Browsing Category

Social

Social

Ardeți cortina. Nu mai e nevoie de ea.

alternative zu binäre optionen Va veni un timp când viața privată va fi cel mai de preț activ. Valută de schimb. Iar dreptul la viața privată – un privilegiu și, respectiv, un semn al puterii.

buy Viagra 50 mg in Miramar Florida Va veni un timp, când totul se va putea cumpără prin expunere.

O pereche de pantofi mai bunișori, va costa două povești personale, relatate în cele mai mici și nuanțate detalii.

enter Un Mercedes-Benz clasa S, va costa o dramă de familie derulată pe parcursul a trei ani, în care să figureze de la copii până la socri, de dorit să fie și o moarte la mijloc, survenită în urma unei greșeli medicale, și un copil născut în afara căsătoriei de către sora eroinei principale, transmis la naștere unei familii de diplomați ruși.

phrase de profil site de rencontre Un apartament într-un bloc nou, undeva la capătul Ciocanei, se va cumpăra cu o istorie de adulter, în care el își înșeală soția aflată la ultimul trimestru de sarcină. E recomandabilă și o păruială zdravănă între cele două femei, transmisă live. Asta, dacă se dorește un apartament cu balcon și baie, în care să încapă o cadă.

Experiențele noastre și ale apropiaților noștri, cele din trecut și din prezent, vor fi scrutate și evaluate de comisii specializate și, în dependență de potențiala lor valoare pe piață, ni se va da acces la bunuri, educație, poziție socială. Cu cât mai dramatic subiectul – cu atât mai multe posibilități ni se vor deschide. Decizia de a face publice sau nu anumite aspecte ale vieții noastre nu ne va mai aparține. Dorința de a păstra pentru sine măcar un crâmpei din ceea ce cândva se numea intimitate, va fi privită ca un act de trădare supremă și pedepsită aspru. În aceste condiții, va apărea un nou val de disidenți.

Viața noastră se va transforma într-un imens The Truman Show, cu milioane de linii de subiect, difuzat non-stop din televizoare și rețele sociale.

Ceea ce la început ni s-a părut o eliberare de toate constrângerile sociale arhaice, de toate normele rigide, de revenire la viața împărtășită, fără tabuuri și artefacte, cu tribul căruia aparținem, iar celor din fostul lagăr socialist – o posibilitate de a se exprima deschis, după decenii de cenzură și autocenzură prin care au trecut, dacă nu ei, atunci părinții lor, va trece ușor-ușor într-o altă formă de dictatură.

Dictatura expunerii.

La început au fost istoriile personale scrise pe bloguri. Ele deveneau din ce în ce mai intime, iar momentele de vulnaribilitate extremă prin care treceam, le exploatam până nu mai rămânea niciun colț ascuns în noi. Deschiderea către lume, credeam, ne va aduce mântuirea.

Apoi, fotografiile din dormitoare, bucătării, vacanțe de pe rețelele de socializare, cu revărsarea detaliilor din viața noastră de familie – planuri, proiecte, dorințe, visuri.

Au urmat imaginile de la ecografii, în care se vedeau cei câțiva milimetri din ceee ce avea să se transforme în copiii noștri. Apoi imagini din sala de naștere, primul shooting în pielea goală, primul ursuleț de pluș, prima vacanță împreună, primul matineu, prima zi de școală, primul costum de baie al domnișoarei de 8 ani, prima ieșire la sushi cu prietenele, primul ruj, primul sutien, primul skateboard (toate spre bucuria pedofililor). Copiii, crescând și ajungând la vârsta când înțelegeau că sunt indivizi separați de părinții lor și că nu vor să fie atât de expuși, protestau. Părinții, însă, nu se mai puteau opri, chiar și cu riscul certurilor. Postau deja pe ascuns.

Apoi a venit epoca Stories-urilor, în care am documentat fiecare înghițitură, pedichiură, tunsoare. Fiecare muc din nas. Fiecare perfuzie din sala de urgențe. Fiecare flirt. Fiecare început de iubire. Fiecare moment de fericire alături de un alt om. Primul sărut. Prima dimineață împreună.

Apoi va veni ziua în care vom porni live-uri de pe patul de moarte. Și asta va deveni un lucru obligatoriu. Fără acel live, nu va fi eliberat certificatul de deces.

La început ne-am dezbrăcat de haine și de corsete, care ne strângeau cutia toracică până la leșin, de interdicții, de comme il faut-uri, care puțeau a naftalină, pentru că ni se părea că, iată acum, vom respira din plin, cu ambii plămâni, până la capăt. Că putem fi ceea ce suntem cu adevărat și că putem arăta asta lumii.

Dar.

Întotdeauna apare un „dar”.

…dar noi n-am știut unde să ne oprim.

