Browsing Category

Arta

Arta

„The Handmaid`s Tale”. Pe scurt

Mi-a trebuit o săptămână pentru a mă decide să privesc ultimul episod al serialului „The Handmaid`s Tale”. Intuiam cu ce se va sfârși, dar nu-mi ajungeau forțe să înfrunt toată drama rămasă. Până la urmă, m-am luat în mâini și l-am privit. S-a terminat așa cum mă așteptam, cel puțin, ce ținea de eroina principală, June.

„The Handmaid`s Tale” a fost pentru mine o zguduire, o răsturnare de perspectivă asupra lumii, deși perspectiva mea nici nu era extrem de veselă. Oamenii sunt în stare de orice. Absolut de orice. Iar eu nu-mi fac iluzii.

Serialul „Povestea slujitoarei”, după romanul cu același nume, semnat de autoarea canadiană, Margaret Atwood, este o distopie despre Republica Gilead, apărută pe teritoriul SUA în urma unor serii de atacuri teroriste, în contextul unui declin general al natalității și a unei situații ecologice catastrofale, care devin motiv de instaurare a unei dictaturi creștine fundamentaliste, cu valori tradiționaliste, în care societatea e împărțită strict pe clase, cea mai importantă și privelegiată fiind cea a bărbaților, comandorilor, care conduc republica.

Slujitoarele sunt femeile fertile, care cândva aveau o viață normală, diversă. Odată cu apariția Gileadului, aceastea au fost răpite din mediul lor și despărțite de familii. Copiii lor au fost luați și plasați în familiile conducătorilor, iar ele – duse cu forța și instruite într-un centru specializat pentru a deveni slujitoare.

Slujitoarele, îmbrăcate în uniformă roșie cu bonețică albă, erau ulterior plasate în familiile conducătorilor. Misiunea lor era să procreeze – o dată pe lună, la ovulație, slujitoarele erau violate de soț, în prezența soției, totul fiind reprezentat ca un ritual al însemânțării, deoarece politica oficială spunea că anume soțiile conducătorilor Gileadului ar fi sterile (realitatea era, de fapt, alta – bărbații erau sterili, dar despre asta nimeni nu îndrăznea să vorbească). Slujitoarele erau practic obligate să rămână însărcinate în decurs de câteva săptămâni (ceea ce era foarte puțin probabil), altfel trebuiau să revină la centrul de instruire, unde viața era una de închisoare.

Dacă rămâneau însărcinate, aveau dreptul să rămână cu copilul după naștere câteva săptămâni, pentru a-l alăpta. Apoi erau trimise înapoi la centrul de instruire, până se găsea o nouă familie care avea nevoie de serviciile slujitoarei.

Eroina principală, June sau Offred (=Of Fred, „a lui Fred”, adică „slujitoarea lui Fred”, fiecare slujitoare era numită de fiecară dată altfel, în dependență de numele stăpânului), în trecut redactor la o editură din Boston, fiică de feministă militantă, căsătorită și mamă a unei fetițe de vreo 7 ani, este răpită în pădure, când încerca să evadeze în Canada. Fetița îi este luată, iar ea, trimisă la centrul de instruire. În serial o vedem din momentul în care e plasată în casa Comandorului Fred și soției lui, Serena Joy. Apropo, Serena Joy, o femeie frumoasă și foarte inteligentă, a fost una din idioloagele noii societăți, a participat activ la construcția noii republici, alături de soțul ei Fred, ca mai târziu, când visul ei a devenit realitate, să ajungă închisă în casă, ca toate celelalte femei din Gilead, fără niciun drept și total dependente de soți.

În paralel cu istoria pe care o trăiește June, vedem și frânturi din poveștile altor slujotoare – Janine, căreia i se scoate un ochi chiar din prima zi la centrul de instruire; Emily, lesbiană, una dintre cele mai rebele slujitoare, căreia i se taie clitorul; Moira, lesbiană și ea, cea mai bună prietenă a lui June, care devine una din prostituatele unui bordel clandestin, ținut pentru comandori și oaspeții lor.

