Browsing Category

Dragă redacție

Dragă redacție

Călăuza Movă

Iubireamea, mi-e dor de tine. Mi-e dor să-ți scriu scrisori, care nu le-am scris niciodată, iar acum le scriu în capul meu în fiecare zi. Cînd mă trezesc și încep să beau apa pentru radioterapie, încep deja să-ți compun mesaje, și tot așa, cât stau în rânduri pe la Institut, cât merg la hotel cu tramvaiul, și până mă culc. Vorbesc cu tine, iar tu chiar îmi răspunzi în capul meu.

***

În weekendul trecut mi-a fost rău după prima cură de chimioterapieși nu prea am reușit să-ți povestesc, nu prea am discutat de fapt, că nu puteam… dar tot nu-mi iese din cap o asistentă medicală de aici. Îi zic eu asistentă, dar în capul meu i-am zis călăuză (проводник).

Fix șapte zile în urmă, speriată de necunoscut, de cuvântul chimioterapie, de filmele unde toți teenagerii mor de cancer, de pozele pe care le răsfoiesc pe pinterest cu femei chele, m-am dus la laborator să-mi colecteze sânge pentru analize.

Rânduri mari, mon cher! Cred că sute de oameni noi vin zilnic la Institutul Regional de Oncologie din Iași.  Până mă strigă mă uit la un cuplu trecut de toate tinerețile, care se țin de mâini. El îi netezește doamnei mânuța cu degetul cel mare. Au niște mâini bătrâne, uscate, pline de noduri, de vene și cu pete, și pistrui de vârstă… dar atât de frumoase…

Mă strigă! Dau trei căldări de sânge. Vinele mele încă mai pot, mai au – abia am început această distracție feerică, așa că încă mai dau generos sângele.

Fetița, știi unde mergi acum? Știi unde e internarea de zi?

Mmmmmnuu… eu sunt prima dată la chimio…

Violetta!Du te rog domnișoara! E prima oară, arată-i unde să meargă!

Și aici apare Violeta, care probabil are alt nume, dar eu nu o pot numi altfel – are părul mov. Trecută de vreun patruzeci de ani de-a binelea, cu părul scurt de tot la spate (cred că a fost ras și acum doar a crescut nițel) și doar o coadă sus, pe vârful capului,vopsit întrun mov aprins… micuță, și ageră, cu ochii verzi, vii, frumoși, cu analizele și fișa mea, se apropie de mine și.. mă ia de mână! Abia reușesc să alerg din urma ei.

Hai,iubire! Îți arăt eu unde este, nu e greu, doar va trebui să aștepți. Mănâncă ceva, vei sta mult acolo, ai nevoie de energie, să nu mănânci sărat, ai grijăs ă bei apă multă, dacă ți-e rău spune medicului tău neapărat, uite iubire, am ajuns, aici stai, te vor striga, dar cam în vreo două ore, așa că mergi să mănânci ceva la cantină, știi unde-i cantina, mergi la dreapta și iar la dreapta, și de-acolo afară la intrarea principală, acolo este și cooler cu apă…

Nu reușesc să prind toată informația, dar simt cum mă duce, și are grijă de mine, și îi pasă ca să fiu ok. Mă netezește pe mână și fuge, că mai are mulți ca mine. Cât stau în rând o mai prind cu ochiul – tot aduce oameni noi, le dă indicații, îi liniștește, și fuge.

Azi m-a întâlinit la ascensor. Mi-a zis “iubire” și m-a întrebat cum mă simt :) iar apoi m-a îmbrățișat strâns-strâns, și mi-a zis că totul va fi bine…

Am făcut a doua cură de chimioterapie azi și mi-e frică de noapte. Mi-e frică cum va reacționa corpul meu la o nouă doză. Doamne, ce frică mi-e…

#greobanîicancer

Text: Anonim

Foto: 
Photo: Nikhita Singhal/Unsplash

21/12/2018 by
Dragă redacție

De sărbători mă simt orfană

Statistica internațională, națională și de măhală, statistica operatorilor de telefonie mobilă și rutierelor ce livrează panetoane încoace și cravleankă încolo, cît și ratingu PornHub arată că de sărbători se intensifică toate bolile, dorurile, singurătățile și vînzările de alcool. 

