Browsing Category

Social

Social

Să spui înseamnă să-ți revendici puterea

Dintotdeauna, cea mai de temut armă a fost sinceritatea. Sau, în alte cuvinte – deschiderea de a vorbi, de a spune, de a exprima, de a arăta.

A spune despre ceea ce place și despre ceea ce deranjează. Despre experiențe bune și experiențe rele. Despre reușite, despre eșecuri, greșeli și neputință. Despre cât de greu se iau unele decizii și cum așteptările au fost înșelate. Despre iubire, frică, iertare sau imposibilitatea acestora. Despre durere. Despre emoții. Despre corp. Despre viață și orice manifestare a ei.

A fi sincer înseamnă a avea curajul de a rosti cuvinte pentru a numi lucruri și fenomene. De a le fixa în spațiul și memoria colectivă. „A numi” (prin toate metodele posibile, inclusiv prin semne) este egal cu „a fi”. Or, tot ce nu este numit, spus, vorbit, exprimat rămâne în zona în care nu ajunge nici legea, nici speranța.

Pentru a schimba ceva, trebuie mai întâi să spui ce nu merge. „Să spui” înseamnă să scoți la suprafață și să vezi la lumina zilei ceea ce ți-a fost prescris să ții în tine, pentru a rămâne în zona de confort a fricii și renunțării de sine.

Secretele, cuvintele nespuse, emoțiile netrăite, neputința neîmpărtășită – ne țin ostatici. Dincolo de alienarea de noi înșine și disconfortul psihologic, lung cât o viață, acestea ne transformă în carne de tun pentru tot felul de mici Napoleoni, Caligule, Lenini, Stalini, Hitleri, Escobari, Putini, Plahotniuci etc.

Să spui, să pui în cuvinte, să numești este să îți revendici dreptul la umanitate. Nu degeaba regimurile totalitare au fost construite pe interzicerea dreptului la libera exprimare. Iar secretele și șușotelele au fost și sunt combustibilul sistemelor antisociale.

Dicționarul explicativ al limbii române e plin de cuvinte care nu și-au avut loc în spațiul public. Iar odată cu ele – fenomene, experiențe, barbarii, ilegalități ce au trecut drept normalitate.

Numai corpul femeii câte astfel de cuvinte ascunde! Menstruație, vagin, vulvă, naștere traumatizantă, orgasm, clitoris etc., etc., etc. Cuvinte tăcute secole la rând, care încep să fie pronunțate abia-abia, cu vârful limbii, de parcă se mânuiește cu un exploziv. Pe de altă parte, știe ce știe inconștientul colectiv – să spui, așa cum este, înseamnă să-ți revendici puterea.

Foto: lucia/Unsplash

Social

Vă rog, fără pungă

Ca orice om post-sovietic, am în bucătărie un sertar pentru pungile din plastic. Un sertar special pentru pungile de plastic, Karl!

Recent, acest sertar s-a golit. Și din acea clipă viața nu a mai fost la fel…

Iar dacă să vorbim serios – uitasem cu desăvârșire cum a fost viața până la această râie, care sunt pungile de plastic în casă. Într-un timp erau peste tot – în sertarul cu pricina, în frigider și congelator, ambalând grijuliu legume, carne, brânză, fructe, în varianta „pungă, în pungă și ambele în altă pungă”; în dulapul cu provizii, în varianta „pachet de orez, păstrat în pungă de plastic” sau „ovăz ambalat în hârtie, păstrat în pungă de plastic”. Acum, să mă întrebați „de ke?”, nu aș ști ce să vă răspund…

De aceea că… Așa au fost timpurile.

Timpuri în care, deși înțelegeam destul de bine care sunt pericolele acestei molime, chiar și la scară locală și microscopică, cum ar fi locuința mea, nu-mi schimbam comportamentul – continuam să mă uit docil cum casierițele îmi ambalau orice fâs în pungă, cum orice mini-plasture cumpărat în farmacie îmi era vândut ambalat în pungă, până și tulpinile florilor pe care le cumpăram erau ambalate în pungă de plastic! Și eu aduceam toată această bogăție acasă și învățam să conviețuiesc cu ea, în loc să pornesc un proces invers. Era ca un dat, un efect secundar al confortului modern, ceva ce mergea la pachet cu viața omului epocii, un simbol al victoriei noastre asupra sărăciei anilor de deficit, rămas în memoria colectivă ca o perioadă obscură în care pungile de plastic se spălau pentru a fi reutilizate.

Unsplash.com

Noi, oamenii, suntem comozi și orice schimbare, cât de minusculă nu ar fi, ne stresează, chiar dacă nu conștientizăm acel stres.

Or, să scapi de râia de plastic înseamnă stres.

