Browsing Category

Maraton

Maraton

Mama, la vârsta mea, sau despre libertăți și alegeri

Pentru mine, acest maraton este despre alegeri.

Eu am 28 de ani și pot să fac orice îmi doresc. Sunt stăpâna alegerilor mele. Am o fetiță și am ales să stau cu ea acasă. Pot să revin la serviciu în orice zi, sau pot să-mi continui proiectele mele, lucrând de acasă, aleg cum îmi place.

Mama la ai săi 28 nu prea avea de ales, s-a întors la muncă, lăsându-l pe fratele meu de 1 an în grija bunicăi. Mama lucra croitoreasă și tata era șofer, aveau nevoie de ambele salarii ca să poată plăti chiria.

Dar alegerile încep mult mai devreme.

Eu la 7 ani aveam de ales între a frecventa ore de dans, sport, teatru sau pictură (le-am ales pe toate, pe rând). Mama la 7 ani mergea cu vaca la păscut, chiar dacă îi plăcea la școală. Bunelul era convins că o fată are mai multă nevoie să știe cum să îngrijească de gospodărie, decât să învețe.

Mai târziu, la 18 ani, când alegeam la ce facultate să-mi continui studiile, mama mi-a povestit despre altă alegere a sa. Avea 16 ani când trebuia să aleagă între a merge la învățat îmbrăcată în “cufaică”, și a rămâne în sat, să îngrijească de gospodărie și frații mai mici, dar cu palton nou. Bani ajungeau fie pentru studii, fie pentru palton. Și mama a ales paltonul, pentru că nu era pregătită pentru astfel de alegeri, dar și pentru că paltonul era unul foarte frumos.

La 25 de ani am ales să-mi tund părul scurt, pentru că e treaba mea cu părul și corpul meu. Iar mama la 25 a primit câteva palme după ceafă pentru că și-a făcut o coafură prea extravagantă (bucle și coc franțuzesc). Nu mai zic de reacția bunelului, când a văzut-o pe mama în pantaloni.

Totuși mama a luat și decizii rebele pe atunci, s-a căsătorit mai târziu, dar cu bărbatul pe care l-a iubit. Și-a educat copiii cu blândețe și fără pedepse. A născut o fată la 46 de ani (pe mine). Și cel mai important, a făcut tot ce i-a stat în puteri ca să am eu mult mai multe libertăți și alegeri decât le-a avut ea. Cred că e cel mai important testament transmis nouă de către femeile dinaintea noastră. Și cel mai important lucru pe care pot să-l transmit fetei mele, să fac tot posibilul ca să lărgesc lista ei de libertăți și alegeri.

Text: Lilia

Maraton

Mama, la vârsta mea: Nu îi puteam ușura prea mult poverile de femeie de la țară

Mama mea și-a trăit viața de femeie de la țară cu păsări, grădină, servici, gătit, curățenie, spălat.

Uneori îmi amintesc că îmi spunea că o dor picioarele, că nu mai poate și merge să se odihnească puțin . Era foarte harnică. Îmi era milă de ea. Mă bucuram în sufletul meu că își ia acea pauză, pentru a-și odihni picioarele.

O ajutam mereu cu ce puteam, dar nu îi puteam ușura prea mult poverile de femeie de la țară. Multe le avea pe cap.

Țin minte că îi erau supravegheate de tata toate discuțiile pe la gard cu vecinele sau vizita până la cumnata ei după borș acru. Atunci regretam în sinea mea, dar cu mintea mea de copil verde nu puteam face mare lucru. Doar intuiam că e o nedreptate. Acum aș fi apărat-o cu înverșunare. Nu că tata ar fi fost un om rău, dar așa era regula: femeia sub stăpânirea bărbatului!

Mama avea și ea visele ei, dar erau vise de mamă: să își vadă fetele fericite pe la casele lor, să îi vină nepoții în vizită. Fetele, cele două surori ale mele și le-a ținut pe aproape, și-au făcut „cuiburile”, cum le zicea mama, în vecinatate. Au bucurat-o și cu gineri de laudă. Cred că asta a făcut-o pe mama să fie împlinită.

