Browsing Category

Dragă redacție

Maraton

Mama, la vârsta mea: Da’ tu știi cum sunt eu

Despre medicul care de fapt voia să fie mamă pentru toți. 

Chiar azi, un pic mai devreme, vorbeam cu mama despre niște idei care mă bântuie. Convorbirile noastre de 2 ani sunt pe chat-ul nostru-Păsări călătoare. Ambele ne-am luat zborul, spre cuiburi diferite.

Începusem să îi povestesc despre nuștiu-urile mele, îndoielile și dezorientarea ce mă cuprinde în ultima perioadă, o perioadă în care drumul pe care am mers până acum se ramifică și eu IAR trebuie să decid încotro să o apuc. 

– Mama, da’ tu mă știi, eu oricum niciodată nu o să pot face ceva, de care eu nu sunt total absorbită și îndrăgostită. De asta sunt sigură. Da’ tu  mai știi că eu îs și tare nehotărâtă. Și aici apare dilema… Ce? Ce sa fac eu mai departe? Iată spune-mi. Eu deja am obosit să mă gândesc.

– Ei, Nuța (așa mă dezmiardă ea), pe vremea mea, nu era așa. Noi nu eram așa avansate. Voi acum știti tare multe, cine sunteți, ce vă place sau ce nu vă place. Puteți alege să faceți orice, sunteți mai libere. Da’ eu, eu una știam, că trebuia să muncesc, ca să mă pot întreține și să-mi mai rămână ceva și pentru mama, să o ajut. Nu ne mai gândeam noi la pasiuni și tot felul de plăceri. Așa era realitatea.

– Și totuși, trebuie să fi avut tu niște visuri.

– Știi, îmi doream să ajung medic la Chișinău, să vindec oameni, să nu  sufere.

– Of, iar tu, eroina! (zâmbesc)

(Râde) – Da’ tu știi cum sunt eu!

– Știu, știu…

Medic mama n-a ajuns, pentru că, timp prea puțin, bani prea puțini. În schimb, după absolvirea colegiului de medicină, dorința care stătea în spatele profesiei de medic i s-a îndeplinit. În loc de bisturiu este dragostea necondiționată, oferită mamei ei și ulterior nouă, familiei ei, iar în loc de medicamente, mâinile ei, care atunci când te ating îți iau durerea, iar când te îmbrățișează – te tratează definitiv.

Și mama acum se bucură și mă susține în toate ideile mele, ieșite din tipar și din așa trebuie, ea știe, la mine, cu așa trebuie nu merge, deloc.

Text: Michelle

Dragă redacție

Nici măcar nu visam la un prinț

Când eram mică, visam să am o casă mare. Mare, mare, în stil franțuzesc.

Iar în casă sa fie o cameră mare, în care sa fie biblioteca. Cu pereți înalți cât două etaje și cu geamuri până în pod, care să dea într-o grădină imensă.

Rafturile sa fie din lemn. Să fie o canapea, iar eu să mă întind pe canapea, dimineața sau seara, sau la amiază, și să citesc, fără să mă grăbesc nicăieri.

Să mă trezesc dimineața, și în pijama, fără să trebuiască să plec la un serviciu, să cobor cu cafeaua în bibliotecă. Asta visam eu când eram mică. Nici măcar nu visam la un prinț. Visam la cărți!

Dacă nu ar trebui să fac bani, ce aș face eu din plăcere, asta ar fi să scriu. Să scriu din plăcere și să citesc.

Se pare că e adevărat când psihologii afirmă că noi, când suntem mici, și autentici probabil, știm cu adevărat ce iubim. Ce ni se potrivește.

Eu peste 20 ani aproape, am revenit la mine cea de 11-12 ani, care scria compuneri. Căreia îi plăcea să scrie.

Când eram mică, făceam multă franceză. Totuși nimic nu e întâmplător. La aproape 32, eu ador Franța. Am revenit la franceză, ca la o carte bună la care revii mereu.