  1. să decizi că vrei să scapi de ea
  2. să transmiți acest mesaj fiecărui om de la care cumperi ceva – uneori ești în situația să repeți același lucru de vreo 5 ori pe zi
  3. să decizi cu ce înlocuiești pungile
  4. să nu uiți despre decizia propriu-zisă
  5. să te faci cu un recipient-transportator în care să muți dintr-un loc în altul cumpărăturile
  6. să nu uiți recipientul acasă
  7. să-l uiți de n ori, să fii nevoit/ă să revii la pungi, să te urăști pentru neseriozitate, să vrei să lași baltă toată istoria asta cu salvarea planetei
  8. să te calmezi și s-o iei de la capăt
  9. să descoperi că nu mai ai nicio pungă în sertarul pentru pungi
  10. să nu știi unde să bagi gunoiul
  11. să deschizi dulapul din coridor și să treci la pungile din punga pentru pungi din coridor
  12. vezi punctul 1.

Dar cine a spus că va fi ușor?

E incredibil cum o schimbare atât de mică, și oarecum neinsemnată, de comportament poate declanșa atâtea procese – de la procese de gândire până la cele de redefinire a spațiului vital. Iată eu acum, bunăoară, mă gândesc cum să folosesc sertarul gol.

Tot ce trebuie să faci, pentru a lăsa această explozie a schimbărilor să intre în viața ta, e să spui, de fiecare dată când cumperi ceva: „Vă rog, fără pungă”, până devine un automatism.

Social

Sunt ok. Orice ar fi asta.

Probabil îmbătrânesc. Zvâcnirile mele protestatare se fac mai puține. Aleg confortul. Aleg să arăt bine. Aleg să am flori în casă. Să-mi fac peelingul la timp. Iar dacă în vreo dimineață nu reușesc să fac yoga – ziua devine un calvar. Aleg semințe de chia la micul – dejun. Și serile fără alcool. Aleg să mă culc la ore fixe, să dorm adânc și fără gânduri existențiale.

Aleg să trăiesc în bula mea mică, unde toți sunt deschiși, toleranți, cu viziuni progresiste, unde fiecare triază gunoiul, refuză pungile de plastic și cunoaște diferența între persoană nebinară și persoană trans. Unde în fiecare zi pot să mă declar cu o altă identitate și să fie ok.

Cu toate acestea, sunt perioade când vâna ceea protestatară, încă vie, ajunge să fie întinsă până plesnește.

În ultimul timp vreau tot mai mult să protestez împotriva etichetelor, presupunerilor și gratuităților de tot felul. Împotriva felului în care oamenii decid a priori cine ești, cum ești și cum trebuie să fii. Când își construiesc castele de nisip despre tine și te zidesc în ele. Când vor să te vadă într-un fel anume și nu-ți vor ierta niciodată că le-ai spulberat proiecțiile. Când pretind că știu – cine ești, de unde vii, unde mergi și ce gândești. Când vor să-ți găsească forma în care să te bage (în colecția lor de forme) și se enervează când înțeleg că azi ai o formă, mâine alta, iar poimâine – a treia.

Acesta este protestul pe care vreau să-l păstrez. Eu, om, femeie, care singură pe mine m-am surpins la tot pasul cu ieșiri din forme. Care nu vrea zidită. Care a iubit și bărbați, și femei, fără să-și pună întrebări cine este: hetero- sau homo-. Care își respectă dreptul la flexibilitate, schimbare, eșec. Care a înțeles cu sânge că în viață nimic nu e bătut în cuie, nici măcar viața… Și că singura constantă este moartea.

Sunt ok. Da. Sunt ok. Orice ar însemna asta. Ceea ce vă doresc și vouă.

Social

Rebus de #optmart

Instalația pe care o vedeți mai sus se află la intrarea la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea de Stat din Moldova. Cel mai probabil a fost pusă acolo în cinstea zilei de 8 martie, adică Ziua internațională a femeii, care, după cum explică Wikipedia, este sărbătorită ”pentru a comemora atât realizările sociale, politicile și condițiile economice ale femeilor, cât și discriminarea și violența care își fac încă simțită prezența în multe părți ale lumii.”

Și acum, haideți să rezolvăm un rebus – cum credeți, care e mesajul acestei instalații, dedicate Zilei internaționale a femeii, ținând cont că este în incinta unei facultăți de jurnalism, în anul 2019, într-o țară în care accesul la informație încă nu este îngrădit, viteza internetului este mare, iar posibilitățile de a călători și a te instrui internațional sunt mai multe ca niciodată până acum?

Vă propun câteva variante de răspuns:

Foto: Dina Zaiaț

Social

Nu avem la baza societății noastre interdicția violenței

TDiscuțiile despre violență (violența sexuală, copiii bătuți, bătăile în stradă și agresiunea fizică în general) degenerează în declarații de genul:

„Orice om normal știe și așa că violența nu este acceptabilă. Iar cei care violează femeile, agresează alți oameni și se manifestă în general agresiv – sunt niște elemente marginale, oameni din pături sociale vulnerabile, care sunt departe de normele socio-culturale. În general, societatea noastră nu acceptă violența de niciun fel, apelați la lege. dacă vă simțiți vizați”.

Greșeala noastră este să credem că noi, cei care stăm aici, pe Facebook, formăm societatea, iar cei care nu sunt de acord cu valorile general umane moderne sunt un grup mic de oameni asociali.