Execuțiile, torturile, presiunea psihologică – toate sunt la ordinea de zi în Gilead. Orice nesupunere se pedepsește. Și orice atrocitate este însoțită de un citat din Biblie. Nimeni nu este la adăpost, nici chiar soțiile comandorilor. Și nici comandorii, care se denunță între ei. Societatea este clar împărțită. Fiecare rang social poartă uniformă și doar soțiile comandorilor au liber la modele diferite la rochii, deși culoarea e aceeași – verde închis (în toate descrierile filmului am găsit că acestea poartă albastru, culoare asociată Mariei, însă eu văd verde închis spre turcoaz).

„Povestea slujitoarei” este un serial foarte dur, care lasă amprente. Nimic în el nu este inventat. Totul este inspirat din viața reală, din lumea în care trăim. Dacă citim știrile, dacă avem cunoștințe de istorie, mai veche și mai nouă, înțelegem că în „Povestea Slujitoarei” nimic nu este fantezie și că această, așa-numită distopie, este și a fost realitatea a milioane de oameni.

„Povestea slujitoarei”, este, ca și orice alt film sau carte, o relatare despre condiția umană, despre setea oamenilor de putere, despre cruzime, orgoliu, despre fanatism, când idol îți este propria frică, dar și despre compromisuri și negocierile pe care trebuie să le duci pentru rămâne în viață, despre intransigență, curaj, iubire, frică de durere și pierdere, deznădejde și tot de ce este în stare un om dornic să revină la libertatea care i-a fost furată.

Nu vreau să pun aici punct în legătură cu acest serial. Considerați că această a fost doar o introducere.

Arta

Jacques Henri Lartigue, fotograful bucuriei de a trăi

Jacques Henri Lartigue, născut și mort în Franța, este una din legendele artei fotografice a secolului XX, care continuă să adune admiratori în jurul numelui său, la peste 30 de ani de când nu mai este.

Lartigue a fotografiat practic toată viața, iar viața lui a fost destul de lungă. Primele lui fotografii datează din 1903, de când avea 7 ani. Ultimele – din mijlocul anilor 80. El moare în 1986.

Faima de fotograf, însă, a venit la Jacques Henri Lartigue abia aproape de 70 de ani, când o agenție a descoperit 100 000 de imagini făcute de el. Această fericită întâmplare i-a adus o expoziție la MoMA la New York, urmată de publicarea unor fotografii în revista Life. Așa a început cariera lui de forograf cu renume, care i-a adus contracte cu mari reviste și case de modă.

Coco

Lartigue a fotografiat scene din sport, din curse de mașini, portrete, cele mai faimoase fiind, fără îndoială, ale lui Picasso, dar cel mai bine, totuși, Lartigue a știut să fotografieze femeile.

Tânăr și îndrăgostit, Lartigue își fotografiază prima muză și prima soție – Bibi, regină a spontanietății.

După divorțul de Bibi, Lartigue își fotografiază iubita, frumoasa româncă, modelul Renée Perle, relația cu care a durat doi ani.

 

Renée Perle

 

Apoi a urmat o ală căsnicie și o altă muză – Marcelle Paolucci „Coco” și ultima, Florette Ormea, cea care i-a fost soție și muză până la moarte.

Jaques Henri Lartigue a fost un om din tribul celor care nu se opresc niciodată – a pictat și fotografiat toată viața. El a făcut ceea ce a știut mai bine, chiar dacă au fost decenii în care n-a dus-o strălucit.

Lartigue a trăit ani la rând doar din vânzarea picturilor sale, fiind un pictor cu un nume modest, iar lumea nu-l cunoștea ca fotograf.  Dar, într-un final, dedicația, perseverența și, posibil, încrederea în talentul său și în ceea ce face, au fost răsplătite, chiar dacă a trebuit să aștepte peste 60 de ani.

