Browsing Category

Viva la libertad

Arta

Gabriele Galimberti, fotograful lucrurilor simple

Probabil ați văzut unele lucrări ale lui Gabriele Galimberti, dar nu știați că sunt ale lui.

Gabriele este un fotograf italian. El călătorește în jurul lunii pentru a imortaliza cu ajutorul aparatului de fotografiat viața oamenilor simpli – detaliile și obiectele care fac din fiecare existență o poveste unică.

Gabriele Galimberti

Gabriele a adunat destule fotografii pentru a umple patru cărți deja, adevărate studii socio-economice despre starea omenirii la începutul sec. XXI.

Azi vreau să povestesc despre două din proiectele lui Gabriele Galimberti.

In her kitchen este unul din proiectele lui care m-a emoționat în mod deosebit.

In her kitchen este o serie de fotografii făcute în bucătăriile bunicilor din diferite colțuri ale lumii, pozând cu ingredientele pentru bucatele care le reprezintă cel mai mult. Un proiect – omagiu adus femeilor – fundament al famiilor de oriunde pe glob, care a rezultat într-o carte cu rețete, fotografii și călătorii.

Prima în această serie a fost chiar bunica lui Gabriele, Marisa.

Bunici din Armenia, Thailanda, Canada, Insulle Fiji, India, Liban, Maroc, Suedia, Turcia, Albania, Argentina, Etiopia, Brazilia etc. s-au împărtășit cu secretele din bucătăria lor. Eu deja mi-am făcut o listă cu rețetele pe care vreau să le încerc.

Maroc
Albania
Suedia
Turcia

Toy Stories este alt proiect de Gabriele Galimberti, realizat pe parcursul a doi ani în peste 50 de țări. Din India până în Islanda, făcând popasuri prin toate colțurile lumii, Gabriele a fotografiat copiii cu cele mari bogății pe care el au – jucăriile.

Acest proiect are o valoare aparte. Or, jucăriile copiilor spun multe despre mediul în care ei cresc – despre ce vorbesc părinții, în ce cred, care e statutul lor, ce așteptări au de la copii, ce viitor își imaginează pentru ei, ce valori le transmit etc.

Algeria
Albania
Haiti
Norvegia
Kenya
Zanzibar

Foto: gabrielegalimberti.com . Fetița de pe copertă e din Uruguay.

Fete pe drum

Trei zile la Istanbul. Ghid complet

Istanbulul este un oraș ce trebuie vizitat. Pentru istorie, pentru arhitectură, pentru geografie, pentru cultură, pentru bucătărie, pentru shopping, pentru contraste, pentru localuri, pentru hamamuri, pentru plimbările pe Bosfor, pentru mișcarea continuă, alături de liniștea, fără început și sfârșit, a străzilor din cartierele vechi, departe de traseele turiștilor.

Istanbulul este copleșitor, mult, pe alocuri – agresiv, prin multitudinea de sunete, mirosuri, mărfuri, fețe. O metropolă ce te înghite și te scuipă și unde, dacă ai venit pe termen mai lung, trebuie să te înveți să-ți ții echilibrul, să faci rost de ancore, să îți păstrezi bucățica de uscat intactă, pentru a avea unde reveni în fiecare seară.

Dacă nu aveți de gând să vă faceți un rost acolo, ci doar să-l vizitați, planificați-vă călătoria din considerentul că trei zile pentru prima imersiune în oraș vor fi suficiente doar ca să descoperiți esențialul – Sultanahmet, Taksim și, în una din zile, să faceți o escapadă spre Insulile Principilor și, eventual, să coborâți de pe vapor pe ultima, cea mai mare,
Büyükada.

Sultanahmet sau Orașul Vechi

Scuarul Sultanahmet

Aceasta este cea mai veche zonă a Istanbulului și, respectiv, adăpostește cele mai mule monumente istorice din oraș. Situată pe o peninsulă, spălată de apele Bosforului, Mării Marmara și Cornului de Aur, Sultanahmet reprezintă ceea ce pe timpuri se numea Constantinopol.

Din 1985, această peninsulă face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO.

Puțină istorie

Istanbul, numit de greci Byzantium, a fost, la originile sale, un oraș grec. Acesta a fost înființat în anul 667 ÎdC., pe locul care azi se numește Sarayburnum, ocupat de Palatul Topkapi. Primele așezăminte umane pe locul Istanbulului de azi, datează, însă, de acum 8000, ceea ce face din Istanbul unul dintre orașele cu cea mai lungă istorie din lume.

Cum ajungeți în Sultanahmet

Sistemul transportului public este destul de dezvoltat în Istanbul. Acolo găsiți de toate – de la autobuze rapide pe mare până la dolmuș, adică maxi-taxi. Dacă sunteți cazați în partea europeană a orașului, spre Sultanahmet se poate de ajuns cu metroul și/sau cu tramvaiul, ambele moderne și confortabile.

Dacă vă deplasați din scuarul Taksim, atunci va trebui să coborâți spre stația de metrou, să o faceți spre stânga, direcția Kabataș, unde veți urca în funicular, care în mai puțin de 3 minute vă va transporta spre Kabataș, de unde veți lua tramvaiul spre Sultanahmet.

Biletele pentru funicular, metrou, tramvai, vapor costă 5 lire într-o direcție și pot fi cumpărate la aparate. Dar, atenție, uneori aparatele nu restituie banii (în loc dau o hârtie pe care e scris că vă sunt datori), de aceea aveți grijă să aveți bancnote de 5 lire.

În cazul în care sunteți mai multe persoane, o călătorie cu taxiul (mașini galbene) sau cu Uberul ar putea să vă coste mai puțin (detalii despre prețuri aici).

Spre Sultanahmet puteți merge, de asemenea, cu autobuzul. Urcați în oricare pe care e indicată direcția Eminönü sau Beyazıt, deoarece ambele stații se află lângă Sultanahmet, dar va trebui să rezervați în jur de 15 – 20 minute până a urca în inima cartierului – unde se află Topkapi, Aya Sofia, Moscheea Albastră etc.

Dacă v-ați oprit pe partea asiatică a Istanbulului, cea mai ripidă, ieftină, plăcută cale spre Sultanahmet este cu vaporul, bunăoară din
Kadıköy sau Üsküdar până la Eminönü, de unde veți urca dealul (vezi mai sus). O altă opțiune este vaporul de la Üsküdar până la Kabataș și de acolo – tramvaiul.

  • Mai multe detalii despre transportul din Istanbul găsiți aici.
  • Pe scurt despre transportul de care ar putea avea nevoie orice turist venit la Istanbul, aici.
  • Dacă planificați să folosiți activ transportul public din Istanbul, are sens să vă luați Istanbul Kart, detalii aici.

Ce puteți vedea în Sultanahmet

Sfânta Sofia

Hagia Sophia, Aya Sofya sau Sfânta Sofia, biserică din sec. VI, construită de către Imperatorul Bizantin, Iustinian I. Sfânta Sofia are un dom cu un diametru de 30 m, reprezentând pentru 1000 de ani cel mai mare spațiu închis din lume și cea mai mare catedrală (în 1520 Catedrala din Sevilla i-a luat locul). Biserica a fost prădată în anul 1204, în timpul celei de-a patra Cruciade, și transformată în moschee în sec. XV, când Otomanii au cucerit orașul. Între anul cobstrucției și anul cuceririi, Sfânta Sofia a servit de scaun Patriarhului de la Constantinopol.

În 1935, Aya Sofya a fost transformată în muzeu. Aprpo, foarte recent, președintele Turciei a declarat că Sfânta Sofia trebuie transformată iar în moschee.

Intrarea costă 40 de lire. Dacă le cumpărați online, veți evita rândurile enorme.