De fapt, proporția e inversă. Și m-am ferit să-i numesc pe ceilalți – asociali. Pentru că anume ei formează baza societății noastre. Iar cei care luptă cu violența de tot felul, da, sunt un mic cerc de idealiști. Ei creează o bulă informațională de corectitudine și intoleranță la abuzuri, care nu corespunde societății intregi. Altfel spus, noi nu suntem societatea.

Acum hai să vorbim despre stereotipul că societatea noastră nu acceptă violența

Vă aduceți aminte când ați văzut ultima dată un om care se cacă în mijlocul drumului? Nu neg că se mai întâmplă, dar în general, numărul acestor cazuri se reduce la zero. Iată exemplul când în societate există zero toleranță la anumite chestii. Oamenii percep la nivel de subconștient că nu trebuie să-ți faci nevoile în stradă, față de alți oameni.

Mă rog, unii bărbați nici azi nu se sinchisesc să vopsească gardurile cu secrețiile lor fiziologice. Dar chiar și ei caută ulițe mai dosite, se dau după colț sau încearcă altfel să ascundă acest proces. Imaginați-vă că cineva se așează pe vine în Piața Marii Adunări Naționale. Acest om va fi ridicat și dus mai degrabă la consultație la psihiatru decât la sectorul de poliție. E clar doar că omul are ceva probleme la căpucean, dacă face acest lucru. Sau dacă vă treziți că vecinul își face nevoile la intrare în bloc, va trebui să treacă ani până lumea va uita acest lucru.

Acum, pentru comparație, aduceți-vă aminte de câte ori ați întâlnit situația când cineva este bătut. Bărbat, lovind o femeie, sau părinte, lovind un copil? Cum ați reacționat? Ați intervenit sau ați trecut pe alături? Răspundeți sincer, măcar și în gând.

Nu avem la baza societății noastre interdicția violenței. Dimpotrivă, e parte componentă a „tradițiilor din moși strămoși”. Faptul că un bărbat își bate soția la beție generează mai degrabă vorbe de genul „fără foc nu iese fum”. Despre violuri nici nu mai zic. Hărțuirea sexuală, în general, e ceva care se întâmplă doar prin Europa și America pentru că „n-avem noi așa ceva”, „nici nu poți să mai flirtezi cu cineva că ești acuzat de hărțuire sexuală” șamd.

Violența sub orice formă e un lucru obișnuit în societatea noastră. Copiilor nu le spune nimeni că nu au dreptul să atingă, fără permisiune, un om străin. Că nu au dreptul să lovească pe nimeni. Dimpotrivă, sunt încurajați să lovească înapoi, să arate cine e mai puternic.

În spațiul public abuzurile și violența sunt arătate atât în filme, cât și show-uri,  fără vreo cenzură. Și nimeni nu-și face griji ce învață copiii de la televizor.

Dacă la vreun show se discută liber despre viol, atunci accentul este neapărat pe vinovăția victimelor agresorilor și violatorilor, despre comportament, îmbrăcămintea și machiajul lor. Omul, despre care se știe că și-a lovit soția, nu este ostracizat, nu este trimis la psiholog să –și trateze tărtăcuța.

Toți se fac că plouă. În schimb, femeile aduse la limită, distruse în bătăi, care în atacuri de disperare-și ucid agresorii, sunt condamnate fără cercetare, fără ajutorul psihologului, sunt judecate public și umilite că au îndrăznit să se apere.

Suntem încă o societate care susține tacit violența și legea celui puternic, iar micul grup de luptători pentru drepturile femeilor, a copiilor, sunt încă niște extratereștri.

Traducere: Diana Mihuță

Textul original: Alexeenko Anastasiya

Tradus și publicat cu acordul autoarei.

Foto: Alisa Mulder/Unsplash

Social

Consecvență, floare rară

Această postare e ceea ce nu am putut ține în mine după concertul Cristinei Scarlat. Când partea muzicală s-a încheiat, artista l-a învitat în scenă pe fostul președinte, Vladimir Voronin. Omul care s-a făcut vinovat de multe păcate împotriva cetățenilor acestei țări. Ceea ce mi s-a părut incredibil este că sala l-a aplaudat cu multă ardoare. Iar la glumele lui, publicul râdea așa, că orice șef de partid s-ar bucura să aibă astfel de aderanți.

Unul dintre cele mai dificile lucruri în viață este consecvența. Să ai niște valori și să te ții de ele.

Consecvența este ceea ce nu poți unge pe pâine. Se mai poate întâmpla, în unele părți ale lumii și în anumite timpuri, că din cauza ei să rămâi și fără pâine.

Consecvența nu se vinde la kilogram. Deși, mulți caută s-o cumpere. Le trebuie pe vreo două sezoane. Au auzit că e în trend.

Chiar dacă am crescut suficient, ca să pot înțelege anumite fenomene și particularități ale speciei umane, continuă să mă șocheze ușurința cu care oamenii uită – nedreptățile, lipsurile, abuzurile de putere, frica în care trăiau, tirania, corupția. În cazuri deosebit de grave, uită deportările la care au fost supuși, ei și familiile lor, genocidul, condamnările la ani grei de pușcărie sau sentințe cu moartea pentru convingeri politice, pentru credință, pentru infidelitate regimului sau, pur și simplu, pentru că nu au fost în locul nepotrivit, în momentul neportivit.

