică, să își permită.

Tu devii scorpie și știi că, în mare parte, banii îți sunt cei mai buni prieteni, pentru că, dacă i-ai fi avut la un moment dat, când ai rămas singură cu copii, sau în alte situații, tu nu erai azi așa.

Despre cât le este de dificil mamelor singure să se realizeze, mai ales în Moldova, trebuie de scris aparte, doar că fără înjurături nu știu dacă va fi posibil.

Eu mai știu de ce unele fete/femei aleg să devină „fufe”. Pentru că societatea noastră încurajează asta, pentru că societatea noastră promovează asta, creează condiții. Să fii fufă întreținută de vreun nene e mai ușor, decât să faci banii cu mintea. Ca să faci 12 mii lei în Moldova trebuie să cunoști rusa, româna, engleza, și să ai experientă, în jurnalism de exemplu, să fi citit câteva sute de cărți. Și să muncești continuu. Iar asta e greu. Și banii ăștia nu îți ajung să achiți întreținerea, creditul pe mașină? Care trebuie alimentată, pentru că tu ai nevoie de ea să duci 2 copii mici pe ploaie la școală și la grădiniță. Iar o „fufă” are grijă să arate bine și să își ducă Porsche-ul pe care i l-a cumpărat iubi la spălat. Și eu o înțeleg.

Ea este fufă, dar să fim sinceri, are viața la care eu parțial visez. Face procedurile cosmetologice pentru care eu tre să pun deoparte câteva luni și merge în vacanță unde eu posibil să ajung după ce îmi zburutucesc copiii. Posibil! Ea nu se gândește cu ce să achite creditul pe o mașină de 4000 euro și nici nu face traduceri la 12 noaptea.

Și eu le înțeleg de ce ele aleg această cale. Multe din ele sunt fete de la țară, care nici nu au visat la așa viață. Iar mai ales în Moldova să fii frumoasă e mai convenabil decât să fii inteligentă, școlită și cu moravuri.

Text: Anonim

Foto: freestocks.org/Unsplash

12/07/2019 by
Dragă redacție

De ce pentru unele femei este o rușine să fie ajutate?

Unul din semnificațiile cuvântului ,,solidaritate” este sentimentul care determină oamenii să-și acorde ajutor reciproc.

Eu nu am să povestesc de câte ori cineva din femeile pe care le cunosc: prietene, rude, colege m-au ajutat în momentele în care aveam nevoie.

Eu cred în solidaritatea dintre femei și nici nu înțeleg cum pot apărea discuții la acest capitol…

Aș vrea să vă cer părerea referitor la alt aspect al solidarității, atunci când buna intenție a cuiva de a acorda ajutor este interpretată negativ de către persoana pe care dorim să o ajutăm.


De exemplu, fiind în concediu de maternitate, ieșeam zilnic în curtea blocului cu copilul la plimbare, unde am cunoscut altă mămică cu o fetiță de aceeași vârstă ca și fiul meu. Timp de câteva săptămâni, în fiecare zi, ea se plângea că nu are ajutor de la nimeni, fetița e capricioasă, veșnic plânge că vrea afară, ea nu reușește să facă nimic, soțul vine seara de la serviciu și strigă la ea că nu a facut curățenie și mâncare, este disperată și nu știe ce să facă.

Eu, știind cât înseamnă pentru o mămică cu copilaș de 1 an să aibă 2-3 ore în care să nu fie trasă de fustă și să nu audă plânsete, i-am propus să stau cu fetița și ea sa aiba timp să-și facă treburile prin casă sau să se odihnească.

Ea s-a uitat la mine și m-a întrebat pe un ton indignat: „Crezi că sunt o mamă și gospodină atât de rea, că singură nu mă isprăvesc?!”

Această replică a ei mi-a amintit imediat de alt caz, când o prietenă se afla într-o stare de depresie/stres/epuizare, numiți-o cum doriți, din acest motiv a neglijat treburile casnice, fapt care o indispunea cel mai mult, adică dezordinea din jur și neputința ei de a menține curațenia în casă. Când împreună cu altă prietenă ne-am oferit să venim o zi să facem o curățenie generală în casă, zicându-i că pe urmă îi va fi mai ușor să mențină ordinea și se va simți mai ușurată, ea a spus că în așa mod noi nu o ajutăm, dar îi confirmăm ceea ce crede despre dânsa – că este o incapabilă și nu știe cum să gestioneze casa și familia.

În ambele situații eu nu am găsit cuvinte pentru a replica și a le explica că, de fapt, am vrut să le ajut și în nicun fel să le ofensez cumva.

Întrebarea mea este urmatoarea: de ce pentru unele femei este o rușine să fie ajutate? De ce noi, femeile, deși suntem gata oricând să ajutăm pe cineva, nu cerem ajutor atunci când avem nevoie?

Text: Anonim

Foto: Becca Tapert/Unsplash

25/06/2019 by
Dragă redacție

Temnița noastră, a tuturor, se află în capul nostru

Am făcut liceul în sat. Nu pentru că nu aș fi putut să-l fac la oraș, dar așa au vrut părinții. Să mă „supravegheze” mai mult timp. Dei, fată cuminte nu promiteam a fi, mă razvrăteam și protestam prea des.

