Browsing Category

Arta

Arta

Trei filme+1 de Alejandro González Iñárritu

Săptămâna aceasta s-a anunțat că regizorul mexican, Alejandro González Iñárritu, va fi președintele juriului Festivalului de Film de la Cannes din acest an. Astfel, Alejandro González Iñárritu este primul cetățean mexican onorat cu această poziție. După ce a luat două Oscaruri la rând pentru cea mai bună regie, regizorul a meritat să ajungă și în Mecca europeană a cinematografiei.

Iñárritu este regizorul, filmele căruia trec peste privitor ca un buldozer, deși, tot ce face el este să arate viața așa cum e – pe alocuri absurdă, dureroasă, nedreaptă.

Alejandro González Iñárritu este maestrul coincidențelor, interconexiunilor, deciziilor și gesturilor care pot schimba viețile oamenilor pe câteva continente.

Deși Iñárritu a luat Oscarurile pentru ultimele două lungmetraje, Birdman și The Revenant, azi vreau să vorbesc despre primele sale lungmetraje, cele care l-au adus în lumea cinematografiei mondiale, ele fiind și cele care i-au definit stilul.

Amores Perros

Amores Perros (2000) este o dramă criminală și primul film din Trilogia Morții. Filmul este un triptic – trei povești diferite, dar interconectate, care au ca scenă orașul Mexico City.

Povestea lui Octavio, un tânăr dintr-un cartier nefavorabil din capitala mexicană, interpretat de Gael García Bernal. Octavio se îndrăgostește de soția fratelui său, Susana (acest motiv se întâlnește și în alt film a lui
Iñárritu) și vrea să fugă cu ea. Și deoarece au nevoie de bani, Octavio decidă să-și folosească câinele, un rottweiler, în luptele de câini.

A doua poveste este a lui Daniel, care îți părăsește familia pentru a trăi cu amanta sa, Valeria. În ziua în care cei doi se mută împreună, Valeria, care e modelă, își fracturează piciorul într-un accident de mașină.

A treia poveste este a lui El Chivo, un vagabond, care apare în scenele din poveștile anterioare. El Chivo încearcă să intre în contact cu fiica sa, Maru.

Într-un moment, înțelegem că aceste trei povești și cele câteva destine implicate, au o legătură între ele.

Amores Perros este un film despre violență, inegalitate, corupție, trădare, despre prăpastia dintre clasele sociale din Mexic, despre lupta pentru supraviețuire și alegerile pe care le facem.

21 Grams

21 Grams (2003) este al doilea film din Trilogia Morții. Acesta, ca și precedentul, are câteva linii de subiect, care, la un moment dat, sunt interconectate.

Evenimentul central al filmului, în jurul căruia pe parcursul filmului sunt dezvăluite celelalte evenimente și personaje într-o formă nelineară, este un accident rutier.

Cristina este o fostă dependentă de droguri, care a reușit să revină la o viață normală și să-și facă o familie, în care totți se iubesc și se susțin. Jack este un fost condamnat, care, datorită religiei, s-a tratat de alcoolism și narcomanie. Paul este un profesor de matematică, cu un diagnostic cardiac fatal. Dacă lui Paul nu i se va face transpalnt de inimă, el nu va trăi mai mult de o lună. La un moment dat, viețile celor trei se interconectează într-un mod dramatic.

21 Grams este un film surprinzător, șocant pe alocuri, tragic, dar și profund uman. Titlul filmului este inspirat dintr-un experiment în urma căruia s-a dedus că sufletul cântărește 21 de grame.

Babel

Babel (2006), drama care încheie Trilogia Morții. Filmat în Maroc, Japonia, Mexic și SUA, Babel este un film despre cât de puține trepte ne despart de oamenii din alt capăt al planetei, despre deciziile pripite care ne pot transforma viața, despre gesturile care pot naște tragedii, fără ca noi să le putem influența în vreun fel.

În scena care deschide filmul, Abdullah îi vinde o armă vecinului său, Hassan, care îi pune pe cei doi feciori ai săi să o testeze.

Un cuplu de americani au o discuție neplăcută într-o cafenea improvizată în pustiu.

Doi copii blonzi sunt în grija unei femei trecute de 50 de ani, cu o înfățișare mexicană. Amelia este dădaca lui Debie și Mike și a rămas singură cu ei, cât părinții lor sunt plecați.

Chieko este o adolescentă surdă din Tokyo, traumată de moartea recentă a mamei sale. Ea a rămas cu tatăl său, care încearcă să fie prezent în viața fiicei sale.

Acești oameni, din patru țări diferite, de pe continente diferite, sunt interconectați printr-un cadou pe care cineva din ei l-a făcut cândva unuia dintre personaje.

Biutiful

Biutiful (2010), o dramă din categoria mind-blowing cu Javier Bardem în rolul principal.