 

Foto: google.com

Arta

Jeanloup Sieff, fotograful melancoliei si frivolitatii

De frumusete nu scapi. Ea te urmareste peste tot.  Asa s-a intamplat si cu Jeanloup Sieff, una din acele descoperiri intamplatoare, care devine o picatura in paharul in care aduni tot ceea ce ai vrea intr-o zi sa poti revarsa lumii.

Jeanloup Sieff (1933-2000) a fost un fotograf francez. Unul din cei mai buni, renumiti, curtati si cautati.

Sieff si-a inceput cariera in 1956, lucrand pentru revista „Elle”, fiind cel care a introdus elemente de erotism intr-o zona pana atunci destul de conservativa. Modelele lui exhibau cate un brat sau umar gol sau isi arcuiau spatele gol in fata camerei, ceea ce era considerat curajos pentru perioada respectiva, cand revistele erau pline cu fotografii de femei total imbracate, pozand rigid.

In 1961, Sieff paraseste Parisul pentru New York, unde lucreaza pentru Harper’s Bazaar, Vogue si Esquire. In 1966, se intoarce la Paris.

Spatele si posteriorul, acestea erau partile corpului pe care Sieff prefera sa le fotografieze. „Uneori”, spunea el, „fata nu este interesanta, pe cand corpul este. Uneori fata este o distractie”.

Sieff a trait asa cum a fotografiat. El spunea ca niciodata nu si-a pierdut interesul pentru peisaje si femei si ca viata lui nu e decat o continuitate a copilariei sale. Frivola si efervescenta.

 

Arta

Imbolnavesc de arta, de la 1 euro in sus

In ultima mea vizita la Bruxelles, am fost la doua spectacole de dans contemporan, semnate de Sidi Larbi Cherkaoui, un nume sonor din valul nou al coregrafiei europene. Nu vreau sa va povestesc aici despre spectacole, vreau sa va spun doar ca tot timpul cat m-am aflat in sala, nu m-a lasat dorinta sa plang. Atat de frumos era. Incercam sa gasesc cuvinte pentru ceea ce se petrecea pe scena si pentru ceea ce simteam, uitandu-ma, dar un nod imi statea in gat si inima mi se strangea, ca intr-un cleste infierbantat. Era atat de frumos, incat durea.

Am iesit din sala transformata. Asa cum numai arta te poate transforma. Si atunci m-am gandit ca daca in Moldova am avea acces la asa ceva, am fi diferiti. Viata ar fi diferita. Relatiile intre oameni ar fi diferite. Am fi mai bogati.

Pentru fi bogati e nevoie sa investim mai intai. Sa investim in oamenii care ne pot shimba viata prin arta. Or, doar ei ne pot deschide ochii pentru a vedea dincolo de noi. Dincolo de orizont, acolo unde nu mai exista limite si unde orice e posibil.

In Moldova sunt astfel de oameni. Oameni care vor sa aduca arta chiar si acolo unde ne-am fi gandit ca nu mai e loc. Adevarul este ca pentru arta exista loc oriunde. Ea este expresia umanului prin excelenta si oriunde sunt oameni, poate fi si arta.

Tinerii de la source link Moldo Crescendo sunt o parte dintre acesti oameni aducatori de arta. Si cum tineretea e sora cu nebunia frumoasa, ei s-au lansat intr-o aventura care poate schimba ceva in noi. De la Est la Vest, de la Nord la Sud, atat cat cuprinde Moldova, din casa in casa de cultura.

Va imaginati sa urcati in masina, autocar, pe bicicleta sau motocicleta, si sa va faceti program cultural la Ceadir-Lunga, cu un concert de muzica clasica? Sau la Hincesti, Cimislia, Leova? Ati fost la Bahmut? Eu am fost acum, in cadrul aplicacion para conocer chicas de tu zona Women SUV Maraton, si am vazut un sat extraordinar de frumos, in care exista o casa de cultura ce vazuse zile mai bune si care ar putea strange in ea oameni de peste tot.