În rest, note bune și purtare exemplară erau la ordinea zilei. Și mi-am promis: când scap de-aici, voi învăța toată viața. Și mă voi arunca în tot felul de proiecte. Și voi călători. Și mă voi învăța, din nou, să „merg” cu mintea mea prin lume. Căci știm din popor, „cum ți-e capul așa ți-e viața”, „cum ți-așterni, așa dormi”, etc.

Așa voiam eu, să am altă viață. Alt cap, alt pat. Nu vă imaginați că o visam pe cea din filme, pur și simplu, era foarte greu de acceptat ideea că voi gândi și „respira” același aer poluat cu stereotipuri și amăgeli.

Temnița noastră, a tuturor, se află în capul nostru. Plin cu poveștile auzite pe la hramuri și sărbători de familie. „Când termini facultatea? A, încă 3? A, încă 2? A, încă 1? Și când ne chemi la nuntă? Nire încă n-ai?”. Până acum visez, ca la toate aceste petreceri fiecare să se uite în ograda lui. Cel mai puțin îmi doresc, ca cineva care toată viața a visat la altă viață, să-mi ofere sfaturi, hinturi de-ale soartei.

Facultatea am terminat-o cu brio și parcă îmi surâd încă atâtea proiecte interesante, dar vezi tu, ei tot nu se pot liniști. Varga din mătușele, trecute de 45/50 de ani, nu mai sper să dispară, dar când tânăra generație (20-25 de ani) mă înădușă, la fiecare ocazie, cu tot felul de întrebări, nu mai știu ce să cred.

Vreau minte deschisă, ce vreți, pretenții elitiste. Master făcut „în afară”, studii complete făcute cu speranța unei burse decente la căpătâi. Dar numai Dumnezeu mi-e martor, câtă foame și stres și străinătate înghiți pentru un viitor decent. Viitorul acela pentru copiii mei, chiar dacă nu voi reuși să înțeleg eu mare lucru din el.

Tabăra care rămâne aici în țară, arată paiul din ochii celor plecați, iar noi, cei care hotărâm să emigrăm, chiar dacă observăm bârna din ochii lor, plecăm capul. Noi acolo trăim boierește, posibil de asta, trebuie să înțelegem „îngrijorările lor”.

Tare mi-aș fi dorit să pot face școli de elită când eram mică, să plec la tabere de vară, cursuri și proiecte internaționale. Acum că am libertatea și tot timpul din lume, mă uit în jur și observ că libertatea mea, e foarte diferită de a lor. Ei vor să facă nunți și copii, iar eu, săraca de mine, studii.

Nu știu dacă la bază e vreun complex de inferioritate, care îmi face avânt de fiecare dată când mă îndoiesc de dreptatea mea, dar satisfacția pe care o am când studiez, e certitudinea că sunt pe drumul meu și cel mai potrivit.

Morala acestei mici destăinuiri: Nu mor caii mei când vor cânii lor.

Și da, mai am să învăț, neamul meu drag! Și sper cei care au ajuns la aceste ultime rânduri, să facă la fel toată viața. Nu vă opriți nici la 30, nici la 45, dar mai ales la 70. E unicul mod de a ne ține vii memoria și entuziasmul.


Text: Anonim

Foto: Siora Photography/Unsplash




14/06/2019 by
Dragă redacție

Cum a putut să o schimbe pe ea, așa frumoasă, pe așa o femeie „urâtă și grasă”?

S-a întâmplat cu doi ani în urmă.

După 20 de ani de căsnicie, fidelitate și respect, soțul unei rude apropiate a plecat din familie. Brusc. La 54 de ani s-a îndrăgostit de o colegă de lucru. Iar terapia de cuplu pe care au urmat-o nu l-a oprit din decizie.

Toți au rămas portret. Foarte mulți l-au pus în black list. Mai ales, bărbații. Cum putea fi așa de fățarnic și mincinos? Pentru că era cel mai amabil soț, cel mai răbdător și cel mai cumsecade, și pentru că se împăcau atât de bine!

Nu i-am auzit certându-se niciodată. Pe ea nu am văzut-o niciodată supărată sau tristă din cauza lui. Era atât de orgolioasă, iar femeile din jur o invidiau. Dădea sfaturi la toate, iar persoanele o luau ca exemplu de căsnicie reușită.

Când mergeam la ei în ospeție, de cele mai multe ori se întâmpla ca el să țină în brațe fetița lor și să o calmeze când se simțea rău, să îi pregătească să mănânce, să o hrănească cu grijă, cât soția vorbea cu oaspeții.

El își călca singur cămășile, el pregătea întotdeauna micul-dejun (am înnoptat câteva nopți la ei). Ba chiar critica bărbații care nu își ajutau soțiile, se certa cu ei. Pentru mine era ceva nou, nu văzusem așa bărbat până atunci.