Uxbal este un tip care duce o viață complicată – el își câștigă banii, găsind vânzători ilegali, de obicei imigranți ilegali de pe continentul african, care vând pe străzile Barcelonei genți fake, cusute de muncitori chinezi, într-un subsol insalubru. Bărbatul îi are în custodia lui pe cei doi copii ai săi – Anna și Mateo. Mama lor, Marambra, locuiește separat. Ea suferă de alcoolism și tulburare bipolară și își câștigă viața prin practicarea sexului contra bani, inclusiv fratelui lui Uxbal, Tito, care duce o viață îndestulată.

Având dificultăți în timpul urinării, Uxbal se adresează medicului. Peste puțin timp, Uxbal e diagnosticat cu o formă avansată de cancer la prostată, cu metastaze în oase și ficat. Din acea clipa, scopul lui principal este să le asigure copiilor un viitor decent.

Chiar dacă felul prin cae îți câștigă banii este ilegal, Uxbal este un om de o corectitudine și bunătate greu de imaginat în condițiile lui de viață și în mediul în care se află. Dar, din păcate, viața e nedreaptă în același fel și cu cei buni, și cu cei răi.

Biutiful este un film de o frumusețe brutală, crudă, exact ca viața. E un film cu multă moarte în el, un tablou al inegalităților sociale și al dramei imigranțolor ilegali, greu de suportat. Iar Bardem e, pur și simplu, genial.

Foto: Rob Latour/REX/Shutterstock; Arlington Theater, 31st Annual Santa Barbara International Film Festival, America – 11 Feb 2016; sursa: indiewire.com

Arta

Trei filme de Alice Rohrwacher

Am descoperit-o pe regizoarea Alice Rohrwacher foarte recent și foarte întâmplător. Mai precis – vineri seara, căutând să privesc vreun film frumos, lent și lung.

Alice Rohrwacher este născută în 1982, în Italia, lângă Florența, dintr-o mamă italiană și un tată german. Alice nu este singura din familie care și-a dedicat viața cinematografiei. Sora ei mai mare, Alba Rohrwacher, este actriță și s-a filmat în două filme regizate de Alice.

Deși Alice Rohrwacher este o regizoare la început de carieră, toate cele trei filme pe care le-a realizat până acum au avut parte de ovații din partea criticilor și premii importante la festivaluri internaționale de film, iclusiv la Cannes.

Alice Rohrwacher este o regizoare europeană și nu mă refer aici la o noțiune strict geografică. Însă, Alice Rohrwacher este și o regizoare italiană prin excelență. Ea urmează tradiția estetismului cinematografic italian, care poate transforma cea mai banală situație din viață într-un poem.

Corpo Celeste

Corpo Celeste (2011) este lungmetrajul de debut al Aliciei Rohrwacher.

Filmul redă povestea Martei, o fată de aproape 13 ani, care s-a mutat de scurt timp din Elveția în regiunea italiană Calabria, împreună cu mama și sora mai mare. Marta se înscrie la școala duminicală din parohia din care face parte familia ei și se pregătește pentru prima Împărtășanie. În tot acest timp, Marta este martora diferitor situații, unele banale, altele destul de grave, cum ar fi schema de corpuție în care e implicat preotul parohiei, care influențează relația ei cu sine și cu lumea din jurul său.

Le meraviglie

Le meraviglie (2014) a luat în același an Grand Prix-ul Festivalului de Film de la Cannes. Este al doilea premiu ca importanță după Palme d’Or.

Le meraviglie e un film despre o familie de fermieri, cu aere destul de hippie, dintr-o fundătură italiană. Personajele principale sunt Gelsomina, adolescentă, sora cea mai mare dintr-o linie de patru surori, și Wolfgang, tatăl familiei, apicultor, un caracter greoi, insuportabil chiar, și rigid în fața oricăror schimbări.

Gelsomina duce toată munca grea a gospodăriei, fiind mâna dreaptă al tatălui său. Tot ea este responsabilă de surorile mai mici. Wolfgang o iubește cu o dragoste posesivă și o ține doar lângă el.

Conflictul se desfășoară între ei doi. Între tinerețea Gelsominei, care vrea să cunoască lumea dincolo de gospodăria haotică a părinților săi, unde e exploatată de la o vârstă fragedă și unde orice idee de distracție sau odihnă este oprită brutal de tatăl său, și Wolfgang, care nu dorește categoric să interacționeze cu lumea din afară, impunând această regulă întregii familii.

Apropo, filmul a fost inspirat pe alocuri din copilăria regizoarei. Tatăl ei, Reinhard, e german și apicultor, ca și Wolfgang.

Printre actorii din film, găsim un nume foarte românesc – Alexandra Maria Lungu, în rolul Gelsominei, și un nume foarte cunoscut – Monica Bellucci, care a avut în Le Meraviglie un rol episodic.