Uitați-vă în jur. Deja, moneda de schimb pentru niște câștiguri, financiare sau de altă natură, este expunerea.

Noi uităm cum e să faci lucrurile în liniște. Cum e să închizi ușa casei și să te bucuri de intimitatea familiei tale. Cum e să stai față în față cu propria vulnerabilitate, fără martori, fără comentarii, fără vizualizări.

Noi dăm în fiecare zi tot mai mult din spațiul nostru intim, spre bucuria rechinilor mari și mici, care își construiesc fie imperii, fie – raitinguri la scară raională.

Va veni o zi, când pentru dreptul de a închide ușa casei tale va trebui să ajungi foarte departe, cu prețul expunerii și acumulării capitalului vizibilității, și aceasta doar în condițiile în care ai mai reușit să păstrezi ceva pentru tine, riscând și jucând dublu. Și acea zi e după colț.

 

Social

Cultura mușamalizării. Continuarea cazului „Pernuța”

Citeam recent la Brené Brown în „Curajul de a fi vulnerabil”, despre cultura mușamalizării ca fiind înrudită cu invinovățirea, care nu este nimic altceva decât un simptom al rușinii.

Atunci când cultura unei organizații afirmă că e mai important să fie salvată reputația unui sistem și a celor de la conducere, decât protejată demnitatea umană a indivizilor sau a comunităților, putem fi siguri că rușinea afectează întregul sistem, că banul este mai presus de morală și că nu mai există responsabilitate. Asta-i adevărat pentru toate sistemele, de la corporații, organizații non-profit, universități, guverne, până la biserici, școli, familii și cluburi sportive.

Mi-am amintit de acest fragment în contextul ultimelor evenimente legate de cazul „Pernuța”, în care un profesor universitar, șef de catedră la USMF, a fost acuzat de două femei de la catedra pe care o conduce că le-ar fi agresat sexual. Acum profesorul cere uneia dintre presupusele victime dezmințiri și un milion de lei recompensă morală.

Așa cum m-am așteptat, eu și probabil alte 98% din oamenii care au citit despre acest caz, toate colegele și toți colegii femeilor au luat apă în gură, iar rectorul Universității, Ion Ababii, a fost cel mai elocvent:  rencontre des filles maroc „Eu nu vreau să discut pe tema aceasta. Este murdar. Aceasta nu este o problemă acum în societate.”

Da, într-adevăr, de când în societatea noastră hărțuirea sexuală este o problemă? Sunt alte probleme mai importante, cum ar fi, de exemplu, mușamalizarea tuturor mizeriilor care au loc în sistem.

– Dar cum rămâne cu demnitatea umană, cu dreptul la….?

– Șșșștttt, nu acum, lăsați…

Social

De ce am ales să-mi reduc prezența pe Social Media

Relația mea cu Social Media nu a fost niciodată prea echilibrată. Ei bine, Social Media în acest caz e un fel de a numi Facebook-ul, deoarece aceasta e singura rețea de socializare care m-a făcut să-mi pun întrebări asupra abilității mele de a-mi controla impulsurile.

Mi-am creat cont de Facebook în septembrie 2007, deci exact 11 ani în urmă. An de an, prezența mea pe Facebook a crescut, ca, într-un anumit moment, Facebook-ul să ajungă să ocupe un loc în viața mea profesională. Mi-a trebuit ceva timp ca să mă obișnuiesc cu gândul că ceea ce pentru majoritatea utilizatorilor constituie divertisment, pentru mine face parte din procesul de lucru, pentru care sunt plătită.

Odată cu transformarea unei părți a timpului petrecute pe Facebook în job, atitudinea mea față de rețea a trecut prin unele transformări. Am început să văd Facebook-ul ca un instrument de a promova niște idei, produse, cauze. Ceea ce făceam 75% din timp. Celelalte 25%, însă, îmi permiteam să-mi fac de cap. Să mă folosesc de el, în continuare, ca de un canal de divertisment.

Cum am devenit o pub site de rencontre tf1 Facebook junkie

Am început să simt că ceva nu e în regulă în relația mea cu Facebook-ul atunci când în loc să fiu 100% prezentă într-o discuție sau nimicfacere cu Ilinca, capul îmi era ocupat cu frânturi de posibile comentarii, ca răspuns la comentariile unor oameni care nu aveau niciun loc în viața mea. Niște necunoscuți absoluți în viața reală, pe lângă care aș trece pe stradă, fără măcăr să știu cine sunt. Această preocupare anormală de ceea ce se întâmplă în afara momentului prezent, într-un loc virtual, printre niște oameni virtuali, devenise foarte vizibilă și atunci când mă întâlneam cu prietenele. Întotdeauna venea momentul când cineva făcea o pauză în discuție, ca să verifice Facebook-ul. Acest gest devena contagios. Toate închideam gura și porneam telefonul, să vedem ce se mai întâmplă dincolo. Acolo unde, de fapt, nu suntem, și unde lucrurile au loc și fără implicarea noastră.