Avea mașină de cusut. Ce mândră era când cosea câte o rochie din atlas! În casă totul era cusut de mama: fețe de masă, perdele, fețe de pernă. Tare îmi era dragă mașina ei de cusut. Mama parcă îmbrățișa o meserie importantă caând se așeza la ea. Devenea parcă alticineva. Când mai crescusem, mama nu mai cosea. Nu mai avea timp, dorință sau puteri…

Acum mama nu mai este. A rămas mașina ei de cusut. Și o păstrez cu sfințenie.

Text: Natalia

Maraton

Mama, la vârsta mea: La 25 de ani, mama mă năștea pe mine

La 25 de ani, mama mă năștea pe mine. Un copil conceput întâmplător, cu un bărbat pe care nu-l iubea și cu care n-o va mai lega nimic, niciodată, decât o întâlnire pe o bancă din scuarul Catedralei, când copilul ei avea nouă ani.

La 25 de ani, mama se certa cu tatăl ei, care nu-și voia fata nemăritată și cu un copil. Fata la care ținea cel mai mult, prima lui odraslă, în care a pus mai multe speranțe decât în ceilalți, wunderkind-ul familiei. Peste ani, acest rol avea să-mi fie pus în cârcă mie, fără drept de apel.

La 25 de ani, mama mea născuse un copil plăpând, de 2,5 kilograme. Un copil pe care ea, mama ei și chiar tatăl ei l-au iubit mai mult decât și-au închipuit.

La 25 de ani, mama mea a renunțat la visul de a trăi în oraș, de a-și face o carieră, de a cunoaște un bărbat cu care s-o ia încet, și apoi să se mărite și să-i facă copii, dar a renunțat atât de tacit, atât de mândru, încât numai intuiția îmi spune că a făcut un sacrificiu. Pentru că niciodată nu s-a comportat de parcă mi-a făcut o favoare sau am lipsit-o de ceva prin nașterea mea.

La 25 de ani, eu am înțeles-o pe mama mea. Am acceptat-o, am redescoperit-o, am intuit-o. Și i-am dat voie să fie parte din mine.

Text: Anonim

Maraton

Mama, la vârsta mea: Da’ tu știi cum sunt eu

Despre medicul care de fapt voia să fie mamă pentru toți. 

Chiar azi, un pic mai devreme, vorbeam cu mama despre niște idei care mă bântuie. Convorbirile noastre de 2 ani sunt pe chat-ul nostru-Păsări călătoare. Ambele ne-am luat zborul, spre cuiburi diferite.

Începusem să îi povestesc despre nuștiu-urile mele, îndoielile și dezorientarea ce mă cuprinde în ultima perioadă, o perioadă în care drumul pe care am mers până acum se ramifică și eu IAR trebuie să decid încotro să o apuc. 

– Mama, da’ tu mă știi, eu oricum niciodată nu o să pot face ceva, de care eu nu sunt total absorbită și îndrăgostită. De asta sunt sigură. Da’ tu  mai știi că eu îs și tare nehotărâtă. Și aici apare dilema… Ce? Ce sa fac eu mai departe? Iată spune-mi. Eu deja am obosit să mă gândesc.

– Ei, Nuța (așa mă dezmiardă ea), pe vremea mea, nu era așa. Noi nu eram așa avansate. Voi acum știti tare multe, cine sunteți, ce vă place sau ce nu vă place. Puteți alege să faceți orice, sunteți mai libere. Da’ eu, eu una știam, că trebuia să muncesc, ca să mă pot întreține și să-mi mai rămână ceva și pentru mama, să o ajut. Nu ne mai gândeam noi la pasiuni și tot felul de plăceri. Așa era realitatea.

– Și totuși, trebuie să fi avut tu niște visuri.