Nu mă forțez, doar sunt. Eu, cea adevărată. Nici măcar nu trebuie să mă caut. E destul doar să mă ascult, să mă aud.

Totuși cât de cald și dulce în suflet se face, când revii cu sufletul în copilărie.

La mine cea visătoare, cea îndrăzneață, cea plina de vise.

Text: Livia Danu
Foto: Annie Spratt on Unsplash

Dragă redacție

E primăvara trezirii pentru mine

Mi-a fost frica, mi-a fost și rusine, iar acum toate s-au schimbat.

M-am măritat prima dată cu un “tiran” când aveam 20 ani. Peste 2 ani nunta și un bebe în burtă. Peste alți 3 ani a venit și divorțul. Cam atât a durat povestea de „dragoste”, deși dragoste a fost la început, până a începe să locuim împreună și a fost una adevărată, cu mesaje și iubire de la distanță.

Cealaltă poveste a început acum 6 ani. Am mai născut un copil. Oh, cât îmi iubesc copiii. Dar cealaltă dragoste a dispărut demult, încă pe la începutul poveștii, când am migrat împreună în alt spațiu.

Știu sigur că m-am schimbat mult în cei 13 ani de drumuri, suferințe, dezamăgiri, lacrimi, greutăți materiale. Dar abia acum văd cum totul din mine se trezește la viața.

E primăvara trezirii pentru mine, deși e abia februarie. Am înțeles ceva: nimeni nu îți poate dicta cum să gândești, cum să te porți, cu cine să comunici. Dar Doamne, cât mi-a luat sa obțin asta!

Text: Anonim

Dragă redacție

Oare merită să cheltui o viață de om pentru niște lucruri?

Intrând în casă, am mers direct în salon. Pe un scaun stăteau hainele mamei, aruncate la repezeală. A ieșit dimineața din casă, iar cu mai puțin de o oră în urmă am fost chemată în secția reanimare a spitalului de urgență să mi se comunice că mama putea muri în orice moment…

Mama putea să nu se mai întoarcă…

Această întrebare și înainte îmi dădea târcoale, dar în ziua aceea de duminică m-a doborât. „Pentru ce alergăm atât? Pentru ce toată goana asta? Pentru ce atâtea lucruri, bani, mașini, case?”

Răspunsul întârzia să apară… Poate ca să lăsăm după moarte copiilor… Toate aceste obiecte care azi ne sunt dragi nouă, pe care dăm ani de muncă din viață, la joburi care nu ne plac, după ce noi nu vom fi, nu vor trebui nimănui.

Bunelul meu a fost un om de o înțelepciune rară. Pe lângă asta a fost om gospodar, cum se spune la nord. A construit case copiilor. Și lui una, pe urma a construit alta mai mare. Dar toată viața a trăit într-o căsuță mai mică, iar casa o ținea când veneau copiii și nepoții în ospeție. Prima a plecat bunica, peste 14 ani a plecat și bunelul. Casa mare și frumoasă stă acum tristă. Nimeni nu îi mai deschide ușa. Copiii au plecat care și pe unde. Doar gardul din metal, meșterit cu măiestrie și vopsit în verde, îi mai ține de companie. Toată avuția bunelului și bunicii de o viață, astăzi nu mai trebuiește nimănui.

Buneii mei nu au văzut marea, nu au văzut muntele, nu au dormit cât au vrut, nu au citit cărți, nu au admirat natura. Buneii mei au muncit. Din greu. Toată viața. Pentru că așa trebuie. Toți așa au făcut. Noi alergăm, ca niște roboți, la serviciu. Puțini sunt cei care își fac lucrul din plăcere. Copiii noștri ne văd clipe numărate, de obicei seara, când mulți din noi nu au chef nici gura să deschidă. Cu dispoziția apăsătoare de la lucru venim acasă și ne vărsăm amarul peste cei dragi.