Momentele de deconectare de lumea reală deveneau din ce în ce mai dese. Intrarea în Facebook era primul lucru pe care îl făceam dimineața, după ce deschideam ochii, și ultimul pe care îl făceam seara, înainte de a închide ochii. În timpul meselor, dacă eram cu cineva, mă abțineam cu greu să nu verific News Feed-ul, până cedam. Și nu conta – puteam să fiu cu mama, cu colegii, cu prietenele sau cu Ilinca. Doar perioadele în care eram extrem de îndrăgostită, deci conectată la alt drog, mă făceau să nu întind mâna după iconița albastră din smartphone. Am ajuns să mă aud cum îi spuneam Ilincăi: „Stai puțin, sunt ocupată. Scriu un status./Răspund la un comentariu.” WTF, femeie?

Am trăit cu acest conflict câțiva ani. Înțelegeam că ceea ce fac nu este ok. Înțelegeam că am dezvoltat o dependență de Facebook, care era astupată doar de alte dependențe, dar niciodată depășită conștient. Înțelegeam că prezența mea în rețea îmi face mai mult rău decât bine, dar nu am avut niciodată curajul să mă opresc, numind lucrurile cu numele lor – dependență, epuizare morală, stres, frica de a trece pe alături și a nu fi la curent cu mersul lumii (FOMO sau Fear of missing out), frica de cădere în anonimat, frica de a fi scoasă din liga celor cool, influencerilor adică.

Pe parcursul acestor 11 de ani de prezență pe Facebook, mi-am dezactivat contul o singură dată pentru o perioadă mai lungă de câteva zile. Am fost în afara lui vreo trei luni și mărturisesc, cu mâna pe inimă, că a fost una dintre cele mai liniștite, productive, luminoase perioade din ultimii ani. Acum nu prea îmi amintesc motivul din care m-am întors, dar mi-am făcut un obicei să răspund „din motive profesionale”. O fi.

Recent am început să-mi observ comportamentul și m-am convins că atunci când nu am telefonul sub mână, neapărat voi face un detur ca să-l găsesc și să verific aplicațiile Social Media – Facebook, Instagram, Managerul de Pagini Facebook.

Bunăoară, într-o dimineață în care trebuia să alerg, ceea ce înseamnă că timpul pentru pregătiri este limitat, între bucătărie și baie, am trecut prin odaia în care era pus la încărcat telefonul. Fără să-mi dau seama, m-am apropiat de masă, am deblocat telefonul, am intrat pe Facebook și am făcut un scroll down în neștire, apoi –  Instagram, unde am trecut cu privirea vreo 10 postări. Când m-am trezit din vrăjeală, am realizat că toate aceste mișcări le-am făcut absolut inconștient și că am pierdut cu ele vreo 10 minute, timp în care puteam să fiu deja afară. Tot atunci am constatat că fac astfel de detururi de zeci de ori pe zi, fără să contabilizez timpul care este consumat aiurea, deoarece întotdeauna aveam convingerea că aceste injecții de Social Media nu fac decât 10 secunde. Pe naiba.

Cum m-am oprit?

Acum o lună am rămas fără trafic de internet mobil. De obicei, îmi ajunge și îmi rămâne, dar pe parcursul a câteva zile fără wi-fi, Ilinca s-a conectat la rețeaua mea. Deci, traficul a fost consumat rapid, iar eu am rămas pentru o săptămână fără acces la internet prin telefon, inclusiv la aplicația Facebook.

Prima mea reacție a fost – Whaaat? Și acum ce mă fac? Nu, eu nu sunt dependentă de smartphone sau altele, dar ce voi face câte 30 de minte în troleibuz? Înainte citeam cărți de hârtie, dar asta a fost atât de mult timp în urmă, că uitasem cum se face și gândul că va trebui să re-învăț ceva sau să mă uit, pur și simplu, pe geam, îmi crea disconfort. Dar m-am obișnuit. Și culmea, după două zile de imposibilitate de a accesa rețelele, dar mai ales Facebook-ul – de oriunde, oricând, în orice situație – mi-a adus un soi de sentiment nou. Liniște interioară. Calm. În cap nu se mai învârteau haotic statusuri, comentarii, breaking news. Acolo erau gânduri. Știi, Diana, gânduri pe care numai tu le gândești, ale tale, scumpe și atât de personale. Ahhh, atât de old school și atât de mimimi m-am simțit atunci. Și mi-a plăcut. Și am zis că asta e o stare la care vreau să revin. Pe care vreau să încerc s-o păstrez. O stare care mă face să mă simt bine. Să mă simt întreagă.