  • Site-ul muzeului Aya Sofya, aici.
  • Ghidul Lonely Planet despre Aya Sofya, aici.
Palatul Topkapi
Foto: Meriç Dağlı/Unsplash

Palatul Topkapi sau Topkapi Sarayı ascunde în pereții și grădinile sale un secol de secrete, drame, mistere, iubiri, negocieri, omoruri ale Imperiului Otoman, care, apropo, a marcat și istoria noastră.

Construcția lui a început în 1459, 6 ani după cucerirea Constantinopolului. Complexul actual este alcătuit din patru mari curți și câteva clădiri mai mici, construite și/sau recocntruite după curtremurul din 1509 și incendiul din 1665. Tot aici este situat și haremul imperial.

Începând cu sec. XVII Topkapi și-a pierdut din importanță. În 1923, Palatul a fost transformat în muzeu.

Biletul costă 40 de lire. Intrarea în Harem se achită separat – 25 de lire.

  • Site-ul Palatului Topkapi, aici.
  • Ghidul Lonely Planet, despre Palatul Topkapi, aici.
Moscheea Albastră
Foto: London Wood Co. /Unsplash

Moscheea Albastră sau Sultan Ahmet Camii, prima moschee imperială, construită între 1609 și 1616, continuă să funcționeze și azi în calitate de moschee.

Moscheea Albastră, numită astfel, grație faianței de culoare albastră care îi domină interiorul, e situată în fața Sfintei Sofii. Istoria construcții acestei moschei e plină de controverse și neințelegeri între sultanul Ahmed, care avea doar 19 ani când a ordonat construcția ei, și teologii acelor timpuri. Astăzi Moscheea Albastră a devenit simbolul Turciei și este cea mai importantă moschee a țării.

Intrarea este gratuită. Uneori rândurile sunt foarte mari. La intrare veți fi rugați să vă scoateți încălțămintea. Pentru vizitatorii în șorți și cu umerii goi, se oferă câte o cuvertură mare, albastră.

  • Site-ul oficial al moscheii, aici.
  • Câteva chestii utile de știut, înainte de a vă îndrepta spre Moscheea albastră, aici.
Basilica Cistern

Basilica Cistern sau Cisternele, situate lângă Sfânta Sofia li Moscheea Albastră, este o cisternă gigantică, construită de imperatorul Iustinian I pentru a aproviziona cu apă palatul imperial și clădirile adiacente, apoi Palatul Topkapi. Locul este impresionant, situat sub pământ, cu pești înotând sub picioare.

Basilica Cisterna are 336 de coloane, de câte 9 metri fiecare. În construcția Cisternei au fost implicați 7000 de sclavi.

Intrarea în Basilica Cisterna costă 20 de lire. Copiii sub 8 ani intră gratuit.

  • Detalii și fotografii despre Cisterne, găsiți aici.
Hipodromul

Hipodromul, cândva centrul Imperiului Bizantin și Roman, un loc de plimbat și de minunat de la priveliștea pe care ți-o oferă.

Cele mai vechi și atmosferice hamamuri sunt, la fel, situate, în Sultanahmet, între Aya Sofya și Grand Bazaar.

Kapalıçarşı

Grand Bazaar-ul sau Kapalıçarşı cu cele aproape 5000 de magazine este un must al Istanbulului, chiar dacă nu-l veți parcurge în lung și-n lat și nu veți cumpăra nimic (puțin probabil).

Grand Bazaar este o piață acoperită, una dintre cele mai mari și vechi din lume, alcătuită din 61 de străzi acoperite. Apropo, în 2014 Grand Bazaar-ul a fost numită destinația mondială numărul unu, cu peste 91 milioane de vizitatori anual.

Vânzător de lămpi
Foto: Wei Pan /Unsplash

Kapalıçarşı sau Piața Acoperită, a început să fie construită în 1460, imediat după cucerirea Constantinopolului de către Otomani.

Grand Bazaar este Raiul pentru cei și cele care iubesc bijuteriile (inclusiv din argint) și eșarfele.

  • Istoria Grand Bazaar-ului, aici
  • Despre cum să navigați în Grand Bazaar, aici.
  • Despre cum să negociați la Grand Bazaar, aici.
Bosfor, noaptea
Foto: Hulki Okan Tabak/ Unsplash

Dacă tot suntem în zona Sultanahmet, ar fi fantastic să rezervați câteva ore pentru a face un tur cu vaporul pe Bosfor. Pentru aceasta trebuie doar să coborâți spre Eminönü și să căutați tururile pe Bosfor operate de compania oficială de ferry din Istanbul – Şehir Hatları.

La moment, sunt trei tipuri de tur pe Bosfor – scurt, lung și tur lung de noapte. Turul scurt presupune o călătorie cu vaporul din
Eminönü până la Istinye, cartier situat după al doilea pod peste Bosfor și înapoi. Durata e de 2 ore. Prețul e în jur de 15 lire. Îmbarcarea se face la 14:30.

Pe Bosfor
Foto: Fré Sonneveld /Unsplash

Turul lung ajunge până la Marea Neagră. Acesta durează 3 ore și costă în jur de 25 de lire.

Turul de noapte are același traseu, ca și turul lung. Acesta pornește la apus și revine spre punctul de pornire aproape de miezul nopții, Turul de noapte este accesibil doar sâmbăta în lunile iulie și august. Prețul e în jur de 20 de lire.

Ambele tururi lungi se opresc pentru o pauză la intrarea în Marea Neagră, unde puteți lua cina sau bea un ceai.

Atenție! Tururile pe Bosfor operează de pe 1 aprilie până pe 31 octombrie.

Taksim și Beyoğlu

Istiklal Caddesi, la o oră matinală
Foto: Drew McKechnie/Unsplash

Scuarul Taksim este considerat inima Istanbulului, locul unde au loc cele mai multe proteste, evenimente publice, stația terminus pentru o linie importantă a metroului și hub-ul de interconexiuni al autobuzelor din oraș.

Istoric, aceasta este cea mai occidentalizată zonă a Istanbulului și face parte din cartierul. Datorită prezenței masive, de-a lungul secolelor, a europenilor, Beyoğlu sau Pera, așa cum i se spunea pe timpuri, a devenit un hot spot pentru arte, modă și tehnologii.

Cum ajungeți în Beyoğlu

Când vreți să ajungeți în Beyoğlu, orientați-vă după Taksim, or, cum am mai spus, Scuarul Taksim este un punct unde se intersectează mai multe artere ale transportului public din Istanbul.

Dacă veniți din partea asiatică a orașului, de exemplu, din Kadikoy, cel mai simplu este să luați vaporul până la Kabataș, iar de acolo – funicularul până în Scuarul Taksim. O altă cale de pe partea asiatică ar fi, mai ales seara, vaporul până la Karakoy, de unde puteți urca până la Turnul Galata, apoi spre Istiklal Caddesi. Bonus pentru această alegere este trecerea sub podul Galata, care pe timp de noapte e iluminat feeric.

  • Site-ul cu orarul vapoarelor, aici.
  • Pentru alte informații și site-uri utile despre deplasarea prin Istanbul, vedeți mai sus.

Ce puteți vedea în Beyoğlu

Tramvaaiul Nostalgic, pentru plimbări pe Istiklal Caddesi
Foto: parastoo jk/Unsplash

Istiklal Caddesi, o stradă lungă, pietonală, renumită mai ales în rândurile turiștilor pentru shopping, localuri și hoteluri, sediul multor consulate, centre culturale, școli de prestigiu, biserici ortodoxe și catolice, pornește din Scuarul Taksim.

Urmând Istiklal Caddesi dinspre Scuarul Taksim, veți ajunge la Pasajul Florilor sau Çiçek Pasajı, situat pe partea dreaptă a străzii. Se spune că acesta ar fi miniatura Galleriei din Milano. Pe timpuri, în locul Pasajului, era un teatru, incendiat în 1870. După Revoluția Bolșevică din 1917, multe femei din aristocrația rusă, însărăcite, vindeau flori în Pasaj. Acum Pasajul adăpostește pub-uri, cafeneli și restaurante.