Am 32, sunt single, am un job perfect, prieteni, și sărbători care vin cu veșnicele întrebări  ”decembriste” la fel de inoportune, ca update-urile la Windows:  „Ce faci de Crăciun? Ce faci de anul nou?”

Părinții mei sunt separați, și geografic și de bună voie, mama e în Italia, tata în treaba lui. Mai am o soră, dreaptă, drept în Belgia. În oraș nu am rude. La nord am 2-3 rude care se mai țin, ba își fracturează un picior, ba se termină balonul de gaz, ba o venit omătul și lemne nu au reușit să cumpere. Verișorul drag, care mai ținea rudele în hățuri, acum e în Cehia, nu de bună voie… așa sunt vremurile. A rămas fără lucru într-un orășel unde unicul om cu lucru permanent este poștărița. Restructurări și revizuire de buget, așa numește primarul această măgărie. 

Eu cu mine și cu motanul meu trăim singuri. Mama se roagă pentru sănătatea ”duamnei” de care are grijă, eu pentru cea a motanului, el a fost lîngă mine cînd eu nu eram. Să fi avut grai, scria bestseller. Simt că e deștept. Nu știu de ce s-o fi pricopsit cu mine pe capul lui. 

Cuvîntul ”familie” pentru mine nu mai are nici o conotație. Cină de Crăciun, împodobit de brad, sentimentul ăla cald și dulce că aparții cuiva, că ai rădăcini întregi, casă părintească, o masă plină de oameni dragi. Unde naibii sunt? Cum să nu ai anxietăți, de toate grămadă?

Am prieteni în casa cărora sunt mereu binevenită, dar nu este același sentiment. Mi-e dor să am o familie. De sărbători mă simt orfană. 

Nu fac nimic de anul nou! el și așa o sa vină.

Text: Olga

Foto: Markus Spiske /Unsplash

17/12/2018 by
Dragă redacție

Eu traiesc într-o bulă, și ca mine sunt mulți

Troleibusul mergea agale si tărăgănat, ducând cumva povara oamenilor din el. Parcă ar fi avut o înțelegere, ăștia doi. Afară ploaia cernea mărunt. Am intrat, instinctiv am privit in jur…

Că oamenii și mediul mă influențează, o știu demult. Deodată, ca un duș rece, o senzație de uimire mi-a tresarit în corp, mi-am vazut țara din „interior”. Nu că până acum nu aș fi știut-o, sau nu aș fi vazut-o, totuși, uneori, eu, sau noi, avem tendința să ne mințim. Să punem floricele, inimioare, astfel simțindu-ne noi mai bine: „De, nu mai este totul chiar atât de rău.”

Lumea văzută din troleibuz și lumea văzută din mașină, sunt două lumi paralele, care foarte rar se intersectează, sau poate niciodată.

Eu sunt o tipă alintată pe alocuri. Mi se trage probabil din copilărie, de pe timpurile când tata era cel care îndestula familia, și noi mereu aveam toate cele necesare și mai mult de atât. Tot timpul practic circul cu mașina, dar uneori iau și troleibuzul, mă impun să îl iau, pentru că imi pasă de mediu, pentru a da coroana jos, și pentru a aprecia mai mult ce am.

Lecțiile de recunoștință ajută. Azi a fost una din aceste zile, în care mergeam cu transportul public.

Cu troleul circulă câteva categorii de oameni: oamenii care nu își permit propria mașină, studenții, elevii, pensionarii și categoria de intelectuali din noua generație, care își permit multe, dar din principiu aleg modul de viața simplu. Eu fac parte din ultima categorie, periodic.

