Browsing Category

Social

Social

Eu le cred. Cazul „Pernuța”.

Să fii femeie înseamnă să te topești de la privirea, atenția, atingerea oricărui bărbat. Să fii femeie mai înseamnă să te extaziezi atunci când un bărbat, mai ales un bărbat care se află în poziție de putere, îți ia mâna și ți-o pune pe penisul său în erecție. Dar ce-și mai poate dori o femeie, se gândesc bărbații.

Eu una nu vreau să cred că toți bărbații sunt așa. Nu vreau să cred că dacă te-ai născut femeie, ești implicit victimă a hărțuirii sexuale. Nu vreau să cred că există femei care închid conștient ochii atunci când li se fac apropouri sexuale când nu e cazul, așa cum nu vreau să cred că sunt femei care închid ochii și gura atunci când semenele lor sunt supuse hărțuirii sexuale.

Cazul care a apărut azi în media, în care un profesor de la Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie, șef de catedră, este acuzat de hărțuire sexuală, investigat de reportera de la Agora, Anastasia Antoceanu, întrunește toate trăsăturile pe care trebuie să le aibă o femeie în mintea perversă a unei categorii a populației: supunere, gura mică, docilitate, generozitate față de libidinoșii aflați în posturi de conducere, precum și lașitate, lipsă de solidaritate față de semene, lipsă de demnitate și verticalitate, în cazul în care una dintre colege nimerește în gura, pe mâna sau lângă penisul în erecție a deținătorului puterii.

TOȚI NEAGĂ

Sunt lucruri despre care nu se scrie pe gazeta de perete, dar despre care se vorbește pe la colțuri, prin fumuare, prin bucătării. Lucruri despre care toți sunt dornici și însetați să se șușotească, atât timp cât asta nu-i privește pe ei. Sunt sigură că toată Universitatea de Medicină știe care profesor se dă lă studente, asistente și laborante. Așa cum se știe la orice altă universitate, în orice organizație, instituție, industrie. Toți știu. Toți tac. Aceasta ar trebui să fie motoul nostru de țară. Iar atunci când iese cineva în față și spune deschis și tare despre ce toți se șușotesc, acesta sau aeștia sunt sacrificați în numele normalității.

QUO VADIS?

Interesant, câți ani vor mai trece până femeile vor deveni solidare cu colegele lor în asemenea cazuri?

Câți ani vor trebui să treacă ca toată societatea să fie solidară cu VICTIMELE hărțuirii sexuale și nu cu cei care le comit?

Câți ani vor trebbui să treacă până vom înțelege la nivel național că NIMENI nu are dreptul să pună mâna pe tine neinvitat, să îți vorbească într-un mod obscen sau familiar, care te incomodează?

Câți ani vor trece până vom înțelege că până aceste fapte nu vor fi pedepsite dur, până nu vor fi dezvăluite cu scandal, până nu vom lua atitudine față de hărțuirea sexuală, în locul victimelor oricând, ABSOLUT în orice moment, se pot afla copiii noștri?

Când naiba vom înțelege că prin tăcerea noastră pregătim teren propice, fertil, mănos și mătăsos, pentru viitorii abuzatori, hărțuitori și violatori de toată mâna? 

Sau poate credeți că libidinoșii psihopați trăiesc în altă dimensiune și nicidecum în cea în care trăim noi cu toții? Dar după cum vedeți în reportajul Anastasiei, aceștia trăiesc destul de bine merci, aproape de noi, îl au pe Eminescu pe perete, spun complimente și sărută pe obraz colegele. Presupun că mai sunt și familiști exemplari. Cu tradiții și valori.

#METOO

Femeile care au avut curaj și au ieșit public cu povestea lor, trebuie susținute. Ele sunt un model și o șansă pentru toate celelalte victime care tac rușinate, inclusiv din cauza reacției noastre.

Eu le cred.

Social

Programare fără programare. Cum policlinicile fugăresc pacienții în privat

Sistemul policlinicilor noastre de stat e făcut astfel, încât toți să fugă la privat, chiar și cetățeanul care plătește regulat și frumos pentru poliță. Până la urmă, ceățeanul plătește dublu, dar cui îi pasă? Poate ăsta și este scopul? Cum policlinicile fugăresc pacienții în privat? Simplu. Prin management defectuos și scenarii din teatrul absurdului.