– Știi, îmi doream să ajung medic la Chișinău, să vindec oameni, să nu  sufere.

– Of, iar tu, eroina! (zâmbesc)

(Râde) – Da’ tu știi cum sunt eu!

– Știu, știu…

Medic mama n-a ajuns, pentru că, timp prea puțin, bani prea puțini. În schimb, după absolvirea colegiului de medicină, dorința care stătea în spatele profesiei de medic i s-a îndeplinit. În loc de bisturiu este dragostea necondiționată, oferită mamei ei și ulterior nouă, familiei ei, iar în loc de medicamente, mâinile ei, care atunci când te ating îți iau durerea, iar când te îmbrățișează – te tratează definitiv.

Și mama acum se bucură și mă susține în toate ideile mele, ieșite din tipar și din așa trebuie, ea știe, la mine, cu așa trebuie nu merge, deloc.

Text: Michelle

Maraton

Curajul e un soi de fericire care o simți după

Buna ziua drag blog! Nu mă pot abține să nu împărtășesc cu voi istoria mea de #curajordinar.

Curajul ordinar pentru mine reprezintă libertatea de a lua decizii corecte, în condițiile în care sunt o balanță indecisă. Uneori e mai comod să hotărască altcineva pentru mine, scapi de greutatea deciziei dar primești greul acceptării. Recent pentru mine și fiica mea au vrut să decidă rudele. Construim casă. În ogradă e șantier în toată legea.

Glasurile din jur (binevoitoare de altfel) îmi recomandau, mă convingeau ca mai bine ne va fi în Moldova la bunica, nu e locul unui copil de un an la șantier, plus mie să îmi fie mai ușor. Soțul din grija față de mine mi-a propus o vacanță în Elveția la fini, să mă odihnesc ca la șantier e gălăgie și mult de lucru.

I-am ascultat pe toți și le-am spus, ca ce propun ei e bine, dar nu e ceea ce eu îmi doresc. Eu nu caut căi ușoare. Eu vreau sa fiu aici și acum, să particip la construcția casei, doar acum se scrie istoria tinerei noastre familii, mai liniștită voi fi aici în gălăgie, cu copilul și soțul alături, decât undeva departe fără el. Eu am ales să merg împreună cu el de mînă prin viață, стройкэ, și colb.

Da, și nu obosesc făcând ceaune de mîncare la lucrători, fiica doarme bine și în gălăgie, iar faptul că particip mă energizează nespus.

Curajul e un soi de fericire care o simți după…

 

Text: Ludmila

Maraton

#Curajordinar pentru mine este mama

#Curajordinar pentru mine este mama, care m-a nascut la 20 de ani, iar tatal meu biologic incepuse sa o invineteasca de cand eram eu in burta. Au divortat cand implinisem un an. Ultima data l-am vazut cand aveam 4 ani, nu il tin minte.

Cand mergeam in clasa 1, mama era insarcinata in luna a 7-a. Al doilea sot a inceput sa o invineteasca cand fratele meu incepuse sa mearga. Era nevoita sa fuga din casa, impreuna cu fratele meu, chiar daca ploua sau ningea si ei erau fara incaltaminte. De el a divortat cand aveam vreo 16 ani. Atunci nu intelegeam de ce rabda si ii ofera atatea sanse. Acum inteleg. Ai nevoie de mult curaj pentru a spune stop.

S-a casatorit a treia oara cand eu aveam 20 de ani. Abia acum si-a gasit fericirea. Ea a avut un curaj #extraordinar sa caute, sa nu se dea batuta, sa continue sa lupte, orice ar fi. Si a reusit.

 

Text: Anonim

Maraton

Sper să îmi conving frica că n-are nici un rost existența ei în viața mea

Despre #curajordinar:

1) Cind fetita mea avea 11 luni am evadat singura într-o escapadă la munte, urcînd un vîrf de 2000 de m. Desigur ca am primit critici la adresa mea, că sunt egoistă și ce fel de mama face asta?

