Browsing Category

Dragă redacție

Maraton

Mama, la vârsta mea: Generația femeilor de fier

Deseori în ultimii ani mă gândeam ce viață avea mama mea și ce viață am eu la anii mei. Mama mea la anii pe care îi voi avea eu în acest an a încetat să trăiască. Și când mă gândesc că aș putea muri la 46 ani, îmi pare o nedreptate cruntă. /Elena

La vârsta pe care o am acum scumpa mea mamă avea doi copii (fratele făcea serviciul militar și eu, o adolescentă cu caracter nu chiar dulce).

A avut o viață grea, plină de greutăți și neajunsuri, dar a știut sa ne educe și sa ne deie de toate din puținul pe care îl avea.

N-a știut, sărmana, ce-i fericirea de femeie și și-a dedicat viața nouă, copiilor și soțului.

Nu s-a gândit niciodată le ea, nu a înghițit o bucățică, fără să ne știe întâi sătui pe noi.

Nu știu dacă aș putea face atâtea sacrificii, câte a făcut și câte a iertat. Acum două luni a plecat de printre noi și îmi lipsește enorm. /Carolina

Nu mi-o amintesc bine pe mama, când avea aceeași vârstă ca și mine. Trebuie să fac un efort colosal cu memoria, ca să mi-o amintesc anume în această perioadă. Pot doar să intuiesc că a făcut cum a putut ea mai bine, ca să ne crească pe noi, cei trei copii ai săi.

Nu a fost o mamă afectuoasă. Nu am auzit niciodată să ne spună că ne iubește sau că e mândră de noi. Dimpotrivă, aveam impresia că ne vede ca pe niște obstacole în calea fericirii ei. Cauza tuturor suferințelor prin care trece.

Mama nu a fost fericită niciodată. A fost și este un om trist, care seamănă durere în jurul ei.

Cu tata nu s-au împăcat niciodată. Mereu s-au certat la cuțite. Noi, în încercarea de a-i despărți, mâncam bătaie. Vecinii și poliția veneau să îi despartă din încăierări.

Eu acum, cu copiii mei, mă strădui să nu repet aceleași greșeli. Cât pot de des îi îmbrățișez, le spun că îi iubesc, că sunt cel mai reușit lucru pe care l-am făcut. /Veronica

La 26 de ani ai mei, Mama ne avea pe toți trei (doi băieți şi o fată). Eu am doar un copil şi încă nu sunt pregătită pentru al doilea.

Generația Mamelor noastre au trăit vremuri grele. Când îmi aduc aminte cum căra apă de la 2 km de casă, cu două căldări, ca să spele hainele şi să facem şi noi baie… şi spăla cu mâinele.

Sărmana Mama de unde a avut atâta putere şi încă mai are!? Pe atunci Tata nu prea o ajuta. Avea Mama o vorbă „Jupîneasa ține casa, iar Jupînu ține drumu”.

Din trecut nimic nu putem schimba dar putem învăța. Aş numi acea perioadă „Generația femeilor de fier”. /Rodica

Maraton

Mama, la vârsta mea: Eram tânără, frumoasă…

Scriu eu pe foaie ce am eu acum și nu avea mama la vârsta mea: Facebook, cafea, scutece pentru copii, anestezia epidurală la naștere… Scriu cu zâmbetul până la urechi.

Breee! Cum aș fi spălat eu acum teancuri de pelincuțe. Slavă Domnului că sunt pamperșii!

Și am umblat eu bucuroasă prin casă o zi, până mi-a venit ideea de a o întreba pe mama cum își amintește viața când era de vârsta mea:

-Ei, știi, era bine. Eram tânără, frumoasă, voi erați mărișoare deja (eu și sora). Aveam de toate: televizor (Record), mașină de spălat (Aurica).

Iaca, când mâca Vera (mama ei, bunica mea) avea 33 ani ce greu era. Ea ca sî spele pelinci, trebuia sa adune vreascuri, sa facă focul la cotlon, sa care apă, să facă leșie. Dar eu le spălam în mașina de spălat, cu detergent.

Da chiar!!!