Așa și trăim. Pentru apartament, mașină, casă, vilă, telefoane. Dar oare merită? Câte haine ne trebuiesc nouă? Câți metri pătrați ne trebuiesc pentru viață? Câte perechi de pantofi? Care telefon te face mai fericit? De ce cheltuim bani nebuni pe manichiură cu ojă semi-permanentă, pe tonele de cosmetică decorativă, pe fel de fel de accesorii, și multe alte lucruri netrebuincioase?

Oare toate astea ne fac mai fericiți? Oare merită să cheltui o viață de om pentru niște lucruri? Noi goi ne naștem, și tot așa vom pleca! Fără nimic! Atunci pentru ce?

Text: Livia Danu

Dragă redacție

Vrei să faci scandal, vrei să te faci de rușine?

Lucram intensiv de ceva timp și nu mai reușeam să mă văd cu nimeni. În seara ceea am profitat de ocazie că era sâmbătă și că era mama la mine. Aveam pe cine să las copii și să ies să mă văd cu un prieten. Să mai iau și eu o gură de aer.

Soțul m-a sunat să merg să îl iau de la lucru, că aveau o beție. Eu după întâlnire am plecat direct acasă pentru că mama se simțea rău, în aceeași seară a fost operată.

Ajungând acasa, soțul a început să mă sune, i-am spus că sunt deja acasă și poate să cheme un taxi. El a început să mă amenințe la telefon și să îmi spună că îmi v-a face scandal.

A venit acasă și asta și a făcut, mai mult, m-a îmbrâncit și m-a lovit. În acel moment a intrat mama, eu am vrut să sun la poliție, mama mi-a luat telefonul:

– Vrei să faci scandal, vrei sa te faci de rusine? a spus mama.
Eu am plecat în altă cameră. M-am așezat la podea și am început a plânge.

– Tu de ce îl provoci ? Tu de ce nu te-ai dus să îl iei cu mașina? a continuat mama.

Lacrimile îmi curgeau fără să vreau, fără să le pot controla.

Mă simțeam mică, singură și neputincioasă. De parcă eram într-un labirint din care nu găseam ieșire.

O mulțime de femei sunt în situații similare. Multe din ele mor cu zile, intră în depresie sau se apucă de băut. Violență din familie lăsa cicatrici care rămân pe viață. E greu să te eliberezi de frică.

Trăim într-un stat în care femeile trebuie să rabde, pentru că „nu vor găsi altul mai bun”, „pentru cui trebuiești tu cu copii”, pentru că „răbda că nu ești tu unica”.

Trăim într-un stat în care legea nu apară femeile, mamele. În care ieși din asta doar dacă ai mare tărie de caracter.

Text: Ileana

Foto: Jurica Koletić /Unsplash

Dragă redacție

Sint singura, dar, totodata, fericita in singuratatea mea

Copiii mei dorm deja de o ora. Pe mine nu ma prinde somnul. Cu toate ca ar trebui sa ma odihnesc, de miine iar la lucru dupa o perioada de boala. Sint singura, dar, totodata, fericita in singuratea mea.

Am redus cercul persoanelor cu care comunic regulat, la citeva. Sint mai putine decit degetele unei miini. Am exclus pe oricine care imi provoaca un minim de discomfort, in afara de mama mea. Nu mai sun pe nimeni, doar ca sa pun bifa ca de mult nu am sunat. Nu mai fac mese pompoase, ca pe vremuri. O intilnire o data in luna sau in citeva luni, cu un prieten bun, imi este mai mult decit suficient.


Nu pot sa spun ca ma mindresc cu parintii mei, nu. Imi produc multa durere, chiar si la distanta. Dar am invatat sa ma apar, formez un scut invizibil, si nu le dau voie sa ma afecteze.

Tot de ce am nevoie pentru a ma simti bine sta linga mine – sint copiii mei, sint extraordinari, sotul meu, chiar daca la moment nu este linga noi.