Ceea ce cândva părea de nesuportat, nedrept, ceea cu ce luptam, ceea ce blestemam și nu aveam ochi să vedem, azi aplaudăm, cu îngăduință cu care părinții își aplaudă odrasla, care a recitat frumos o poezie, după ce mai n-a dat foc casei.

Doar că un fost președinte, împotriva căruia atâta lume a ieșit în stradă, și nu a ieșit degeaba, nu este un copil. El e un om care cândva deținea puterea supremă în țara asta și făcea abuz de ea.

Ah, dar ce contează… El e atât de drăgălaș acum, cu glumele lui de om bătrân…

Să facem un exercițiu de imaginație. Exact așa peste ani, va fi aplaudat și inamicul numărul unu al zilelor noastre – Vlad Plahotniuc. Exact așa vreo artistă sau artist îl va chema în scenă și lumea va aplauda cald. Li se vor umezi ochii la amintirea că au fost vremuri când îl urau pe acest bătrânel inofensiv, care se ține brav și împușcă cu glume. Și tot așa, se va uita totul. Că de, suntem oameni… De ce să ținem minte răul care ni s-a făcut?

Probabil, am trecut azi prin una din cele mai dure lecții de viață. Dar am auzit că maturizarea doare.

Foto-simbol. Glaad ar fi perfect pentru mulți cetățeni ai acestei țări.

Social

Ardeți cortina. Nu mai e nevoie de ea.

Va veni un timp când viața privată va fi cel mai de preț activ. Valută de schimb. Iar dreptul la viața privată – un privilegiu și, respectiv, un semn al puterii.

Va veni un timp, când totul se va putea cumpără prin expunere.

O pereche de pantofi mai bunișori, va costa două povești personale, relatate în cele mai mici și nuanțate detalii.

Un Mercedes-Benz clasa S, va costa o dramă de familie derulată pe parcursul a trei ani, în care să figureze de la copii până la socri, de dorit să fie și o moarte la mijloc, survenită în urma unei greșeli medicale, și un copil născut în afara căsătoriei de către sora eroinei principale, transmis la naștere unei familii de diplomați ruși.

Un apartament într-un bloc nou, undeva la capătul Ciocanei, se va cumpăra cu o istorie de adulter, în care el își înșeală soția aflată la ultimul trimestru de sarcină. E recomandabilă și o păruială zdravănă între cele două femei, transmisă live. Asta, dacă se dorește un apartament cu balcon și baie, în care să încapă o cadă.

Experiențele noastre și ale apropiaților noștri, cele din trecut și din prezent, vor fi scrutate și evaluate de comisii specializate și, în dependență de potențiala lor valoare pe piață, ni se va da acces la bunuri, educație, poziție socială. Cu cât mai dramatic subiectul – cu atât mai multe posibilități ni se vor deschide. Decizia de a face publice sau nu anumite aspecte ale vieții noastre nu ne va mai aparține. Dorința de a păstra pentru sine măcar un crâmpei din ceea ce cândva se numea intimitate, va fi privită ca un act de trădare supremă și pedepsită aspru. În aceste condiții, va apărea un nou val de disidenți.

Viața noastră se va transforma într-un imens The Truman Show, cu milioane de linii de subiect, difuzat non-stop din televizoare și rețele sociale.

Ceea ce la început ni s-a părut o eliberare de toate constrângerile sociale arhaice, de toate normele rigide, de revenire la viața împărtășită, fără tabuuri și artefacte, cu tribul căruia aparținem, iar celor din fostul lagăr socialist – o posibilitate de a se exprima deschis, după decenii de cenzură și autocenzură prin care au trecut, dacă nu ei, atunci părinții lor, va trece ușor-ușor într-o altă formă de dictatură.

Dictatura expunerii.

La început au fost istoriile personale scrise pe bloguri. Ele deveneau din ce în ce mai intime, iar momentele de vulnaribilitate extremă prin care treceam, le exploatam până nu mai rămânea niciun colț ascuns în noi. Deschiderea către lume, credeam, ne va aduce mântuirea.

Apoi, fotografiile din dormitoare, bucătării, vacanțe de pe rețelele de socializare, cu revărsarea detaliilor din viața noastră de familie – planuri, proiecte, dorințe, visuri.

Au urmat imaginile de la ecografii, în care se vedeau cei câțiva milimetri din ceee ce avea să se transforme în copiii noștri. Apoi imagini din sala de naștere, primul shooting în pielea goală, primul ursuleț de pluș, prima vacanță împreună, primul matineu, prima zi de școală, primul costum de baie al domnișoarei de 8 ani, prima ieșire la sushi cu prietenele, primul ruj, primul sutien, primul skateboard (toate spre bucuria pedofililor). Copiii, crescând și ajungând la vârsta când înțelegeau că sunt indivizi separați de părinții lor și că nu vor să fie atât de expuși, protestau. Părinții, însă, nu se mai puteau opri, chiar și cu riscul certurilor. Postau deja pe ascuns.