Mama se bucură că tinerețea ei a fost mai bună, mai îndestulată decât a mamei ei, exact cum eu mă bucur că viața mea este mai frumoasă decât a mamei mele la 33 ani.

Și e foarte bine că calitatea vieții crește. Vreau ca fata mea de 1 an, când va ajunge la 33 ani să zică același lucru: că ea trăiește mai frumos, mai îndestulat, mai liber decât mine la 33 ani.

Text: Diana

Maraton

Mama, la vârsta mea: Anii cei mai frumoși din viață și i-a petrecut în cea mai mare umilință

Acușica fac 37 de ani. Când mama avea 37, avea trei copii: 9 ani, 13 ani și 17 ani. Soțul ei era în Rusia de ceva vreme și nu trimitea bani acasă, ea lucra la fabrica de vin și primea salariu în formă de vin pe care eu trebuia să-l vând la piață ca să putem trăi.

Trebuia să încep ultimul an de liceu. Bani iok. Tocmai începuse valul migrațiilor ilegale, cu vize de 2-4 mii de euro.

Mama s-a băgat în datorii, m-a lăsat pe mine capul casei (100 de pasari, 15 oi, vro 7 capre, porci, pământ) și s-a dus în lumea mare.

A lucrat trei luni pe câmp în Italia, la cules roșii. Venise luna octombrie și era frig. Acolo dormeau în corturi, se spălau afară. A căpătat o serie de boli. A întors datoria. De două ori mai nu a fost vândută/traficată. Cu noroc, a găsit primul lucru într-o casă la o familie înstărită.

Azi tot în Italia lucrează. Anii cei mai frumoși din viață și i-a petrecut în cea mai mare umilință, lucru nebun cu nebuni, fără să-și vadă cum cresc copiii și nepoții.

Eu am doi copii, de 3 și 6 ani, lucrez în guvernul Canadei, mă duc în vacanțe la sud anual, am casă, masă, etc., însă departe de toți cei dragi.

Viață de moldovean…

Text: Olga

Maraton

Mama, la vârsta mea, sau despre libertăți și alegeri

Pentru mine, acest maraton este despre alegeri.

Eu am 28 de ani și pot să fac orice îmi doresc. Sunt stăpâna alegerilor mele. Am o fetiță și am ales să stau cu ea acasă. Pot să revin la serviciu în orice zi, sau pot să-mi continui proiectele mele, lucrând de acasă, aleg cum îmi place.

Mama la ai săi 28 nu prea avea de ales, s-a întors la muncă, lăsându-l pe fratele meu de 1 an în grija bunicăi. Mama lucra croitoreasă și tata era șofer, aveau nevoie de ambele salarii ca să poată plăti chiria.

Dar alegerile încep mult mai devreme.

Eu la 7 ani aveam de ales între a frecventa ore de dans, sport, teatru sau pictură (le-am ales pe toate, pe rând). Mama la 7 ani mergea cu vaca la păscut, chiar dacă îi plăcea la școală. Bunelul era convins că o fată are mai multă nevoie să știe cum să îngrijească de gospodărie, decât să învețe.

Mai târziu, la 18 ani, când alegeam la ce facultate să-mi continui studiile, mama mi-a povestit despre altă alegere a sa. Avea 16 ani când trebuia să aleagă între a merge la învățat îmbrăcată în “cufaică”, și a rămâne în sat, să îngrijească de gospodărie și frații mai mici, dar cu palton nou. Bani ajungeau fie pentru studii, fie pentru palton. Și mama a ales paltonul, pentru că nu era pregătită pentru astfel de alegeri, dar și pentru că paltonul era unul foarte frumos.

La 25 de ani am ales să-mi tund părul scurt, pentru că e treaba mea cu părul și corpul meu. Iar mama la 25 a primit câteva palme după ceafă pentru că și-a făcut o coafură prea extravagantă (bucle și coc franțuzesc). Nu mai zic de reacția bunelului, când a văzut-o pe mama în pantaloni.