Lazzaro Felice

Lazzaro Felice (2018) este al treilea film de Alice Rohrwacher și, deocamdată, ultimul.

Filmul e despre o moșie, Inviolata, izolată în munți și ruptă de lume de câteva decenii, în urma unei inundații care a distrus podul de peste râu. Pe moșie trăiesc peste 50 de muncitori, care lucrează pământurile marchizei Alfonsina de Luna, numită „Regina Țigărilor”.

Ceea ce nu știu muncitorii din Inviolata, este că sunt sclavi – ei nu au voie să părăsească moșia, sunt analfabeți, nu au acte, nu sunt plătiți, mai mult – sunt datorinicii marchizei și trăiesc într-o sărăcie lucie. Acolo se nasc și acolo mor.

Lazzaro este unul din muncitorii din Inviolata. E tânăr, puternic, foarte docil și puțin naiv, ca să nu spunem prostuț. Într-una din vizitile la moșie, Alfonsina își aduce feciorul, pe Tancredi.

Tancredi e un tânăr excentric, fără vreo ocupație anume, dar destul de inteligent ca să înțeleagă cine e maică-sa. El își face cunoștință cu Lazzaro, care îi devine vasal. Într-o zi, Tancredi, plictisit și sătul de mama sa marchiză, se ascunde în munți, în locul secret a lui Lazzaro.

Între timp, Lazzaro se îmbolnăvește și nu mai poate să-i ducă mâncare lui Tancredi. Când își revine, se pornește spre locul secret, dar cade fără cunoștință la jumătate de cale. După ce își recapătă cunoștința, Lazzaro se întoarce pe moșie, dar nu mai găsește pe nimeni.

Lazzaro Felice este un film-poveste de inspirație biblică, pe alocuri misterios, copleșitor. Un film despre pierderea inocenței, despre drama condiției umane, despre puterea mediului de a transformă oamenii, despre pierderi, care nu mai pot fi recuperate. Un film extraordinar.

Foto: Wikimedia Commons

Arta

Trei filme cu femei în situații dificile

Pentru acest weekend am ales trei filme, eroinele principale ale cărora trec, la o anumită etapă a vieții, toate bine ancorate în maturitate, prin momente de cotitură, absolut neașteptate, care le remodelează imaginea pe care au avut-o despre viitor și despre ele înseși.

45 Years

45 Years e o chinuitoare dramă de cuplu, care se derulează cu puține cuvinte între soț și soție în ajunul aniversării a 45 de ani de căsnicie. Povestea începe cu o scrisoare venită din Elveția, pe numele soțului, Geoff Mercer, în care acesta este anunțat că a fost găsit corpul iubitei sale din tinerețe. Katia a murit în urma unui accident în munți, în timpul drumețiilor lor, iar corpul ei a rămas nedescoperit pe parcursul a aproape cinci decenii. Kate, femeia cu care s-a cunoscut după moartea Katiei și care i-a devenit soție, observă că cu soțul său încep să se întâmple lucruri stranii – revine la fumat, caută nopțile prin podul casei, e distrat, îngândurat. Toate aceste schimbări și apariția Katiei în amintirile soțului, îi dau peste cap liniștea și siguranța că ea a fost femeia vieții lui Geoff.

E un film despre fragilitatea emoțională a unei relații, care, chiar și peste decenii de viață comună și împlinire, poate fi bulversată de amintirea unei iubiri trecute. Cum spune Kate în film: „O simt pe ea între noi. E peste tot.”

Equity

Equity este un thriller financiar, scris, regizat și produs de o echipă de femei. Equity aduce pe ecrane femeile de pe Wall Street, o lume unde jucătorii principali rămân a fi bărbații, și le arată într-o lumină clară, concentrate pe lucru și extrem competitive.

Naomi Bishop este bancher de investiții în cea mai mare bancă de investiții din lume. După un contract eșuat, valoarea ei profesională are de suferit. Ca să revină pe pozițiile anterioare, Naomi ia un client cu un potențial enorm pe piața de investiții – o companie IT specializată pe securitatea datelor personale. Dar în această companie devine interesat și iubitul ei, Michael, broker la aceeași bancă. Cariera lui Naomi e pusă la grea încercare și de vină nu este iubirea.

(Spoiler) În filme uneori e ca în viață, nu există bine și rău. Lucrurile se întâmplă și trebuie să le iei așa cum sunt.

Equity este un film fără aere moraliste, în care femeile spun deschis că iubesc banii și vor să dețină putere, să lupte și să câștige. Deși ne arată un mod de viață foarte stresant și, pe alocuri, destul de riscant,cred că e un film destul de motivațional. Și, cum zice Naomi: „Nu lăsa banii să fie un cuvânt murdar”.

Still Alice

Still Alice e un film care vine să ne reamintească despre ceea ce deseori uităm – nu știm care va fi și cum va fi viitorul nostru. Și cât de minutat și plin de succes n-ar fi prezentul, el nu e o garanție al unui mâine tot atât de bun.