În familia lor era o armonie perfectă. Organizau prânzuri în fiecare duminică, o mulțime de prieteni. Le plăceau călătoriile și viața frumoasă. O familie de invidiat. În casă o atmosferă lejeraă și plăcută. Gelozie 0 din partea la ambii. Păreau două persoane la locul potrivit, care vor îmbătrâni împreună. De ceva timp, din cauza unui accident, el pierduse lucrul bun pe care îl avea și se angajase la unul modest, astfel ea era cea care aducea cea mai multă pâine în casă. Asta, însă, nu îi deranja și, chiar dacă ea era mai tânără decât el cu vreo 10 ani, ea comanda în casă.

Ea e o femeie independentă, cu caracter puternic și destul de hotărâtă. Ea se ocupa de rezolvarea tuturor problemelor: reparația mașinii, vânzarea casei, alegerea școlii la copil etc. El o mulțumea, o lăsa să hotărască tot și rareori când îl vedeam să o contrazică. Îmi amintesc cum ea a mers noaptea la concertul artistului preferat, cât el legăna copilul lor de 3 luni acasă. Imaginați-vă că el se spăla de 10 ori pe zi pe dinți, pentru că pe ea o deranja fumul de țigară.

Nu era nimic, ca ea să vrea și el să nu îi dea.

El tăcea și acumula, asta acum am înțeles. Sau poate aștepta momentul potrivit să explodeze?!

Sau poate, pur și simplu, se îndepărtase de ea de atâta timp, încât îi era pofig?!

Sau poate sunt așa persoane care hotărăsc într-o zi să plece?! Sau poate erau doar prieteni buni, nu și parteneri?!

Nu știu. Dar aș vrea să știu!

Acum ei doi au rămas în relații bune, continuă să vorbească. Ea îmi zice că încă ține la el și l-a iubit foarte mult, că nu îl poate urî, cum să urăști un om care nu te-a rănit niciodată?

El, la rândul său, niciodată nu i-a reproșat nimic, i-a zis doar surorii sale că era sătul ca „ea să îi comande viața”. Ei în față nu i-a zis nimic, niciodată.

De ce oare nu i-a zis? Nu găsesc răspuns la această întrebare. Sau poate avea păcatele lui?

Ea, chiar dacă a găsit un alt bărbat destul de ok și ar trebui să fie mulțumită, nu are pace. Azi mi-a trimis o poză cu fostul soț cum o sărută pe obraz pe actuala iubită, întrebându-mă cum el a putut să o schimbe pe ea, așa frumoasă, pe așa o femeie „urâtă și grasă”?! (obiectiv, actuala e mult mai urâtă ca ea).

Text: M.

Foto: Pablo Heimplatz on Unsplash

10/04/2019 by
Maraton

Mama mea la vârsta mea: Era ca o vrăjitoare care le putea pe toate

Lumea îi spune Natalia, Nătălița, Natașa. Noi îi spunem mama.

Mama mea, la vârsta mea de acum, adică 34 de primăveri înflorite, avea deja doi copii, câteva fire albe (sau poate mai multe, nu-mi mai amintesc) și multe griji – să fim curați, să nu fim flămânzi, să n-o mințim, deși ea întotdeauna a fost sigură că copiii ei nu mint, și acum mai crede asta. Și noi chiar nu știm s-o mințim. Doar îi ascundem unele lucruri ca să nu-și facă griji.

Mama mea întotdeauna purta doar fuste și rochii, pantofi frumoși și niciodată nu ieșea din casă nemachiată. Mama mea la vârsta mea de acum le știa pe toate, putea de toate și credeam că e o vrăjitoare. Era mereu tânără, nu obosea niciodată și când râdea, ochii ei mici dispăreau în încrețituri fine. Se trezea prima, ne pregătea micul dejun, hainele pe care să le îmbrăcăm și ieșea prima din casă ca să ajungă la timp la alți copii, la școală. Dacă n-o găseam acasă când mă întorceam, casa mi se părea tăcută și rece.

Mama mea a fost întotdeauna bună și blândă. Nu ne bătea și rar ne certa. Ne lăsa să facem ce ne place și încerca să acopere lipsurile de tot felul cum putea ea mai bine. La fel face și acum.

Sâmbetele ei erau despre curățenie, spălat și copt în rolă – pâine, pateuri, checuri, torturi. Îi plăcea să improvizeze la bucătărie și mi-a rămas și mie acest obicei – ea o făcea din lipsuri, eu, din comoditate și bucuria de a găti. Și îmi mai plăcea să împart cu toți copii vecinilor bunătățile făcute de ea pentru noi J Și acum îmi amintește râzând cum scoteam pateurile din casă pe furiș, uitând să mai las și pentru noi ceva. Când se stingea lumina seara pe câteva ore, ne povestea din copilăria ei. Când am mai crescut, am înțeles că de fapt, acele istorioare ascundeau și multă tristețe și durere, dar ea le povestea mereu râzând, ca pe niște pătărănii din cartea lui Creangă. Și acum face haz de necaz și e mereu optimistă.     

Mama mea era tânără, prea tânără când m-a născut și nu era nimeni care s-o învețe cum se crește un copil. A făcut cum a crezut ea mai bine, a jertfit tot ce era de jertfit ca să ne fie nouă bine. Și nouă ne e frică că orice am face, orice am spune, niciodată nu va fi suficient de mult pentru a-i mulțumi.