MIELUL BLÂND SUGE LA DOUĂ OI, NUMAI CĂ INVERS

Un exemplu proaspăt din viața mea de cetățeană a Republicii Moldova, cu venituri curate, deci impozite pe măsură – policlinica la care mă deservsc nu are medic endocrinolog și, respectiv, are contract (sau poate o simplă înțelegere) cu altă policlinică, ednocrinologul căreia consultă pacienții policlinicii mele.

Ca să ajungi la endocrinolog îți trebuie îndreptare de la medicul de familie. Până ajungi și cum ajungi la medicul de familie, e altă poveste. Deci îți dă medicul de familie îndreptarea, cu ea trebuie să te prezinți obligatoriu (prin telefon nu vor să facă, doar dacă îi rogi și le explici că sistemul lor e lipsit de logică) la registratură pentru programare la endocrinolog.

PENTRU NAIVITATE EȘTI RĂSPLĂTIT CU GAURA DE LA COVRIG

Dacă ai fost cetățean naiv și ți-ai făcut timp să te prezinți la registratură, așa cum îți cer, angajata de acolo îți introduce numele în lista pentru endocrinolog după care îți dezvăluie marele secret – această programare nu face nici cât o gaură de la covrig – la endocrinolog, de facto, programări nu se fac, rândul este viu, iar de la policlinica noastră sunt acceptați doar 5 oameni pe zi. Pe scurt – mergeți acolo între ora 8 și 13:00, stați în rând și poate „vă primește”.

PROGRAMARE FĂRĂ PROGRAMARE

Hm, serios? Iată cum arată o programare, care nu este programare, și o schemă ideală pentru a fugări un cetățean plătitor de impozite, cu poliță medicală, spre clinicile private. Până la urmă, eu doar sunt cea nemulțumită, nu? Ei, iată, mi-au oferit din contul poliței mele să stau sub ușa medicului un timp nedeterminat. Nu-ți place, n-ai de cît să plătești la privat. Deci, de două ori. Sau, în toată această schemă, cei din sistemul medical de stat se fac că plouă și uită că există cetățeni care plătesc pentru serviciile lor „gratuite”, doar că o fac nu direct la ei în buzunar.

OSPITALITATE. TRADIȚIE. MISTER… SAU MINISTER?

Rămâne, totuși, un mister, de ce nu se pot face programări la celălalt medic? Dar despre asta, angajata policlinicii, desigur, nu știe.

Social

O moarte inutilă

Un copil de 5 luni a fost omorât cu secera. Făptașul este bunicul copilului, care în momentul săvârșirii crimei era beat.

Crima a fost săvârșită dimineața. Deci, bărbatul era de dimineață beat.

Mama, știind că acesta are probleme cu alcoolul, oricum îi lasă în grijă copilul și pleacă la muncă.

Această moarte e atât de absurdă, atât de fără sens, atât de posibil de prevăzut, dacă sistemul de intervenție și ajutor ar fi funcționat în această țară, dacă familiile în stare precară ar fi fost monitorizate ca lumea, dacă mamele ar fi avut un grad mai înalt de conștientizare și abilități de a-și gestiona viața, dacă membrii comunității ar fi mai solidari și nu doar atunci când trebuie să dea declarații în fața presei, dar zi de zi.

Ce, dumnezeu, poate fi în capul unei proaspete mămici, care nu mai e la o vârstă fragedă și ar trebui să aibă ceva experiență de viață și discernământ elementar, ca să decidă să-și lase copilul de doar 5 luni în grija unui bărbat în vârstă, care face abuz de alcool? Ori, dacă femeia nu e aptă să prevadă astfel de pericole, de ce nu a avut niciun fel de asistență pentru îngrijirea copilului, de ce a lăsată singură față în față cu greutățile maternității, pe care nu are resurse să le înfrunte singură? Unde sunt în tot acest peisaj rudele și vecinii, care cunoșteau că bătrânul are probleme cu alcoolul? Atâtea întrebări…

Dar cel mai trist, după prima și cea mai mare tristețe că un pui de 5 luni a fost omorât, este faptul că acest caz nu va schimba nimic și moartea acestui copil așa și va rămâne – o știre scurtă, printre miile de știri dintr-o oarecare zi.

Social

Cât de feminiști sunt europenii?

Pentru mine a fost o noutate să aflu că nu doar cetățenii moldoveni sar la auzul termenului de „feminism” – germanii,  sunt tot atât de speriați de acest cuvânt, pe cât suntem și noi.