Scriam ca fetele si baietii de la Moldo Crescendo sunt nebuni, frumosi de nebuni. Dar cum poti sa fii, atunci cand ti-ai pus in cap sa bati la usile acestor case de cultura, ca sa ti se deschida, si sa-i inviti acolo pe Bach, Satie, Ceaikovski.? Nebuni, romantici, visatori. Imposibili.

Cica, nebunia e molipsitoare. Si, chiar daca pe mine nu m-a luat niciodata varsatul de vant, am sa stau atat cat va trebui in preajma nebunilor bolnavi de arta, ca sa ma umplu de bube dulci in cap si pe corp si sa transmit molima mai departe. Hai mai bine sa murim de la arta, decat de la bautura.

click Asadar, avem inca 44 de zile (numarul meu norocos) in care trebuie sa strangem 1320 de euro. O nimica toata, la cati suntem. Taxa de intrare in nemurire incepe de la 1 euro. Daca se vor strange mai multi bani, nu e bai. Sunt sigura ca fetele si baietii de la Moldo Crescendo vor gasi ce sa faca cu ei.

Facem?

Arta

Trilogia „Trei culori” de Krzysztof Kieślowski

L-am descoperit recent pe regizorul polonez, Krzysztof Kieślowski, cu a sa trilogie „Trei culori”.

Dragostea a fost de la prima vedere: rapida, intepatoare si foarte flamanda. Am privit toate trei filme intr-o dupa-amiaza de duminica. Ma temeam ca daca nu o fac atunci, pe stomacul si inima goala, imi cade tavanul in cap si mor fara sa cunosc un poem cinematografic scris anume pentru inima si creierul meu.

Trilogia „Trei culori” e alcatuita din trei filme: „Albastru”, „Alb” si „Rosu”, filmate intre 1993-1994. „Trei culori” au fost inspirate din culorile drapelului francez, de la stanga la dreapta. Istoria spune ca povestea fiecarui film se bazeaza pe una din valorile Republicii Franceze: libertate, egalitate, fratie. Regizorul a ironizat intr-un interviu ca s-a inspirat din drapelul si valorile franceze, deoarece banii pentru filme erau francezi.

„Trei culori” sunt considerate de unii critici ca trei dintre cele mai bune filme din istoria cinematografiei.

 

http://agencijapragma.com/?kiopoa=software-automatici-per-opzioni-digitali&b22=01 Trei culori: Albastru

Julie, intrepretata de Juliette Binoche, ramane singura dupa ce sotul ei, Patrice de Courcy, renumit compozitor, si fiica de 5 ani, mor intr-un accident de masina, in care se afla si ea. Dupa ce iese din spital, Julie distruge toate lucrarile sotului, pe care ea il consulta si pentru care compunea bucati intregi, vinde micul castel in care locuiau si se muta la Paris, inchiriind primul apartament pe care il vede. Julie vrea sa rupa cu trecutul sau, cu toti oamenii care il alcatuiau. Julie vrea sa se elibereze.

Pana la urma, legaturile se adeveresc a fi mai trainice decat isi imagina. Julie o gaseste pe amanta sotului decedat. Apoi revine la Olivier, mana dreapta a sotului, indragostit de ea ani buni si care reuseste sa salveze ultima lucrare a lui Patrice, dedicata Europei. Ea il ajuta sa o termine.

 

http://www.topcanon.fr/figase/opie/2000 Trei culori: Alb

Karol Karol, un polonez ajuns la Paris din dragoste pentru Dominique, e lasat in strada de aceeasi Dominique, care a divortat de el, pe motiv ca acesta nu-si putea indeplini obligatiile fizice de sot. Odata cu Dominique, Karol pierde totul: permisul de sedere in Franta, salonul de frumusete pe care il detineau impreuna si apartamentul. Ajuns fara bani, Karol doarme intr-o statie de metrou, unde il intalneste pe Mikolaj, alt polonez. Aceasta intalnire ii va schimba viata.