2) Revenind acasa, m-am simtit atît de inspirată și plină de oxigen, că simțeam că trebuie să investesc toate asta într-o idee utilă societății, așa am pornit o miniafacere ecofriendly pentru mămici cu pici.

3) De obicei îmi frezez părul o singură data pe an, atunci cînd îl simt greu și e complicat de întreținut, anul ăsta m-am abținut pînă la 1,5 ani intenționat ca să pot dona cosița mea unei femei cu cancer, care are mai mare nevoie de ea decît coșul de gunoi.

4) Am o frică nebună de a ieși în fața unui public cu un discurs, uit ce am de spus, îmi tremură vocea și tare mi-e ciudă ca emoțiile mă controlează pe mine și nu invers, cu toate astea mă pun în situații incomode prin participarea la diferite evenimente care presupun public speaking, prin care sper eu să îmi conving frica că n-are nici un rost existența ei în viața mea.

 

Text: Elena

Maraton

Curaj ordinar sau cum am cutreierat Patagonia singură?

Când am învățat despre Patagonia la lecția de geografie, mi se părea ostilă și fermecătoare în același timp, mi-o imaginam plină de ghețari, vânturi puternice unde pot supraviețui doar lamele și pumele. Mi se părea atât de departe și atât de imposibil de ajuns acolo. Dar se pare că poți merge și la capătul lumii dacă vrei.

Când am ajuns în Chile știam că o voi vizita, nici nu m-am întrebat dacă sunt pregătită fizic, moral, financiar sau destul de curajoasă. De ce zic fizic, pentru ca sunt mai mult de 60 de km de trekking timp de patru zile în condiții meteorologice schimbătoare. În aceeași zi poți avea ploaie, ninsoare, vânt puternic sau soare nemilos. Plus, drumurile te duc prin coaste pietroase de munte, multe urcușuri si coborâșuri, alături de râuri, lacuri și glaciare. De ce zic moral, pentru că știam că voi face această călătorie singură. Nu era prima dată când călătoream singură, dar a fost prima dată din toate călătoriile mele solo când am înțeles ca mă simt bine cu mine însămi și nu e numaidecât să fii acompaniată pentru a savura o călătorie. De ce zic financiar, pentru că e o experiența destul de scumpă, dar îmi ziceam că am învățat să călătoresc ieftin, așa că voi putea să o fac și de data asta, fără a rămâne lefteră.

Deci m-am pornit. Cum ziceam e un trekking de 4 zile numit circuitul W in Torres del Paine, parc național care face parte din Patagonia chileană. Circuitul se numește W pentru că ruta, cărărușele care îl formează, au forma literei W. În fiecare zi faci o parte din circuit, iar noaptea dormi în cort. Timp de patru zile trebuie să porți în backpack-ul tău toate lucrurile de care poți avea nevoie, plus alimente foarte nutritive și nu grele.

Și deși m-am pornit să îl fac singură, pe drum am întâlnit o mulțime de oameni din toate colțurile lumii. Și așa, minunându-mă de peisajele feerice ale Patagoniei, am avut impresia că în același timp călătoresc prin toată lumea, ascultând istorioarele celor care mi-au ținut companie o parte din drum. Au fost oameni de tot soiul de la care am învățat multe lucruri interesante și utile.

Ce am mai învățat din aceasta experiența este că atunci când călătorești singur îți dai seama cât de puternic ești. În una din zile, am ieșit mai devreme din camping pentru a fi sigură că ajung la următorul cort înainte de a se însera. Așa cum era devreme, mersesem vreo două ore fără a întâlni măcar o persoană pe drum. Atunci a fost momentul când mi-am adus aminte și de avertismentul despre cum ar trebui să ne comportăm, dacă ne iese în drum o pumă și despre cum să fim atenți la indicațiile de pe drum pentru a nu ne rătăci in imensa Patagonie (cum apropo i s-a întâmplat unui tânăr câteva zile ca eu să încep circuitul).