Pera Palace Hotel

Dacă sunteți pasionat/ă de opera Agathei Christie, vizitați hotelul Pera Palace, construit în 1892, pentru a caza pasagerii de pe Orient Express și unde romanciera a scris „Crima din Orient Express”. Camera în care a fost cazată Agatha Christie acum e muzeu.

Cea mai mare biserică catolică din Turcia se află, la fel, pe Istiklal Caddesi.
S. Antonio di Padova, e o adevărată bijuterie, mai ales de când interiorul i-a fost cu lumini. Merită pe deplin o vizită.

Tot pe Istiklal Caddesi, pe partea stângă, dacă veniți din Scuarul Taksim, se află și impozanta poartă, care ascunde frumoasa clădire, înconjurată de un parc cu vegetație deasă, a prestigiosului liceu Galatasaray.

Porțile Liceului Galatasaray

Liceul Galatasaray, construit în 1481, este cel mai vechi liceu din Turcia. Programul liceului este un amestec dintre curricula turcă și franceză. Respectiv, lecțiile se țin în ambele limbi.

Clubul de Fotbal Galatasaray a fost numit în cinstea liceului, deoarece în primii săi ani, toți jucătorii erau elevi la Galatasaray.

Apropo, Galatasaray, înseamnă Palatul Galata, numit astfel în cinstea Turnului Galata, situat în apropiere.

  • Ce altceva puteți vedea pe Istiklal Caddesi, aici.
  • Lista magazinelor de pe Istiklal Caddesi, aici.
Turnul Galata
Foto:Rohan Reddy/Unsplash

La Turnul Galata e foarte simplu de ajuns, dacă urmați Istiklal Caddesi, până aceasta se transformă într-o stradă îngustă și întortocheată, împânzită de magazine de instrumente muzicale. Turnul va răsări, la un moment dat, pe dreapta.

Construit de genovezi în 1348, Turnul Galata are aproape 67 de metri. Acum în Turn găsiți o cafenea, un restaurant și un balcon de la care puteți admira orașul.

Intrarea – 25 lire, copiii sub 7 ani nu plătesc.

  • Site-ul Turnului Galata cu fotografii frumoase, aici.
  • Detalii despre Turnul Galata și ceea ce poate fi vizitat în zonă, aici.

Insulile Principilor

Spre insule
Foto: Emre Gencer/ Unsplash

Ultima zi de descoperire a Istanbulului, recomand să o petreceți într-o mini-călătorie pe mare spre Insulile Principilor sau Prens Adaları, sau, simplu, Adalar.

Insulile Principilor este un arhipelag din Marea Marmara, alcătuit din 9 insule, situate la o distanță între 10 și 23 de km, la sud-est de Bosfor. Dintre acestea, doar patru sunt locuite – Kınalıada, Burgazada, Heybeliada și
Büyükada.

Amiază pe una din insule
Foto: Emre Gencer /Unsplash

Numele arhipelagului se datorează destinației sale triste – în perioada Bizantină, pe aceste insule erau exilați prinții și alte fețe regale. Începând cu sec. XIX, însă, Insulile Principolor s-au transformat într-o zonă de vilegiatură pentru privelegiații Istanbulului. Vilele acestora pot fi admirate și azi pe Büyükada, cea mai mare insulă. Apropo, primul loc de exil a lui Trotsky a fost, la fel, Büyükada, unde revoluționarul sovietic s-a aflat între 1929 și 1933.

Cum ajungeți pe Insulile Principilor

Pentru a ajunge pe insule sunt două opțiuni – autobuzul de mare (sea bus) și vaporul simplu. Primul este mai rapid, mai confortabil pe timp urât și mai scump.

Ambele opțiuni sunt accesibile din Eminönü și Beşiktaş. Dacă sunteți cazați în cartierul Fatih/Sultanahmet, Eminönü este locul de unde trebuie să îmbarcați.

De pe partea asiatică, vaporul poate fi luat din Kadikoy.

Prețul pentru seabus este de 10 lire într-o direcție, pentru vaporul simplu – 5 lire, iar dacă aveți Istanbul Kart – 3.85 lire).

Așa arată un vapor simplu
Foto: Emre Gencer /Unsplash

Eu iau întotdeauna vaporul, chiar dacă durează vreo oră și jumătate până ajunge la Büyükada, cea mai turistică dintre insule. Călătoria cu vaporul prezintă un eveniment în sine, mai ales când e cald și bine și poți sta pe punte, cu o ceașcă de cafea turcească sau ceai turcesc, în bătaia brizei marine și a soarelui. Ce poate fi mai plăcut?

Mare atenție la orarul vapoarelor! Înainte de a porni în peregrinaj pe insule, asigurați-vă că ați verificat ora ultimului vapor.

Ce poate fi văzut pe Insulile Principilor

Cum am mai scris, cea mai turistică, respectiv, aglomerată, este cea mai mare insulă și ultima destinație a vaporului – Büyükada.

Căluții își așteaptă clienții
Foto: Emre Gencer /Unsplash

Pe Büyükada, ca, de altfel, pe toate insulile arhipelagului, deplasarea în mașini este interzisă. Ca alternativă, puteți alege bicicletele sau trăsurile cu cai, care se găsesc din belșug pe Büyükada.

De pe insule Istanbulul poate fi văzut ca în palmă
Foto: Hulki Okan Tabak Unsplash

Insulile Principilor sunt locuri de plimbare, de leneveală pe la terase și cafeneli, sau direct pe malul mării.

Cine preferă să-și petreacă timpul mai retras, într-o atmosferă calmă și intimă, ar putea să evite Büyükada, în favoarea insulelor mai mici, de exemplu Burgazada sau Heybeliada. Pe Heybeliada consiliul local organizează în timpul verii concerte în aer liber.

***

Trei zile la Isnabul este la fel cum ai intra în ocean până la glezne – ca să nu spui că nu ai încercat apa.

_________________________

Notă: fotografiile la care nu este indicată sursa sunt de pe Wikipedia, cu unele excepții, găsite prin google search.

Foto copertă: Everin Seclaman/Unsplash

_______________________

Pentru mai multe fotografii și video atmosferice de la Istanbul, vizitați pagina mea de Instagram – diana_guja.

Arta

Trei filme+1 de Alejandro González Iñárritu

Săptămâna aceasta s-a anunțat că regizorul mexican, Alejandro González Iñárritu, va fi președintele juriului Festivalului de Film de la Cannes din acest an. Astfel, Alejandro González Iñárritu este primul cetățean mexican onorat cu această poziție. După ce a luat două Oscaruri la rând pentru cea mai bună regie, regizorul a meritat să ajungă și în Mecca europeană a cinematografiei.

Iñárritu este regizorul, filmele căruia trec peste privitor ca un buldozer, deși, tot ce face el este să arate viața așa cum e – pe alocuri absurdă, dureroasă, nedreaptă.

Alejandro González Iñárritu este maestrul coincidențelor, interconexiunilor, deciziilor și gesturilor care pot schimba viețile oamenilor pe câteva continente.

Deși Iñárritu a luat Oscarurile pentru ultimele două lungmetraje, Birdman și The Revenant, azi vreau să vorbesc despre primele sale lungmetraje, cele care l-au adus în lumea cinematografiei mondiale, ele fiind și cele care i-au definit stilul.

Amores Perros

Amores Perros (2000) este o dramă criminală și primul film din Trilogia Morții. Filmul este un triptic – trei povești diferite, dar interconectate, care au ca scenă orașul Mexico City.