Apoi a venit epoca Stories-urilor, în care am documentat fiecare înghițitură, pedichiură, tunsoare. Fiecare muc din nas. Fiecare perfuzie din sala de urgențe. Fiecare flirt. Fiecare început de iubire. Fiecare moment de fericire alături de un alt om. Primul sărut. Prima dimineață împreună.

Apoi va veni ziua în care vom porni live-uri de pe patul de moarte. Și asta va deveni un lucru obligatoriu. Fără acel live, nu va fi eliberat certificatul de deces.

La început ne-am dezbrăcat de haine și de corsete, care ne strângeau cutia toracică până la leșin, de interdicții, de comme il faut-uri, care puțeau a naftalină, pentru că ni se părea că, iată acum, vom respira din plin, cu ambii plămâni, până la capăt. Că putem fi ceea ce suntem cu adevărat și că putem arăta asta lumii.

Dar.

Întotdeauna apare un „dar”.

…dar noi n-am știut unde să ne oprim.

Uitați-vă în jur. Deja, moneda de schimb pentru niște câștiguri, financiare sau de altă natură, este expunerea.

Noi uităm cum e să faci lucrurile în liniște. Cum e să închizi ușa casei și să te bucuri de intimitatea familiei tale. Cum e să stai față în față cu propria vulnerabilitate, fără martori, fără comentarii, fără vizualizări.

Noi dăm în fiecare zi tot mai mult din spațiul nostru intim, spre bucuria rechinilor mari și mici, care își construiesc fie imperii, fie – raitinguri la scară raională.

Va veni o zi, când pentru dreptul de a închide ușa casei tale va trebui să ajungi foarte departe, cu prețul expunerii și acumulării capitalului vizibilității, și aceasta doar în condițiile în care ai mai reușit să păstrezi ceva pentru tine, riscând și jucând dublu. Și acea zi e după colț.

 

Social

Cultura mușamalizării. Continuarea cazului „Pernuța”

Citeam recent la Brené Brown în „Curajul de a fi vulnerabil”, despre cultura mușamalizării ca fiind înrudită cu invinovățirea, care nu este nimic altceva decât un simptom al rușinii.

Atunci când cultura unei organizații afirmă că e mai important să fie salvată reputația unui sistem și a celor de la conducere, decât protejată demnitatea umană a indivizilor sau a comunităților, putem fi siguri că rușinea afectează întregul sistem, că banul este mai presus de morală și că nu mai există responsabilitate. Asta-i adevărat pentru toate sistemele, de la corporații, organizații non-profit, universități, guverne, până la biserici, școli, familii și cluburi sportive.

Mi-am amintit de acest fragment în contextul ultimelor evenimente legate de cazul „Pernuța”, în care un profesor universitar, șef de catedră la USMF, a fost acuzat de două femei de la catedra pe care o conduce că le-ar fi agresat sexual. Acum profesorul cere uneia dintre presupusele victime dezmințiri și un milion de lei recompensă morală.

Așa cum m-am așteptat, eu și probabil alte 98% din oamenii care au citit despre acest caz, toate colegele și toți colegii femeilor au luat apă în gură, iar rectorul Universității, Ion Ababii, a fost cel mai elocvent: „Eu nu vreau să discut pe tema aceasta. Este murdar. Aceasta nu este o problemă acum în societate.”

Da, într-adevăr, de când în societatea noastră hărțuirea sexuală este o problemă? Sunt alte probleme mai importante, cum ar fi, de exemplu, mușamalizarea tuturor mizeriilor care au loc în sistem.

– Dar cum rămâne cu demnitatea umană, cu dreptul la….?

– Șșșștttt, nu acum, lăsați…

Social

De ce am ales să-mi reduc prezența pe Social Media

Relația mea cu Social Media nu a fost niciodată prea echilibrată. Ei bine, Social Media în acest caz e un fel de a numi Facebook-ul, deoarece aceasta e singura rețea de socializare care m-a făcut să-mi pun întrebări asupra abilității mele de a-mi controla impulsurile.

Mi-am creat cont de Facebook în septembrie 2007, deci exact 11 ani în urmă. An de an, prezența mea pe Facebook a crescut, ca, într-un anumit moment, Facebook-ul să ajungă să ocupe un loc în viața mea profesională. Mi-a trebuit ceva timp ca să mă obișnuiesc cu gândul că ceea ce pentru majoritatea utilizatorilor constituie divertisment, pentru mine face parte din procesul de lucru, pentru care sunt plătită.

Odată cu transformarea unei părți a timpului petrecute pe Facebook în job, atitudinea mea față de rețea a trecut prin unele transformări. Am început să văd Facebook-ul ca un instrument de a promova niște idei, produse, cauze. Ceea ce făceam 75% din timp. Celelalte 25%, însă, îmi permiteam să-mi fac de cap. Să mă folosesc de el, în continuare, ca de un canal de divertisment.