În troleibuz atât de bine se vede sărăcia și umilință acestui popor. Aceasta se poate citi după haine, dar și după fețe, după nivelul de cultură, vocabular, comportament. Fețe triste, obosite, sătule de viață, sau de greutatea ei. Pe fețele multor oameni se poate citi lupta continuă pentru existență. Și asta e atât de trist.

Eu traiesc într-o bulă, și ca mine sunt mulți. În bula mea oamenii merg cu mașini confortabile, sunt îmbrăcați bine, dau mii de lei pe o pereche de papuci, merg în localuri faine, nu numără bănuții pentru o cafea, sunt frumoși, cu vizite regulate la salonul de coafură și cosmetolog, sunt școliți în țară și în afara ei, merg la concerte, îi cunosc pe Wagner și Monet, și lista poate continua.

Eu, trăind în această bulă, tind să cred că toți trăiesc ca mine, chiar dacă știu, că undeva acolo, la un pas distanță, există o altă lume. O lume reală și majoritară în Moldova. O lume în care unii nu își permit măcar un prânz cald pe zi. Sărăcia asta se aruncă în ochi și, cel puțin pe mine, nu mă lasă indiferentă, mă afectează, și imi pun întrebarea: „La ce se gândesc cei care ne conduc? Ei cu troleibuzul merg? Măcar periodic?”

Păcat că lucrurile stau astfel, totuși, noi am avea cu ce…

PS: Creștem Moldova…

Text: Livia Danu

14/12/2018 by
Dragă redacție

El se întoarce la familia lui perfectă, iar eu – la a mea

Am citit azi textul „Mi-aș fi dorit să apari în baia mea”, m-au năvălit un val de emoții și dureri, o dorință de a îmbrățișa acea femeie sau poate de a o preîntâmpina de durerea care ar urma să și-o provoace… totodată înțeleg că oricît ași încerca să o protejez de acea durere, ea nu va înceta să își dorească acel bărbat.

Asemenea vise sunt și în familiile unde relația merge perfect… ai dragoste, ai sex, ai atenție… dar fiorii care mi-i dă el sunt de nedescris, nasul lui afundat în gîtul meu, parcă încercînd să ia cât mai mult miros din mine, corpul lui care tresare doar când mă ating de nasturii lui… înțeleg perfect că asta e pasiune și va muri în cel mai apropiat timp, la fel cum poate a murit și cea din casniciile noastre, dar Doamne, nu mă pot opri.

Imi imaginez cele mai urâte scenarii care se pot întâmpla, dacă ar afla partenerii noștri, doar ca să îmi potolesc dorința de a-l vedea, citesc toate comentariile denigratoare la adresa femeilor amante, ca să realizez că ceea ce fac e dezgustător, citesc cărți despre daunele adulterului,la fel, ca să mă facă să mă opresc… și e de ajuns doar trei cuvinte: „Missing you baby”, și toată munca mea se ascunde undeva adânc și capul meu se eliberează de gânduri, ca să tremur ca un nou născut în brațele lui, iar tot ce reușesc să spun în timpul când sunt cu el este că mi-a lipsit, iar la plecare – că îmi va lipsi.

El se întoarce la familia lui perfectă, iar eu – la a mea, ne vedem zilnic… el alături de ea, deșteaptă și frumoasă, eu -alături de el, iubitor și înțelept. Cel mai greu este că nu pot spune asta nimănui, dar uneori îmi doresc atât de mult să vorbesc cu cineva.

 

Text: Anonim

Foto: Marco Bianchetti/Unsplash

30/11/2018 by
Dragă redacție

Mi-aș fi dorit să apari în baia mea

Am intrat in baie. Am închis ușa după mine. Pereții erau plini de aburi. M-am dezbrăcat. Am ridicat hainele de la podea sa nu le ud. Am mai verificat încă o dată telefonul. Nimic. Niciun mesaj.

Mi-am privit sânii micșorați după alăptat. Micșorați, dar încă dornici de sărutări fierbinți și nebune. Mi-am privit tot corpul încă frumos după două nașteri. Pe fese și coapse au mai rămas urme de bronz.