Totuși mama a luat și decizii rebele pe atunci, s-a căsătorit mai târziu, dar cu bărbatul pe care l-a iubit. Și-a educat copiii cu blândețe și fără pedepse. A născut o fată la 46 de ani (pe mine). Și cel mai important, a făcut tot ce i-a stat în puteri ca să am eu mult mai multe libertăți și alegeri decât le-a avut ea. Cred că e cel mai important testament transmis nouă de către femeile dinaintea noastră. Și cel mai important lucru pe care pot să-l transmit fetei mele, să fac tot posibilul ca să lărgesc lista ei de libertăți și alegeri.

Text: Lilia

Maraton

Mama, la vârsta mea: Nu îi puteam ușura prea mult poverile de femeie de la țară

Mama mea și-a trăit viața de femeie de la țară cu păsări, grădină, servici, gătit, curățenie, spălat.

Uneori îmi amintesc că îmi spunea că o dor picioarele, că nu mai poate și merge să se odihnească puțin . Era foarte harnică. Îmi era milă de ea. Mă bucuram în sufletul meu că își ia acea pauză, pentru a-și odihni picioarele.

O ajutam mereu cu ce puteam, dar nu îi puteam ușura prea mult poverile de femeie de la țară. Multe le avea pe cap.

Țin minte că îi erau supravegheate de tata toate discuțiile pe la gard cu vecinele sau vizita până la cumnata ei după borș acru. Atunci regretam în sinea mea, dar cu mintea mea de copil verde nu puteam face mare lucru. Doar intuiam că e o nedreptate. Acum aș fi apărat-o cu înverșunare. Nu că tata ar fi fost un om rău, dar așa era regula: femeia sub stăpânirea bărbatului!

Mama avea și ea visele ei, dar erau vise de mamă: să își vadă fetele fericite pe la casele lor, să îi vină nepoții în vizită. Fetele, cele două surori ale mele și le-a ținut pe aproape, și-au făcut „cuiburile”, cum le zicea mama, în vecinatate. Au bucurat-o și cu gineri de laudă. Cred că asta a făcut-o pe mama să fie împlinită.

Avea mașină de cusut. Ce mândră era când cosea câte o rochie din atlas! În casă totul era cusut de mama: fețe de masă, perdele, fețe de pernă. Tare îmi era dragă mașina ei de cusut. Mama parcă îmbrățișa o meserie importantă caând se așeza la ea. Devenea parcă alticineva. Când mai crescusem, mama nu mai cosea. Nu mai avea timp, dorință sau puteri…

Acum mama nu mai este. A rămas mașina ei de cusut. Și o păstrez cu sfințenie.

Text: Natalia

Maraton

Mama, la vârsta mea: La 25 de ani, mama mă năștea pe mine

La 25 de ani, mama mă năștea pe mine. Un copil conceput întâmplător, cu un bărbat pe care nu-l iubea și cu care n-o va mai lega nimic, niciodată, decât o întâlnire pe o bancă din scuarul Catedralei, când copilul ei avea nouă ani.

La 25 de ani, mama se certa cu tatăl ei, care nu-și voia fata nemăritată și cu un copil. Fata la care ținea cel mai mult, prima lui odraslă, în care a pus mai multe speranțe decât în ceilalți, wunderkind-ul familiei. Peste ani, acest rol avea să-mi fie pus în cârcă mie, fără drept de apel.

La 25 de ani, mama mea născuse un copil plăpând, de 2,5 kilograme. Un copil pe care ea, mama ei și chiar tatăl ei l-au iubit mai mult decât și-au închipuit.

La 25 de ani, mama mea a renunțat la visul de a trăi în oraș, de a-și face o carieră, de a cunoaște un bărbat cu care s-o ia încet, și apoi să se mărite și să-i facă copii, dar a renunțat atât de tacit, atât de mândru, încât numai intuiția îmi spune că a făcut un sacrificiu. Pentru că niciodată nu s-a comportat de parcă mi-a făcut o favoare sau am lipsit-o de ceva prin nașterea mea.

La 25 de ani, eu am înțeles-o pe mama mea. Am acceptat-o, am redescoperit-o, am intuit-o. Și i-am dat voie să fie parte din mine.

Text: Anonim

Maraton

Mama, la vârsta mea: Da’ tu știi cum sunt eu

Despre medicul care de fapt voia să fie mamă pentru toți. 