„Întreagă” e cel mai bun cuvânt pentru a descrie starea pe care mi-a dat-o lipsa Facebook-ului. Când simplul fapt că exist, lucrez, mă văd cu prietenii, comunic cu familia, citesc, privesc filme, mă plimb, văd ceva, scriu, îmi doresc ceva, îmi fac planuri, mi-i dor de ceva, sunt tristă, visez – sunt suficiente pentru a simți că trăiesc.

Apoi, liberă. Fără ca să mai am nevoie de o lupă prin care să-mi văd anumite părți din viață sau de un filtru prin care să scot ceva în evidență și să ascund altceva.

Apoi, independentă. De oameni necunoscuți, care să-mi aprobe sau dezaprobe alegerile, convingerile, glumele, lecturile, acțiunile, felul în care arăt, aspirațiile, planurile sau indispozițiile.

Am redescoperit cum e să fiu față în față cu ceea ce sunt, fără să simt impulsul de a împărtăși aceste momente cu un public necunoscut, pentru a primi note de la el. Eram fericită.

Am revenit, ca să mă conving că trebuie să mă opresc

Când a venit ziua de facturare a serviciior de telefonie mobilă, am plătit și m-am întors, din inerție, la vechile obiceiuri. Facebook, Instagram, Pages Manager. Doar că deja fiecare intrare pe aplicația Facebook îmi producea un mic disconfort. Simțeam că iar mă dezmembrez, mă înșir în toate părțile.

Chiar dacă postam tot mai puține fotogarfii cu mine sau din viața mea personală, de fiecare dată când o făceam, nu puteam adormi. Mă rodea tot mai mult gândul că nu trebuia s-o fac. Undeva, în interiorul meu, cred că demult s-a ajuns la limita a ceea ce pot și vreau să împărtășesc cu lumea virtuală.

După câteva zile de chinuri interioare, mi-am șters aplicația Facebook din telefon. Mi-a rămas doar Instagram, de care nu sunt dependentă, și Pages Manager, care este strict pentru scopuri profesionale, deși, acum sunt în proces de dezvățare să verific starea paginilor la fiecare 30 de minute, fără ca aceasta să fie în vreun fel necesar.

Chiar dacă mi-am șters Facebook-ul din telefon, continuam să intru pe el din calculator de câteva ori pe zi.  O făceam pentru a administra mai ușor paginile de care sunt responsabilă. În treacăt, însă, mai scăpam câte un ochi în News Feed sau Pages Feed, până nu mă trezeam că iar au trecut 40 de minute, în care consumasem conținut absolut inutil pentru viața și dezvoltarea mea. E ca și cum ai hăli seara o porție mare de junk food, după o dimineață de sport și mâncare sănătoasă.

Când am realizat că dependența mea, deși diminuată, e oricum vie, am decis să mă deconectez de fiecare dată când nu mai am nevoie de Facebook pentru lucru. Am terminat lucrul, m-am deconectat și am închis fereastra. Și ca să nu mai existe nicio ispită în News Feed, mi-am instalat extensia pentru Chrome, News Feed Eradicator for Facebook, care șterge News Feed-ul atunci când accesezi rețeaua, iar în locul lui îți pune un citat înțelept.

Ce îmi dă asta?

Decizia de a limita maximal utilizarea rețelelor de socializare și, mai ales Facebook-ul, este punctul culminant al unui proces de durată și începutul unui noi epoci, în care este loc pentru lucrurile esențiale pentru mine, cum ar fi cititul, trecerea la un alt nivel de scris, documentarea pentru articole, filmelele, pauzele pentru reflecții și însemnări, învățarea conștientă. Lucruri pentru care până acum niciodată nu-mi ajungea timp, deoarece 30+10+40+20+50+30+10+20 de minute pe zi le petreceam făcând scroll down în News Feed-ul din Facebook.

Voi șterge definitiv contul de Facebook?

Aș vrea (în acest sens mă inspir de la acest om, care niciodată nu l-a avut și e foarte ok). Dar nu am găsit deocamdată o alternativă viabilă de comunicare în masă pe teme sociale cu publicul nostru și aici nu pot să neg că Facebook-ul este util. Ce ține de fotografii personale și momente din viața personală, acestea nu vor mai apărea. La fel, aș vrea să limitez pe cât posibil activitatea de pe pagina T E O T I T U D E, păstrând acest format pentru video și pentru a distribui articolele de pe blog. Ideal, însă, ar fi ca cititoarele și cititorii să acceseze direct blogul, ca să nu mai depindă de News Feed-ul pe care îl compilează pentru ei un algoritm. Despre lenea pe care o cultivă în noi algoritmul Facebook-ului, însă, voi scrie în alt articol.