M-am băgat în apa fierbinte, încet. M-am cufundat. Ca să nu aud gălăgia din casă, un copil care cerea locul meu în cadă, de după ușă, altul care îmi spunea că i-am promis că vom juca dame, soțul, drăngănind prin cratițe la bucătărie, am conectat iar robinetul și mi-am băgat urechile sub apă. Doar nasul, gura și ochii mi-au rămas la suprafață.

Sub apă, urechile mele auzeau doar răsunetul jetului și gândurile. Era cald și bine. Eram ușoară. Mă gândeam la tine. Priveam podul alb și îmi aminteam ochii tăi mari, adânci și mereu întrebători. Mi-am amintit mâinile tale calde, pe care le-am atins o singură dată, și degetele tale subțiri.

Mi-aș fi dorit să apari în baia mea, să te așezi lângă cadă, să mă ridic, și să te cuprind, așa udă și goală cum sunt. Să te strâng și să lipesc gâtul meu de gâtul tău. Ești un bărbat frumos…

Oare aș putea fi invinuită că incerc să evit să mă îndrăgostesc de un bărbat care s-a căsătorit mai puțin de un an în urmă, eu căsătorită fiind ? Uneori unele emoții sunt mai reale decât planificăm noi. Mai reale decât căsnicia mea de atâția ani, mai mult moartă decât vie…

Viața se întâmplă…

 

Text: Ileana

Foto: Ryan Moreno/Unsplash

29/11/2018 by
Dragă redacție

Eram o cină savuroasă, aveam prea multă dragoste de viață

Niciodată, ziceam eu cândva.

Niciodată nu o sa mă căsătoresc cu un bărbat agresiv, sunt sigură că am destulă înțelepciune și inteligență, experiență, să nu cad pradă unei relații abuzive, nesănătoase. Trecusem deja peste relații cât fericite, atât și mai puțin plăcute. Am învățat cum e când partenerul tău abuzează de forță fizică sau consumă excesiv alcool sau este infidel.

Am avut experiențe de comunicare cu oameni traumați psihic și femei necăjite. Am crezut că am văzut, auzit, citit, despre cele mai imposibile mizerii ce se pot întâmpla unor oameni buni. Informat, deci înarmat. Mai mult ca atât, Dumnezeu mi-a dat drept prieteni, oameni deosebiți, înzecit mai inteligenți, înțelepți, pur și simplu, FANTASTICI. Oameni la care știam că pot apela în caz de… Eram sigura că dispun de toate uneltele necesare de a nu deveni victima unei relații toxice.

De ce toxice? Pentru că în aceste relații monstrul poarta o mască și te otrăvește pe ascuns, își infiltrează toxinele încet, încet, puțin câte puțin, zi de zi. Până când, ca în filmele de groază, monstrul e mult mai aproape decât crezi tu și victima ești chiar tu, dar o vei afla mai târziu, în cel mai ultim posibil moment. Doar atunci când ești paralizat, cu ultimele rămășițe ale minții, cândva lucide, începi să conștientizezi că doar tu însuți poți fi propria salvare. Lumea ta niciodată nu va mai fi la fel.  De altfel, nici tu nu o sa mai fi vreodată la fel.

Nu mâncasem de 4 zile, era o agonie, credeam că înnebunesc.

Plânsul fiului mă trezește din dialogurile din cap.

– Stai un pic, ce oră e?