Chiar azi, un pic mai devreme, vorbeam cu mama despre niște idei care mă bântuie. Convorbirile noastre de 2 ani sunt pe chat-ul nostru-Păsări călătoare. Ambele ne-am luat zborul, spre cuiburi diferite.

Începusem să îi povestesc despre nuștiu-urile mele, îndoielile și dezorientarea ce mă cuprinde în ultima perioadă, o perioadă în care drumul pe care am mers până acum se ramifică și eu IAR trebuie să decid încotro să o apuc. 

– Mama, da’ tu mă știi, eu oricum niciodată nu o să pot face ceva, de care eu nu sunt total absorbită și îndrăgostită. De asta sunt sigură. Da’ tu  mai știi că eu îs și tare nehotărâtă. Și aici apare dilema… Ce? Ce sa fac eu mai departe? Iată spune-mi. Eu deja am obosit să mă gândesc.

– Ei, Nuța (așa mă dezmiardă ea), pe vremea mea, nu era așa. Noi nu eram așa avansate. Voi acum știti tare multe, cine sunteți, ce vă place sau ce nu vă place. Puteți alege să faceți orice, sunteți mai libere. Da’ eu, eu una știam, că trebuia să muncesc, ca să mă pot întreține și să-mi mai rămână ceva și pentru mama, să o ajut. Nu ne mai gândeam noi la pasiuni și tot felul de plăceri. Așa era realitatea.

– Și totuși, trebuie să fi avut tu niște visuri.

– Știi, îmi doream să ajung medic la Chișinău, să vindec oameni, să nu  sufere.

– Of, iar tu, eroina! (zâmbesc)

(Râde) – Da’ tu știi cum sunt eu!

– Știu, știu…

Medic mama n-a ajuns, pentru că, timp prea puțin, bani prea puțini. În schimb, după absolvirea colegiului de medicină, dorința care stătea în spatele profesiei de medic i s-a îndeplinit. În loc de bisturiu este dragostea necondiționată, oferită mamei ei și ulterior nouă, familiei ei, iar în loc de medicamente, mâinile ei, care atunci când te ating îți iau durerea, iar când te îmbrățișează – te tratează definitiv.

Și mama acum se bucură și mă susține în toate ideile mele, ieșite din tipar și din așa trebuie, ea știe, la mine, cu așa trebuie nu merge, deloc.

Text: Michelle

Dragă redacție

Nici măcar nu visam la un prinț

Când eram mică, visam să am o casă mare. Mare, mare, în stil franțuzesc.

Iar în casă sa fie o cameră mare, în care sa fie biblioteca. Cu pereți înalți cât două etaje și cu geamuri până în pod, care să dea într-o grădină imensă.

Rafturile sa fie din lemn. Să fie o canapea, iar eu să mă întind pe canapea, dimineața sau seara, sau la amiază, și să citesc, fără să mă grăbesc nicăieri.

Să mă trezesc dimineața, și în pijama, fără să trebuiască să plec la un serviciu, să cobor cu cafeaua în bibliotecă. Asta visam eu când eram mică. Nici măcar nu visam la un prinț. Visam la cărți!

Dacă nu ar trebui să fac bani, ce aș face eu din plăcere, asta ar fi să scriu. Să scriu din plăcere și să citesc.

Se pare că e adevărat când psihologii afirmă că noi, când suntem mici, și autentici probabil, știm cu adevărat ce iubim. Ce ni se potrivește.

Eu peste 20 ani aproape, am revenit la mine cea de 11-12 ani, care scria compuneri. Căreia îi plăcea să scrie.

Când eram mică, făceam multă franceză. Totuși nimic nu e întâmplător. La aproape 32, eu ador Franța. Am revenit la franceză, ca la o carte bună la care revii mereu.

Nu mă forțez, doar sunt. Eu, cea adevărată. Nici măcar nu trebuie să mă caut. E destul doar să mă ascult, să mă aud.

Totuși cât de cald și dulce în suflet se face, când revii cu sufletul în copilărie.

La mine cea visătoare, cea îndrăzneață, cea plina de vise.