Povestea lui Octavio, un tânăr dintr-un cartier nefavorabil din capitala mexicană, interpretat de Gael García Bernal. Octavio se îndrăgostește de soția fratelui său, Susana (acest motiv se întâlnește și în alt film a lui
Iñárritu) și vrea să fugă cu ea. Și deoarece au nevoie de bani, Octavio decidă să-și folosească câinele, un rottweiler, în luptele de câini.

A doua poveste este a lui Daniel, care îți părăsește familia pentru a trăi cu amanta sa, Valeria. În ziua în care cei doi se mută împreună, Valeria, care e modelă, își fracturează piciorul într-un accident de mașină.

A treia poveste este a lui El Chivo, un vagabond, care apare în scenele din poveștile anterioare. El Chivo încearcă să intre în contact cu fiica sa, Maru.

Într-un moment, înțelegem că aceste trei povești și cele câteva destine implicate, au o legătură între ele.

Amores Perros este un film despre violență, inegalitate, corupție, trădare, despre prăpastia dintre clasele sociale din Mexic, despre lupta pentru supraviețuire și alegerile pe care le facem.

21 Grams

21 Grams (2003) este al doilea film din Trilogia Morții. Acesta, ca și precedentul, are câteva linii de subiect, care, la un moment dat, sunt interconectate.

Evenimentul central al filmului, în jurul căruia pe parcursul filmului sunt dezvăluite celelalte evenimente și personaje într-o formă nelineară, este un accident rutier.

Cristina este o fostă dependentă de droguri, care a reușit să revină la o viață normală și să-și facă o familie, în care totți se iubesc și se susțin. Jack este un fost condamnat, care, datorită religiei, s-a tratat de alcoolism și narcomanie. Paul este un profesor de matematică, cu un diagnostic cardiac fatal. Dacă lui Paul nu i se va face transpalnt de inimă, el nu va trăi mai mult de o lună. La un moment dat, viețile celor trei se interconectează într-un mod dramatic.

21 Grams este un film surprinzător, șocant pe alocuri, tragic, dar și profund uman. Titlul filmului este inspirat dintr-un experiment în urma căruia s-a dedus că sufletul cântărește 21 de grame.

Babel

Babel (2006), drama care încheie Trilogia Morții. Filmat în Maroc, Japonia, Mexic și SUA, Babel este un film despre cât de puține trepte ne despart de oamenii din alt capăt al planetei, despre deciziile pripite care ne pot transforma viața, despre gesturile care pot naște tragedii, fără ca noi să le putem influența în vreun fel.

În scena care deschide filmul, Abdullah îi vinde o armă vecinului său, Hassan, care îi pune pe cei doi feciori ai săi să o testeze.

Un cuplu de americani au o discuție neplăcută într-o cafenea improvizată în pustiu.

Doi copii blonzi sunt în grija unei femei trecute de 50 de ani, cu o înfățișare mexicană. Amelia este dădaca lui Debie și Mike și a rămas singură cu ei, cât părinții lor sunt plecați.

Chieko este o adolescentă surdă din Tokyo, traumată de moartea recentă a mamei sale. Ea a rămas cu tatăl său, care încearcă să fie prezent în viața fiicei sale.

Acești oameni, din patru țări diferite, de pe continente diferite, sunt interconectați printr-un cadou pe care cineva din ei l-a făcut cândva unuia dintre personaje.

Biutiful

Biutiful (2010), o dramă din categoria mind-blowing cu Javier Bardem în rolul principal.

Uxbal este un tip care duce o viață complicată – el își câștigă banii, găsind vânzători ilegali, de obicei imigranți ilegali de pe continentul african, care vând pe străzile Barcelonei genți fake, cusute de muncitori chinezi, într-un subsol insalubru. Bărbatul îi are în custodia lui pe cei doi copii ai săi – Anna și Mateo. Mama lor, Marambra, locuiește separat. Ea suferă de alcoolism și tulburare bipolară și își câștigă viața prin practicarea sexului contra bani, inclusiv fratelui lui Uxbal, Tito, care duce o viață îndestulată.

Având dificultăți în timpul urinării, Uxbal se adresează medicului. Peste puțin timp, Uxbal e diagnosticat cu o formă avansată de cancer la prostată, cu metastaze în oase și ficat. Din acea clipa, scopul lui principal este să le asigure copiilor un viitor decent.

Chiar dacă felul prin cae îți câștigă banii este ilegal, Uxbal este un om de o corectitudine și bunătate greu de imaginat în condițiile lui de viață și în mediul în care se află. Dar, din păcate, viața e nedreaptă în același fel și cu cei buni, și cu cei răi.

Biutiful este un film de o frumusețe brutală, crudă, exact ca viața. E un film cu multă moarte în el, un tablou al inegalităților sociale și al dramei imigranțolor ilegali, greu de suportat. Iar Bardem e, pur și simplu, genial.

Foto: Rob Latour/REX/Shutterstock; Arlington Theater, 31st Annual Santa Barbara International Film Festival, America – 11 Feb 2016; sursa: indiewire.com

Arta

Trei filme de Alice Rohrwacher

Am descoperit-o pe regizoarea Alice Rohrwacher foarte recent și foarte întâmplător. Mai precis – vineri seara, căutând să privesc vreun film frumos, lent și lung.

Alice Rohrwacher este născută în 1982, în Italia, lângă Florența, dintr-o mamă italiană și un tată german. Alice nu este singura din familie care și-a dedicat viața cinematografiei. Sora ei mai mare, Alba Rohrwacher, este actriță și s-a filmat în două filme regizate de Alice.

Deși Alice Rohrwacher este o regizoare la început de carieră, toate cele trei filme pe care le-a realizat până acum au avut parte de ovații din partea criticilor și premii importante la festivaluri internaționale de film, iclusiv la Cannes.

Alice Rohrwacher este o regizoare europeană și nu mă refer aici la o noțiune strict geografică. Însă, Alice Rohrwacher este și o regizoare italiană prin excelență. Ea urmează tradiția estetismului cinematografic italian, care poate transforma cea mai banală situație din viață într-un poem.

Corpo Celeste

Corpo Celeste (2011) este lungmetrajul de debut al Aliciei Rohrwacher.

Filmul redă povestea Martei, o fată de aproape 13 ani, care s-a mutat de scurt timp din Elveția în regiunea italiană Calabria, împreună cu mama și sora mai mare. Marta se înscrie la școala duminicală din parohia din care face parte familia ei și se pregătește pentru prima Împărtășanie. În tot acest timp, Marta este martora diferitor situații, unele banale, altele destul de grave, cum ar fi schema de corpuție în care e implicat preotul parohiei, care influențează relația ei cu sine și cu lumea din jurul său.

Le meraviglie

Le meraviglie (2014) a luat în același an Grand Prix-ul Festivalului de Film de la Cannes. Este al doilea premiu ca importanță după Palme d’Or.

Le meraviglie e un film despre o familie de fermieri, cu aere destul de hippie, dintr-o fundătură italiană. Personajele principale sunt Gelsomina, adolescentă, sora cea mai mare dintr-o linie de patru surori, și Wolfgang, tatăl familiei, apicultor, un caracter greoi, insuportabil chiar, și rigid în fața oricăror schimbări.

Gelsomina duce toată munca grea a gospodăriei, fiind mâna dreaptă al tatălui său. Tot ea este responsabilă de surorile mai mici. Wolfgang o iubește cu o dragoste posesivă și o ține doar lângă el.

Conflictul se desfășoară între ei doi. Între tinerețea Gelsominei, care vrea să cunoască lumea dincolo de gospodăria haotică a părinților săi, unde e exploatată de la o vârstă fragedă și unde orice idee de distracție sau odihnă este oprită brutal de tatăl său, și Wolfgang, care nu dorește categoric să interacționeze cu lumea din afară, impunând această regulă întregii familii.

Apropo, filmul a fost inspirat pe alocuri din copilăria regizoarei. Tatăl ei, Reinhard, e german și apicultor, ca și Wolfgang.