Respondenții din șapte state europene au fost întrebați aleatoriu câte o întrebare dintr-un set de trei întrebări care ar determina dacă aceștia se asociază cu ideile feministe sa nu. Primul grup a fost întrebat direct dacă sunt feminiști sau nu. Al doilea grup a fost întrebat dacă bărbații și femeile ar trebui să aibă drepturi egale și statut egal în societate. Celui de-al treilea grup i s-a spus că feminismul constă în credința că bărbații și femeile trebuie să aibă drepturi egale și statut egal în societate, apoi au fost întrebați dacă sunt sau nu feminiști.

În majoritatea țărilor, marea majoritate (80-91%) a respondenților au spus că ei cred că bărbații și femeile trebuie să aibă drepturi egale și statut social egal. Pentru comparație – respondenții care au fost întrebați direct dacă sunt feminiști, au răspuns afirmativ în proporție de 8-40%.

Raportate la țări, germanii sunt de departe cei mai „puțin” feminiști. La întrebarea directă, doar 8% au răspuns afirmativ. Pe când la întrebarea dacă bărbații și femeile ar trebui să aibă drepturi egale și statut egal în societate, ei au răspuns afirmativ în proporție de 80%.

La celălalt capăt se află suedezii, cea mai „direct” feministă națiune dintre cele șapte intervievate.

Concluzia la care a ajuns autorii acestui sondaj este că termenul de „feminism” trece printr-o criză de imagine și că e nevoie de un nou val de „luptă” pentru a-i reda sensul inițial.

Mai multe detalii găsiți aici.

Social

Solidaritatea între femei. Cum este ea?

În ajun de 8 martie, înainte de discursul meu într-un eveniment pentru femei, am întrebat membrele grupului din Facebook, Solidaritate feminină, ce ar povesti în fața unui public feminin, legat de tema solidarității între femei. Răspunsurile au fost, pe cât de diverse, pe atât de interesante.

 

Aș povesti despre cum solidaritatea între femei a fost cauza celor mai importante avansări în drepturile omului – a vota, a avorta și mai recent – a câștiga aceiași bani pentru aceeași muncă, ca bărbații./Sabina

 

Aș vorbi despre lipsa toleranței între femei, despre cum o femeie este judecată de către alte femei despre felul cum se îmbrăca, cum își alege a-și trăi viața și alegerile ei, fără ca măcar ca acele care judecă să încerce să afle de ce femeia a făcut alegerile pe care le-a făcut. Am trecut prin asta și mai trec prin asta, de fiecare dată când vin acasă. /Alexandrina

 

Eu cred că aș vorbi despre insuccese și despre cât e de important e să primești susținere atunci când ți se taie aripile. Despre cât de mult ajută faptul că poți să-ți povestești istoria în fața femeilor și să primești susținere. Și despre faptul că nimeni nu are prioritate și nu trebuie de pus pe altar: nici dragostea, nici căsătoria, nici copiii, nici chiar propriul Ego./Diana

 

Solidaritatea femeilor la job. Împreună să susțină profesionalismul. Fără double standards. Fără mimimi cu șefii sau „oh, nu înțeleg, explică-mi, te rog, încă o dată”  Era acel video cu women in the White House care, când sunt intrerupte de bărbați who takes credit for their ideas, alta femeie points out că deja s-a spus această idee și dă credit primeia. Sau „vai, eu pot lucra doar cu bărbați!”. Tare multe de zis anume la job 

 

 

Despre solidaritea între mămici. Abia după ce am devenit mamă, am simțit cu adevărat sensul cuvîntului solidaritate feminină./Svetlana

 

Despre bucuria pentru succesele altor femei./Anastasia

 

Voi cum credeți, cum este solidaritatea între femei?

Social

Pentru mine

Eu de vreo trei ani m-am liniştit cu plecarea din ţară. Am decis să-mi văd de treabă aici, să schimb ceea ce pot schimba aici, să-mi investesc timpul, energia, resursele în oamenii care îmi sunt dragi, oricât de mulţi sau puţini ar fi. Credeam, naiv, că fiecare cetăţean bine intenţionat, contează.

E adevărat, s-a întâmplat de câteva ori să regret decizia luată. Au fost cazuri când începeam să mă agit serios. Apoi, cum îi şade bine omului, intram iar în zona – care nici măcar de confort nu poate fi numită – că se poate, se poate de trăit şi aici, de lucrat, de schimbat, de progresat.