Doamne, e bine trecut de după-amiază și eu încă mai sunt în pijama, încă nu mă spălasem pe dinți, dar deja cred că făcusem mii de pași prin casă, haotic apucând ceva în mână… Automat puneam dozajul de lapte în sticluță, eu nu eram aici, eu eram la mine în cap, eu nu puteam înțelege de ce eu simt atâta stres, frică, disperare. De ce îmi vine să-mi iau lumea în cap, copilul în brațe și să dispar. Să fiu cât mai departe de locul în care mă aflu…

Aveam de toate, ca în acea postare care circula prin rețelele sociale, cu lista fericirii: dacă ai un acoperiș, dacă ai ce mânca, familie, toți sănătoși, bla bla bla, ești om fericit. O știm cu toții , da? Păi să știți că în această listă lipsește cel mai important punct: Emoțiile tale sunt sănătoase. Pentru că dacă emoțiile tale s-au îmbolnăvit, nimic nu mai are sens. Nu mai simți nici gustul mâncării, nici adăpostul, nici acoperișul deasupra capului.

Google, google, simptome, situații, stai! Ce test interesant… Te afli într-o relație toxică, ești supus manipulării emoționale… Fugi… Eu auzisem de manipulare, de NLP, despre tactici psihologice, fiind specialist cu diplomă în jurnalism și științe ale comunicării, auzisem multe despre cum poți manipula cu oamenii, opiniile, părerile lor. Însă acest fenomen pe care l-am descoperit era unul cu totul și cu totul aparte.

Manipularea emoțională, dar mai bine zis abuzul emoțional, este un monstru care treptat îți cioplește din personalitate, te trișează să crezi că lucrurile sunt firești, că se mai întâmplă neînțelegeri și pe la casele mari. Te face să crezi că mai ții mâna pe puls, când, de fapt, tu deja nu mai ești tu.

E deja un an de când știu că nu port nicio vină pentru ceea ce mi se întâmplă timp de 6 ani. Am fost mințită cu lumânări sub cerul înstelat, cu mii de trandafiri, cu dineuri romantice, cu afecțiune, grijă și, cum credeam eu – dragoste.

– Dacă mă iubești – ai încredere în mine. Așa mi-a spus…

Realitatea era, însă, cu totul și cu totul alta. Eram o cină savuroasă, aveam prea multă dragoste de viață, prea multă afecțiune, eram prea puternică, prea vivace. Aș vrea sa știți că ținta numărul unu sunt oamenii puternici și frumoși, oamenii de succes. Pentru că anume ei reprezintă dineul cel mai savuros pentru un abuzător, manipulator emoțional. Acest abuz psihic are drept scop să scurgă până la ultima picătură energia vitală din victimă, pentru a satisface apetitul unui alt om psihic dereglat, care supraviețuiește doar dat fiind faptul că se hrănește cu emoțiile altuia, mai sănătos, mai puternic, mai de succes. Virtutea acțiunilor monstrului este să domine asupra victimei, să o lipsească de tot ce o difinește ca personalitate – cariera, independența, prieteni, viață socială, de tot ce e mai drag.

… lumânări, tandafiri, Barry White…

Autostradă și tu în mașină care se mișcă cu 200km/h.  El strigă, orbit de propria nebunie, de un nou scenariu paranoid, născut de psihicul nesănătos.

Iar tu? Tu, pur și simplu, nu ai unde fugi… Vocea ta calmă, de nerecunoscut, ca o înregistrare audio.

– Oprește, te rog, mașina… Oprește. Te rog. Mașina…

Era a treia zi după înmormântarea lui tata… Crezi că am fugit? Am plecat? Nu… Pentru că eu nu mai eram eu. Nu mai eram eu și o să mai fie nevoie de mult timp, pentru a mă trezi, pentru a lipi înapoi tot ce mi-a a fost cioplit.

 

Text: Anonim

Foto: Hadis Safari/Unsplash

26/11/2018 by
Dragă redacție

Cand vad o femeie revoltata, curajoasa si luptatoare, eu ma bucur

Dintre toate tipurile de femei si barbati abuzatori, cei mai periculosi psihologic mi se par manipulatorii. Acum o sa ma concentrez pe barbati, ca am avut ocazia sa observ mai multi, chiar daca sunt si destule femei manipulatoare. Un fel de „serial killer” care reuseste sa se controleze si sa evite greselile pe care le-ar putea face o alta fiinta primitiva care nu isi poate tine sub control emotiile.