Am avut multe incercari. Dar nu regret nimic. Toate durerile mi-au fost date ca sa devin ceea ce sint astazi. Mereu mi-am ascultat inima. Ii zic si fiicei mele, cind nu stie ce decizie sa ia si imi cere sfatul, sa isi asculte inima, sa faca ceea ce isi doreste cu adevarat, doar asa va fi in pace cu ea insasi si va sti ca a facut alegerea corecta.

Text: Veronica

Dragă redacție

Călăuza Movă

Iubireamea, mi-e dor de tine. Mi-e dor să-ți scriu scrisori, care nu le-am scris niciodată, iar acum le scriu în capul meu în fiecare zi. Cînd mă trezesc și încep să beau apa pentru radioterapie, încep deja să-ți compun mesaje, și tot așa, cât stau în rânduri pe la Institut, cât merg la hotel cu tramvaiul, și până mă culc. Vorbesc cu tine, iar tu chiar îmi răspunzi în capul meu.

***

În weekendul trecut mi-a fost rău după prima cură de chimioterapieși nu prea am reușit să-ți povestesc, nu prea am discutat de fapt, că nu puteam… dar tot nu-mi iese din cap o asistentă medicală de aici. Îi zic eu asistentă, dar în capul meu i-am zis călăuză (проводник).

Fix șapte zile în urmă, speriată de necunoscut, de cuvântul chimioterapie, de filmele unde toți teenagerii mor de cancer, de pozele pe care le răsfoiesc pe pinterest cu femei chele, m-am dus la laborator să-mi colecteze sânge pentru analize.

Rânduri mari, mon cher! Cred că sute de oameni noi vin zilnic la Institutul Regional de Oncologie din Iași.  Până mă strigă mă uit la un cuplu trecut de toate tinerețile, care se țin de mâini. El îi netezește doamnei mânuța cu degetul cel mare. Au niște mâini bătrâne, uscate, pline de noduri, de vene și cu pete, și pistrui de vârstă… dar atât de frumoase…

Mă strigă! Dau trei căldări de sânge. Vinele mele încă mai pot, mai au – abia am început această distracție feerică, așa că încă mai dau generos sângele.

Fetița, știi unde mergi acum? Știi unde e internarea de zi?

Mmmmmnuu… eu sunt prima dată la chimio…

Violetta!Du te rog domnișoara! E prima oară, arată-i unde să meargă!

Și aici apare Violeta, care probabil are alt nume, dar eu nu o pot numi altfel – are părul mov. Trecută de vreun patruzeci de ani de-a binelea, cu părul scurt de tot la spate (cred că a fost ras și acum doar a crescut nițel) și doar o coadă sus, pe vârful capului,vopsit întrun mov aprins… micuță, și ageră, cu ochii verzi, vii, frumoși, cu analizele și fișa mea, se apropie de mine și.. mă ia de mână! Abia reușesc să alerg din urma ei.

Hai,iubire! Îți arăt eu unde este, nu e greu, doar va trebui să aștepți. Mănâncă ceva, vei sta mult acolo, ai nevoie de energie, să nu mănânci sărat, ai grijăs ă bei apă multă, dacă ți-e rău spune medicului tău neapărat, uite iubire, am ajuns, aici stai, te vor striga, dar cam în vreo două ore, așa că mergi să mănânci ceva la cantină, știi unde-i cantina, mergi la dreapta și iar la dreapta, și de-acolo afară la intrarea principală, acolo este și cooler cu apă…

Nu reușesc să prind toată informația, dar simt cum mă duce, și are grijă de mine, și îi pasă ca să fiu ok. Mă netezește pe mână și fuge, că mai are mulți ca mine. Cât stau în rând o mai prind cu ochiul – tot aduce oameni noi, le dă indicații, îi liniștește, și fuge.