Apoi a plecat Ilinca.

Plecarea ei a pus punct la foarte multe. Credeam eu. Tot atât de naiv. Punct la indignarea mea faţă de corupţia din sistemul de învăţământ, faţă de toaletele insalubre din şcoli, faţă de prostiile scrise în manuale, faţă de agresivitatea unor profesori, faţă de oamenii care nu se spală, nici seara şi nici dimineaţa, şi cu care copilul meu trebuie să circule într-un troleibuz şi să leşine, faţă de incertitudinea în caz de probleme de sănătate etc. Atunci mi-am zis, „Da mai duceţi-vă toţi dracului, las să se mai indigneze şi alţii. Copilul meu nu va mai fi victima acestui sistem, iar eu îmi voi căuta, în sfârşit, numai de interesele mele mici şi mititele.”

Dar uitasem un lucru. Eu tot contez. Nu doar prezentul şi viitorul copilului meu contează. Nu totul se măsoară prin bunăstarea copilului pe care îl naşti şi/sau creşti. Viaţa mea, chiar şi fără copil sau copii, cât de mică şi mititică ar fi ea, contează. Pentru mine contează. Şi faptul că copilul meu s-a mutat într-o ţară unde pentru liberté, égalité, fraternité oamenii şi-au dat viaţa, unde e protejată, iar eu – liniştită pentru ea, nu înseamnă că eu nu trebuie să cer să-mi fie respectate drepturile în ţara a cărei cetăţeană sunt.

Eu azi voi ieşi să protestez nu pentru copilul meu, nu pentru viitorul lui. Voi ieşi pentru mine. Pentru prezentul şi viitorul meu.

 

Text: Diana Guja

Social

“My life is not your porn” 

Să ieși în stradă și să-ți manifești dezacordul (dar și bucuria) cu ceea ce se întâmplă în societate, este una dintre libertățile fundamentale ale omului și una dintre cele mai eficiente forme de presiune asupra clasei coducătoare.

Femeile din Coreea de Sud (în comparație cu multe femei din Moldova) se vede că își cunosc bine drepurile și sunt pregătite să lupte pentru cele care le sunt încălcate. Astfel, aproape 30 000 de femei din Coreea de Sud au ieșit pe străzile orașului Seoul, pentru a-și arăta furia împotriva industriei pornografiei de pe camerele de filmat ascunse în locurile publice. Acesta a fost cel mai mare marș feminin din istoria țării.

Participantele la marș purtau pancarte cu slogane, pe de o parte simple, inspirate din viața de zi cu zi, dar pe de altă parte șocante, deoarece prin simplețea cuvintelor putem înțelege gravitatea situației în care femeilor li se încalcă un alt drept fundamental, dreptul la viața privată: „Viața mea, nu e pornografia ta”, „Vreau să mă cac cu garda jos”.

În general, coreencele au devenit foarte active în ultimul timp. Acum câteva săptămâni, femeile din această țară au mai protestat masiv împotriva atitudinii laxiste a poliției când vine vorba de pedepsirea acestui tip de crime, care sunt comise majoritar de bărbați.

Majoritatea participantelor la marș purtau măști, din frică să nu fie expuse unor eventuali hărțuiri în mediul online.

„Molka” sau pornografia de pe camerele ascunse nu este un fenomen nou în Correa de Sud, amploare lui însă a crescut dramatic în ultimii ani. Astfel, conform unui studiu din acest an, dacă în 2006 crimele sexuale comise cu implicarea camerelor ascunse reprezentau doar 3.6%, atunci în 2015 acest număr a crescut până la 24.9%.

Stațiile metrourilor sunt locurile cu cele mai multe camere, dar ele pot fi găsite și în trenuri, autobuze, localuri, hoteluri etc. Unele camere au fost găsite chiar și colacii de la veceurile din locurile publice. Mai mult decât atât, unii bărbați încorporează camere minuscule în încălțăminte, pentru a filma pe sub poalele femeilorau invadat industria porno, creând o nișă foarte lucrativă.

 

Foto: Google

Social

Insight despre Made in Moldova

E ciudat să urmărești cum interferează evenimentele în viață. Mai ieri stăteam în sala întunecată a Buncherului de la Academia de Arte, priveam cu înfrigurare spectacolul ”Requem pentru Europa”, care-mi arăta fragmente din viața muncitorilor la fabricile de textile, de fabricare a cablurilor pentru automobile.