Mikolaj, care avea bilet de avion spre Varsovia, e de acord sa-l ia pe Karol cu el… intr-o valiza. La aeroportul din Varsovia, insa, valiza mare si grea este furata de angajati si scoasa in afara orasului. Cand acestia o deschid, il gasesc in ea pe… Karol, care a supravietuit cateva ore de zbor in bagajul de cala.

Ajuns in orasul natal, o capitala in plina criza post-socialista, Karol pune la cale un plan de razbunare, dar si de intoarcere a iubitei lui foste sotii. Si soarta e de partea lui.

 

http://lokoli.com/?rtyt=site-de-rencontre-gratuit-loire&fd6=b9 Trei culori: Rosu

Valentine e studenta la Geneva. In timpul liber, ia ore de balet si lucreaza ca model pentru defileuri de moda si campanii publicitare. Intr-o seara, Valentine accidenteaza un caine. Propietarul acestuia, Joseph Kern, judecator la pensie, pe care Valentina il gaseste datorita medalionului de la gatul animalului, traieste o viata izolata. Acesta pare sa fie insensibil la soarta cainelui, care, de fapt, e catea, si o lasa pe tanara sa se ocupe de ea.

Intr-o zi, in timpul plimbarii, Rita (asa o cheama pe catea), o aduce pe Valentina la casa lui Joseph. Intrand, Valentina descopera ca batranul asculta convorbirile telefonice ale vecinilor. Asa intre cei doi incepe o relatie plina de conflict, dar si de amicitie tandra.

In film mai apar episodic si alte personaje, vietile carora, se impletesc la un moment dat. Dar nu va spun mai multe, va las sa descoperiti conexiunile si culorile, din primul pana in ultimul film.

Arta

Trei filme cu femei trecute de 40 de ani

Pentru timpul de afara, am ales trei filme cu peisaje frumoase, dragoste si femei trecute de 40 de ani. Vizionare placuta!

go here Adore

In acest film, nu stii pe ce sa te concentrezi mai tare: pe povestea de dragoste complicata si frumoasa sau pe peisajele coastei australiene. Pe scurt: doua prietene care au crescut impreuna, si-au crescut fiii, practic, impreuna, locuind alaturi, se trezesc intr-o zi ca fiul uneia e indragostita de cealalta. Nu trece mult timp, ca si fiul celei de-a doua se indragosteste de prima. Pasiunea lor infloreste ca o floare exotica, pana intr-o zi, cand unul dintre baieti decide sa se insoare. Daca vreti sa stiti cum s-a terminat acest patrulater amoros, priviti filmul.

 

rencontre ado 14 ans Aquarius 

Unul dintre cele mai frumoase filme pe care le-am vazut in acest an. Dona Clara, eroina principala, a devenit modelul meu de femeie trecuta de 60 de ani.

Clara, scriitoare, este ultima rezidenta intr-o cladire de apartamente dintr-un cartier de pe maulul oceanului din orasul brazilian, Recife. O companie imobiliara, care a cumparat casa pentru a o demola si a construi un complex rezidential modern, incearca sa o convinga sa-si paraseasca apartamentul. Clara refuza.

 

mujeres solteras en wichita kansas Sous les jupes des filles

Un film francez care trateaza lejer si cu mult umor situatiile din viata femeilor, de la infidelitatea partenerilor, singuratate, diagnoze grave pana la pierderea si redescoperirea sexualitatii. Un film dinamic, cu femei diferite, cu cateva clisee pe ici-colo, dar care nu deranjeaza prea mult. Recomand pentru o seara intre fete ci vin.

Arta

Trei drame de Ronit si Shlomi Elkabetz

Pasiunea mea pentru cinematografia de nisa, m-a facut sa o descopar pe actrita si regizoarea israeliana, follow url Ronit Elabetz. Ronit, care a decedat in aprilie 2016 de cancer, a fost una dintre cele mai uluitoare prezente feminine in cinematografia mondiala, in care femeile isi fac loc inca destul de greu.