Acum, de când a schimbat o țară pe altă țară, a schimbat fustele și rochiile pe pantaloni, își poartă părul tăiat scurt, se deplasează cu bicicleta, are mai multe fire albe și mai multe riduri. Dar încă ne simte, încă știe să ne afle, încă poate tot. Și dacă-ți vorbește, durerea trece. 

Text: Diana

Foto: Mael BALLAND/ Unsplash

29/03/2019 by
Maraton

Transsexuali și demoni

Interviu cu un băiat trans din Republica Moldova, apărut pe site-ul gdm.md, în ajun de Ziua Vizibilității Persoanelor Trans*.

Săptămâna trecută am asistat la o lecție, la care, printre altele, studenți universitari au fost rugați să completeze un test psihologic. La un moment dat, a început o forfotă de nedumeriri și chicote de râs pentru că la categoria „sex”, în afară de versiunile pe care erau obișnuiți să le vadă studenții, apăruse și categoria „M+F”. „O fi perverși din ăștia, dar nu în clasa noastră”,  a strigat o tânără, vădit amuzată de situație.  Și atunci m-am gândit că ar fi fost bine dacă tânăra studentă ar face cunoștință  cu Frank, ca să-și formeze o opinie mai clară despre ce înseamnă transsexualitate. Dar totodată mi-am dat seama cât de aiurea s-ar simți o persoană transsexuală în fața acestei studente, care l-ar răni pe Frank, fără să vrea, din ignoranță. Frica și ignoranța ne transformă uneori în monștri suficient de mari cât să învingem demonii de care ne e frică.  Dar ce se întâmplă după ce ne dăm seama că demonii nu au existat decât în imaginația noastră? Apropo, se crede că, de fapt, îngerii nu au un sex definit.

Eu nu voi risca să-i fac vreodată cunoștință lui Frank cu studenta respectivă. Ea ar putea să rămână ignorantă sau ar putea să cunoască un tânăr transsexual măcar un pic, prin intermediul acestui text.

Pe Frank (pseudonim) îl cunosc de câțiva ani. Am făcut cunoștință la serata lui de proză. Atunci m-a uimit cât de profund poate fi un tânăr care abia împlinise majoratul. Apoi, la un alt eveniment am avut ocazia să ascult cum interpretează la chitară piese din propria creație. Mai târziu aflasem de la alți amici că e printre cei mai buni studenți la facultatea de Tehnologii Informaționale. E curios cum unii oameni reușesc să fie foarte buni în domenii atât de diferite. Ultima noutate este că a început a învață și design.

Frank are chip de înger. Un soi de inocență, charismă și inteligență într-un singur recipient. Ai impresia că toată lumea ar trebui să-l iubească. Nu a existat niciun moment de tensiune, confuzie sau disconfort în discuțiile nostre. Și, totuși, pe Frank nu îl iubește toată lumea. Unii îl urăsc când află că Frank s-a născut fetiță. L-am rugat pe Frank să-mi explice ce este transsexualitatea din punctul său de vedere:

Transsexulitatea este felul în care mă simt. Înțelegerea faptului că sunt băiat și nu pot face nimic cu asta. Nu mă pot identifica cu o fată sau răspunde la un nume feminin. Atunci când cineva încearcă să vorbească cu sau despre mine la genul feminin, simt că nu e despre mine, că nu mi se adresează mie.

Când ai început să te simți băiat?

Niciodată nu m-am simțit fată, asta știu cu certitudine. Au fost, însă, perioade în care îmi era indiferent felul în care mi se adresează lumea. În copilărie am avut parte de o atitudine egală cu frații mei și mă simțeam bine așa. Nimeni nu m-a impus să mă joc cu păpușile pentru că m-am născut fată. Puteam să mă joc în voie cu armele și indienii fraților mei.

În copilărie pur și simplu nu înțelegi de ce toată lumea vorbește despre tine ca despre o „ea”. Ăsta este unicul disconfort, dar, ulterior, apar conflicte interioare pentru că această adresare capătă mult sens, atitudine. Înțelegi clar că nu te poți identifica cu așteptările oamenilor din jur. Mai mult, copiii -băiețeii și fetițele, arată aproximativ la fel, însă în perioada de pubertate apar diferențe vizibile și înțelegi că lucrurile merg în direcție greșită.

Simțeai repulsie față de corpul tău?

Mai degrabă simțeam disconfort de la atitudinea oamenilor față de corpul meu. Se uitau la mine și vedeau o fată. Nu mă puteam împăca cu această idee.

Dar nu ai încercat să-l modifici prin tratamente hormonale sau operații, precum fac alte persoane transsexuale.

În perioada de pubertate simțeam disconfort de la faptul în care arătam. Pentru că stereotipic oamenii vedeau o femeie când îmi priveau corpul. Dar acum mi-am schimbat atitudinea. Nu ma uit la corpul meu ca al unei femei sau al unui bărbat. E corpul meu, atât. Sunt mulțumit de felul în care arăt, mă consider frumos. Iubitul meu mă consideră frumos. Prietenii mă consideră simpatic. Oamenii cu care comunic uneori mă consideră băiat de treabă, de ce aș mai avea nevoie? Poate doar de acte în care să fie scris un nume și un sex masculin.