Printre actorii din film, găsim un nume foarte românesc – Alexandra Maria Lungu, în rolul Gelsominei, și un nume foarte cunoscut – Monica Bellucci, care a avut în Le Meraviglie un rol episodic.

Lazzaro Felice

Lazzaro Felice (2018) este al treilea film de Alice Rohrwacher și, deocamdată, ultimul.

Filmul e despre o moșie, Inviolata, izolată în munți și ruptă de lume de câteva decenii, în urma unei inundații care a distrus podul de peste râu. Pe moșie trăiesc peste 50 de muncitori, care lucrează pământurile marchizei Alfonsina de Luna, numită „Regina Țigărilor”.

Ceea ce nu știu muncitorii din Inviolata, este că sunt sclavi – ei nu au voie să părăsească moșia, sunt analfabeți, nu au acte, nu sunt plătiți, mai mult – sunt datorinicii marchizei și trăiesc într-o sărăcie lucie. Acolo se nasc și acolo mor.

Lazzaro este unul din muncitorii din Inviolata. E tânăr, puternic, foarte docil și puțin naiv, ca să nu spunem prostuț. Într-una din vizitile la moșie, Alfonsina își aduce feciorul, pe Tancredi.

Tancredi e un tânăr excentric, fără vreo ocupație anume, dar destul de inteligent ca să înțeleagă cine e maică-sa. El își face cunoștință cu Lazzaro, care îi devine vasal. Într-o zi, Tancredi, plictisit și sătul de mama sa marchiză, se ascunde în munți, în locul secret a lui Lazzaro.

Între timp, Lazzaro se îmbolnăvește și nu mai poate să-i ducă mâncare lui Tancredi. Când își revine, se pornește spre locul secret, dar cade fără cunoștință la jumătate de cale. După ce își recapătă cunoștința, Lazzaro se întoarce pe moșie, dar nu mai găsește pe nimeni.

Lazzaro Felice este un film-poveste de inspirație biblică, pe alocuri misterios, copleșitor. Un film despre pierderea inocenței, despre drama condiției umane, despre puterea mediului de a transformă oamenii, despre pierderi, care nu mai pot fi recuperate. Un film extraordinar.

Foto: Wikimedia Commons

Arta

Trei filme cu femei în situații dificile

Pentru acest weekend am ales trei filme, eroinele principale ale cărora trec, la o anumită etapă a vieții, toate bine ancorate în maturitate, prin momente de cotitură, absolut neașteptate, care le remodelează imaginea pe care au avut-o despre viitor și despre ele înseși.

45 Years

45 Years e o chinuitoare dramă de cuplu, care se derulează cu puține cuvinte între soț și soție în ajunul aniversării a 45 de ani de căsnicie. Povestea începe cu o scrisoare venită din Elveția, pe numele soțului, Geoff Mercer, în care acesta este anunțat că a fost găsit corpul iubitei sale din tinerețe. Katia a murit în urma unui accident în munți, în timpul drumețiilor lor, iar corpul ei a rămas nedescoperit pe parcursul a aproape cinci decenii. Kate, femeia cu care s-a cunoscut după moartea Katiei și care i-a devenit soție, observă că cu soțul său încep să se întâmple lucruri stranii – revine la fumat, caută nopțile prin podul casei, e distrat, îngândurat. Toate aceste schimbări și apariția Katiei în amintirile soțului, îi dau peste cap liniștea și siguranța că ea a fost femeia vieții lui Geoff.

E un film despre fragilitatea emoțională a unei relații, care, chiar și peste decenii de viață comună și împlinire, poate fi bulversată de amintirea unei iubiri trecute. Cum spune Kate în film: „O simt pe ea între noi. E peste tot.”

Equity

Equity este un thriller financiar, scris, regizat și produs de o echipă de femei. Equity aduce pe ecrane femeile de pe Wall Street, o lume unde jucătorii principali rămân a fi bărbații, și le arată într-o lumină clară, concentrate pe lucru și extrem competitive.

Naomi Bishop este bancher de investiții în cea mai mare bancă de investiții din lume. După un contract eșuat, valoarea ei profesională are de suferit. Ca să revină pe pozițiile anterioare, Naomi ia un client cu un potențial enorm pe piața de investiții – o companie IT specializată pe securitatea datelor personale. Dar în această companie devine interesat și iubitul ei, Michael, broker la aceeași bancă. Cariera lui Naomi e pusă la grea încercare și de vină nu este iubirea.

(Spoiler) În filme uneori e ca în viață, nu există bine și rău. Lucrurile se întâmplă și trebuie să le iei așa cum sunt.

Equity este un film fără aere moraliste, în care femeile spun deschis că iubesc banii și vor să dețină putere, să lupte și să câștige. Deși ne arată un mod de viață foarte stresant și, pe alocuri, destul de riscant,cred că e un film destul de motivațional. Și, cum zice Naomi: „Nu lăsa banii să fie un cuvânt murdar”.

Still Alice

Still Alice e un film care vine să ne reamintească despre ceea ce deseori uităm – nu știm care va fi și cum va fi viitorul nostru. Și cât de minutat și plin de succes n-ar fi prezentul, el nu e o garanție al unui mâine tot atât de bun.

Alice Howland este profesor de linguistică la Universitatea Columbia din New York, cu o carieră strălucită, cu o căsnicie fericită, cu trei copii maturi și o perspectivă de viață destul de frumoasă pentru ai ei 50 de ani. Într-o zi, ea începe să uite cuvinte. Apoi realizează că se pierde în locuri arhicunoscute. Îngrijorată, Alice trece o serie de investigații medicale. Ca urmare, e diagnosticată cu o formă foarte rară de Alzheimer.

Still Alice e un film frumos, în pofida gravității temei și tragismului situației. E despre pierderea memoriei. Ce rămâne din noi, când nu mai ținem minte nimic din ceea ce a alcătuit viața noastră?

Arta

„The Handmaid`s Tale”. Pe scurt

Mi-a trebuit o săptămână pentru a mă decide să privesc ultimul episod al serialului „The Handmaid`s Tale”. Intuiam cu ce se va sfârși, dar nu-mi ajungeau forțe să înfrunt toată drama rămasă. Până la urmă, m-am luat în mâini și l-am privit. S-a terminat așa cum mă așteptam, cel puțin, ce ținea de eroina principală, June.

„The Handmaid`s Tale” a fost pentru mine o zguduire, o răsturnare de perspectivă asupra lumii, deși perspectiva mea nici nu era extrem de veselă. Oamenii sunt în stare de orice. Absolut de orice. Iar eu nu-mi fac iluzii.

Serialul „Povestea slujitoarei”, după romanul cu același nume, semnat de autoarea canadiană, Margaret Atwood, este o distopie despre Republica Gilead, apărută pe teritoriul SUA în urma unor serii de atacuri teroriste, în contextul unui declin general al natalității și a unei situații ecologice catastrofale, care devin motiv de instaurare a unei dictaturi creștine fundamentaliste, cu valori tradiționaliste, în care societatea e împărțită strict pe clase, cea mai importantă și privelegiată fiind cea a bărbaților, comandorilor, care conduc republica.

Slujitoarele sunt femeile fertile, care cândva aveau o viață normală, diversă. Odată cu apariția Gileadului, aceastea au fost răpite din mediul lor și despărțite de familii. Copiii lor au fost luați și plasați în familiile conducătorilor, iar ele – duse cu forța și instruite într-un centru specializat pentru a deveni slujitoare.