Femeile de langa barbatii manipulatori aparent sunt fericite. Ei nu ataca direct, cum o fac cei care nu se pot controla, dar o fac subtil si fara sa „lase urme”. Pentru ca da, cand o persoana iti arunca un ou in fata, dupa a treia, a patra oara, te va deranja si vei ataca la randul tau. Poate va dura un pic pana vei intelege, dar, dupa cum indemna Gandhi, „nu trebuie de tacut in fata unei nedreptati”, te vei revolta. Si chiar daca nu te vei revolta si vei decide sa ramii in tacere (putin probabil), macar vei fi constienta si nu vei avea pelita pe ochi.

Cu un manipulator insa, e mai greu ca femeia sa se trezeasca si sa se dezmeticeasca. Ei „fac” totul pentru binele ei, „sunt” cei mai buni, cei mai corecti. Uneori am impresia ca isi atribuie rolul unui sef de secta, care prin cuvinte incearca sa o manipuleze dupa bunul plac.

Femeia va ajunge sa ii adopte in total principiile, gandirea si va depinde mereu de aprecierile lui. Va evita sa il contrazica, ca sa nu il supere cumva si sa nu rupa armonia de care este dependenta. Devine dependenta de iubirea lui. Dar, intre timp, se pierde pe ea.

Nu stiu, poate e gresit, dar atunci cand vad o femeie revoltata, curajoasa si luptatoare, eu ma bucur, eu stiu sigur ca ea nu e manipulata.

Text: M.M.
Foto: Ashley Schulze/Unsplash

13/11/2018 by
Dragă redacție

Cristina. Medicul meu oncolog.

Stau pe holul Institutului de Oncologie din Iași de pe la 9 dimineața. Mă doare spatele și vreau la toaletă de îmi pare că plesnesc. Dar nu mă mișc nicăieri – mă tem să nu scap rândul. E trecut de ora 1, aștept cuminte. Doamna doctor ”primește” încă. Drept că are cabinetul ocupat de alt doctor, care are orele lui de primire, și ea… doctorița mea ”primește” în hol. Stau în pirostrie sprijinită de un peret să nu cad, și mă uit cum stă înconjurată de peste vreo 50 de pacienți, care stau toți în picioare, și ascultă cum consultă ea pacientul din fața ei. Acum nu mă ține rândul aici, acum sunt fascinată. O urmăresc hipnotizată printre picioarele oamenilor, să văd cum lucrează.

Doctorița este o brunetă cu forme moi și gingașe, extraordinar de frumoasă. Are pielea ceea finuță, albă, care foarte tare vrei s-o atingi. Putea fi vreun jurist, sau contabil, dar a ales să fie medic. Își privește pacienta din fața ei. O doamnă trecută de toate vârstele, galbenă ca ceara. Am văzut când a venit, singură, în două cârje. O întreabă cum se simte după ce ia pastilele, o netezește pe mână. O ascultă cu răbdare. Sună cuiva și întreabă dacă colegul poate să facă o consultație pentru o doamnă, după care își trimite pacienta să reușească să facă consultația azi, că e venit tocmai de la Vaslui și să reușească să ia autobusul înapoi.

Strigă alt pacient. Apoi altul. Și la toți le acordă atenție, grijă, îi ascultă și le dă sfaturi, prescrie, eliberează adeverințe, referă către alți profesioniști. Fiecărui îi acordă timp. Timp. Timpul e de aur la oncologie. Orele ei de primire s-au terminat demult, pe ușă scrie că primește lunea de la 9.00 la 10.00. Dar ea oricum îi ia pe toți.

– Șșșșș! Nu vedeți că doamna doctor încearcă să lucreze aici?! Vorbiți mai încet!

Data trecută mi s-a părut că pe mine mă prioritizează cumva, că poate-s tânără (așa zic oamenii, eu personal mă apropii serios de-un patruzeci și am impresia că timpul mai și accelerează) și îi este milă de mine, și poate de asta o fi vorbind cu mine cu atâta dragoste și atâta timp. Acum văd cum lucrează și se dedică fiecărui pacient, indiferent de vârstă, diagnostic, de felul cum arată sau e îmbrăcat.