Alice Howland este profesor de linguistică la Universitatea Columbia din New York, cu o carieră strălucită, cu o căsnicie fericită, cu trei copii maturi și o perspectivă de viață destul de frumoasă pentru ai ei 50 de ani. Într-o zi, ea începe să uite cuvinte. Apoi realizează că se pierde în locuri arhicunoscute. Îngrijorată, Alice trece o serie de investigații medicale. Ca urmare, e diagnosticată cu o formă foarte rară de Alzheimer.

Still Alice e un film frumos, în pofida gravității temei și tragismului situației. E despre pierderea memoriei. Ce rămâne din noi, când nu mai ținem minte nimic din ceea ce a alcătuit viața noastră?

Arta

„The Handmaid`s Tale”. Pe scurt

Mi-a trebuit o săptămână pentru a mă decide să privesc ultimul episod al serialului „The Handmaid`s Tale”. Intuiam cu ce se va sfârși, dar nu-mi ajungeau forțe să înfrunt toată drama rămasă. Până la urmă, m-am luat în mâini și l-am privit. S-a terminat așa cum mă așteptam, cel puțin, ce ținea de eroina principală, June.

„The Handmaid`s Tale” a fost pentru mine o zguduire, o răsturnare de perspectivă asupra lumii, deși perspectiva mea nici nu era extrem de veselă. Oamenii sunt în stare de orice. Absolut de orice. Iar eu nu-mi fac iluzii.

Serialul „Povestea slujitoarei”, după romanul cu același nume, semnat de autoarea canadiană, Margaret Atwood, este o distopie despre Republica Gilead, apărută pe teritoriul SUA în urma unor serii de atacuri teroriste, în contextul unui declin general al natalității și a unei situații ecologice catastrofale, care devin motiv de instaurare a unei dictaturi creștine fundamentaliste, cu valori tradiționaliste, în care societatea e împărțită strict pe clase, cea mai importantă și privelegiată fiind cea a bărbaților, comandorilor, care conduc republica.

Slujitoarele sunt femeile fertile, care cândva aveau o viață normală, diversă. Odată cu apariția Gileadului, aceastea au fost răpite din mediul lor și despărțite de familii. Copiii lor au fost luați și plasați în familiile conducătorilor, iar ele – duse cu forța și instruite într-un centru specializat pentru a deveni slujitoare.

Slujitoarele, îmbrăcate în uniformă roșie cu bonețică albă, erau ulterior plasate în familiile conducătorilor. Misiunea lor era să procreeze – o dată pe lună, la ovulație, slujitoarele erau violate de soț, în prezența soției, totul fiind reprezentat ca un ritual al însemânțării, deoarece politica oficială spunea că anume soțiile conducătorilor Gileadului ar fi sterile (realitatea era, de fapt, alta – bărbații erau sterili, dar despre asta nimeni nu îndrăznea să vorbească). Slujitoarele erau practic obligate să rămână însărcinate în decurs de câteva săptămâni (ceea ce era foarte puțin probabil), altfel trebuiau să revină la centrul de instruire, unde viața era una de închisoare.

Dacă rămâneau însărcinate, aveau dreptul să rămână cu copilul după naștere câteva săptămâni, pentru a-l alăpta. Apoi erau trimise înapoi la centrul de instruire, până se găsea o nouă familie care avea nevoie de serviciile slujitoarei.

Eroina principală, June sau Offred (=Of Fred, „a lui Fred”, adică „slujitoarea lui Fred”, fiecare slujitoare era numită de fiecară dată altfel, în dependență de numele stăpânului), în trecut redactor la o editură din Boston, fiică de feministă militantă, căsătorită și mamă a unei fetițe de vreo 7 ani, este răpită în pădure, când încerca să evadeze în Canada. Fetița îi este luată, iar ea, trimisă la centrul de instruire. În serial o vedem din momentul în care e plasată în casa Comandorului Fred și soției lui, Serena Joy. Apropo, Serena Joy, o femeie frumoasă și foarte inteligentă, a fost una din idioloagele noii societăți, a participat activ la construcția noii republici, alături de soțul ei Fred, ca mai târziu, când visul ei a devenit realitate, să ajungă închisă în casă, ca toate celelalte femei din Gilead, fără niciun drept și total dependente de soți.

În paralel cu istoria pe care o trăiește June, vedem și frânturi din poveștile altor slujotoare – Janine, căreia i se scoate un ochi chiar din prima zi la centrul de instruire; Emily, lesbiană, una dintre cele mai rebele slujitoare, căreia i se taie clitorul; Moira, lesbiană și ea, cea mai bună prietenă a lui June, care devine una din prostituatele unui bordel clandestin, ținut pentru comandori și oaspeții lor.