Slujitoarele, îmbrăcate în uniformă roșie cu bonețică albă, erau ulterior plasate în familiile conducătorilor. Misiunea lor era să procreeze – o dată pe lună, la ovulație, slujitoarele erau violate de soț, în prezența soției, totul fiind reprezentat ca un ritual al însemânțării, deoarece politica oficială spunea că anume soțiile conducătorilor Gileadului ar fi sterile (realitatea era, de fapt, alta – bărbații erau sterili, dar despre asta nimeni nu îndrăznea să vorbească). Slujitoarele erau practic obligate să rămână însărcinate în decurs de câteva săptămâni (ceea ce era foarte puțin probabil), altfel trebuiau să revină la centrul de instruire, unde viața era una de închisoare.

Dacă rămâneau însărcinate, aveau dreptul să rămână cu copilul după naștere câteva săptămâni, pentru a-l alăpta. Apoi erau trimise înapoi la centrul de instruire, până se găsea o nouă familie care avea nevoie de serviciile slujitoarei.

Eroina principală, June sau Offred (=Of Fred, „a lui Fred”, adică „slujitoarea lui Fred”, fiecare slujitoare era numită de fiecară dată altfel, în dependență de numele stăpânului), în trecut redactor la o editură din Boston, fiică de feministă militantă, căsătorită și mamă a unei fetițe de vreo 7 ani, este răpită în pădure, când încerca să evadeze în Canada. Fetița îi este luată, iar ea, trimisă la centrul de instruire. În serial o vedem din momentul în care e plasată în casa Comandorului Fred și soției lui, Serena Joy. Apropo, Serena Joy, o femeie frumoasă și foarte inteligentă, a fost una din idioloagele noii societăți, a participat activ la construcția noii republici, alături de soțul ei Fred, ca mai târziu, când visul ei a devenit realitate, să ajungă închisă în casă, ca toate celelalte femei din Gilead, fără niciun drept și total dependente de soți.

În paralel cu istoria pe care o trăiește June, vedem și frânturi din poveștile altor slujotoare – Janine, căreia i se scoate un ochi chiar din prima zi la centrul de instruire; Emily, lesbiană, una dintre cele mai rebele slujitoare, căreia i se taie clitorul; Moira, lesbiană și ea, cea mai bună prietenă a lui June, care devine una din prostituatele unui bordel clandestin, ținut pentru comandori și oaspeții lor.

Execuțiile, torturile, presiunea psihologică – toate sunt la ordinea de zi în Gilead. Orice nesupunere se pedepsește. Și orice atrocitate este însoțită de un citat din Biblie. Nimeni nu este la adăpost, nici chiar soțiile comandorilor. Și nici comandorii, care se denunță între ei. Societatea este clar împărțită. Fiecare rang social poartă uniformă și doar soțiile comandorilor au liber la modele diferite la rochii, deși culoarea e aceeași – verde închis (în toate descrierile filmului am găsit că acestea poartă albastru, culoare asociată Mariei, însă eu văd verde închis spre turcoaz).

„Povestea slujitoarei” este un serial foarte dur, care lasă amprente. Nimic în el nu este inventat. Totul este inspirat din viața reală, din lumea în care trăim. Dacă citim știrile, dacă avem cunoștințe de istorie, mai veche și mai nouă, înțelegem că în „Povestea Slujitoarei” nimic nu este fantezie și că această, așa-numită distopie, este și a fost realitatea a milioane de oameni.

„Povestea slujitoarei”, este, ca și orice alt film sau carte, o relatare despre condiția umană, despre setea oamenilor de putere, despre cruzime, orgoliu, despre fanatism, când idol îți este propria frică, dar și despre compromisuri și negocierile pe care trebuie să le duci pentru rămâne în viață, despre intransigență, curaj, iubire, frică de durere și pierdere, deznădejde și tot de ce este în stare un om dornic să revină la libertatea care i-a fost furată.

Nu vreau să pun aici punct în legătură cu acest serial. Considerați că această a fost doar o introducere.

Fete pe drum

Călătorind cu copiii. Unde stăm?

Acesta este al patrulea articol dintr-o serie mai vastă pe care o dedic vacanțelor și călătoriilor cu copiii. Articolele sunt destinate, în primul rând, femeilor care își cresc singure copiii și vor să călătorească cu ei, organizându-și de sine stătător vacanțele/călătoriile, reieșind din resursele limitate pe care le au. Pe parcurs, voi scrie și despre cum poate fi creat un buget separat pentru vacanțe/călătorii, atunci când ești singurul adult din familie care câștigă bani și care trebuie să acopere toate cheltuielile legate de casă/masă/haine.

În călătoriile mele cu Ilinca am stat și în hoteluri, și la prieteni, și în hosteluri, și în camere închiriate prin Airbnb.

Hotel

În hotel am stat la Paris, în regiunea cartierului Montmartre. Experiența a costat toți banii, hotelul fiind unul foarte tipic pentru acea zonă a Parislului, cu odăi mici, baie pe hol (noi am avut noroc și aveam baie în cameră), lift minuscul. Prețurile de atunci erau destul de accesibile pentru un astfel de oraș – hotelul era situat într-o zonă foarte comodă, camera era proaspăt renovată, dimineața ni se oferea un mic-dejun copios cu croissante, baghetă, unt, cafea. Mie, în general, îmi plac foarte mult hotelurile – sentimentul de dezrădăcinare pe care acestea le oferă, dar, în același timp, un soi de confort intim pe care îl poți crea prin simplul fapt că pui câteva obiecte ce îți aparțin pe comodă sau noptieră.

Am avut, însă, și o experiență mai puțin fericită într-un hotel din Milano. Aici am scris câte ceva despre asta.

Totuși, în ziua de azi, hotelurile decente la prețuri accesibile devin o raritate, de aceea trăiască alternativele!

Hostel

Acestea sunt comode mai ales când călătorești cu adolescenți dornici de comunicare sau care vor pur și simplu să stea în zona comună cu altă lume tânără și nu atât de năduhosă ca părinții (adică noi). Hostelul este o alegere bună și atunci când călătoriți în grup. Astfel, puteți lua o cameră întreagă pentru grupul vostru. Noi am făcut asta la Berlin, unde am călătorit două mame cu doi copii. Apropo, Berlinul e plin de hosteluri moderne, cu condiții foarte bune, la prețuri foarte accesibile. Unde am stat anul trecut am plătit 16 euro/noaptea pentru o odaie cu patru locuri și baie privată. Mâncarea o găteam în bucătăria comună, care era foarte spațioasă.

Serviciul pe care îl folosesc pentru căutarea hostelurilor e hostelworld.com.

Airbnb

Cea mai nouă formă de cazare pe care am descoperit-o pentru călătoriile în două este Airbnb. Cea mai nouă, cea mai comodă și cea mai corectă din punct de vedere al raportului preț/calitate. Prima dată ne-am cazat prin Airbnb primăvara trecută la Milano și de atunci alegem anume această opțiune. Pentru un buget de aproximativ 50 de euro/noapte poți găsi odăi foarte decente cam peste tot în Europa. Desigur, nu în buricul târgului, dacă e vorba de un oraș mai mare, dar accesibile cu transportul în comun. Pe Airbnb sunt tot soiul de oferte, de la camere simple, mici până la case întregi, vile somptuase și alte excentricități, deci pentru orice buzunar.

La ce trebuie să atrageți atenția

În cazul oricărui tip de cazare, după ce ați filtrat ofertele după preț, citiți atent recenziile – acestea vă vor spune mai bine decât orice fotografie sau descriere despre locul pe care ați pus ochiul. Însă, atenție, recenziile tot trebuie filtrate, deoarece sunt oameni care se așteaptă la condiții exclusive într-un hostel sau într-o odaie de 45 euro/noaptea. Trebuie să fiți realiste/realiști despre ce puteți cere pentru suma pe care o aveți.

Citiți atent ce oferă gazda sau hostelul – sunt ștergarele incluse în preț? se oferă un mic-dejun gratuit sau se achită suplimentar? cât de aproape se află un supermarket și o farmacie de locul cazării? Când călătoresc singură nu-mi bat capul mai de nimic din acestea, dar când sunt cu Ilinca, vreau să mă asigur că totul va fi în limita disponibilității noastre rapide.