Text: Livia Danu
Foto: Annie Spratt on Unsplash

Dragă redacție

E primăvara trezirii pentru mine

Mi-a fost frica, mi-a fost și rusine, iar acum toate s-au schimbat.

M-am măritat prima dată cu un “tiran” când aveam 20 ani. Peste 2 ani nunta și un bebe în burtă. Peste alți 3 ani a venit și divorțul. Cam atât a durat povestea de „dragoste”, deși dragoste a fost la început, până a începe să locuim împreună și a fost una adevărată, cu mesaje și iubire de la distanță.

Cealaltă poveste a început acum 6 ani. Am mai născut un copil. Oh, cât îmi iubesc copiii. Dar cealaltă dragoste a dispărut demult, încă pe la începutul poveștii, când am migrat împreună în alt spațiu.

Știu sigur că m-am schimbat mult în cei 13 ani de drumuri, suferințe, dezamăgiri, lacrimi, greutăți materiale. Dar abia acum văd cum totul din mine se trezește la viața.

E primăvara trezirii pentru mine, deși e abia februarie. Am înțeles ceva: nimeni nu îți poate dicta cum să gândești, cum să te porți, cu cine să comunici. Dar Doamne, cât mi-a luat sa obțin asta!

Text: Anonim

Dragă redacție

Oare merită să cheltui o viață de om pentru niște lucruri?

Intrând în casă, am mers direct în salon. Pe un scaun stăteau hainele mamei, aruncate la repezeală. A ieșit dimineața din casă, iar cu mai puțin de o oră în urmă am fost chemată în secția reanimare a spitalului de urgență să mi se comunice că mama putea muri în orice moment…

Mama putea să nu se mai întoarcă…

Această întrebare și înainte îmi dădea târcoale, dar în ziua aceea de duminică m-a doborât. „Pentru ce alergăm atât? Pentru ce toată goana asta? Pentru ce atâtea lucruri, bani, mașini, case?”

Răspunsul întârzia să apară… Poate ca să lăsăm după moarte copiilor… Toate aceste obiecte care azi ne sunt dragi nouă, pe care dăm ani de muncă din viață, la joburi care nu ne plac, după ce noi nu vom fi, nu vor trebui nimănui.

Bunelul meu a fost un om de o înțelepciune rară. Pe lângă asta a fost om gospodar, cum se spune la nord. A construit case copiilor. Și lui una, pe urma a construit alta mai mare. Dar toată viața a trăit într-o căsuță mai mică, iar casa o ținea când veneau copiii și nepoții în ospeție. Prima a plecat bunica, peste 14 ani a plecat și bunelul. Casa mare și frumoasă stă acum tristă. Nimeni nu îi mai deschide ușa. Copiii au plecat care și pe unde. Doar gardul din metal, meșterit cu măiestrie și vopsit în verde, îi mai ține de companie. Toată avuția bunelului și bunicii de o viață, astăzi nu mai trebuiește nimănui.

Buneii mei nu au văzut marea, nu au văzut muntele, nu au dormit cât au vrut, nu au citit cărți, nu au admirat natura. Buneii mei au muncit. Din greu. Toată viața. Pentru că așa trebuie. Toți așa au făcut. Noi alergăm, ca niște roboți, la serviciu. Puțini sunt cei care își fac lucrul din plăcere. Copiii noștri ne văd clipe numărate, de obicei seara, când mulți din noi nu au chef nici gura să deschidă. Cu dispoziția apăsătoare de la lucru venim acasă și ne vărsăm amarul peste cei dragi.

Așa și trăim. Pentru apartament, mașină, casă, vilă, telefoane. Dar oare merită? Câte haine ne trebuiesc nouă? Câți metri pătrați ne trebuiesc pentru viață? Câte perechi de pantofi? Care telefon te face mai fericit? De ce cheltuim bani nebuni pe manichiură cu ojă semi-permanentă, pe tonele de cosmetică decorativă, pe fel de fel de accesorii, și multe alte lucruri netrebuincioase?

Oare toate astea ne fac mai fericiți? Oare merită să cheltui o viață de om pentru niște lucruri? Noi goi ne naștem, și tot așa vom pleca! Fără nimic! Atunci pentru ce?

Text: Livia Danu