Execuțiile, torturile, presiunea psihologică – toate sunt la ordinea de zi în Gilead. Orice nesupunere se pedepsește. Și orice atrocitate este însoțită de un citat din Biblie. Nimeni nu este la adăpost, nici chiar soțiile comandorilor. Și nici comandorii, care se denunță între ei. Societatea este clar împărțită. Fiecare rang social poartă uniformă și doar soțiile comandorilor au liber la modele diferite la rochii, deși culoarea e aceeași – verde închis (în toate descrierile filmului am găsit că acestea poartă albastru, culoare asociată Mariei, însă eu văd verde închis spre turcoaz).

„Povestea slujitoarei” este un serial foarte dur, care lasă amprente. Nimic în el nu este inventat. Totul este inspirat din viața reală, din lumea în care trăim. Dacă citim știrile, dacă avem cunoștințe de istorie, mai veche și mai nouă, înțelegem că în „Povestea Slujitoarei” nimic nu este fantezie și că această, așa-numită distopie, este și a fost realitatea a milioane de oameni.

„Povestea slujitoarei”, este, ca și orice alt film sau carte, o relatare despre condiția umană, despre setea oamenilor de putere, despre cruzime, orgoliu, despre fanatism, când idol îți este propria frică, dar și despre compromisuri și negocierile pe care trebuie să le duci pentru rămâne în viață, despre intransigență, curaj, iubire, frică de durere și pierdere, deznădejde și tot de ce este în stare un om dornic să revină la libertatea care i-a fost furată.

Nu vreau să pun aici punct în legătură cu acest serial. Considerați că această a fost doar o introducere.

Arta

Jacques Henri Lartigue, fotograful bucuriei de a trăi

Jacques Henri Lartigue, născut și mort în Franța, este una din legendele artei fotografice a secolului XX, care continuă să adune admiratori în jurul numelui său, la peste 30 de ani de când nu mai este.

Lartigue a fotografiat practic toată viața, iar viața lui a fost destul de lungă. Primele lui fotografii datează din 1903, de când avea 7 ani. Ultimele – din mijlocul anilor 80. El moare în 1986.

Faima de fotograf, însă, a venit la Jacques Henri Lartigue abia aproape de 70 de ani, când o agenție a descoperit 100 000 de imagini făcute de el. Această fericită întâmplare i-a adus o expoziție la MoMA la New York, urmată de publicarea unor fotografii în revista Life. Așa a început cariera lui de forograf cu renume, care i-a adus contracte cu mari reviste și case de modă.

Coco

Lartigue a fotografiat scene din sport, din curse de mașini, portrete, cele mai faimoase fiind, fără îndoială, ale lui Picasso, dar cel mai bine, totuși, Lartigue a știut să fotografieze femeile.

Tânăr și îndrăgostit, Lartigue își fotografiază prima muză și prima soție – Bibi, regină a spontanietății.

După divorțul de Bibi, Lartigue își fotografiază iubita, frumoasa româncă, modelul Renée Perle, relația cu care a durat doi ani.

 

Renée Perle

 

Apoi a urmat o ală căsnicie și o altă muză – Marcelle Paolucci „Coco” și ultima, Florette Ormea, cea care i-a fost soție și muză până la moarte.

Jaques Henri Lartigue a fost un om din tribul celor care nu se opresc niciodată – a pictat și fotografiat toată viața. El a făcut ceea ce a știut mai bine, chiar dacă au fost decenii în care n-a dus-o strălucit.

Lartigue a trăit ani la rând doar din vânzarea picturilor sale, fiind un pictor cu un nume modest, iar lumea nu-l cunoștea ca fotograf.  Dar, într-un final, dedicația, perseverența și, posibil, încrederea în talentul său și în ceea ce face, au fost răsplătite, chiar dacă a trebuit să aștepte peste 60 de ani.

 

Foto: google.com

Arta

Jeanloup Sieff, fotograful melancoliei si frivolitatii

De frumusete nu scapi. Ea te urmareste peste tot.  Asa s-a intamplat si cu Jeanloup Sieff, una din acele descoperiri intamplatoare, care devine o picatura in paharul in care aduni tot ceea ce ai vrea intr-o zi sa poti revarsa lumii.

Jeanloup Sieff (1933-2000) a fost un fotograf francez. Unul din cei mai buni, renumiti, curtati si cautati.

Sieff si-a inceput cariera in 1956, lucrand pentru revista „Elle”, fiind cel care a introdus elemente de erotism intr-o zona pana atunci destul de conservativa. Modelele lui exhibau cate un brat sau umar gol sau isi arcuiau spatele gol in fata camerei, ceea ce era considerat curajos pentru perioada respectiva, cand revistele erau pline cu fotografii de femei total imbracate, pozand rigid.

In 1961, Sieff paraseste Parisul pentru New York, unde lucreaza pentru Harper’s Bazaar, Vogue si Esquire. In 1966, se intoarce la Paris.

