Browsing Category

Maraton

Maraton

Eu vreau și pot în fiecare zi să mă depășesc și să trec peste fricile mele

Despre curajul de care eu dau dovadă zilnic, oamenii din anturajul meu nici nu bănuiesc. Sunt introvert, cei din jur ma considera ultrasociabila. Numai eu știu cât efort și curaj îmi trebuie ca să vorbesc unui om (mai ales străin), atât de mult că uneori mă pot rătăci decât sa întreb pe cineva drumul corect. Chiar și acest text a fost scris printre mii de îndoieli, deși realizez că e doar un text. Dar eu sunt curajoasă, eu vreau și pot în fiecare zi să mă depășesc și să trec peste fricile mele.

Text: Ina

Maraton

Fiecare zi aduce cu ea si o necesitate de curaj din partea noastra

Am decis să-ți scriu ceea ce a insemnat pentru mine CURAJ, chiar daca ar fi sa fiu sincera, mereu am atribuit acestui termen semnificatia de „act de eroism”.

Da, pentru mine a avea curaj inseamna a face ceva extraordinar, fabulos, ceva ce rar de tot se intimpla. Dar iata ca textul tau, m-a pus pe ginduri si mi-a dat de inteles ca fiecare zi aduce cu ea si o necesitate de curaj din partea noastra.

Curajul ordinar pentru mine s-a manifestat prin ceea ca la 19 ani am decis sa merg singura intr-o tara straina la munca. Da, acesta a fost un act de curaj, tinind cont de faptul ca nivelul meu de engleza era sub cel incepator. „Ei, unde m-am pornit?” ma intreb acum. Ce a urmat, pur si simplu nu vreau sa-mi amintesc, am avut noroc ca am intilnit oameni buni care m-au ajutat enorm.

Un alt act de curaj a fost nasterea unui copil, stiind ca nu voi avea ajutor de la nimeni, in afara de sot. Iata pentru multe femei acest lucru e ceva normal, dar pentru mine, la cit de greu mi-a fost, s-a dovedit a fi curaj.

Ceea ce am facut recent, si pe multi i-a uimit, e ca am plecat cu copilul de 1 an si 6 luni in strainatate pentru jumatate de an. Pentru mine acest lucru inca e ceva Ok, dar cine stie, poate peste citiva ani si acest lucru il voi lua drept manifest de curaj.

A, si inca ceva, unde sunt acum, marea majoritate a femeilor se casatoresc dupa 30 de ani, copiii ii planifica peste citiva ani. Mare le este mirarea si ma considera mare eroina pt ca la 26 de ani sunt casatorita si copil deja am, dar eu tare mindra ma mai simt.

Text: Cornelia

Maraton

Maratonul #curajordinar

Demult n-am avut maratoane pe blog.

Interviul cu Maia m-a inspirat să dau startul unui maraton despre curaj.

Și deoarece curajul presupune multe lucruri, uneori cele mai mici, pentru care a trebuit să depunem anumit efort și să trecem peste niște blocaje interioare ca să le putem face, am decis să începem cu ele. Cu poveștile despre curajul – cum îl numesc eu – ordinar.

De exemplu, curajul de a merge la birou cu buze roșii sau albastre (cunosc câteva curajoase cu buzele albastre), curajul de a tunde foarte scurt părul, curajul de a merge singură în vacanță, curajul de a face un video și a-l posta online. Și câte și mai câte…

Pentru primele 10 autoare am un mic cadou – câte un ruj de la #avon.

Curaj!

NB: Textele le puteți trimite pe diana.guja@gmail.com

Maraton

Curajul pentru o simpla călătorie a fost recuperarea libertății mele

Eu m-am măritat ca majoritatea din noi, din frica de a fi singură și necesitatea ca „copilul să se nască în familie”.

Odată cu măritatul, s-a întâmplat cumva să renunț la mine, încetul cu încetul, bucățică cu bucățică.

Pe la 30 ani , după al doilea copil, mă apucase o depresie serioasă. O depresie care m-a dus la fund și, odată cu aceasta, am început să mă ridic înapoi spre lumină și să mă descopăr pe mine. Altfel nu se putea. Asta a fost începutul căii mele spre tămăduire.

Când i-am spus soțului că merg la Paris, prima replică a fost: „Singură?!”