Azi m-a întâlinit la ascensor. Mi-a zis “iubire” și m-a întrebat cum mă simt :) iar apoi m-a îmbrățișat strâns-strâns, și mi-a zis că totul va fi bine…

Am făcut a doua cură de chimioterapie azi și mi-e frică de noapte. Mi-e frică cum va reacționa corpul meu la o nouă doză. Doamne, ce frică mi-e…

#greobanîicancer

Text: Anonim

Foto: 
Photo: Nikhita Singhal/Unsplash

Dragă redacție

De sărbători mă simt orfană

Statistica internațională, națională și de măhală, statistica operatorilor de telefonie mobilă și rutierelor ce livrează panetoane încoace și cravleankă încolo, cît și ratingu PornHub arată că de sărbători se intensifică toate bolile, dorurile, singurătățile și vînzările de alcool. 

Am 32, sunt single, am un job perfect, prieteni, și sărbători care vin cu veșnicele întrebări  ”decembriste” la fel de inoportune, ca update-urile la Windows:  „Ce faci de Crăciun? Ce faci de anul nou?”

Părinții mei sunt separați, și geografic și de bună voie, mama e în Italia, tata în treaba lui. Mai am o soră, dreaptă, drept în Belgia. În oraș nu am rude. La nord am 2-3 rude care se mai țin, ba își fracturează un picior, ba se termină balonul de gaz, ba o venit omătul și lemne nu au reușit să cumpere. Verișorul drag, care mai ținea rudele în hățuri, acum e în Cehia, nu de bună voie… așa sunt vremurile. A rămas fără lucru într-un orășel unde unicul om cu lucru permanent este poștărița. Restructurări și revizuire de buget, așa numește primarul această măgărie. 

Eu cu mine și cu motanul meu trăim singuri. Mama se roagă pentru sănătatea ”duamnei” de care are grijă, eu pentru cea a motanului, el a fost lîngă mine cînd eu nu eram. Să fi avut grai, scria bestseller. Simt că e deștept. Nu știu de ce s-o fi pricopsit cu mine pe capul lui. 

Cuvîntul ”familie” pentru mine nu mai are nici o conotație. Cină de Crăciun, împodobit de brad, sentimentul ăla cald și dulce că aparții cuiva, că ai rădăcini întregi, casă părintească, o masă plină de oameni dragi. Unde naibii sunt? Cum să nu ai anxietăți, de toate grămadă?

Am prieteni în casa cărora sunt mereu binevenită, dar nu este același sentiment. Mi-e dor să am o familie. De sărbători mă simt orfană. 

Nu fac nimic de anul nou! el și așa o sa vină.

Text: Olga

Foto: Markus Spiske /Unsplash

Dragă redacție

Eu traiesc într-o bulă, și ca mine sunt mulți

Troleibusul mergea agale si tărăgănat, ducând cumva povara oamenilor din el. Parcă ar fi avut o înțelegere, ăștia doi. Afară ploaia cernea mărunt. Am intrat, instinctiv am privit in jur…

Că oamenii și mediul mă influențează, o știu demult. Deodată, ca un duș rece, o senzație de uimire mi-a tresarit în corp, mi-am vazut țara din „interior”. Nu că până acum nu aș fi știut-o, sau nu aș fi vazut-o, totuși, uneori, eu, sau noi, avem tendința să ne mințim. Să punem floricele, inimioare, astfel simțindu-ne noi mai bine: „De, nu mai este totul chiar atât de rău.”

Lumea văzută din troleibuz și lumea văzută din mașină, sunt două lumi paralele, care foarte rar se intersectează, sau poate niciodată.

Eu sunt o tipă alintată pe alocuri. Mi se trage probabil din copilărie, de pe timpurile când tata era cel care îndestula familia, și noi mereu aveam toate cele necesare și mai mult de atât. Tot timpul practic circul cu mașina, dar uneori iau și troleibuzul, mă impun să îl iau, pentru că imi pasă de mediu, pentru a da coroana jos, și pentru a aprecia mai mult ce am.