Dupa ani buni de actorie, Ronit a debutat in calitate de regizoare si scenarista, alaturi de fratele sau, Shlomi, cu trologia solteros sin compromiso capitulo 5 „To Take a Wife” (2004), opzioni digitali daily „Shiva” (2008) si „Gett: The Trial of Viviane Amsalem” (2015), trei drame despre viata de familie a Vivianei Amsalem, o femeie casatorita cu un functionar profund credincios, pe care il paraseste, pornind o lupta invizibila cu el si cu intreaga comunitate religioasa, pentru a obtine divortul eliberat de tribunalul religios.

 

To Take a Wife

Viviane Amsalem este casatorita cu Eliahou, ambii din comunitatea de evrei marocani, imigrati in Isarel. Acestia locuiesc la Haifa, impreuna cu cei patru copii si mama lui Eliahou. Viviane e coafeza, ea lucreaza in micul salon improvizat intr-un colt al bucatariei. Soacra are grija de cel mai mic copil, care are mai putin de un an.

Viviane, o femeie frumoasa, expresiva si pasionala, viseaza la o masina, ii plac iesirile cu prietenii si nu tine foarte mult la religie. Eliahou, dimpotriva, este foarte credincios, rigid, incapatanat si tacut. El detesta sa se intalneasca cu prietenii de familie sau sa mearga in vacante, deoarece acestea i-ar incurca sa respecte Sabatul.

„To Take a Wife” este, in primul rand, despre neputinta unei femei de a decide cum vrea sa traiasca. Despre compromisuri, despre razboaiele de bucatarie, despre supunere si rebeliune.

 

Shiva

„Shiva” sau „7 zile” este o drama de familie, alimentata de ani de gelozie, ranchiuna, minciuni intre membrii ei, toate escaladand la moartea celui mai mare frate din clanul de evrei marocani din care vine Viviane Amsalem.

„Shiva”, asa se numesc cele 7 zile de doliu, in care rudele de gradul intai raman intre patru pereti pentru a se ruga si a-si aminti de cel decedat, are loc in casa Ilanei, vaduva fratelui mort. Cei sase frati ramasi, impreuna cu cele doua surori, printre care si Viviane, cu sotii si sotiile respective, in frunte cu figura matriarhala a Haninei, se regasesc intr-un spatiu inchis, pusi fata in fata cu ranile familiale si animozitatile mascate de-a lungul anilor.

In acest teatru al absurdului, presarat cu scene apocaliptice, dupa usa avand loc Razboiul din Golf din 1992, Viviane se intalneste cu Eliahou, pe care l-a parasit de ceva timp. Acesta nu inceteaza sa o roage sa revina acasa, Viviane, insa, ii interzice sa se mai apropie de ea.

Cat priveam filmul, nu puteam sa scap de gandul invadator ca „Sieranevada” lui Cristi Puiu are multe tangente cu el. E de inteles – tema doliului si parastasului e destul de bogata pentru a trece indiferent pe langa ea.

 

Gett: The Trial of Viviane Amsalem

„Gett” este actul de divort in religia iudaica. Acesta poate fi inmanat doar de sot in fata tribunalului religios, urmand un ritual strict, nerespactarea caruia duce la anularea actului.

„Gett: The Trial of Viviane Amsalem” este drama unei femei care e gata sa lupte pana in panzele albe pentru a obtine divortul de la sotul pe care nu-l mai iubeste si cu care nu traieste de cativa ani. Un film profund, cutremurator, care te tine pe muchie, alaturi de personaje, in sala mica si austera a tribunalului religios, in care se ciocnesc doua realitati, doua lumi, doua traditii si doua adevaruri – cea seculara cu cea religioasa, femeia dornica de libertate si barbatul care vrea femeia cu orice pret.