Pagina Alo BEBE va deveni, cel mai probabil, un digest al articolelor interesante despre copii și educație.

Și mai departe?

Mai departe vreau să investighez mai mult tema dependeței de rețelele de socializare și smartphone și să găsesc soluții cum să promovăm cauze, idei, afaceri, conținut bun, fără a depinde de algoritmii rețelelor de socializare, dar și de Social Media, în general. Acestea fiind afaceri, care fac bani pe atenția și datele noastre personale, pe care utlizatorii le lasă într-o veselie pe mâna acestor corporații gigante. Pe scurt, Facebook câștigă miliarde prin simplul fapt că noi petrecem timp acolo și lăsăm terabyte-uri de informații despre noi. Iar compania, ca răsplată, ne hrănește cu bombonele, pe care nici nu ne prea lasă să le alegem.

În coninuare, îmi prpun să scriu articole săptămânale despre viața cu prezență minimă pe Social Media, despre alternativele rețelelor de socializare și alte moduri de conectare și răspândire a ideilor.

Dacă acest demers vă face cu ochiul, dacă vă regăsiți în cele scrise de mine mai sus, dacă vreți să încercați să trăiți mai puțin în Social Media sau pentru Social Media, vă invit să vă alăturați acestei aventuri. Putem face schimb de experiență, iar pentru asta putem utiliza poșta electronică.

Mă găsiți pe teotitude@gmail.com.

 

Text: Diana Guja

Foto: Stefan Cosma/ Unsplash

Social

Eu le cred. Cazul „Pernuța”.

Să fii femeie înseamnă să te topești de la privirea, atenția, atingerea oricărui bărbat. Să fii femeie mai înseamnă să te extaziezi atunci când un bărbat, mai ales un bărbat care se află în poziție de putere, îți ia mâna și ți-o pune pe penisul său în erecție. Dar ce-și mai poate dori o femeie, se gândesc bărbații.

Eu una nu vreau să cred că toți bărbații sunt așa. Nu vreau să cred că dacă te-ai născut femeie, ești implicit victimă a hărțuirii sexuale. Nu vreau să cred că există femei care închid conștient ochii atunci când li se fac apropouri sexuale când nu e cazul, așa cum nu vreau să cred că sunt femei care închid ochii și gura atunci când semenele lor sunt supuse hărțuirii sexuale.

Cazul care a apărut azi în media, în care un profesor de la Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie, șef de catedră, este acuzat de hărțuire sexuală, investigat de reportera de la Agora, Anastasia Antoceanu, întrunește toate trăsăturile pe care trebuie să le aibă o femeie în mintea perversă a unei categorii a populației: supunere, gura mică, docilitate, generozitate față de libidinoșii aflați în posturi de conducere, precum și lașitate, lipsă de solidaritate față de semene, lipsă de demnitate și verticalitate, în cazul în care una dintre colege nimerește în gura, pe mâna sau lângă penisul în erecție a deținătorului puterii.

TOȚI NEAGĂ

Sunt lucruri despre care nu se scrie pe gazeta de perete, dar despre care se vorbește pe la colțuri, prin fumuare, prin bucătării. Lucruri despre care toți sunt dornici și însetați să se șușotească, atât timp cât asta nu-i privește pe ei. Sunt sigură că toată Universitatea de Medicină știe care profesor se dă lă studente, asistente și laborante. Așa cum se știe la orice altă universitate, în orice organizație, instituție, industrie. Toți știu. Toți tac. Aceasta ar trebui să fie motoul nostru de țară. Iar atunci când iese cineva în față și spune deschis și tare despre ce toți se șușotesc, acesta sau aeștia sunt sacrificați în numele normalității.

QUO VADIS?

watch Interesant, câți ani vor mai trece până femeile vor deveni solidare cu colegele lor în asemenea cazuri?

http://thinkmaya.com/?biorer=site-de-rencontres-camerounaises&052=5b Câți ani vor trebui să treacă ca toată societatea să fie solidară cu VICTIMELE hărțuirii sexuale și nu cu cei care le comit?

source link Câți ani vor trebbui să treacă până vom înțelege la nivel național că NIMENI nu are dreptul să pună mâna pe tine neinvitat, să îți vorbească într-un mod obscen sau familiar, care te incomodează?

Trading CFDs and/or click involves significant risk of capital loss. Câți ani vor trece până vom înțelege că până aceste fapte nu vor fi pedepsite dur, până nu vor fi dezvăluite cu scandal, până nu vom lua atitudine față de hărțuirea sexuală, în locul victimelor oricând, ABSOLUT în orice moment, se pot afla copiii noștri?

source site Când naiba vom înțelege că prin tăcerea noastră pregătim teren propice, fertil, mănos și mătăsos, pentru viitorii abuzatori, hărțuitori și violatori de toată mâna? 