Lecțiile de recunoștință ajută. Azi a fost una din aceste zile, în care mergeam cu transportul public.

Cu troleul circulă câteva categorii de oameni: oamenii care nu își permit propria mașină, studenții, elevii, pensionarii și categoria de intelectuali din noua generație, care își permit multe, dar din principiu aleg modul de viața simplu. Eu fac parte din ultima categorie, periodic.

În troleibuz atât de bine se vede sărăcia și umilință acestui popor. Aceasta se poate citi după haine, dar și după fețe, după nivelul de cultură, vocabular, comportament. Fețe triste, obosite, sătule de viață, sau de greutatea ei. Pe fețele multor oameni se poate citi lupta continuă pentru existență. Și asta e atât de trist.

Eu traiesc într-o bulă, și ca mine sunt mulți. În bula mea oamenii merg cu mașini confortabile, sunt îmbrăcați bine, dau mii de lei pe o pereche de papuci, merg în localuri faine, nu numără bănuții pentru o cafea, sunt frumoși, cu vizite regulate la salonul de coafură și cosmetolog, sunt școliți în țară și în afara ei, merg la concerte, îi cunosc pe Wagner și Monet, și lista poate continua.

Eu, trăind în această bulă, tind să cred că toți trăiesc ca mine, chiar dacă știu, că undeva acolo, la un pas distanță, există o altă lume. O lume reală și majoritară în Moldova. O lume în care unii nu își permit măcar un prânz cald pe zi. Sărăcia asta se aruncă în ochi și, cel puțin pe mine, nu mă lasă indiferentă, mă afectează, și imi pun întrebarea: „La ce se gândesc cei care ne conduc? Ei cu troleibuzul merg? Măcar periodic?”

Păcat că lucrurile stau astfel, totuși, noi am avea cu ce…

PS: Creștem Moldova…

Text: Livia Danu

Dragă redacție

El se întoarce la familia lui perfectă, iar eu – la a mea

Am citit azi textul „Mi-aș fi dorit să apari în baia mea”, m-au năvălit un val de emoții și dureri, o dorință de a îmbrățișa acea femeie sau poate de a o preîntâmpina de durerea care ar urma să și-o provoace… totodată înțeleg că oricît ași încerca să o protejez de acea durere, ea nu va înceta să își dorească acel bărbat.

Asemenea vise sunt și în familiile unde relația merge perfect… ai dragoste, ai sex, ai atenție… dar fiorii care mi-i dă el sunt de nedescris, nasul lui afundat în gîtul meu, parcă încercînd să ia cât mai mult miros din mine, corpul lui care tresare doar când mă ating de nasturii lui… înțeleg perfect că asta e pasiune și va muri în cel mai apropiat timp, la fel cum poate a murit și cea din casniciile noastre, dar Doamne, nu mă pot opri.

Imi imaginez cele mai urâte scenarii care se pot întâmpla, dacă ar afla partenerii noștri, doar ca să îmi potolesc dorința de a-l vedea, citesc toate comentariile denigratoare la adresa femeilor amante, ca să realizez că ceea ce fac e dezgustător, citesc cărți despre daunele adulterului,la fel, ca să mă facă să mă opresc… și e de ajuns doar trei cuvinte: „Missing you baby”, și toată munca mea se ascunde undeva adânc și capul meu se eliberează de gânduri, ca să tremur ca un nou născut în brațele lui, iar tot ce reușesc să spun în timpul când sunt cu el este că mi-a lipsit, iar la plecare – că îmi va lipsi.

El se întoarce la familia lui perfectă, iar eu – la a mea, ne vedem zilnic… el alături de ea, deșteaptă și frumoasă, eu -alături de el, iubitor și înțelept. Cel mai greu este că nu pot spune asta nimănui, dar uneori îmi doresc atât de mult să vorbesc cu cineva.

 

Text: Anonim

Foto: Marco Bianchetti/Unsplash