„Da, singură.”

Din acel moment a început concertul la propriu. Replici din partea familiei, gen: „Tu la sigur ai amant”, până la „Tu nicăieri nu pleci fără mine”. Dar eu am simțit că vreau să merg până la capăt de data asta.

A fost un mare pas de curaj și unul mic spre libertatea mea. După aceasta prima călătorie cu scandal, a venit a doua, pe urmă a treia. Aceste călătorii au început să mă schimbe și să-mi schimbe viață. Curajul pentru o simpla călătorie a fost recuperarea libertății mele de a face ce vreau și când vreau. Inclusiv, de a călători singură.

 

Text: Ileana

Maraton

Vrei să demonstrezi că ești cel mai bun? Bun venit în club!

  1. Dacă ar fi să aleg între o relație amoroasă sau un serviciu interesant, cu siguranță voi alege ultima variantă. De ce? Pentru că munca este acea resursă care mă hrănește, la propriu. Un soț sau un amant bogat, părinți înstăriți sau unchiul și tanti din Noua Zeelandă, chiar dacă îți vor jura iubire veșnică, într-un moment pot pur și simplu să moară. Fără a te anunța din timp și fără a te include în testament. Și atunci te trezești cu un stomac plin de fluturi de la toată dragostea cărei te-ai dedicat sută la sută, un stomac plin, dar gol… absolut gol. Îmi plac fluturii, dar îmi place și bucata de pâine, iar dacă pe pâine mai ung și un strat de unt cu icre roșii, sunt un om fericit. În plus, munca îmi aduce acea imensă satisfacție – de altfel ca intensitate comparabilă cu un orgasm – de la sentimentul că: ”Am făcut-o și pe asta!”. Cu alte cuvinte, munca îmi hrănește nu numai stomacul, ci și propriul ”Eu”. Personal, îmi ador meseria, mi-am urmat vocația și am mulțumit soartei ori de câte ori am reușit să-mi lărgesc orizonturile. Și ca să închei cu prima chestiune din agendă, voi spune că lucrul mereu poate lecui o inimă spartă, dar o inimă plină de fluturi nu va sătura un stomac gol.

 

  1. Dacă e să aleg între serviciu și mine, răspunsul este evident. Nici un salariu, nici un prestigiu și nici un fel de extra bonusuri nu mă vor motiva să rămân la un serviciu care îmi consumă cea mai de preț resursă pe care o poate avea omul – timpul. O resursă, cu regret, epuizabilă și ireversibilă. În momentul în care nu-mi rămâne timp pentru mine însămi, pentru propriile reflecții, dorințe și necesități, e timpul să-mi schimb serviciul. Nu de alta, dar pentru patroni nu există oameni de înlocuit, iar pe mine pentru mine nu mă înlocuiește nimeni.

 

  1. ”Eu să ard? Niciodată!”, deseori am auzit această replică și deseori am spus-o singură. Haideți să vă dezvălui un secret: caii extenuați sunt uciși. Cu alte cuvinte, oricât de puternic ar fi motorul, dacă mașina nu are benzină, va ceda și nu contează cât de mult apăsați pe accelerator. Nu vă ajută nici psihologul, nici neurologul și nici drogul.

 

Care sunt semnele că vă ardeți? Vă răspunde omul care a trecut prin asta de câteva ori (și care în ruptul capului nu vrea să repete experiența):

 

  • Începeți a tresări la fiecare notificare pe Facebook sau apel la telefon.
  • Vă irită orice e-mail.
  • Prima reacție la sarcinile primite este că toți șefii sunt idioți.
  • Colegii de birou sunt mai mult decât anoști.
  • ”Cine naiba a venit cu propunerea asta?”, vă revoltați la ședințe.
  • ”Of, Doamne, iar la lucru…” – cu acest gând sumbru vă treziți și cu el adormiți.
  • ”Da duceți-vă toți la mama dracului” – asta e fraza care vă stă pe limbă de ceva timp sau pe care o scrieți (in)discret, luni dimineața pe pagina de profil.

 

Și lista poate continua. Credeți că de vină sunt angajatorii? Ha! Vreți o întrebare din seria: ”avocatul diavolului”? Vedeți punctul 4.