Cum am devenit o Facebook junkie

Am început să simt că ceva nu e în regulă în relația mea cu Facebook-ul atunci când în loc să fiu 100% prezentă într-o discuție sau nimicfacere cu Ilinca, capul îmi era ocupat cu frânturi de posibile comentarii, ca răspuns la comentariile unor oameni care nu aveau niciun loc în viața mea. Niște necunoscuți absoluți în viața reală, pe lângă care aș trece pe stradă, fără măcăr să știu cine sunt. Această preocupare anormală de ceea ce se întâmplă în afara momentului prezent, într-un loc virtual, printre niște oameni virtuali, devenise foarte vizibilă și atunci când mă întâlneam cu prietenele. Întotdeauna venea momentul când cineva făcea o pauză în discuție, ca să verifice Facebook-ul. Acest gest devena contagios. Toate închideam gura și porneam telefonul, să vedem ce se mai întâmplă dincolo. Acolo unde, de fapt, nu suntem, și unde lucrurile au loc și fără implicarea noastră.

Momentele de deconectare de lumea reală deveneau din ce în ce mai dese. Intrarea în Facebook era primul lucru pe care îl făceam dimineața, după ce deschideam ochii, și ultimul pe care îl făceam seara, înainte de a închide ochii. În timpul meselor, dacă eram cu cineva, mă abțineam cu greu să nu verific News Feed-ul, până cedam. Și nu conta – puteam să fiu cu mama, cu colegii, cu prietenele sau cu Ilinca. Doar perioadele în care eram extrem de îndrăgostită, deci conectată la alt drog, mă făceau să nu întind mâna după iconița albastră din smartphone. Am ajuns să mă aud cum îi spuneam Ilincăi: „Stai puțin, sunt ocupată. Scriu un status./Răspund la un comentariu.” WTF, femeie?

Am trăit cu acest conflict câțiva ani. Înțelegeam că ceea ce fac nu este ok. Înțelegeam că am dezvoltat o dependență de Facebook, care era astupată doar de alte dependențe, dar niciodată depășită conștient. Înțelegeam că prezența mea în rețea îmi face mai mult rău decât bine, dar nu am avut niciodată curajul să mă opresc, numind lucrurile cu numele lor – dependență, epuizare morală, stres, frica de a trece pe alături și a nu fi la curent cu mersul lumii (FOMO sau Fear of missing out), frica de cădere în anonimat, frica de a fi scoasă din liga celor cool, influencerilor adică.

Pe parcursul acestor 11 de ani de prezență pe Facebook, mi-am dezactivat contul o singură dată pentru o perioadă mai lungă de câteva zile. Am fost în afara lui vreo trei luni și mărturisesc, cu mâna pe inimă, că a fost una dintre cele mai liniștite, productive, luminoase perioade din ultimii ani. Acum nu prea îmi amintesc motivul din care m-am întors, dar mi-am făcut un obicei să răspund „din motive profesionale”. O fi.

Recent am început să-mi observ comportamentul și m-am convins că atunci când nu am telefonul sub mână, neapărat voi face un detur ca să-l găsesc și să verific aplicațiile Social Media – Facebook, Instagram, Managerul de Pagini Facebook.

Bunăoară, într-o dimineață în care trebuia să alerg, ceea ce înseamnă că timpul pentru pregătiri este limitat, între bucătărie și baie, am trecut prin odaia în care era pus la încărcat telefonul. Fără să-mi dau seama, m-am apropiat de masă, am deblocat telefonul, am intrat pe Facebook și am făcut un scroll down în neștire, apoi –  Instagram, unde am trecut cu privirea vreo 10 postări. Când m-am trezit din vrăjeală, am realizat că toate aceste mișcări le-am făcut absolut inconștient și că am pierdut cu ele vreo 10 minute, timp în care puteam să fiu deja afară. Tot atunci am constatat că fac astfel de detururi de zeci de ori pe zi, fără să contabilizez timpul care este consumat aiurea, deoarece întotdeauna aveam convingerea că aceste injecții de Social Media nu fac decât 10 secunde. Pe naiba.

Cum m-am oprit?

Acum o lună am rămas fără trafic de internet mobil. De obicei, îmi ajunge și îmi rămâne, dar pe parcursul a câteva zile fără wi-fi, Ilinca s-a conectat la rețeaua mea. Deci, traficul a fost consumat rapid, iar eu am rămas pentru o săptămână fără acces la internet prin telefon, inclusiv la aplicația Facebook.

Prima mea reacție a fost – Whaaat? Și acum ce mă fac? Nu, eu nu sunt dependentă de smartphone sau altele, dar ce voi face câte 30 de minte în troleibuz? Înainte citeam cărți de hârtie, dar asta a fost atât de mult timp în urmă, că uitasem cum se face și gândul că va trebui să re-învăț ceva sau să mă uit, pur și simplu, pe geam, îmi crea disconfort. Dar m-am obișnuit. Și culmea, după două zile de imposibilitate de a accesa rețelele, dar mai ales Facebook-ul – de oriunde, oricând, în orice situație – mi-a adus un soi de sentiment nou. Liniște interioară. Calm. În cap nu se mai învârteau haotic statusuri, comentarii, breaking news. Acolo erau gânduri. Știi, Diana, gânduri pe care numai tu le gândești, ale tale, scumpe și atât de personale. Ahhh, atât de old school și atât de mimimi m-am simțit atunci. Și mi-a plăcut. Și am zis că asta e o stare la care vreau să revin. Pe care vreau să încerc s-o păstrez. O stare care mă face să mă simt bine. Să mă simt întreagă.