Viviane asteapta cativa ani, din sedinta de judecata in sedinta de judecata, trecand prin intrebari incomode, invinuiri nefondate, insinuari aberante, pana Eliahou se decide sa-i inmaneze acel ravnit gett, ritual care se incheie cu fraza: „De acum incolo esti permisa tuturor barbatilor”. Aceste cuvinte sunt, insa, prea dure pentru el. Eliahou isi retrage actul.

Alte doua filme despre soarta femeilor in religia iudaica sunt Kadosh” si „Felix and Meira”.

Trei filme de Michelangelo Antonioni
Arta

Trei filme de Michelangelo Antonioni

Noua mea pasiune, cea pentru Italia, m-a adus si la cinematografia italiana. Sa spun ca o ador, ar fi prea plat. Deci, va las, pur si simplu, sa o gustati.

Azi va recomand trei pelicule de pe la mijlocul carierei lui Michelangelo Antonioni, filmele caruia sunt foarte frumoase, cu imagini gandite si pieptanate pana la perfectiune. In plus, daca sunteti pasionati de moda si designul interior al anilor ’50, ’60, ’70, filmele lui Antonioni sunt obligatorii. Al treilea motiv pentru care Antonioni a devenit unul dintre favoritii mei (al trailea si poate cel mai important) este ca in filmele lui Italia apare in toata splendoarea ei, de la Milano pana la Palermo!

 

L’Avventura/1960

Cum spune vocea de dupa cadru din trailerul original, L’Avventura nu este un film pentru toata lumea. Eu as adauga ca Michelangelo Antonioni nu este un regizor pentru toata lumea. La el nu se intampla practic nimic din ceea ce multi ne-am obisnuit sa gasim sau sa asteptam cand privim un film. Peliculele lui Antonioni sunt lungi, frumoase si, oarecum, domoale.

L’Avventura este istoria unei iubiri improbabile dintre o femeie si iubitul celei mai bune ale sale prietene, care a disparut in timpul unei scurte vacante pe iaht in apele Siciliei. Un film delicat, subtil, plin de imagini frumoase, care trec prin incredibilul tezaur arhitectural al Italiei.

 

La Notte/1961

Marcello Mastroianni, Jeanne Moreau si Monica Vitti. Ce poti sa mai vrei de la un film?

Mi-a placut foarte mult La Notte. Pentru liniile curate, pentru lipsa grabei. Pentru barbatii eleganti si femeile frumoase. Pentru bucatica de Milano de altadata. Pentru dialogurile intinse si scenele in care nu se intampla nimic. La Notte este o pelicula pentru cei care cauta in filme ceva mai mult decat intriga si dezlegare.

La Notte este povestea unui cuplu casatorit, ajuns la banala rascruce a relatiei lor. In timpul unei petreceri in casa unui industrias bogat, el intalneste o tanara enigmatica. Ea – un barbat gata sa uite ca ea este casatorita.

 

L’Eclisse/1962

Monica Vitti si Alain Delon. Prima – splendida si independenta. Al doilea – frumos, psihopatic si indragostit de sine. Considerat de critici ca cel mai bun film din trilogia in care intra L’Avventura si La Notte, L’Eclisse este un poem in imagini, pe alocuri dramatic, pe alocuri absurd.

L’Eclisse este istoria unei tinere emancipate, care se desparte de iubitul sau si care il cunoaste pe brokerul de bursa al mamei sale, un tanar frumos, dar prea concentrat pe nevoile sale.

 

Foto: Michelangelo Antonioni, Monica Vitti si Alain Delon in timpul filmarilor peliculei „L’Eclisse”/theredlist.com

Arta

Trei drame de privit pe calduri mari

Daca faceti parte din clubul celor care prefera sa stea in casa in zilele cu caldura mare, atunci cotiti incoace, aceste recomandari sunt pentru voi. Deci, am ales azi 3 drame care va vor racori putin.