Sau poate credeți că libidinoșii psihopați trăiesc în altă dimensiune și nicidecum în cea în care trăim noi cu toții? Dar după cum vedeți în reportajul Anastasiei, aceștia trăiesc destul de bine merci, aproape de noi, îl au pe Eminescu pe perete, spun complimente și sărută pe obraz colegele. Presupun că mai sunt și familiști exemplari. Cu tradiții și valori.

#METOO

Femeile care au avut curaj și au ieșit public cu povestea lor, trebuie susținute. Ele sunt un model și o șansă pentru toate celelalte victime care tac rușinate, inclusiv din cauza reacției noastre.

Eu le cred.

Social

Programare fără programare. Cum policlinicile fugăresc pacienții în privat

Sistemul policlinicilor noastre de stat e făcut astfel, încât toți să fugă la privat, chiar și cetățeanul care plătește regulat și frumos pentru poliță. Până la urmă, ceățeanul plătește dublu, dar cui îi pasă? Poate ăsta și este scopul? Cum policlinicile fugăresc pacienții în privat? Simplu. Prin management defectuos și scenarii din teatrul absurdului.

MIELUL BLÂND SUGE LA DOUĂ OI, NUMAI CĂ INVERS

Un exemplu proaspăt din viața mea de cetățeană a Republicii Moldova, cu venituri curate, deci impozite pe măsură – policlinica la care mă deservsc nu are medic endocrinolog și, respectiv, are contract (sau poate o simplă înțelegere) cu altă policlinică, ednocrinologul căreia consultă pacienții policlinicii mele.

Ca să ajungi la endocrinolog îți trebuie îndreptare de la medicul de familie. Până ajungi și cum ajungi la medicul de familie, e altă poveste. Deci îți dă medicul de familie îndreptarea, cu ea trebuie să te prezinți obligatoriu (prin telefon nu vor să facă, doar dacă îi rogi și le explici că sistemul lor e lipsit de logică) la registratură pentru programare la endocrinolog.

PENTRU NAIVITATE EȘTI RĂSPLĂTIT CU GAURA DE LA COVRIG

Dacă ai fost cetățean naiv și ți-ai făcut timp să te prezinți la registratură, așa cum îți cer, angajata de acolo îți introduce numele în lista pentru endocrinolog după care îți dezvăluie marele secret – această programare nu face nici cât o gaură de la covrig – la endocrinolog, de facto, programări nu se fac, rândul este viu, iar de la policlinica noastră sunt acceptați doar 5 oameni pe zi. Pe scurt – mergeți acolo între ora 8 și 13:00, stați în rând și poate „vă primește”.

PROGRAMARE FĂRĂ PROGRAMARE

Hm, serios? Iată cum arată o programare, care nu este programare, și o schemă ideală pentru a fugări un cetățean plătitor de impozite, cu poliță medicală, spre clinicile private. Până la urmă, eu doar sunt cea nemulțumită, nu? Ei, iată, mi-au oferit din contul poliței mele să stau sub ușa medicului un timp nedeterminat. Nu-ți place, n-ai de cît să plătești la privat. Deci, de două ori. Sau, în toată această schemă, cei din sistemul medical de stat se fac că plouă și uită că există cetățeni care plătesc pentru serviciile lor „gratuite”, doar că o fac nu direct la ei în buzunar.

OSPITALITATE. TRADIȚIE. MISTER… SAU MINISTER?

Rămâne, totuși, un mister, de ce nu se pot face programări la celălalt medic? Dar despre asta, angajata policlinicii, desigur, nu știe.

Social

O moarte inutilă

Un copil de 5 luni a fost omorât cu secera. Făptașul este bunicul copilului, care în momentul săvârșirii crimei era beat.

Crima a fost săvârșită dimineața. Deci, bărbatul era de dimineață beat.

Mama, știind că acesta are probleme cu alcoolul, oricum îi lasă în grijă copilul și pleacă la muncă.

Această moarte e atât de absurdă, atât de fără sens, atât de posibil de prevăzut, dacă sistemul de intervenție și ajutor ar fi funcționat în această țară, dacă familiile în stare precară ar fi fost monitorizate ca lumea, dacă mamele ar fi avut un grad mai înalt de conștientizare și abilități de a-și gestiona viața, dacă membrii comunității ar fi mai solidari și nu doar atunci când trebuie să dea declarații în fața presei, dar zi de zi.