„Întreagă” e cel mai bun cuvânt pentru a descrie starea pe care mi-a dat-o lipsa Facebook-ului. Când simplul fapt că exist, lucrez, mă văd cu prietenii, comunic cu familia, citesc, privesc filme, mă plimb, văd ceva, scriu, îmi doresc ceva, îmi fac planuri, mi-i dor de ceva, sunt tristă, visez – sunt suficiente pentru a simți că trăiesc.

Apoi, liberă. Fără ca să mai am nevoie de o lupă prin care să-mi văd anumite părți din viață sau de un filtru prin care să scot ceva în evidență și să ascund altceva.

Apoi, independentă. De oameni necunoscuți, care să-mi aprobe sau dezaprobe alegerile, convingerile, glumele, lecturile, acțiunile, felul în care arăt, aspirațiile, planurile sau indispozițiile.

Am redescoperit cum e să fiu față în față cu ceea ce sunt, fără să simt impulsul de a împărtăși aceste momente cu un public necunoscut, pentru a primi note de la el. Eram fericită.

Am revenit, ca să mă conving că trebuie să mă opresc

Când a venit ziua de facturare a serviciior de telefonie mobilă, am plătit și m-am întors, din inerție, la vechile obiceiuri. Facebook, Instagram, Pages Manager. Doar că deja fiecare intrare pe aplicația Facebook îmi producea un mic disconfort. Simțeam că iar mă dezmembrez, mă înșir în toate părțile.

Chiar dacă postam tot mai puține fotogarfii cu mine sau din viața mea personală, de fiecare dată când o făceam, nu puteam adormi. Mă rodea tot mai mult gândul că nu trebuia s-o fac. Undeva, în interiorul meu, cred că demult s-a ajuns la limita a ceea ce pot și vreau să împărtășesc cu lumea virtuală.

După câteva zile de chinuri interioare, mi-am șters aplicația Facebook din telefon. Mi-a rămas doar Instagram, de care nu sunt dependentă, și Pages Manager, care este strict pentru scopuri profesionale, deși, acum sunt în proces de dezvățare să verific starea paginilor la fiecare 30 de minute, fără ca aceasta să fie în vreun fel necesar.

Chiar dacă mi-am șters Facebook-ul din telefon, continuam să intru pe el din calculator de câteva ori pe zi.  O făceam pentru a administra mai ușor paginile de care sunt responsabilă. În treacăt, însă, mai scăpam câte un ochi în News Feed sau Pages Feed, până nu mă trezeam că iar au trecut 40 de minute, în care consumasem conținut absolut inutil pentru viața și dezvoltarea mea. E ca și cum ai hăli seara o porție mare de junk food, după o dimineață de sport și mâncare sănătoasă.

Când am realizat că dependența mea, deși diminuată, e oricum vie, am decis să mă deconectez de fiecare dată când nu mai am nevoie de Facebook pentru lucru. Am terminat lucrul, m-am deconectat și am închis fereastra. Și ca să nu mai existe nicio ispită în News Feed, mi-am instalat extensia pentru Chrome, News Feed Eradicator for Facebook, care șterge News Feed-ul atunci când accesezi rețeaua, iar în locul lui îți pune un citat înțelept.

Ce îmi dă asta?

Decizia de a limita maximal utilizarea rețelelor de socializare și, mai ales Facebook-ul, este punctul culminant al unui proces de durată și începutul unui noi epoci, în care este loc pentru lucrurile esențiale pentru mine, cum ar fi cititul, trecerea la un alt nivel de scris, documentarea pentru articole, filmelele, pauzele pentru reflecții și însemnări, învățarea conștientă. Lucruri pentru care până acum niciodată nu-mi ajungea timp, deoarece 30+10+40+20+50+30+10+20 de minute pe zi le petreceam făcând scroll down în News Feed-ul din Facebook.

Voi șterge definitiv contul de Facebook?

Aș vrea (în acest sens mă inspir de la acest om, care niciodată nu l-a avut și e foarte ok). Dar nu am găsit deocamdată o alternativă viabilă de comunicare în masă pe teme sociale cu publicul nostru și aici nu pot să neg că Facebook-ul este util. Ce ține de fotografii personale și momente din viața personală, acestea nu vor mai apărea. La fel, aș vrea să limitez pe cât posibil activitatea de pe pagina T E O T I T U D E, păstrând acest format pentru video și pentru a distribui articolele de pe blog. Ideal, însă, ar fi ca cititoarele și cititorii să acceseze direct blogul, ca să nu mai depindă de News Feed-ul pe care îl compilează pentru ei un algoritm. Despre lenea pe care o cultivă în noi algoritmul Facebook-ului, însă, voi scrie în alt articol.

Pagina Alo BEBE va deveni, cel mai probabil, un digest al articolelor interesante despre copii și educație.

Și mai departe?