Atunci nu-mi venea să cred că această imagine a fabricilor noastre este una reală: oameni presați să lucreze peste program, fără pauze, cu salarii minime, bazate pe o normă aproape ireal de făcut în fiecare zi, cum sunt obligați să poarte scutece pentru maturi, ca să ”nu pardă timp, mergând la WC”, discursuri manipulatorii, întârzieri de salarii. Toate acestea impresionau prin absurd, nu puteam să cred că oamenii noștri ar accepta aceste condiții de lucru. Dar.

A trecut ceva timp de la spectacol și am avut o discuție foarte interesantă cu o cunoscută. Discutam despre ce mai e nou în viață, despre programul cultural din Chișinău, am amintit de ”Requem pentru Europa” și impresia puternică care a produs-o asupra mea. Această tânără m-a privit ciudat și mi-a zis: ăsta nu e spectacol, ăsta e viața reală. Dă mai bine să-ți spun eu cum e cu fabricile.

Mai departe redau discursul ei așa cum s-a întipărit în minte:

Așa se face că-mi place să cos și am învățat să fac tipare, și de mână și la calculator. M-am gândit că o experiență de lucru la fabrică de haine, mi-ar îmbunătăți abilitățile de lucru. Am început să caut prin anunțuri. Doar, peste tot sunt anunțuri că se caută cusătorese, 6 -7 mii de lei, instruire, pachet social și toate cele. Am sunat la câteva numere și m-am înțeles cu fata de la fabrică să vin la o discuție. Mi-a zis să vin la ora 08:00, să am cu mine buletinul și fișa medicală. Mi-am zis că merg doar la o discuție și nu voi lua cu mine documentele.

Ajunsă acolo, mi-a făcut cunoștință co doamna Olimpia, care urma să-mi arate ce să fac. Doamna Olimpia zâmbea și era foarte amabilă. În sala de lucru era o gălăgie de nedescris de la mașinile de cusut, în aer era un praf de la firele nenumărate de țesături. Doar privirile cusătoreselor nu erau foarte pozitive. Mă priveau cu bănuială.

Am început să fac tipare, să demonstrez ce-am învățat, învățam operațiuni pe care le fac cusătoresele, nu-mi vedeam capul de sarcini. Mi-a părut foarte plăcut să știu că la sfârșitul fiecărei ore de lucru -10 minute sunt pauză de odihnă. Pauza de masă ține doar 30 minute. Programul de lucru este de la 08:00 până la 17:00.

În pauze mă apropiam de cusătorese și le întrebam cum lucrează, ce operațiuni fac. Una dintre ele mă întreabă:

-Ești cumva rudă cu doamna Olimpia?

-Nu, de ce?

-Ea se comportă așa de bine cu tine.

M-a pus pe gânduri întrebarea asta. Dar nu aveam timp de cugetări prea multe. Aveam prea multe de învățat. Când a venit ora 17:00, am anunțat-o pe doamna Olimpia că plec și m-am îndreptat spre ieșire, am observat multe priviri cu răutate și nu înțelegeam de ce.

A doua zi m-am dus entuziasmată. Am primit din start mai multe sarcini, care oleacă se băteau cap în cap, dar mi-am zis că eu oricum încă învăț și trebuie să le deprind pe toate.

La un moment dat, după ce am tăiat un set de tipare de mărimea S, văd că vine doamna Olimpia spre mine cu fața crispată de furie:

-Auzi, eu ce ți-am spus? Să tai tiparele pe măsura L, tu de ce le-ai tăiat pentru S? Ești surdă? Sau cea mai deșteaptă?

Ea striga în gura mare, se auzea pe toată sala, m-am speriat, nu înțelegeam unde greșisem, pentru că am făcut fix ceea ce mi s-a zis. Eram gata să o înjur, să-mi iau lucrurile și să plec, dar mă gândeam că poate într-adevăr am greșit cu ceva. Am tăcut și am luat alte tipare.