Unii pacienți sunt mai agitați, fiecare când vine pentru prima oară crede că are cea mai mare problemă, și nu dă greș. Da chiar sincer, neapărat crezi că așa durere ca tine nu mai are nimeni, și nimeni nu poate înțelege prin ce treci. Numai că la Institut nimeni nu vine să-și cumpere chiloți cu gherghef, așa că repede înțelegi că la toți li-i greu. Și începi să-i respecți pe ceilalți. Dar știți, rândurile, durerea fizică, durerea din suflet, oboseala… la un moment dat oamenii cedează nițel din omenie și parcă se fac mai agresivi, mai exigenți.

– Ah, doamnă! De ce nu ați intrat mai devreme? Erați unica cu programare pe azi și era la 10!

– Dar nu puteam trece în fața lor, lor le era mai greu…

– Ei, și acum? Cum să facem să reușiți la asigurări și încă să ajungeți la Chișinău? (sună cuiva, vorbește, spune o glumă, roagă să mă primească și să-mi pună parafa cît mai urgent, ”că sărmana de ea a stat sub perete jumătate de zi, hai te rog!”)

– …

– …

– Dumneavoastră luați calmante?

– Poftim?

– Zic, dumneavoastră luați niște medicamente pentru a fi atît de calmă? De unde luați răbdarea?

– Ei… nu o iau de nicăieri. O pierd acasă, când ajung acolo și mă decompensez pe copii. Nu merită ei asta, dar sunt cei apropiați care mă înțeleg oricum. Aici… aici nu ai cum altfel.

– Eu vin din altă țară. Eu v-am urmărit azi. Atâta dragoste de oameni demult nu am văzut…

– (zâmbește) fugiți! Mergeți să puneți parafa, după asta la CNAS, poate vă primesc azi, chiar dacă e trecut de program.

Cristina o cheamă, și eu cred că e una din îngerii mei păzitori care mi i-a trimis Bojica acum. Se pare că mi-a trimis un puciok de îngeri, altfel singură nu aș face față. M-au primit la asigurări, chiar dacă era cu vreo două ore peste program deja. Am reușit să fac totul ce mi-am pus în gând.

Tot drumul spre casă, mă gândeam la doamna asta cu mâinile gingașe și ochii care tratează. Cu dragostea asta necondiționată pentru oameni, care o dă în fiecare zi (și știu ce zic, am mai stat în rând la ea).

Ce bine că e toamnă, cu ploile mele iubite și culorile preferate.

#greobanîicancer

 

Text: Anonim

Foto: Bernd Schulz/Unsplash

31/10/2018 by
Dragă redacție

Și te ridici, ștergi lacrimile și înțelegi…

Mergi la OSC și la altar cu gîndul că vei trăi o viață lungă împreună și veți muri într-o zi și au să vă îngroape într-un sicriu. Și te trezești într-o zi cu cerul peste cap, cînd el pleacă la alta. E curaj să trăiești mai departe, și găsești sens în viață.

 

Ești sigură că vei fi cea mai bună mamă din lume și peste mai mult de zece ani de tratamente îmbli stearpă ca deșertul Gobi și cauți sens să zîmbești și găsești sensul în giugiulitul copiilor prietenilor. E curaj să mai vrei copii chiar dacă te apropii de 40 de ani și parcă ceasul biologic s-a transformat în clopotniță ori toacă.

 

Faci reparație acasă și vopsești toți pereții albi, pentru ca atunci cînd totuși vor apărea copiii, să poată desena oriunde vor ei și tot ce vor ei iar peste cîțiva ani medicul îți spune că ai cancer de col uterin și e recomandată histerectomia totală. Iar tu ai curaj să cauți medici care totuși mai păstrează funcția reproductivă. Și nu știi dacă mai ai curaj să speri dar totuși cauți medici. Și dai la search ”adopție în Moldova”.