Ce, dumnezeu, poate fi în capul unei proaspete mămici, care nu mai e la o vârstă fragedă și ar trebui să aibă ceva experiență de viață și discernământ elementar, ca să decidă să-și lase copilul de doar 5 luni în grija unui bărbat în vârstă, care face abuz de alcool? Ori, dacă femeia nu e aptă să prevadă astfel de pericole, de ce nu a avut niciun fel de asistență pentru îngrijirea copilului, de ce a lăsată singură față în față cu greutățile maternității, pe care nu are resurse să le înfrunte singură? Unde sunt în tot acest peisaj rudele și vecinii, care cunoșteau că bătrânul are probleme cu alcoolul? Atâtea întrebări…

Dar cel mai trist, după prima și cea mai mare tristețe că un pui de 5 luni a fost omorât, este faptul că acest caz nu va schimba nimic și moartea acestui copil așa și va rămâne – o știre scurtă, printre miile de știri dintr-o oarecare zi.

Social

Cât de feminiști sunt europenii?

Pentru mine a fost o noutate să aflu că nu doar cetățenii moldoveni sar la auzul termenului de „feminism” – germanii,  sunt tot atât de speriați de acest cuvânt, pe cât suntem și noi.

Respondenții din șapte state europene au fost întrebați aleatoriu câte o întrebare dintr-un set de trei întrebări care ar determina dacă aceștia se asociază cu ideile feministe sa nu. Primul grup a fost întrebat direct dacă sunt feminiști sau nu. Al doilea grup a fost întrebat dacă bărbații și femeile ar trebui să aibă drepturi egale și statut egal în societate. Celui de-al treilea grup i s-a spus că feminismul constă în credința că bărbații și femeile trebuie să aibă drepturi egale și statut egal în societate, apoi au fost întrebați dacă sunt sau nu feminiști.

În majoritatea țărilor, marea majoritate (80-91%) a respondenților au spus că ei cred că bărbații și femeile trebuie să aibă drepturi egale și statut social egal. Pentru comparație – respondenții care au fost întrebați direct dacă sunt feminiști, au răspuns afirmativ în proporție de 8-40%.

Raportate la țări, germanii sunt de departe cei mai „puțin” feminiști. La întrebarea directă, doar 8% au răspuns afirmativ. Pe când la întrebarea dacă bărbații și femeile ar trebui să aibă drepturi egale și statut egal în societate, ei au răspuns afirmativ în proporție de 80%.

La celălalt capăt se află suedezii, cea mai „direct” feministă națiune dintre cele șapte intervievate.

Concluzia la care a ajuns autorii acestui sondaj este că termenul de „feminism” trece printr-o criză de imagine și că e nevoie de un nou val de „luptă” pentru a-i reda sensul inițial.

Mai multe detalii găsiți aici.

Social

Solidaritatea între femei. Cum este ea?

În ajun de 8 martie, înainte de discursul meu într-un eveniment pentru femei, am întrebat membrele grupului din Facebook, Solidaritate feminină, ce ar povesti în fața unui public feminin, legat de tema solidarității între femei. Răspunsurile au fost, pe cât de diverse, pe atât de interesante.

 

Aș povesti despre cum solidaritatea între femei a fost cauza celor mai importante avansări în drepturile omului – a vota, a avorta și mai recent – a câștiga aceiași bani pentru aceeași muncă, ca bărbații./Sabina

 

Aș vorbi despre lipsa toleranței între femei, despre cum o femeie este judecată de către alte femei despre felul cum se îmbrăca, cum își alege a-și trăi viața și alegerile ei, fără ca măcar ca acele care judecă să încerce să afle de ce femeia a făcut alegerile pe care le-a făcut. Am trecut prin asta și mai trec prin asta, de fiecare dată când vin acasă. /Alexandrina

 

Eu cred că aș vorbi despre insuccese și despre cât e de important e să primești susținere atunci când ți se taie aripile. Despre cât de mult ajută faptul că poți să-ți povestești istoria în fața femeilor și să primești susținere. Și despre faptul că nimeni nu are prioritate și nu trebuie de pus pe altar: nici dragostea, nici căsătoria, nici copiii, nici chiar propriul Ego./Diana

 

Solidaritatea femeilor la job. Împreună să susțină profesionalismul. Fără double standards. Fără mimimi cu șefii sau „oh, nu înțeleg, explică-mi, te rog, încă o dată”  Era acel video cu women in the White House care, când sunt intrerupte de bărbați who takes credit for their ideas, alta femeie points out că deja s-a spus această idee și dă credit primeia. Sau „vai, eu pot lucra doar cu bărbați!”. Tare multe de zis anume la job 

 

 

Despre solidaritea între mămici. Abia după ce am devenit mamă, am simțit cu adevărat sensul cuvîntului solidaritate feminină./Svetlana

 

Despre bucuria pentru succesele altor femei./Anastasia

 

Voi cum credeți, cum este solidaritatea între femei?