 

  1. A demonstra că sunt cel mai bun sau pur și simplu a fi bun? Nu e nevoie să-mi răspundeți. Citiți cele ce urmează.
  • ”Stai că acuș îți arăt eu who is who. Acuș îți vin de hac”.
  • ”Știu precis că imposibilul este posibil”.
  • ”Numai să nu se gândească că nu pot. Eu toate celea pot”.
  • ”Eu vreau și asta, și asta, și asta, și asta, și asta, și…asta să fac”.
  • ”Ce? Eu să nu știu?”
  • ”Care pauză de masă? Care somn?”
  • ”N-am timp de prostiile astea. Am dead-line-uri de îndeplinit.”
  • ”Febră? Durere? Va trece și singură”.
  • ”Of, Doamne, de ce să mă apuc?”

 

V-ați regăsit măcar într-un singur punct? Da? Atunci, bun venit în clubul becurilor arse. Bunica, femeie foarte înțeleaptă, toată viața m-a învățat: ”Nu demonstra nimănui că ești cea mai bună. Fii bună. În tot ce faci: la timpul tău și la posibilitățile tale. Oamenii nu-s proști. Vor decide singuri ce și cum”.

 

  1. Și pe final momentul adevărului: rușii au o vorbă, destul de buruienoasă, pe care îmi voi permite îndrăzneala s-o traduc mot a mot: ”Dacă lucrul vă încurcă să vă futeți, atunci e timpul să lăsați lucrul”. Versiunea mea e inversă: ”Dacă futaiul vă încurcă să lucrați, nu încetați să lucrați. Lucrați ca să aveți ce fute, nu să fiți futut, în primul rând de voi înșivă”.

P. S. Și totuși nu mă pot abține de la un mesaj special pentru mai marii – pop-corn(m)-ul ars nu e nici gustos, nici sănătos. Punct.

 

Text: tanti Nastea

Foto: Sebastian Abbruzzese

Maraton

Nu-i mare lucru că eu mi-am dorit întotdeauna să salvez lumea

– Trăim într-o societate de eroi, avem nevoie de eroi, de istorii de succes, de business-uri de milioane, de activiști care ies din piele pentru Cauza Nobilă.

Mă rog, asta ar fi un rezumat al sutelor de discuții citite și auzite pe interneturi, pe la TV, în transportul public, pe la sindrofii alcoolizate. Ideea eroului perfect plutește deasupra noastră.

Nu-i mare lucru că eu mi-am dorit întotdeauna să salvez lumea, după asemenea discursuri inspiratoare. Și-mi alegeam joburi ”salvatoare”. Surprinzător sau nu, aceste joburi erau destul de bine plătite. Primul dintre ele cerea de la mine lucru de birou, organizarea activității organizației și participarea la tot felul de adunări ale organizației. Cauza era nobilă. Nobilă, însă disperată. Și după doi ani, am început să visez căsuțe în mijloc de pădure. Așa că după sfârșitul unui proiect, cînd am primit o propunere similară de job într-o organizație din același domeniu am zis  – nu, mă iertați, dar vreau să fiu departe de voi. Și nu m-am întors.

Peste vreun an mi-am găsit alt job salvator. Într-o organizație din alt domeniu. Aici totul era perfect: echipa și lucrul, și faptul că puteam să cutreier țara în lung și lat, și faptul că în fiecare sat întâlneam oameni noi și comunicam cu ei. Și salariul era extrem de bun pentru mine.

Și au trecut 3 ani, și m-am întors la starea mea de dinainte: îmi era fizic și moral imposibil să continui. Eram perfect conștientă că jobul este unul ca oricare altul, dar eu mă simțeam stoarsă de toate puterile. Și iarăși m-am bucurat enorm că proiectul s-a sfârșit.

Acum mă gîndesc. Sunt eu de vină? Incapabilă să am un job de lungă durată? Sunt leneșă? Depresivă? Indiferentă? Pentru că eu continui să cred aceste două organizații sunt foarte bune în ceea ce fac. Și-mi plac oamenii care lucrează acolo. Și mai simt și un soi de invidie că ei pot să realizeze ceea ce pe mine m-a consumat. Și nu înțeleg de ce salariul bun, ceea ce în Moldova este destul de rar, nu mă motivează să continui.

Nu sunt sigură că asta e burnout. Dar ce știu este că încă n-am găsit ocupația care m-ar ține pe plută mai mult de 2-3 ani.