Atunci când rezervați ceva prin Airbnb, scrieți-le proprietarilor, prezentați-vă și mențineți cu ei contactul până ajungeți în locul cu pricina. Astfel veți fi sigur/ă că la sosire nu veți sta în drum, deoarece nu v-ați înțeles bine.

Eu, spre exemplu, îmi confirm venirea și în cazul în care rămân la hostel. Oamenii sunt mai dispuși să-i ajute pe cei cu care au avut de-a face decât pe cei despre care aud pentru prima dată. Deci, asigurați-vă.

Alt moment important – tipăriți toate confirmările rezervărilor, direcțiile, adresele și chiar câteva cuvinte elementare ce țin de cazare, vacanță, drum etc. în cazul în care gazda nu vorbește nicio limbă pe care o cunoașteți (cazul nostru în ultima vacanță din Italia).

Drum bun!

 

NB: Fotografiile de la hosteluri și camere Airbnb sunt pe contul meu de Instagram: diana_guja. Intrați!

 

Fete pe drum

Călătorind cu copiii. Cum ne deplasăm?

Acesta este al treilea articol dintr-o serie mai vastă pe care o dedic vacanțelor și călătoriilor cu copiii. Articolele sunt destinate, în primul rând, femeilor care își cresc singure copiii și vor să călătorească cu ei, organizându-și de sine stătător vacanțele/călătoriile, reieșind din resursele limitate pe care le au. Pe parcurs, voi scrie și despre cum poate fi creat un buget separat pentru vacanțe/călătorii, atunci când ești singurul adult din familie care câștigă bani și care trebuie să acopere toate cheltuielile legate de casă/masă/haine.

Cu avionul

De când călătoresc cu copilul pe cont propriu, doar o singură dată am zburat din Moldova. E vorba de cursa Chișinău-Paris, biletele pentru care le-am cumpărat cu 6 luni înainte de zbor, în timpul unei promoții. În rest, în 90% de cazuri, zburăm prin București.

De când Ilinca nu mai locuiește în Moldova, punctul nostru de întâlnire este Milano – un oraș foarte comod din acest punct de vedere. Lângă Milano sunt două aeroporturi importante – Malpensa și Bergamo, spre care se poate de zburat cu prețuri destul de mici (am zburat și cu 5 euro București-Milano) din multe colțuri ale Europei, inclusiv România de la care sunt autocare directe spre Gara Centrală (feroviară) din Milano, unde, inclusiv, este și o stație de metrou care duce oriunde în oraș și suburbii.

Aici vreau să deschid o paranteză – zborul spre Milano pentru o singură persoană, plus drumul spre Aeroportul din București pentru o singură persoană, plus zborul de la Milano la București pentru două persoane, cu o valiză de 20 kg, plus drumul de la Aeroportul din București spre Chișinău pentru două persoane, plus cheltuielile de deplasare prin Milano, de obicei costă mai ieftin decât două bilete de avion de la Milano la Chișinău cu unica companie low cost ce operează în Moldova, adică Wizzair.

 

Compania cu care zburăm cel mai des este Ryanair, companie low cost. Aici vreau să deschid a doua paranteză – o companie low cost nu înseamnă avioane hârbuite, care abia se țin în aer, și condiții de grajd, cum cred unii, judecând după prețurile joase. Toate cele trei low cost-uri cu care am zburat – Ryanair, Easy Jet și Wizzair – au avioane noi, moderne, spațioase și confortabile, cu personal bine instruit (cu mult mai bine decât fețele acre sau necompetente ale însoțitoarelor de bord din ompaniile naționale ale Moldovei sau Ucrainei). În toți cei câțiva ani de zbor cu ei, au fost întârzieri doar de două ori. (De exemplu, chiar acum pe ryanair.com sunt zboruri spre Milano Bergamo cu 12.98 euro în august și același preț pentru Milano Malpensa în septembrie, Atena în octombrie – 14.99 euro etc.)

Cu autocarul

Spre București și de la București luăm autocarul. Pe teritoriul Aeroportului Otopeni operează câteva companii moldovenești de transportare a pasagerilor. Condițiile cestora devin mai bune din an în an – poți face rezervare prin numărul lor de Viber sau Whatsapp, la Aeroport te întâlnește un reprezentant al companiei, îți explică ce și cum. De obicei, când zbor singură, nu rezervez nimic, mă bazez pe noroc. Și funcționează, întotdeauna am găsit loc în vreun maxi-taxi care pleca. Când, însă, sunt cu Ilinca vreau să mă asigur că totul este pus la punct, de aceea fac rezervările cu câteva zile înainte de a ateriza la București.

De la Aeroporturile Malpensa și Bergamo spre Milano operează câteva companii. Prețul unei călătorii de la Malpensa spre Milano e de 8 euro, de la Bergamo la Milano – 5 euro. Dacă reveniți prin același aeroport, cumpărați din start bilete tur-retur, astfel veți economisi câțiva euro. Toate cursele au stația terminus la Gara Centrală din Milano.

Unele aeroporturi au o singură companie care operează curse până în orașele din apropiere. De exemplu, de la Aeroportul Charleroi de lângă Bruxelles, aceasta este Flibco.  În acest caz, cumpărați biletele online, mai ales dacă aveți nevoie de opțiunea tur-retur. Biletele cumpărate de la șofer sunt mai scumpe, în plus el nu vinde bilete tur-retur. Aceeași situație e și la Aeroportul Paris Beauvais.

De la Aeroportul din Berlin, Schönefeld, în oraș ajungeți cu autobuzele municipale. Călătoria costă în jur de 3 euro.

Încă un moment important – în Italia, de exemplu, e mai bine să cumpărați biletele pentru autobuzele municipale în magazinele în care se vând țigări, Tabaccheria, sau ziare. Cumpărându-le în autobuz, riscați să plătiți dublu.

O altă modalitate simplă de a călători prin Europa sunt autocarele ce operează curse între țări. Între Paris și Bruxelles e comod și ieftin de luat Eurolines. Șoferii sunt adecvați, iar wc-urile din interior funcționează. Am călătorit cu această cursă de câteva ori, inclusiv cu Ilinca.

Cu trenul

Dacă vreți să călătoriți prin Italia, Olanda, Belgia (din experiența mea) să știți că acolo există o rețea feroviară bine dezvoltată și prețuri accesibile (mai puțin accesibile îmi par prețurile în Franța). De exemplu, în Italia, o călătorie cu trenul de la Milano spre Cinque Terre (în jur de 3,30 ore de drum) costă circa 20 de euro, în dependență de tipul de tren și clasa pe care o alegeți. Cele mai ieftine opțiuni, dar și cele mai îndelungate (diferența de timp, însă, nu este semnificativă), sunt trenurile regionale. Pentru a vă face o idee despre curse, prețuri și orar, puteți să accesați acest site: trenitalia.com. La toate stațiile de tren sunt mașini de la care puteți procura biletele rapid.

***

Călătoriile cu copilul nu sunt atât de dificile, precum par. Majoritatea oamenilor sunt dispuși să-ți acorde asistență în cazul în care o ceri, deși uneori nici nu trebuie să ceri, deoarece în cele mai dese cazuri se găsește cine să sară cu o mână mai puternică sau alte priceperi. Desigur, asta nu înseamnă că trebuie să te lași pe o ureche, lăsând totul pe seama „universului”. Călătorind cu copiii, cel mai important este să vă asigurați să v-ați gândit la majoritatea situațiile ce se pot întâmpla, având minim o soluție pentru fiecare. Iar dacă se va găsi cine să vă ajute, cu atât mai bine.