La masă am început să întreb mai multe din fete despre programul de lucru. Și am aflat următoarele:

  1. Norma de lucru este de 1000 de operațiuni pe zi. Dacă n-ai reușit, nu primești banii. Dar de la 08:00 la 17:00 abia reușești să faci 500 de operațiuni. Aproape toți stau la lucru până la 22:00 sau 23:00 ca să facă norma;
  2. Pauzele de la sfârșitul fiecărei ore sunt o amăgeală, tu trebuie să reușești să faci cât mai multe operații;
  3. La 16:30 se face o verificare a lucrului, care este scris în catalog, dar tu nu pleci după asta, iar dacă ai început să faci altă operațiune trebuie să o finisezi (pentru fiecare operațiune este câte un pachet cu tipare de cusut, călcat, făcut buzunare șamd, care are 50, 100, 150 de bucăți);
  4. Chiar dacă îți faci norma în fiecare zi, salariul tău poate fi micșorat pentru că ai întârziat cu 5 minute, ai avut o pauză prea mare la prânz, te-ai uitat urât la coordonator, ai plecat prea devreme, ai mers de câteva ori la WC;
  5. Nu ai dreptul la zile libere. Au fost cazuri când cusătoresele nu se puteau duce la înmormântarea mamei;
  6. Nimeni nu pleacă acasă la 17:00, te mânâncă de viu dacă îndrăznești să pleci acasă;
  7. Salariul trebuie să ți-l zmulgi de la curator;
  8. Angajarea oficială se face după 4 luni de lucru, pentru 2 săptămâni de stagiere nu se plătește nimic, deși ești impus să lucrezi în ritm obișnuit și să rămâi peste program;
  9. Sunt foarte puțini lucrători care au un stagiu în fabrică mai mare de 6 luni;
  10. Urletele din partea curatorilor sunt obișnuite, pot să înceapă scandal de la cel mai mic flecușteț.

La sfârșitul zilei m-am apropiat de doamna Olimpia:

-Spuneți-mi vă rog, care va fi salariul meu?

-Tu acum ești la stagiere, care salariu?

-Totuși vreau să știu pentru ce voi învăța 2 săptămâni. Poate nici nu se merită să depun atâta efort.

-Nu vrei să rămâi, cum vrei, nimeni nu te ține cu de-a sila.

S-a întors cu spatele, nu mi-a zis nimic de salariul pe care urma să-l primesc. La 18:30 mi-am luat lucrurile și am ieșit. Privirile curatorilor și a cusătoreselor erau pline de răutate: cum am îndrăznit să mă duc acasă mai devreme?

A treia zi nu m-am mai dus. Mi-am dat seama deja că sunt foarte puține șanse ca eu să obțin ceva bani de la fabrica asta. M-am trezit cu un sunet de la ele:

-Cucoană, tu n-ai de gând să lucrezi azi?

-Bună dimineața,

-Apu și, să te-aștept sau nu?

-Am decis că acest lucru nu este pentru mine.

-Apu ghine dară.

Am vrut să o înjur. Foarte tare am vrut. Dar nu i-am făcut plăcerea asta…

Poate vă întrebați de ce am redat cu fidelitate aceste detalii? Pentru că nu toată lumea a fost la acel spectacol, iar scenariul de pressing psihologic începe chiar din a doua zi. Pe mine m-a impresionat spectacolul, dar această istorie m-a lăsat fără cuvinte. În Moldova, investițiile străine vin la pachet cu condiții umilitoare și imposibile de lucru, la fiecare revoltă a muncitorilor, administratorii răspund cu un pressing și mai mare și șantaj.

Nimeni nu trebuie să afle adevărata situație din fabrici, în fața jurnaliștilor totul va fi frumos, curat și în conformitate cu legislația Republicii Moldova.

 

Text: Diana Mihuță

Social

Inelul puterii, pentru femeile care au nevoie

In ultimii ani am scris mult despre violenta impotriva femeilor si despre tot felul de abuzuri prin care ele trec, de la abuzul emotional sau economic pana la abuzul fizic. Am publicat si scrisori, in maraton si in afara lui. De fapt, ideea maratonului a venit cand am scris prima postare despre femeile batute si cutia postala mi s-a umplut cu marturii. Scrisorile veneau, eu citeam, plangeam si le publicam.

As vrea sa cred ca lucrurile de atunci s-au schimbat. Cel putin, cu un milimetru. Sa cred ca am reusit, toti impreuna – toti cei care scriu, vorbesc, informeaza, instruiesc – sa salvam macar doua femei de la moarte si pe altele doua sa le facem sa plece, sa-si faca un rost in afara cuplului unde erau pe post de saci de box, sa-si vindece sufletul si sa traiasca linistit.