 

Plîngi, urli, bagi curajul în cur. Și simți că ești cea mai norocoasă din lume, că ai susținere, oameni care te iubesc. Și vine lîngă tine omul care de mii de ori a dovedit că este omul perfect. Și îți spune că totul este o h*nea, și că vom avea copii frumoși. Ai noștri sau adoptivi. Pereții îi lăsăm albi, pentru că trebuie desenați.

 

Și te ridici, ștergi lacrimile și înțelegi… cu uter sau fără, oricum sunt necesară măcar unui copil pe lumea asta. Curaj am periodic, noroc de oameni am permanent.

 

greobanîi cancer.

 

Text: Anonim

10/09/2018 by
Dragă redacție

Nu ai nimic din ceea ce imi doresc de la un barbat

Ai fost ca heroina pentru mine. Nu ai nimic din ceea ce imi doresc de la un barbat. Nu ai nimic, nici fizic, nici caracter, nici carierara, nici viitor. Si totusi te-am incercat, exact asa cum incearca lumea drogurile, si m-ai facut dependenta de tine. Ti-am fost psiholog si prieten  „de pahar” luni de zile. Am baut atata Saint-Emilion incat am inceput sa ma pricep la vin. Mi-ai povestit despre toate fostele tale, toate problemele tale, toate visele tale. Nu m-ai intrebat niciodata de ale mele, dar se pare ca nici nu aveam nevoie. M-ai facut sa vreau sa te salvez, sa iti dau tot ceea ce nu ai putut avea cu toate celelalte. M-ai facut sa vreau sa imi sacrific viitorul pentru a iti demonstra ca nu suntem toate la fel. Ca eu nu te-as lasa daca ai mai avea un accident de motocicleta, cu toate ca ai facut acel accident pentru ca te grabeai la ea, era ziua ei, si tu nu ii luasei flori. Ca mie mi-ar pasa de ce vrei tu, si nu ti-as lua ciorapi de ziua ta, ci doua bilete in Maroc.

Mi-ai spus totul de la inceput, iar eu vreau sa cred ca nu a fost pur si simplu proasta pentru ca te-am crezut. Vreau sa cred ca am invatat ambii ceva din povestea asta.

Atunci cand ai plecat prima data la ea, fiind intr-o relatie cu mine, a fost ca o supradoza. Am crezut ca o sa mor si totusi nu m-am lasat de tine. A doua oara a venit ea la tine, dar nu m-a distrus asta, ci atitudinea ta fata de mine. Atunci am facut a doua supradoza, atunci am stiut ca a treia oara nu o sa supravietuiesc, asa ca am plecat. Mi-au trebuit 8 luni ca sa inteleg ca ceea ce mi-ai spus in prima seara era adevarat. Ca tu nu imi puteai oferi mai mult decat sex. Nu te invinuiesc, esti barbat, ai reactionat ca atare. Unica vinovata sunt eu, pentru ca am crezut ca te pot salva, doar ca tu nu vooiai sa fii salvat, tu vrei sa fii o Drama Queen, sa iti plangi de mila si sa faci baie in noroiul in care te afli.

Eu vreau sa trec peste tine si am nevoie sa iti spun adio. Am cautat mult timp aprobarea ta, am vrut sa stii ce fac, unde imi petrec vacanta, cum m-am tuns si ce job mi-am gasit. Azi am decis ca mi-e de ajuns, am obosit si e timpul sa merg mai departe.

Stiu ca citesti, S., e ora 2:00 noaptea si tu nu poti dormi. Stiu ce bei, ce muzica asculti si pe ce site-uri iti omori timpul. Acum inteleg de ce aveai nevoie de mine. Pentru ca esti singur. Pentru ca sufletul tau pereche este in pat cu sotul ei, pe un alt continent, iar tu esti singur…

 

Text: Anonim

31/08/2018 by