 

 

Fete pe drum

Singura, undeva

Cand aveam 20 de ani strasnic ii invidiam pe oamenii care „au fost undeva”. „Undeva-ul” cela putea fi Moscova, Sofia, Bucuresti. Oriunde. Si cum pe timpuri, unica posibilitate sa iesi din tara erau tot felul de cursuri, work-shop-uri, conferinte, seminare si burse, iar eu refuzam sa fac ceva ca sa ajung si eu printre fericitii bursieri, nu-mi ramanea decat sa visez cu ochii deschisi si sa astept ziua in care voi putea pleca si eu undeva.

Ziua ceea a venit. Am fost trimisa sa fac practica de vara la TVR Timisoara. Pentru 2 saptamani! Acea iesire fost momentul care mi-a schimbat viata definitiv. El a dus la nasterea Ilincai, peste 2 ani.

Timisoara a adus dupa sine Sighisoara, apoi Constanta si Mamaia. Peste un an a urmat Franta. Apoi Elvetia, Germania, Olanda, Belgia, Turcia si Cehia.

Usa mea a fost deschisa de catre decanul facultatii. Apoi a fost tinuta intredeschisa de tatal Ilincai, ca mai tarziu sa mi-o deschid singura de cate ori simt nevoia.

Important e sa gasesti usa si sa n-o lasi sa se inchida. Si mai important este sa nu lasi pe nimeni sa-ti inchida aceasta usa spre lumea mare. Nu mai putin important este sa nu astepti ca intr-o zi va veni „el” si iti va deschide usa si te va scoate, te va duce, te va plimba. El poate si va veni, insa se poate intampla sa fie prea ocupat de proria persoana, prea comod in locul in care se afla acum sau, pur si simplu, alergic la deplasari. De cate ori am auzit de la femei „Atat de mult mi-ar placea sa calatoresc! Sotul, insa, nu vrea…”. Sotul nu vrea, insemna ca stam acasa.

De cand am inteles ca independenta mi-o construiesc singura, las Chisinaul in urma cu orice ocazie. Ocaziile, insa, mi le organizez singura, ca revansa impotriva timpului in care am asteptat  solutia de la oricine, numai nu de la mine.

Oricare destinatie poate fi o sarbatoare, indiferent de distanta parcursa. Pentru mine orice se masoara in „unde as putea pleca cu acesti bani sau unde as putea pleca in acest week-end/3 zile libere?” O schimare de loc, de aer si de perspectiva imi lasa o senzatie de fericire care dureaza mai mult decat euforia dupa cumpararea unei haine noi.

Iesiti din casa si mergeti putin mai departe de parcul obisnuit. Cu fiecare pas in plus in afara zonei obisnuite, veti ajunge undeva departe. Acolo unde v-ati temut sa plecat singura.

Nu asteptati, nu amanati, nu planificati vacanta de vis, care poate va ramane doar un proiect. Sunt o sumedenie de destinatii despre care nici n-ati banuit ca va pot impresiona sau imbogati. Nu aveti nevoie de nimeni pentru a bea o cafea in portul de la Odesa sau pentru a va plimba o seara pe Hreasciatik la Kiev. In acea clipa de glorie personala veti regreta un singur lucru – ca nu ati urcat in autobuz/tren/avion cu cativa ani mai devreme.

 

Text: Diana Guja

Foto: Anton Sulsky/Unsplash

Fete pe drum

Călătorind cu copiii. Unde? Când? Pentru cât timp?

Acesta este al doilea articol dintr-o serie mai vastă pe care o dedic vacanțelor și călătoriilor cu copiii. Articolele sunt destinate, în primul rând, femeilor care își cresc singure copiii și vor să călătorească cu ei, organizându-și de sine stătător vacanțele/călătoriile, reieșind din resursele limitate pe care le au. Pe parcurs, voi scrie și despre cum poate fi creat un buget separat pentru vacanțe/călătorii, atunci când ești singurul adult din familie care câștigă bani și care trebuie să acopere toate cheltuielile legate de casă/masă/haine.

Paris

Unde?

Așadar, ne-am decis să plecăm undeva peste hotare cu copilul. Cum alegem destinația?

Chiar dacă aveți o destinație la care visați de mult timp sau pe care ați văzut-o și vreți s-o arătați copilului sau o destinație la care visează copilul, întrebați-vă dacă aceasta e child-friendly. Or, locuri frumoase și intersante sunt multe, însă nu toate sunt comode din punct de vedere al vizitelor cu copiii. Apoi, destinația mai depinde și de vârsta copilului. De exemplu, Istanbul este o destinație foarte interesantă, însă cu un copil de 1-7 ani acolo nu prea ai ce face, deoarece orașul este puțin adaptat părinților cu copii mici.

Paris

Prima noastră călătorie cu Ilinca, organizată 100% de mine, a fost la Paris și Bruxelles. Motivul era aniversarea ei de 8 ani. Aceste două orașe, ca oricare alte orașe europene, sunt foarte ok pentru a fi vizitate cu copiii care au început deja școala – pe străzile lor găsești o sumedenie de detalii intersante, povești, istorii pe care copiii la această vârstă le înțeleg, despre care sunt curioși să asculte și despre care vor povesti mai departe.

În general, pentru călătoriile/vacanțele cu copiii cea mai bună regulă este cea a bunului simț și a echilibrului. Plecați în locuri în care, în caz de situații imprevizibile, vă veți putea descurca. Cine e sigură că se va putea descurca într-un sat de indigeni în mijlocul junglei, fiind cu un copil, poate să plece acolo. Dar, e una să crezi că te vei putea descurca și cu totul alta e să prevezi o serie de situații și soluțiile pentru ele, atunci când planifici o călătorie.

Paris

Când?

Oricând. La orice vârstă și în orice anotimp. Desigur, în limita rezonabilului. Nu veți pleca împreună cu copilul într-o regiune unde în anumite anotimpuri există riscuri de uragane, incendii, inundații sau temperaturile se ridică/scad, până ajung un pericol pentru sănătate.

În cazul copiilor școlarizați, posibilitățile de plecare scad și depind de vacanțele școlare. Unii parinți (inclusiv noi), însă, mai fac excepții, atunci când prețul biletului de avion îi fac să pornească la drum cu o săptămână mai devreme/târziu față de săptămâna în care începe/se termină vacanța. În aceste cazuri, se discută cu diriginta/dirigintele, eventual, se scrie o cerere către directoarea/directorul școlii și problema e rezolvată.

Berlin

Pentru cât timp?

Aici totul depinde de posibilitățile pe care le aveți. Dacă jobul vă permite și aveți și resurse care v-ar acoperi viața într-o altă țară (fie chiar și una cu prețuri foarte mici), puteți sta și câteva săptămâni/luni. În acest caz, va trebui să faceți o listă de lucruri și servicii de care va avea nevoie copilul și să căutați adresele de pe loc unde veți face rost de toate cele necesare (inclusiv medic, care vorbește o limbă pe care o cunoașteți).

Berlin

În cazul în care plecați pentru câteva zile/o săptămână, lucrurile sunt cu mult mai simple, ceea ce, însă, nu înseamnă că vă puteți culca pe o ureche, cu gândul că odată ajunsă cu copilul la destinație, vă veți orienta pe loc. În orice caz, vor apărea situații pe care nu le-ați prevăzut și în care veți fi obligată să vă orientați pe loc, de aceea informați-vă despre lucrurile de care cu siguranță veți avea nevoie în cele câteva zile de vacanță – traseul, sistemul de transport, unde cumpărați mâncare, unde apelați în caz de pericol de sănătate, febră etc. (chiar dacă la asta nu se va ajunge).

Berlin

În același timp, nu vă faceți prea mari griji – călătoriile cu copiii nu sunt un lucru ieșit din comun, au făcut-o femei până la voi și o vor face după, ceea ce înseamnă că lumea este destul de adaptată și deschisă la astfel de experiențe.

 

Va urma…