Eu nu am fost batuta, dar am trecut prin abuz emotional in cuplu si stiu, nu din auzite, cat este de greu sa te refaci dupa ce ai ajuns la un pas de a-ti pierde identitatea. Iar unele femei, din pacate, si-o pierd. Si nimeni nu are dreptul sa le judece. Asa cum nimeni nu are dreptul sa judece femeile care sunt batute in propria casa. Pana nu treci printr-un abuz, de orice natura, nu poti intelege mecanismele care te fac sa ramai in acea drama.

Dar mai bine sa nu treceti. Sa nu trecem nimeni din noi. Niciodata sau din nou. Si cu fortele care le avem, sau pe care le-am redobandit, sa ajutam femeile care inca sunt in acel infern.  E adevarat, e greu, daca nu imposibil, sa convingi un om ca el trebuie sa se salveze, mai ales daca el nu crede ca ar ar mai putea, ca exista vreo calea de iesire, o cale de intoarcere spre viata normala, mai ales daca in viata a avut tot, in afara de normalitate. Dar se poate. Si femeile care au facut acest drum, pot s-o demonstreze. Iar cele care inteleg ca e timpul sa faca ceva, dar nu stiu cum, nu stiu de unde sa inceapa, nu stiu unde sa mearga, cui sa se adreseze, pot fi ajutate.

Fiecare poate ajuta. Cineva prin scris, cineva prin instruire, altcineva prin donatii sau prin lansarea unei strangeri de fonduri. Cea mai simpla metoda de pana acum, pentru cei care nu au pregatirea sa faca nimic din ceea ce am enumerat anterior sau, banal, nu au timp, este cea oferita de Avon, prin vanzarea produselor sociale de culoare roz (cancer mamar) si cele de culoare albastra (violenta impotriva femeilor) pe care le gasiti in fiecare brosura. Profitul din aceste vanzari merge direct spre acoperirea necesitatilor din aceste domenii. Inelul pe care il vedeti in imagine este un astfel de produs.

 

Text: Diana Guja

Social

tatal baiatului era uneori agresiv, dar despre familie spun doar cuvinte de lauda…

Un băiat de 11 ani ar fi fost omorât de propriul tată, care l-ar fi lovit cu pumnii în abdomen pentru că băiatul nu ar fi hrănit vițelul. Incidentul a avut loc în satul Petrești, raionul Ungheni.

Potrivit ziarului Expresul după ce a fost bătut, băiatul a zăcut la pat timp de două zile, timp în care tatăl a interzis să fie chemată ambulanța sau să fie undeva dus copilul. Prin urmare, pe 14 august, după două zile, chemați la fața locului medicii de la urgență au constat moartea adolescentului și au anunțat poliția.

Expresul relatează că în această familie mai cresc două fetițe, una de 11 ani, care este geamăn cu băiatul și cealaltă cu doi ani mai mare. Directoarea gimnaziului „Gaudeamus” din Petrești, Parascovia Bernic, spune că băiatul era un copil activ și deștept. „Se vedea pe la ore că e mai activ decât surioara lui geamănă, el răspundea mereu, erau într-o clasă iar el parcă mai plin de viață. Am vorbit și cu diriginta lor din clasele primare, spune că nu s-a plâns vreodată copiii de violență în familie, sau poate ascundeau, Dumnezeu știe. Noi suntem încă în șoc”, ne spune directoarea.

Primarul satului Petrești, Serghei Gorea, spune că întreaga localitate este șocată de acest caz. „Nu erau o familie social vulnerabilă, ambii părinți lucrau, financiar nu o duceau cel mai rău, iar copiii, puteau să-i întrețină. Nimeni nu poate să-și dea seama ce a fost în capul acestui om și mai ales în mintea acestei mame”, a menționat primarul.

Sursa: tv8.md

A mai murit un copil de pe mana parintelui sau. Un alt caz socant, dar care se va uita tot atat de repede, cum se uita toate cazurile de violenta impotriva copiilor si femeilor.

Scenariile sunt asemanatoare. Un tata, care tine toata familia in teroare. O mama, care demult a pierdut vointa. Ea e foarte dependenta de tiran. Copiii, care mai au un gram de libertate in ei, gratie varstei, si care se opun de cate ori au ocazia. Activ sau pasiv. Constient sau nu. Unii cresc si reusesc sa scape cu zile. Altii, nu.