De ce sunt importante aceste modificări în acte?

Este foarte incomod fără de ele. Din cauza că folosesc un nume neordinar, oamenii se interesează adesea dacă am același nume în buletin. Uneori  răspund că da, așa e și în pașaport. Dar aș vrea să fie într-adevăr așa. Chiar atunci când te angajezi la serviciu apar probleme pentru că nu știi ce să scrii în CV- genul pe care îl ai, de fapt, sau ceea ce e scris în pașaport și la fața locului să începi a explica. În universitate apăreau adesea situații incomode. Profesorii, colegii văd numele tău în registre și trebuie să le explici că, de fapt, sexul tău biologic, respectiv numele din acte, nu corespunde cu felul în care te simți. Trebuia să explic aceste nuanțe fiecărui profesor și coleg nou. E obositor. Așa că îi rugam să mi se adreseze doar cu numele de familie. Iar lucrările le semnam cu inițiale.

Pentru că transsexualitatea e puțin vizibilă, oamenii aruncă adesea fraze despre faptul că persoanele transsexuale ar trebui să se împace cu sexul său biologic…

Ei, pur și simplu, nu au încercat. Niciodată nu s-au trezit cu un pașaport în care este scris un nume străin. Niciodată nu li s-a întâmplat să li se adreseze și să se discute despre ei ca despre un gen opus. Niciodată nu s-au simțit neputincioși în a schimba atitudinea oamenilor față de ei. Așa că e ușor să ai o opinie, atunci când, pur și simplu, nu știi cum e să fii în această situație și cum te simți în aceste momente. E foarte neplăcut. Te simți un fel de fantomă, despre care lumea vorbește cu dispreț și pe care nimeni nu vrea să o ia în seamă.

Când ai reușit să-ți accepți identitatea?

În clasele liceale, atunci când am înțeles că propria luptă împotriva mea nu dă rezultate. Nu mă duce nicăieri. Unicul rezultat era că deveneam tot mai rău și mai asocial.

Cum luptai împotriva ta?

Este un meme frumos care spune „Maybe if I ignore it, it will go away”- (n.r. Poate dacă îmi ignor starea, va dispărea). Încercam să adopt comportamentul pe care îl aștepta societatea de la mine. Îmbrăcam haine conforme sexului biologic, nu corectam oamenii care mi se adresau sau vorbeau despre mine la genul feminin. În clasă, nu am inițiat discuții de acest gen, pentru că îmi dădeam bine seama care pot fi consecințele. În clasele gimnaziale, copiii pot fi duri în declarații, la fel sunt și profesorii, și părinții ….

Cum s-a schimbat viața ta după ce ți-ai acceptat identitatea?

În clasele liceale am început să mă îmbrac așa cum îmi place. E adevărat că, din protest, îmi stereotipizam garderoba, pentru ca să fie cât mai aproape de cea a unui bărbat, adică doar blugi drepți, doar hanorace largi. Acest comportament a provocat multe discuții. Profesorii mă tot convingeau să mă îmbrac mai feminin. Unii colegi de clasă și-au dat seama. Unul chiar mi-a spus: „Știi, dacă tot vrei să-ți schimbi genul, schimbă-l, dar atunci întâlnește-te cu fete, nu cu băieți.”

Apropo, bănuiesc că oamenii confundă adesea identitatea cu orientarea sexuală.

Așa e. Mulți consideră stranie relația mea din cauza că iubesc un bărbat. Dar eu, de fapt, am nevoie de relații foarte obișnuite. Aș vrea să creez o familie. Este important pentru mine.

A fost greu să te afli în grupurile de oameni cunoscuți, după ce ți-ai acceptat identitatea și ai adoptat un stil și comportament conform genului tău?

În clasă doar doi colegi mi se adresau la masculin. Dar, sincer vorbind, nu am avut probleme mari cu asta pentru că am fost unul dintre cei mai buni elevi din clasă, așa că nu mi-a fost prea greu să mă impun. Aveam imaginea unul elev care învață bine și, în general, eram considerat un copil deștept. Și profesorilor le puteam răspunde, dacă mă provocau. Iar colegilor, dacă se purtau nerespectuos, pur și simplu, nu le dădeam voie să copieze la teste.

Această tactică a lucrat și la universitate, pentru că, initial, nu au acceptat toți identitatea mea. De exemplu, îți cere cineva conspectul și peste un timp întreabă „что ты здесь написала?” (n.r. din rusă: ce ai scris, la feminin). Îi închizi caietul în nas și îi zici „написал!” (adresare la masculin). Nu îți corectezi atitudinea- nu o să mai vezi conspectul. Și asta lucrează.

Au fost situații în care atitudinea oamenilor te-a rănit?

Oricare dintre oamenii care află că ești transsexual îți poate provoca neplăceri. O cunoscută avea obiceiul să spună oamenilor noi, cu care făceam cunoștință: „Știți că el, de fapt, nu este chiar băiat”.

Oamenii noi nu obișnuiesc să pună întrebări incomode?

Pun întrebări cei care află de undeva despre transsexualitatea mea.  Cei care nu știu, nu pun întrebări. De fapt, percepția depinde de așteptările oamenilor. Recent, sub o poză a unui băiat bărbos cu plete lungi, am găsit un comentariu care spunea că el are ochii atât de feminini. Serios? Există ochi feminini?! Vezi în om exact ceea ce vrei să vezi.