Mai departe vreau să investighez mai mult tema dependeței de rețelele de socializare și smartphone și să găsesc soluții cum să promovăm cauze, idei, afaceri, conținut bun, fără a depinde de algoritmii rețelelor de socializare, dar și de Social Media, în general. Acestea fiind afaceri, care fac bani pe atenția și datele noastre personale, pe care utlizatorii le lasă într-o veselie pe mâna acestor corporații gigante. Pe scurt, Facebook câștigă miliarde prin simplul fapt că noi petrecem timp acolo și lăsăm terabyte-uri de informații despre noi. Iar compania, ca răsplată, ne hrănește cu bombonele, pe care nici nu ne prea lasă să le alegem.

În coninuare, îmi prpun să scriu articole săptămânale despre viața cu prezență minimă pe Social Media, despre alternativele rețelelor de socializare și alte moduri de conectare și răspândire a ideilor.

Dacă acest demers vă face cu ochiul, dacă vă regăsiți în cele scrise de mine mai sus, dacă vreți să încercați să trăiți mai puțin în Social Media sau pentru Social Media, vă invit să vă alăturați acestei aventuri. Putem face schimb de experiență, iar pentru asta putem utiliza poșta electronică.

Mă găsiți pe teotitude@gmail.com.

 

Text: Diana Guja

Foto: Stefan Cosma/ Unsplash

Social

Eu le cred. Cazul „Pernuța”.

Să fii femeie înseamnă să te topești de la privirea, atenția, atingerea oricărui bărbat. Să fii femeie mai înseamnă să te extaziezi atunci când un bărbat, mai ales un bărbat care se află în poziție de putere, îți ia mâna și ți-o pune pe penisul său în erecție. Dar ce-și mai poate dori o femeie, se gândesc bărbații.

Eu una nu vreau să cred că toți bărbații sunt așa. Nu vreau să cred că dacă te-ai născut femeie, ești implicit victimă a hărțuirii sexuale. Nu vreau să cred că există femei care închid conștient ochii atunci când li se fac apropouri sexuale când nu e cazul, așa cum nu vreau să cred că sunt femei care închid ochii și gura atunci când semenele lor sunt supuse hărțuirii sexuale.

Cazul care a apărut azi în media, în care un profesor de la Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie, șef de catedră, este acuzat de hărțuire sexuală, investigat de reportera de la Agora, Anastasia Antoceanu, întrunește toate trăsăturile pe care trebuie să le aibă o femeie în mintea perversă a unei categorii a populației: supunere, gura mică, docilitate, generozitate față de libidinoșii aflați în posturi de conducere, precum și lașitate, lipsă de solidaritate față de semene, lipsă de demnitate și verticalitate, în cazul în care una dintre colege nimerește în gura, pe mâna sau lângă penisul în erecție a deținătorului puterii.

TOȚI NEAGĂ

Sunt lucruri despre care nu se scrie pe gazeta de perete, dar despre care se vorbește pe la colțuri, prin fumuare, prin bucătării. Lucruri despre care toți sunt dornici și însetați să se șușotească, atât timp cât asta nu-i privește pe ei. Sunt sigură că toată Universitatea de Medicină știe care profesor se dă lă studente, asistente și laborante. Așa cum se știe la orice altă universitate, în orice organizație, instituție, industrie. Toți știu. Toți tac. Aceasta ar trebui să fie motoul nostru de țară. Iar atunci când iese cineva în față și spune deschis și tare despre ce toți se șușotesc, acesta sau aeștia sunt sacrificați în numele normalității.

QUO VADIS?

Interesant, câți ani vor mai trece până femeile vor deveni solidare cu colegele lor în asemenea cazuri?

Câți ani vor trebui să treacă ca toată societatea să fie solidară cu VICTIMELE hărțuirii sexuale și nu cu cei care le comit?

Câți ani vor trebbui să treacă până vom înțelege la nivel național că NIMENI nu are dreptul să pună mâna pe tine neinvitat, să îți vorbească într-un mod obscen sau familiar, care te incomodează?

Câți ani vor trece până vom înțelege că până aceste fapte nu vor fi pedepsite dur, până nu vor fi dezvăluite cu scandal, până nu vom lua atitudine față de hărțuirea sexuală, în locul victimelor oricând, ABSOLUT în orice moment, se pot afla copiii noștri?

Când naiba vom înțelege că prin tăcerea noastră pregătim teren propice, fertil, mănos și mătăsos, pentru viitorii abuzatori, hărțuitori și violatori de toată mâna? 

Sau poate credeți că libidinoșii psihopați trăiesc în altă dimensiune și nicidecum în cea în care trăim noi cu toții? Dar după cum vedeți în reportajul Anastasiei, aceștia trăiesc destul de bine merci, aproape de noi, îl au pe Eminescu pe perete, spun complimente și sărută pe obraz colegele. Presupun că mai sunt și familiști exemplari. Cu tradiții și valori.

#METOO

Femeile care au avut curaj și au ieșit public cu povestea lor, trebuie susținute. Ele sunt un model și o șansă pentru toate celelalte victime care tac rușinate, inclusiv din cauza reacției noastre.

Eu le cred.