Ultima zi, când trebuia sa fac 22 km spre Glaciarul Grey, era un vânt atât de puternic și rece că literal nu puteam merge, într-un moment nu am mai putut să mă țin pe picioare și am căzut într-o tufă de scai. M-am sculat, zâmbit, mi-am scos scaii și am mers înainte. În acel moment, eu nu m-am gândit ca ceea ce am făcut se numea curaj. Acum, când privesc în urmă, sunt sigură că a fost vorba de curaj. Și nu e vorba de curajul de a merge pe jos zeci de km prin ploaie sau ninsoare, dar de curajul de a îndrăzni sa îți învingi frici, să îți depășești limite, nesiguranțe, să fii deschis lumii și cunoștințelor, să înveți să fii mai flexibilă și tolerantă. De ce zic flexibilă? Pentru că, atunci când am vizitat partea argentiniană a Patagoniei, de data asta un grup de prieteni mi s-au alăturat, am nimerit la concertul lui Luis Fonsi, nefiind fană lui și chiar m-am distrat. Așa că despacitoooo trezește curajul în tine și mergi să cucerești lumea.

Text: Oxana

 

Maraton

A trai în Moldova, a rămâne și nu a emigra, este un act de curaj

Mă gândeam care sunt pașii mei de curaj și mi-am dat seama că  sunt mulți.

De fapt, cred că a trai în Moldova, a rămâne și nu a emigra, este un act de curaj. Într-o societate plină de stereotipuri, etichete, șabloane, orice lucru/acțiune pe care o faci și nu se încadrează în ele, este un pas de curaj. De ce? Deoarece direct ești pus în fața tribunalului societății și ești judecat/ă. Eu nu sunt împotriva criticii constructive, sunt împotriva atacurilor la persoană, acțiunilor de discriminare și ură, insultelor. Cu regret, se întâmplă des la noi în societate. Societatea judecă dacă trăiești altfel de cum trebuie, te îmbraci altfel decât alții, gândești altfel, iubești altfel. Dacă să dau un exemplu concret de un pas de curaj al meu, sunt câteva pe care le cred foarte importante, cel puțin pentru mine.

Primul pas a fost cu doi ani aproximativ în urmă, când am decis să intru în biserică, în timpul liturghiei fără batic în cap. Credeți-mă a fost un act de eroism pentru mine. Nu voi uita niciodată privirile tăioase pe care le simțeam în spatele meu. Probabil dacă făceam acest pas într-o altă epocă, eram arsă pe rug. De ce am făcut-o? Deoarece am vrut să demonstrez că baticul în cap sau lipsa lui nu face pe cineva mai credincios/oasă și mai iubitor/oare  de Dumnezeu și de aproapele său. Punem accent pe multe lucruri inutile și uităm de esența credinței noastre.

Al doilea pas curajos pentru mine, a fost să spun că sunt o mamă feministă și să fac un vlog. Știam că într-o societate în care oamenii cred că a fi feministă înseamnă a fi împotriva bărbaților, familiei și a copiilor, iar a fi mamă/soție înseamnă să îți asumi anumite roluri și sarcini, că egalitatea de gen este o mișcare conspirațională care nu știu ce vrea să distrugă, a spune că poți fi mamă feministă este un act de curaj. Pentru mine a fost un pas curajos, mult gândit și pe care ezitam să-l fac o perioadă.

Al treilea pas curajos pe care l-am făcut, fără să-mi dau seama de la început este să alaptez oriunde și oricând dorește copilul meu. Am alăptat în Parlament, conferințe, ședințe, în timp ce țineam un discurs public, în stradă, magazin, transport public. De ce e un act de eroism pentru mine? Deoarece credeam că societatea din Republica Moldova a depășit acest moment, s-a maturizat, dar am greșit. Am înțeles asta în acel moment când stăteam pe bancă și alăptam. A trecut o doamnă și m-a privit tăios, apoi a scuipat în pământ și a spus ceva. Ulterior am citit unele comentarii, am auzit unele vorbe, că de fapt nu e frumos ceea ce fac eu. Recent, în troleibuz, în timp ce alăptam mă privea o pereche atât de dezgustător de parcă făceam sex în troleu, sorry de comparație.