Imaginea populară a persoanelor transsexuale este una foarte teatralizată, cu machiaj strident, comportament provocator. Cât de aproape este această imagine de tine și care este atitudinea ta față de ea?

Mie nu îmi este prea aproape acum. Dar sunt perioade când această imagine îmi este aproape din protest împotriva întregii lumi, pentru că lumea nu vrea să mă accepte. Acum, însă eu sunt mai degrabă un băiat obișnuit, ca toți băieții. Nu e nimic ieșit din comun în felul în care arăt. Tot ce îmi doresc este să trăiesc în liniște și pace.

Dacă ai avea ocazia să alegi, ai mai alege să fii trans?

Ar fi fost mai simplu să mă nasc băiat cisgender, evident. Dar ar fi fost o cale cu totul diferită, nu aș fi întâlnit oamenii care îmi sunt foarte dragi acum. Ar fi fost o realitate diferită. Aș vrea să trec această cale încă odată, dar deja fără greșeli. E ca și cum ai trece repetat toate etapele unui joc video. Prima dată mergi mai mult intuitiv, nu știi care este misiunea, iar a doua oară joci pentru plăcere, știi regulile și nu îți faci atâtea griji.

Despre ce fel de greșeli vorbești?

Nu aș mai încerca să lupt cu identitatea mea, nu aș mai comunica cu unii oameni, aș cunoaște bine consecințele unor cuvinte, a unor acțiuni. Sunt multe avantaje când mergi a doua oară pe aceeași cale.

Transsexualitatea este o parte din tine, la fel cum este creația literară, muzica, IT-ul, designul. Cât de mult loc ocupă transsexualitatea în viața ta?

Atunci când încerci să te regăsești, să-ți găsești locul în această lume, îți ia mult timp, multe gânduri. Acum transsexualitatea nu e decât o părticică mică din Eul meu, nu e printre cele mai importante. Acum în prim plan sunt interesele mele legate de creație. Este mult mai important și mă caracterizează mult mai exact.

Un alt clișeu popular este că tinerii pot alege să vină în comunitatea LGBT pentru a ieși în evidență, pentru popularitate. Tu îți dorești popularitate?

Aș vrea probabil să devin un cântăreț popular de rock sau un designer popular, dar nu din contul vieții mele personale, dar grație realizărilor mele. Datorită creației, nu datorită unor caracteristici care nu depind de dorința sau alegerea mea.

Oamenii se interesează adesea care este motivul din care apare transsexualitatea. O fi biologic, o fi social. Probabil ți-ai pus și tu întrebarea?

Sunt multe surse care au răspunsuri diferite la întrebarea respectivă. Dar nu cred că motivul contează atât de mult. Importantă este atitudinea umană. E treaba oamenilor de știință să dea răspuns la aceste întrebări, nu e tema discuțiilor de cartier, cu siguranță. Cei care mor de curiozitate, să caute cercetări, să scrie scrisori la instituții științifice.

Societatea noastră este transfobă?

În principiu, da. De regulă, mă gândesc de 10 ori înainte de a spune că sunt transsgender. Cei mai mulți oameni mă consideră doar un băiat gender neconform. Când află, pot avea reacții neadecvate, pot începe interogatorii sau îți pot trânti în față ceva de genul: „Deci, ethnic, ești față?”. Nu, ethnic – sunt băiat. Atunci când te angajezi undeva, apare o anxietate puternică legată de felul în care vor reacționa oamenii. Aș vrea să am actele în regulă, ca să nu mai fiu nevoit să vorbesc despre asta.

Ce ai vrea să schimbi în societatea noastră, astfel încât să te simți mai bine?

Bunul simț nu este o calitate prea răspândită în societatea noastră. Unii oameni consideră că ei pot să pună orice întrebare unui om strain, crezând că e corect să insiste cu întrebări incomode. Nu își pun lor întrebarea de ce îi interesează atât de mult viața unui străin. Aș schimba faza cu: „P,ur și simplu cineva nu este obișnuit, nu este pregătit pentru asta”. Nu ai de ce te pregăti. Oamenii spun: „Noi nu ne putem obișnui cu numele tău”. E fals. Pentru că atunci când vii într-un colectiv nou și te prezinți, nimeni nu trebuie să se obișnuiască cu numele tău, toți îl acceptă. În cazul meu oamenii au nevoie să se obișnuiască. Nu te-ai obișnuit să ai în față un băiat?!- să știi că jumătate din populația lumii este de genul masculin.

Cu ocazia zilei vizibilității persoanelor trans, am vorbit mai mult despre nevoia ta de intimitate și spațiu personal. Crezi că vizibilitatea este importantă?

Personal nu sunt gata de vizibilitate. Îmi place liniștea. Atunci când lumea cunoaște prea multe despre tine, apar o sumedenie de răuvoitori. Știi, cu cât este mai popular un canal Youtube, cu atât mai mulți „hateri” are. Cu cât mai multă lume știe, cu atât apar mai mulți dintre cei care vor să câștige popularitate, folosindu-se de calitățile neobișnuite ale altui om.