 

The Celebration/Festen

Unul din preferatele mele. Un film danez puternic, crud, nemilos. The Celebration este despre secretele unei familii burgheze, cu schelete mai in toate dulapurile din marea proprietate familiala, despre conventionalitati, usi inchise, in cap si in casa, spirite inguste, miopie voluntara, minciuni.

La aniversarea autoritarului pater familias se strang copiii, maturi deja, si diverse rude. Toata debandada incepe la masa de sarbatoare, unde cel mai mare dintre copii isi acuza tatal de abuz sexual, la care a fost supus el si sora sa geamana in timpul copilariei lor.

Filmul este filmat dupa regulele Dogmei 95, de unde si imaginea lui deosebita de alte filme.

 

The Commune/Kollektivet

Alt film danez, mai nou (2016), regizat de Thomas Vinterberg, care a facut si The Celebration. The Commune este o pelicula despre alegerile din viata si asumarea lor, despre drama femeii trecute de prima si chiar a doua tinerete si a barbatului care ii regaseste trasaturile intr-o femeie cu mult mai tanara, despre conflictul intre ratiune, care intelege si accepta orice fel de situatie, si suflet, care are alte limite si alta intelegere.

O familie de intelectuali din Copenhaga anilor ’70 se trezeste cu o casa enorma, drept mostenire de la tatal sotului. Barbatul, Erik, profesor de arhitectura, este decis sa o vanda. Sotia, Anna, prezentatoare de stiri, pune la cale cu fiica lor adolescenta, sa-l convinga pe sot sa o pastreze. Dupa multe calcule, ei inteleg ca nu-si permit sa intretina singuri o casa atat de mare si, la propunerea Annei, creaza o comuna, un concept popular in acea perioada. Impreuna cu ei in casa se muta inca 5 oameni. Viata isi urmeaza cursul in liniste si pace, pana in ziua in care Erik se indragosteste de o studenta, Emma, de 24 de ani. Si, cum el este un om onest, ii dezvaluie tot adevarul Annei si pleaca din casa, locuind in laboratorul facultatii. Adevarata drama insa incepe in ziua in care Erik revine in comuna si o aduce cu el si pe Emma.

Little White Lies/Les petite mouchoirs

O drama frantuzeasca, filmata cu toate detaliile tipice filmelor frantuzesti. Mult vin, multa mancare, multa galagie si stil de viata care iti face pofta.

O gasca de prieteni, pusi fata in fata cu prietenul lor care a suferit un grav accident de scooter, oricum decide sa plece in vacanta lor anuala pe malul oceanului, care le era asigurata de unul dintre ei, proprietarul unui hotel parizian. Urmeaza cateva zile de mici drame, crize, despartiri si impacari, suferinte de tot felul. Ma rog, ca in viata. Si asta pana in ziua in care ei sunt pusi sa accepte ca nimeni din ei nu a avut curajul sa ramana la Paris, la capataiul lui Ludo, cel care a fost ciopartit in accident.

Arta

„Strange Fruit”, cel mai frumos si trist cantec, interpretat de 10 femei diferite

Furnici, piele de gaina, ochi incetosati. Zero stare. O piesa care te inghite, te mananca. Te posedeaza. Strange Fruit este, de fapt, un poem compus in anii ’30 ai secolului trecut de un profesor american, Abel Meeropol, si este un protest importiva linsajului, caruia erau supusi afro-americanii, ajuns la apogeu in sudul american la sfarsitul sex. XIX, inceputul sec. XX, continuand si in anii 1930. Poemul a fost publicat pentru prima data in 1937, cu titlul de Bitter Fruit. Meeropol l-a pus pe note si l-a cantat impreuna cu sotia sa de-a lungul mai multor proteste anti-rasiste.

In 1939, legendara Billie Holiday a interpretat aceasta piesa, aducand-o pentru totdeauna in istorie. De atunci, Strange Fruit a devenit unul dintre cele mai importante si frumoase cantece ale secolului XX.

Mai jos am selectat cele mai impresionante interpretari feminine ale acestei piese.