Spatele si posteriorul, acestea erau partile corpului pe care Sieff prefera sa le fotografieze. „Uneori”, spunea el, „fata nu este interesanta, pe cand corpul este. Uneori fata este o distractie”.

Sieff a trait asa cum a fotografiat. El spunea ca niciodata nu si-a pierdut interesul pentru peisaje si femei si ca viata lui nu e decat o continuitate a copilariei sale. Frivola si efervescenta.

 

Arta

Imbolnavesc de arta, de la 1 euro in sus

In ultima mea vizita la Bruxelles, am fost la doua spectacole de dans contemporan, semnate de Sidi Larbi Cherkaoui, un nume sonor din valul nou al coregrafiei europene. Nu vreau sa va povestesc aici despre spectacole, vreau sa va spun doar ca tot timpul cat m-am aflat in sala, nu m-a lasat dorinta sa plang. Atat de frumos era. Incercam sa gasesc cuvinte pentru ceea ce se petrecea pe scena si pentru ceea ce simteam, uitandu-ma, dar un nod imi statea in gat si inima mi se strangea, ca intr-un cleste infierbantat. Era atat de frumos, incat durea.

Am iesit din sala transformata. Asa cum numai arta te poate transforma. Si atunci m-am gandit ca daca in Moldova am avea acces la asa ceva, am fi diferiti. Viata ar fi diferita. Relatiile intre oameni ar fi diferite. Am fi mai bogati.

Pentru fi bogati e nevoie sa investim mai intai. Sa investim in oamenii care ne pot shimba viata prin arta. Or, doar ei ne pot deschide ochii pentru a vedea dincolo de noi. Dincolo de orizont, acolo unde nu mai exista limite si unde orice e posibil.

In Moldova sunt astfel de oameni. Oameni care vor sa aduca arta chiar si acolo unde ne-am fi gandit ca nu mai e loc. Adevarul este ca pentru arta exista loc oriunde. Ea este expresia umanului prin excelenta si oriunde sunt oameni, poate fi si arta.

Tinerii de la Moldo Crescendo sunt o parte dintre acesti oameni aducatori de arta. Si cum tineretea e sora cu nebunia frumoasa, ei s-au lansat intr-o aventura care poate schimba ceva in noi. De la Est la Vest, de la Nord la Sud, atat cat cuprinde Moldova, din casa in casa de cultura.

Va imaginati sa urcati in masina, autocar, pe bicicleta sau motocicleta, si sa va faceti program cultural la Ceadir-Lunga, cu un concert de muzica clasica? Sau la Hincesti, Cimislia, Leova? Ati fost la Bahmut? Eu am fost acum, in cadrul Women SUV Maraton, si am vazut un sat extraordinar de frumos, in care exista o casa de cultura ce vazuse zile mai bune si care ar putea strange in ea oameni de peste tot.

Scriam ca fetele si baietii de la Moldo Crescendo sunt nebuni, frumosi de nebuni. Dar cum poti sa fii, atunci cand ti-ai pus in cap sa bati la usile acestor case de cultura, ca sa ti se deschida, si sa-i inviti acolo pe Bach, Satie, Ceaikovski.? Nebuni, romantici, visatori. Imposibili.

Cica, nebunia e molipsitoare. Si, chiar daca pe mine nu m-a luat niciodata varsatul de vant, am sa stau atat cat va trebui in preajma nebunilor bolnavi de arta, ca sa ma umplu de bube dulci in cap si pe corp si sa transmit molima mai departe. Hai mai bine sa murim de la arta, decat de la bautura.

Asadar, avem inca 44 de zile (numarul meu norocos) in care trebuie sa strangem 1320 de euro. O nimica toata, la cati suntem. Taxa de intrare in nemurire incepe de la 1 euro. Daca se vor strange mai multi bani, nu e bai. Sunt sigura ca fetele si baietii de la Moldo Crescendo vor gasi ce sa faca cu ei.

Facem?

Arta

Trilogia „Trei culori” de Krzysztof Kieślowski

L-am descoperit recent pe regizorul polonez, Krzysztof Kieślowski, cu a sa trilogie „Trei culori”.

Dragostea a fost de la prima vedere: rapida, intepatoare si foarte flamanda. Am privit toate trei filme intr-o dupa-amiaza de duminica. Ma temeam ca daca nu o fac atunci, pe stomacul si inima goala, imi cade tavanul in cap si mor fara sa cunosc un poem cinematografic scris anume pentru inima si creierul meu.

Trilogia „Trei culori” e alcatuita din trei filme: „Albastru”, „Alb” si „Rosu”, filmate intre 1993-1994. „Trei culori” au fost inspirate din culorile drapelului francez, de la stanga la dreapta. Istoria spune ca povestea fiecarui film se bazeaza pe una din valorile Republicii Franceze: libertate, egalitate, fratie. Regizorul a ironizat intr-un interviu ca s-a inspirat din drapelul si valorile franceze, deoarece banii pentru filme erau francezi.