Social

Pentru mine

Eu de vreo trei ani m-am liniştit cu plecarea din ţară. Am decis să-mi văd de treabă aici, să schimb ceea ce pot schimba aici, să-mi investesc timpul, energia, resursele în oamenii care îmi sunt dragi, oricât de mulţi sau puţini ar fi. Credeam, naiv, că fiecare cetăţean bine intenţionat, contează.

E adevărat, s-a întâmplat de câteva ori să regret decizia luată. Au fost cazuri când începeam să mă agit serios. Apoi, cum îi şade bine omului, intram iar în zona – care nici măcar de confort nu poate fi numită – că se poate, se poate de trăit şi aici, de lucrat, de schimbat, de progresat.

Apoi a plecat Ilinca.

Plecarea ei a pus punct la foarte multe. Credeam eu. Tot atât de naiv. Punct la indignarea mea faţă de corupţia din sistemul de învăţământ, faţă de toaletele insalubre din şcoli, faţă de prostiile scrise în manuale, faţă de agresivitatea unor profesori, faţă de oamenii care nu se spală, nici seara şi nici dimineaţa, şi cu care copilul meu trebuie să circule într-un troleibuz şi să leşine, faţă de incertitudinea în caz de probleme de sănătate etc. Atunci mi-am zis, „Da mai duceţi-vă toţi dracului, las să se mai indigneze şi alţii. Copilul meu nu va mai fi victima acestui sistem, iar eu îmi voi căuta, în sfârşit, numai de interesele mele mici şi mititele.”

Dar uitasem un lucru. Eu tot contez. Nu doar prezentul şi viitorul copilului meu contează. Nu totul se măsoară prin bunăstarea copilului pe care îl naşti şi/sau creşti. Viaţa mea, chiar şi fără copil sau copii, cât de mică şi mititică ar fi ea, contează. Pentru mine contează. Şi faptul că copilul meu s-a mutat într-o ţară unde pentru liberté, égalité, fraternité oamenii şi-au dat viaţa, unde e protejată, iar eu – liniştită pentru ea, nu înseamnă că eu nu trebuie să cer să-mi fie respectate drepturile în ţara a cărei cetăţeană sunt.

Eu azi voi ieşi să protestez nu pentru copilul meu, nu pentru viitorul lui. Voi ieşi pentru mine. Pentru prezentul şi viitorul meu.

 

Text: Diana Guja

Social

“My life is not your porn” 

Să ieși în stradă și să-ți manifești dezacordul (dar și bucuria) cu ceea ce se întâmplă în societate, este una dintre libertățile fundamentale ale omului și una dintre cele mai eficiente forme de presiune asupra clasei coducătoare.

Femeile din Coreea de Sud (în comparație cu multe femei din Moldova) se vede că își cunosc bine drepurile și sunt pregătite să lupte pentru cele care le sunt încălcate. Astfel, aproape 30 000 de femei din Coreea de Sud au ieșit pe străzile orașului Seoul, pentru a-și arăta furia împotriva industriei pornografiei de pe camerele de filmat ascunse în locurile publice. Acesta a fost cel mai mare marș feminin din istoria țării.

Participantele la marș purtau pancarte cu slogane, pe de o parte simple, inspirate din viața de zi cu zi, dar pe de altă parte șocante, deoarece prin simplețea cuvintelor putem înțelege gravitatea situației în care femeilor li se încalcă un alt drept fundamental, dreptul la viața privată: „Viața mea, nu e pornografia ta”, „Vreau să mă cac cu garda jos”.

În general, coreencele au devenit foarte active în ultimul timp. Acum câteva săptămâni, femeile din această țară au mai protestat masiv împotriva atitudinii laxiste a poliției când vine vorba de pedepsirea acestui tip de crime, care sunt comise majoritar de bărbați.

Majoritatea participantelor la marș purtau măști, din frică să nu fie expuse unor eventuali hărțuiri în mediul online.

„Molka” sau pornografia de pe camerele ascunse nu este un fenomen nou în Correa de Sud, amploare lui însă a crescut dramatic în ultimii ani. Astfel, conform unui studiu din acest an, dacă în 2006 crimele sexuale comise cu implicarea camerelor ascunse reprezentau doar 3.6%, atunci în 2015 acest număr a crescut până la 24.9%.

Stațiile metrourilor sunt locurile cu cele mai multe camere, dar ele pot fi găsite și în trenuri, autobuze, localuri, hoteluri etc. Unele camere au fost găsite chiar și colacii de la veceurile din locurile publice. Mai mult decât atât, unii bărbați încorporează camere minuscule în încălțăminte, pentru a filma pe sub poalele femeilorau invadat industria porno, creând o nișă foarte lucrativă.

 

Foto: Google