 

Text: Anonim

Foto: Oliver Thomas Klein

 

Maraton

#loculmeu e doar al meu și nu-l mai dau nimănui

Soarele sparge cerul. E un asfințit sângeros. Vântul suflă iarba proaspăt călcată, peste care au mers tălpile mele. Iarba e de un verde crud.

E primăvară târziu și încă nu e prea cald. Pas cu pas mă mișc printre florile care abia și-au deschis petalele și și-au eliberat parfumul.

E liniște, e multă liniște aici. Rochia albă de bumbac atinge gâzele din iarbă. Simt multă libertate. Aici nu există frică, luptă și simț al vinovăției. E spațiu, e atât de mult spațiu și e totul numai al meu, pentru că e locul meu.

e locul meu unde nu port machiaj,

e locul meu unde alerg,

e locul meu unde-mi permit să fiu tristă și veselă,

e locul meu unde iubesc și sunt iubită

e locul meu unde sunt multe cărți – cărți citite sau doar răsfoite.

laura

Locul meu e în mine. Și știu cum e aici, doar că de prea multe ori fug din acest loc, îl neg că există, îl huiduiesc și spun că nu este al meu.

Uneori vreau să nu am un loc. Dar să fiu acel loc. Spațiul, timpul să se încorporeze în mine, iar fiecare colțișor să fie bine și frumos aranjat, să nu mă mai întreb și să nu mai răspund, pur și simplu SĂ FIU.

Atunci, oriunde m-aș afla, aș ști, acesta e #loculmeu, cu bune și rele e doar al meu și nu-l mai împart cu nimeni.

 

Text: Laura G.

Maraton

#loculmeu e acolo unde am sufletul liber!

Locul meu e oriunde unde pot avea un minut de singurătate.

Iubesc oamenii, dar sufletul meu e cu adevărat liber atunci când stau în liniște, fata in fata cu gândurile mele. Și nu contează unde, in camera mea, pe holurile spitalelor unde facem ore sau într-un parc proaspăt înverzit, contează să fiu singura!

Apoi revin, cu gandurile aranjate și sufletul odihnit și pregătit pentru a comunica cu cei din jur. Atâta timp cât îmi pot permite un minut pentru suflet, eu am un loc, un #loculmeu.

 

Text: Ina A.

Maraton

#loculmeu e acolo unde vreau eu să fie, și nu unde alții ar dori

Locul meu e la liceu la Chișinău, ziceam eu, părinții au zis că e în sat la școala medie…

Locul meu e la pedagogie limbi străine, ziceam eu, fratele a zis că la economie management…

Locul meu e la țară, ziceam eu în iunie după absolvire, dorind o vacanță, tata a zis că e la lucru, ia și lucrează…

Locul meu e la recepție, zicea șeful, eu alergam prin oficiu…

Locul meu e în politică, zicea IvanIvanci, eu ziceam, rîzînd da da în tabele excel și mape…

Locul meu e la bucătărie, zicea un pretendent sarcastic, eu ziceam ferm ba nu…

Locul meu e la sală la sport, zicea Catea, eu ziceam da pentru ce, că nu-s grasă…

Locul meu e la lucru după program, zicea fiul șefului, eu oftam și mă certam…

Locul meu e în inima cuiva, pe care odată ce l-am întîlnit, toate aceste locuri nu au mai avut un rost, sau poate au avut…

Locul meu e în brațele lui… departe de cei care îmi spuneau unde mi-i locul..

P.S. Locul meu e acolo unde vreau eu să fie, și nu unde alții ar dori!

 

Text: Ludmila B.

Maraton

#loculmeu si al copiilor mei e linga sotul meu

Locul meu si al copiilor mei e linga sotul meu… care a fost fortat sa plece de linga noi, pentru a se asigura ca ne poate oferi un viitor… pentru a ne oferi un trai mai bun… pentru a ne ajuta sa traim nu doar supravetuim…

Tara asta l-a alungat, a fost impus sa plece acum citeva zile… de cind e plecat lacrimile copilului meu se cintaresc in kg… inima ne este frinta si dorul enorm….

17410403_10154410866027944_856004417_n

#loculmeu e in familie… o familie completa… o familie fericita… o familie ce traieste!

Text: Olga