„Trei culori” sunt considerate de unii critici ca trei dintre cele mai bune filme din istoria cinematografiei.

 

Trei culori: Albastru

Julie, intrepretata de Juliette Binoche, ramane singura dupa ce sotul ei, Patrice de Courcy, renumit compozitor, si fiica de 5 ani, mor intr-un accident de masina, in care se afla si ea. Dupa ce iese din spital, Julie distruge toate lucrarile sotului, pe care ea il consulta si pentru care compunea bucati intregi, vinde micul castel in care locuiau si se muta la Paris, inchiriind primul apartament pe care il vede. Julie vrea sa rupa cu trecutul sau, cu toti oamenii care il alcatuiau. Julie vrea sa se elibereze.

Pana la urma, legaturile se adeveresc a fi mai trainice decat isi imagina. Julie o gaseste pe amanta sotului decedat. Apoi revine la Olivier, mana dreapta a sotului, indragostit de ea ani buni si care reuseste sa salveze ultima lucrare a lui Patrice, dedicata Europei. Ea il ajuta sa o termine.

 

Trei culori: Alb

Karol Karol, un polonez ajuns la Paris din dragoste pentru Dominique, e lasat in strada de aceeasi Dominique, care a divortat de el, pe motiv ca acesta nu-si putea indeplini obligatiile fizice de sot. Odata cu Dominique, Karol pierde totul: permisul de sedere in Franta, salonul de frumusete pe care il detineau impreuna si apartamentul. Ajuns fara bani, Karol doarme intr-o statie de metrou, unde il intalneste pe Mikolaj, alt polonez. Aceasta intalnire ii va schimba viata.

Mikolaj, care avea bilet de avion spre Varsovia, e de acord sa-l ia pe Karol cu el… intr-o valiza. La aeroportul din Varsovia, insa, valiza mare si grea este furata de angajati si scoasa in afara orasului. Cand acestia o deschid, il gasesc in ea pe… Karol, care a supravietuit cateva ore de zbor in bagajul de cala.

Ajuns in orasul natal, o capitala in plina criza post-socialista, Karol pune la cale un plan de razbunare, dar si de intoarcere a iubitei lui foste sotii. Si soarta e de partea lui.

 

Trei culori: Rosu

Valentine e studenta la Geneva. In timpul liber, ia ore de balet si lucreaza ca model pentru defileuri de moda si campanii publicitare. Intr-o seara, Valentine accidenteaza un caine. Propietarul acestuia, Joseph Kern, judecator la pensie, pe care Valentina il gaseste datorita medalionului de la gatul animalului, traieste o viata izolata. Acesta pare sa fie insensibil la soarta cainelui, care, de fapt, e catea, si o lasa pe tanara sa se ocupe de ea.

Intr-o zi, in timpul plimbarii, Rita (asa o cheama pe catea), o aduce pe Valentina la casa lui Joseph. Intrand, Valentina descopera ca batranul asculta convorbirile telefonice ale vecinilor. Asa intre cei doi incepe o relatie plina de conflict, dar si de amicitie tandra.

In film mai apar episodic si alte personaje, vietile carora, se impletesc la un moment dat. Dar nu va spun mai multe, va las sa descoperiti conexiunile si culorile, din primul pana in ultimul film.

Arta

Trei filme cu femei trecute de 40 de ani

Pentru timpul de afara, am ales trei filme cu peisaje frumoase, dragoste si femei trecute de 40 de ani. Vizionare placuta!

Adore

In acest film, nu stii pe ce sa te concentrezi mai tare: pe povestea de dragoste complicata si frumoasa sau pe peisajele coastei australiene. Pe scurt: doua prietene care au crescut impreuna, si-au crescut fiii, practic, impreuna, locuind alaturi, se trezesc intr-o zi ca fiul uneia e indragostita de cealalta. Nu trece mult timp, ca si fiul celei de-a doua se indragosteste de prima. Pasiunea lor infloreste ca o floare exotica, pana intr-o zi, cand unul dintre baieti decide sa se insoare. Daca vreti sa stiti cum s-a terminat acest patrulater amoros, priviti filmul.

 

Aquarius 

Unul dintre cele mai frumoase filme pe care le-am vazut in acest an. Dona Clara, eroina principala, a devenit modelul meu de femeie trecuta de 60 de ani.

Clara, scriitoare, este ultima rezidenta intr-o cladire de apartamente dintr-un cartier de pe maulul oceanului din orasul brazilian, Recife. O companie imobiliara, care a cumparat casa pentru a o demola si a construi un complex rezidential modern, incearca sa o convinga sa-si paraseasca apartamentul. Clara refuza.