In toate aceste istorii de groaza intotdeauna m-a fascinat comunitatea. Daca mama e cu toate simturile atrofiate, asa cum doar o victima poate fi, cum ramane cu vecinii, rudele, cumetrii, primarul, cadrele didactice, care, cu siguranta, trebuia sa fi auzit, vazut observat ceva? Iar daca nu au vazut, au facut-o in mod deliberat. Pentru ca nu te bagi in familia omului.

Din materialul video, din spusele consatenilor si rudelor:

tatal baiatului era uneori agresiv, dar despre familie spun doar cuvinte de lauda…

o fost in strainatate, o muncit, se staruie pentru copii…

baiatul foarte bine invata…

stiem de dumnealor ca sunt o familie exemplara… eu gandesc ca totusi problema principala o fost alcoolul.

Deci, avem o familie „exemplara”, in care tatal e agresiv si consuma alcool. Comunitatea e la curent. Dar el sa straduie pentru copii. Bunaoara, munceste peste hotare. Despre baiat se stie ca invata foarte bine si era cuminte. Asta e suficient sa se stie despre copil. Principalul ca invata si spune „buna ziua”, mai departe de aceste conveniente, nimeni nu se aventureaza.

Mai departe:

…după ce a fost bătut, băiatul a zăcut la pat timp de două zile, timp în care tatăl a interzis să fie chemată ambulanța sau să fie undeva dus copilul.

Tatal din „familia exemplara”, agresiv si consumator de alcool, care se straduie pentru copii, are si niste metode exemplare de educatie. Copilul, in urma loviturilor aplicate, sta la pat. Aici presupunem ca acuza dureri mari in zona abdomenului, iar parintele interzice orice interventie specializata. Deducem ca mama nu avea mare putere de decizie in familie, chiar si in situatia in care viata propriului copil e in pericol.

Din spusele primarului:

Nimeni nu poate să-și dea seama ce a fost în capul acestui om și mai ales în mintea acestei mame.

Eu as parafraza: „…si mai ales in mintea comunitatii”. Or, ce avem: o familie despre care se stie ca tatal e agresiv si consuma alcool, o mama victima, un copil cuminte (despre ceilalti nu stim mai nimic, dar tot ce e posibil ca sunt la fel de cuminti, ca toti copiii din familiile in care domina teroarea) si un sat de oameni care considera normal comportamentul tatalui. In mintea cetatenilor nostri agresivitatea tatalui nu este un motiv ca familia sa nu fie de lauda, asa cum consumul de alcool nu este un motiv ca familia sa fie mai putin exemplara. Ceea ce este grav, deoarece oamenii plutesc intre doua lumi: cea in care barbatul adevarat trebuie sa bea si sa dea cu pumnul in masa, sa-si bata femeia si copiii, si cea in care acest comportament este pedepsit. Si ei nu se pot ancora.

Declaratia directoarei este tot destul de halucinanta:

Se vedea pe la ore că e mai activ decât surioara lui geamănă, el răspundea mereu, erau într-o clasă iar el parcă mai plin de viață. Am vorbit și cu diriginta lor din clasele primare, spune că nu s-a plâns vreodată copiii de violență în familie, sau poate ascundeau, Dumnezeu știe. Noi suntem încă în șoc.

Sa compari baiatul decedat, cu sora lui ramasa in viata, numindu-l „mai activ” si „mai plin de viata”, este, cel putin, nepedagogic. Care a fost scopul acestei comparatii? Si altceva, nu e neaparat ca un copil sa se planga de acte de violenta din familia lui, ca sa intelegi ca ceva gresit se intampla. Dar pentru a vedea aceaste semne, trebuie sa fii prezent in viata elevilor, sa le urmaresti comportamentul, sa le observi fricile si blocajele, sa pui intrebari si sa stii sa asculti. Nu toti copiii vor spune deschis ca acasa se intampla ceva, dar ei oricum vor comunica cu cei care au ochi sa vada si urechi sa auda.

Inmormantarea va fi frumoasa. Femeile vor boci baiatul cuminte si activ. Satul va mai vorbi cateva zile despre caz. Apoi se va inoarce la treburile cele de toate zilele. Minus unul. Copii mai sunt. Cate familii „exemplare”.

Dar ce daca ne-am uita mai departe de socul noutatii si inmormantare? Ce va fi cu aceasta familie „exemplara”? Ce soarta ii asteapta pe copiii ramasi? Ce va fi cu mama, care e complice? Ce va fi cu tatal? Va fi gasit vinovat de omor? Isi va ispasi pedeapsa? Ce va fi cu satul si cu noi toti?