Vizibilitatea este, însă, foarte importantă, pentru că oamenii au opinii false despre cum arată o persoană transsgender. Ei nu știu că o persoană cu care lucrează sau învață poate fi transsgender și ei nici să nu bănuiască.

Sunt oameni care au nevoia vitală de a-și exprima ura, agresivitatea. Lor nu le prea pasă spre cine își îndreaptă ura. Pentru ei vizibilitatea și informarea nu are niciun sens. Dar sunt și mulți oameni buni în esență, dar care au o imagine a lumii greșită. Nu sunt suficient de informați ca să înțeleagă ce se întâmplă. Este nevoie de vizibilitate anume pentru ca acești oameni să se poată informa și să înțeleagă că persoanele nu trebuie judecate pentru identitatea sau orientarea lor sexuală, ci exclusiv pentru acțiunile lor.

Text: Doina Ipatii

Foto: Liliia Beda/Unsplash

29/03/2019 by
Maraton

Mama, la vârsta mea: Era o nebunie să divorțezi de un om, care în spate deja avuse un divorț

Cred ca nu voi greși, dacă voi spune că mama pentru tata a fost mai mult o roabă decât soție. Asta spune mult despre relația lor, ca soți.

Cât eram mică, nu prea înțelegeam care era treaba. Însă când am mai crescut, am început să observ că ceva nu era în regulă , adică nu era dragoste între ei și, probabil, nici nu fusese cândva.

Acum îmi dau bine seama că cel mai mult a avut de suferit mama din această relație forțată. De ce zic forțată? Pentru că asa erau timpurile și, indiferent de sentimente, trebuia să trăiești cu persoana cu care te-ai căsătorit, chiar dacă erau ca niște străini.

Mama nu-mi spunea mai nimic, dar eu acum îmi dau seama că ea ar fi vrut sa divorțeze, dar nu putea. Sau putea, dar nu vroia.

Era o nebunie să divorțezi de un om, care în spate deja avuse un divorț. Era o nebunie să lași un om atât de „cumsecade”, sau, cel puțin, așa era văzut de oamenii din sat. Și, în sfârșit, era o nebunie, pentru că mama era o femeie de treabă și nu ar fi avut curajul să-și lase soțul „doar” pentru ca soțul nu o ajută la treburile casei, pe lângă casă era mult de făcut, ca la țară.

De un lucru îmi pare rău, că n-am insistat să o conving pe mama că un divorț nu este o catastrofă, că viața e doar una și e bine să încerci să schimbi ceva în ea când lucrurile merg prost. Dar eram prea tânără și fără experiență și nici eu, nici alții n-au reușit să o schimbe. Ea deja alesese, să se supună până la urmă, să fie o soție ideală.

Păcat că acum nimeni nu are nevoie de astfel de idealuri și nimeni nu ar trebui să-și sacrifice viața pentru nimeni. În acest an voi avea 46 ani, mama pleca la acești ani, fără să se mai întoarcă.

Text: Elena

Foto: Devan Freeman/Unsplash

29/03/2019 by
Maraton

Mama, la vârsta mea: Îi scria bunica într-un carnețel cuvintele mele noi

Mama la vârsta mea deja mă avea pe mine. Avea 34 de ani, era anul 1990, cu schimbări mari în viața țării.

Mama era deja divorțată, în căutarea unui lucru stabil, pentru a mă putea lua la Chișinău. Eu aveam 6 ani, și deja de 2 ani locuiam cu buneii mei în raion.

Mamei îi era dor de mine, dar fără bani de chirie, fiind singură la gazdă la cineva din rude îndepărtate, și acelea nemulțumite, nu putea să mă țină aproape. Deși venea foarte des. Cred eu. Nu știu exact cât de des venea la mine, că nu țin minte.

Nu o țin minte pe mama în copilăria mea. Până la 4 ani cam nu țin minte nimic, doar secvențe rare, de la 4 ani până la 6 jumate îi țin minte doar pe bunei, și pe verișorul meu, lăsat și el în grija buneilor din aceeași cauză, mama lui fiind și ea divorțată, în căutarea unui viitor mai bun.

Buneii se ocupau de educația noastră, aveau grijă de noi, și ne alintau din răsputeri. Happy time.

La ale ei 6 ani, mama mea avea mult mai multe decât mine, dacă e să vorbim de posibilități și finanțe. Avea părinți care câștigau foarte bine (buneii la care trăiam eu), ambii medici, cu o casă proprie mare, cu multă îmbrăcăminte, încălțăminte, călătorii, odihnă, înturcât trăiau îndestulat.

Eu la 6 ani eram iubită și alintată, pentru că câștigurile de altădată s-au cam redus. Și sunt foarte ok cu asta. Happy time for me.