Al patrule pas de curaj a fost să ies la lucru având trei copiii, dintre care  unul mic. Chiar dacă mulți nu mă înțeleg, alții mă condamnă, sunt mulțumită și mândră de mine. A combina viața de familie cu cea profesională este extrem de greu. Uneori după nopți nedormite îmi este  greu să mă concentrez la muncă. Sunt recunoscătoare soțului meu că m-a încurajat, rudelor mele că mă ajută, colegilor mei că mă susțin. Mă simt ca un copil care învață a merge, mai cad, dar de fiecare dată cineva îmi dă mâna să mă ridic și încet să merg.

Îmi doresc din suflet să schimb percepțiile din societate. Îmi doresc ca fiecare să trăiască liber și să se simtă liber, indiferent că este o femeie sau bărbat, o persoană în etate, cu dizabilități, de o altă etnie sau orientare sexuală. Îmi doresc o societate în care să învățăm a ne respecta reciproc, deciziile, modul de a gândi, de a trăi,de a  iubi. Iar fiecare pas, acțiune pe care o fac în această direcție este un pas de curaj. Simt uneori cum îmi arde pământul sub picioare, simt că nu mai am curaj. Apoi privesc în urmă, privesc în jur, ascult atent ceea ce simt oamenii din jurul meu și ce simt eu, răsuflu adânc și merg înainte,încet, cu pași mici de curaj.

 

Text: Alina Andronache

Maraton

Curajul este aripa ta dreaptă

Peste 7 zile am 19 ani și o duzină de vise, aspirații, idealuri, planuri, idei. Și nici nu știu ce să fac cu ele. Dar mă bucur că sunt.

După absolvirea liceului, parcă am ajuns la o răscruce. Drumurile ce mi se deschideau în față, se uitau nedumerite la mine. Și eu la ele. Ca niște străine, ne cercetam minuțios și știam că o alegere are să-mi schimbe viața. O singură alegere. O singură viață. Mă măcină gândul cât de corespunzătoare și exactă ar trebuie să fie această alegere.

Am decis să-mi ascult inima, glasul interior, chemarea si toate simțurile ce se mai mișcau înăuntru. Dar… mă deranjau niște voci ce mă însoțeau pretutindeni. Se auzeau părerile părinților, buneilor, rudelor, prietenilor, profesorilor, cunoscuților. Toate trăiau în mine. Și îmi încurcau să aud vocea propriei inimi.

Încotro? Încotro? Încotro?

Tinerețe și maximalism ? Ochelari roz ? Nebunie? Alegere prea curajoasă? Sau poate un pic cu capul în nori ? Cred că toate. Și îmi place asta! Atâta timp cât îmi asum toate deciziile. Atâta timp cât inima mea e conștientă. Și bună prietenă cu rațiunea și echilibru. Nu e ușor să fii o visătoare :) Chiar deloc! Dar eu am decis să trăiesc așa cum simt. Să am curaj. Să țin cont de sfaturile mele pentru mine. A mele pentru mine. Chiar dacă asta suna un pic egoist.

Curajul este aripa ta dreaptă. Curajul este puterea ce clocotește înăuntrul tău. Curajul te ajută să-ți menții coloana vertebrală în poziția corectă. Curajul cel de toate zilele. Ce bine e să te joci cu el.

Luați-va de mână și mergeți împreună prin viață. Escaladați împreună noi orizonturi. Cădeți și ridicați- vă împreună. Intens. Din inimă. Fară regrete. Promit să fie o aventură pe cinste!

Cu curaj și sinceritate, Aurelia O.