 

Sous les jupes des filles

Un film francez care trateaza lejer si cu mult umor situatiile din viata femeilor, de la infidelitatea partenerilor, singuratate, diagnoze grave pana la pierderea si redescoperirea sexualitatii. Un film dinamic, cu femei diferite, cu cateva clisee pe ici-colo, dar care nu deranjeaza prea mult. Recomand pentru o seara intre fete ci vin.

Arta

Trei drame de Ronit si Shlomi Elkabetz

Pasiunea mea pentru cinematografia de nisa, m-a facut sa o descopar pe actrita si regizoarea israeliana, Ronit Elabetz. Ronit, care a decedat in aprilie 2016 de cancer, a fost una dintre cele mai uluitoare prezente feminine in cinematografia mondiala, in care femeile isi fac loc inca destul de greu.

Dupa ani buni de actorie, Ronit a debutat in calitate de regizoare si scenarista, alaturi de fratele sau, Shlomi, cu trologia „To Take a Wife” (2004), „Shiva” (2008) si „Gett: The Trial of Viviane Amsalem” (2015), trei drame despre viata de familie a Vivianei Amsalem, o femeie casatorita cu un functionar profund credincios, pe care il paraseste, pornind o lupta invizibila cu el si cu intreaga comunitate religioasa, pentru a obtine divortul eliberat de tribunalul religios.

 

To Take a Wife

Viviane Amsalem este casatorita cu Eliahou, ambii din comunitatea de evrei marocani, imigrati in Isarel. Acestia locuiesc la Haifa, impreuna cu cei patru copii si mama lui Eliahou. Viviane e coafeza, ea lucreaza in micul salon improvizat intr-un colt al bucatariei. Soacra are grija de cel mai mic copil, care are mai putin de un an.

Viviane, o femeie frumoasa, expresiva si pasionala, viseaza la o masina, ii plac iesirile cu prietenii si nu tine foarte mult la religie. Eliahou, dimpotriva, este foarte credincios, rigid, incapatanat si tacut. El detesta sa se intalneasca cu prietenii de familie sau sa mearga in vacante, deoarece acestea i-ar incurca sa respecte Sabatul.

„To Take a Wife” este, in primul rand, despre neputinta unei femei de a decide cum vrea sa traiasca. Despre compromisuri, despre razboaiele de bucatarie, despre supunere si rebeliune.

 

Shiva

„Shiva” sau „7 zile” este o drama de familie, alimentata de ani de gelozie, ranchiuna, minciuni intre membrii ei, toate escaladand la moartea celui mai mare frate din clanul de evrei marocani din care vine Viviane Amsalem.

„Shiva”, asa se numesc cele 7 zile de doliu, in care rudele de gradul intai raman intre patru pereti pentru a se ruga si a-si aminti de cel decedat, are loc in casa Ilanei, vaduva fratelui mort. Cei sase frati ramasi, impreuna cu cele doua surori, printre care si Viviane, cu sotii si sotiile respective, in frunte cu figura matriarhala a Haninei, se regasesc intr-un spatiu inchis, pusi fata in fata cu ranile familiale si animozitatile mascate de-a lungul anilor.

In acest teatru al absurdului, presarat cu scene apocaliptice, dupa usa avand loc Razboiul din Golf din 1992, Viviane se intalneste cu Eliahou, pe care l-a parasit de ceva timp. Acesta nu inceteaza sa o roage sa revina acasa, Viviane, insa, ii interzice sa se mai apropie de ea.

Cat priveam filmul, nu puteam sa scap de gandul invadator ca „Sieranevada” lui Cristi Puiu are multe tangente cu el. E de inteles – tema doliului si parastasului e destul de bogata pentru a trece indiferent pe langa ea.

 

Gett: The Trial of Viviane Amsalem

„Gett” este actul de divort in religia iudaica. Acesta poate fi inmanat doar de sot in fata tribunalului religios, urmand un ritual strict, nerespactarea caruia duce la anularea actului.

„Gett: The Trial of Viviane Amsalem” este drama unei femei care e gata sa lupte pana in panzele albe pentru a obtine divortul de la sotul pe care nu-l mai iubeste si cu care nu traieste de cativa ani. Un film profund, cutremurator, care te tine pe muchie, alaturi de personaje, in sala mica si austera a tribunalului religios, in care se ciocnesc doua realitati, doua lumi, doua traditii si doua adevaruri – cea seculara cu cea religioasa, femeia dornica de libertate si barbatul care vrea femeia cu orice pret.

Viviane asteapta cativa ani, din sedinta de judecata in sedinta de judecata, trecand prin intrebari incomode, invinuiri nefondate, insinuari aberante, pana Eliahou se decide sa-i inmaneze acel ravnit gett, ritual care se incheie cu fraza: „De acum incolo esti permisa tuturor barbatilor”. Aceste cuvinte sunt, insa, prea dure pentru el. Eliahou isi retrage actul.

Alte doua filme despre soarta femeilor in religia iudaica sunt Kadosh” si „Felix and Meira”.