Mama suferă când vorbim despre perioada ceea când eram departe de ea (ei, cum departe, 130 km). Când mă întreba mai înainte – ”„Ții minte, ți-am adus (și zicea ceva .. haine, jucării…)”,întreba de perioada ceea, când trăiam la bunei. Dar nu, nu țin minte, dacă venea sau nu, dacă aducea ceva, sau nu. Și acest fapt o face nefericită într-un mod oarecare, pentru că nu ține minte nici ea fiecare zi din viața mea cea mică, ce cuvinte noi ziceam, ce mai cugetam, cu ce mă lăudam, ce experiențe noi aveam. Îi scria bunica într-un carnețel cuvintele și expresiile mele noi, dar ce folos, că emoțiile nu se pot transmite prin carnet.

Acum așteaptă nepoți. Că sunt singurul ei copil, și atâtea a făcut pentru mine, și vrea să fie în minte trează când va avea nepoți. Deci trebuie să mă focusez pe acest fapt, și nu pe carieră, lucru și călătorii, cum o fac acum.

Din păcate, a rămas singură, întrucât se temea să aducă bărbat în casă, pentru că creșteam eu, și își făcea griji (că nu dă Doamne …). Este deja la pensie, mai mult pe acasă. O iubesc foarte mult, și când sun și nu răspunde la mobil, inima mi se oprește.

Text: Iulia

Foto::na Francisconi /Unsplash

28/03/2019 by
Maraton

Mama, la vârsta mea: Ne bucurăm una pentru libertatea celeilalte

Când eram adolescentă, ziceam că nu mă căsătoresc până la 27 de ani. De la traumele adunate în copilărie și adolescență din cauza unui tată alcoolic, agresiv și violent verbal și fizic, mi-am promis să nu ajung niciodată într-o relație abuzivă care să continue într-o căsătorie nefericită. No matter what. Deadline-ul mi l-am ales pentru că, ziceam eu, la 27 de ani o să fiu destul de matură ca să pot face alegerea corectă.

Iată că am 28 de ani și încă sunt necăsătorită. Am un prieten – primul bărbat care nu are vreo dependență sau probleme de atașament din toți cu care am fost vreodată – și eu oricum nu vreau să mă căsătoresc în timpul apropiat.  Îmi spun că îmi e foarte bine așa cum sunt acum, liberă să spun oricând ”pa”, să-mi iau rucsacul în spate și să mă duc încotro văd ochii.

La 28 de ani, mama era deja căsătorită de 7 ani cu bărbatul care a abuzat-o fizic și emoțional înainte de asta și încă mulți ani după asta. La 28 de ani, mama o fi visat la libertatea pe care eu o am acum, însă avea deja un copil și știți voi cum era pe vremea aia, mai bine stai cu un bărbat alcoolic, dar ești căsătorită, decât singură cu un copil și în gura lumii. Mai era și gura bunicii mele – mama mamei – profesoară ”văzută” în sat, care și așa nu fusese de acord cu alegerea mamei și de supărare, nu-i făcuse nici nuntă.

Când îi mai povesteam mamei că ies la ”un vin cu fetele” sau plec pe câteva zile într-o mini-vacanță, simțeam o umbră de gelozie pe libertatea mea. Mereu îmi zicea ”distrează-te cât ești singură, că apoi vine familia și nu o să mai ai timp”.

De curând a murit tata. Și, dintr-o dată, mama a redevenit liberă. O libertate căreia ea, după 38 de ani de relație cu un abuzator, îi face față surprinzător de bine.

Eu la ai mei 28, ea – la 59, ne bucurăm una pentru libertatea celeilalte. Ieșim împreună la vin ca să ne distrăm ”ca fetele” sau bem o sticlă de vin acasă, împreună. Fără ca mama să mai fie nevoită să ascundă sticla de tata. Și planificăm vacanțe, pe care nu le-am avut niciodată.

Text: Ecaterina

Foto: guille pozzi/Unsplash

28/03/2019 by
Maraton

Mama, la vârsta mea: Aș vrea să fiu ca mama

Avrora nu este numele mamei mele. Avrora e numele unei tunsori care reprezentă o întreagă generație de mame.

Martie ’89. Avea 29 de ani și tocmai aflase că este însărcinată cu mine. Era o mare bucurie.  După prima naștere au urmat o serie de internări și probleme, care au redus șansele mele la viață la un singur ovar. Eu totuși am venit să aduc primăvară în viața unei femei, preocupările căreia erau scuturatul covoarelor în zilele de weekend.  Și totuși ea era fericită, cu părul ei tuns trepte, cu vecinii care i-au devenit prieteni de viață, cu hainele scrobite, cu cercei-clipse, cu ce era.

Îmi amintesc că mi-a povestit, cu un umor eroic, cum în luna noiembrie, imediat după naștere, medicii au scos-o pe holul centrului mamei și copilului, învelită cu o prostire și o grelcă cu apă rece pe burtă, în loc de nounăscut. Cum a înghețat acolo ore în șir. Cum încurcasem ziua și noaptea și venise bunica să mă descânte, sub clar de lună, cu o coajă de pâine. Nu cred că tata era cumva menționat în aceste povestiri.

Fericirea e o alegere. Mi-a spus mama anul trecut, când a venit să mă ajute cu bebeul. Eu plângeam.

Timpul nu este liniar. La vârsta mea, mama era matură și înțeleaptă. Astăzi, la vârsta ei, e tânără și neliniștită. E o dinamică bună, aș vrea să fiu ca mama.

Text: Veronica

27/03/2019 by