Copii

Ce-am învățat în cei 15 ani de maternitate

Câteva lecții cu care m-am ales în primii mei 15 ani de maternitate. Unele le-am învățat ușor, altele mi s-au dat mai greu (de exemplu, cea despre mâncare). E o instrucție care mi-o scriu mie, celei de acum 15 ani, care nu știa absolut nimic despre ce înseamnă să ai un copil, dar, cu toate acestea, s-a aventurat să-l nască.

Copilul când o să vrea să mănânce, o să anunțe despre asta. În orice formă accesibilă vârstei. Nu are sens să-i bagi cu forța terciul în gură, să-l zgâlțîi, să te enervezi, să te zgârâi pe față de disperare, să-l rogi, să stai cu masa pusă câteva ore, poate s-a răzgândi, să-l întrebi de 30 de ori pe oră dacă nu vrea să mănânce, să gătești pentru el separat (în cazul în care NU are un regim alimentar special), cu speranța că poate a mânca ceva. Totul e cu mult mai simplu: nu mânâncă=nu îi este foame. În cazul în care copilul nu vrea să mănânce o perioadă anormală de timp (atenție, 4 ore, de regulă, nu este o perioadă anormală), te adresezi medicului și nu îl pui să mănânce cu forța. E prima lecție pe care trebuie să o învățăm când avem copii, dacă vrem să rămânem teferi. Copiii vor rămâne teferi, de aceea că ei nu se stresează la tema mâncării, în comparație cu noi, nepoții buneilor trecuți prin foame, pentru care mânacrea a rămas valoarea supremă.

Poți tu să învinețești, explicând copilului de ce ar fi mai bine să nu facă anumite lucruri, că el totuna le va face. E felul lui de a descoperi lumea. Să-l închizi în casă, ca metodă de „protecție”, ar însemna să-i aplici tratament puțin uman și într-o țară mai civilizată riști să rămâi fără copil. La noi, însă, riști să rămâi cu un copil care, mai devreme sau mai târziu, îți va răspunde înapoi cu ceva. Chiar dacă la ai săi 50 de ani. Așa că, relaxează-te.

Îmbracă copilul așa, ca să nu plângi de ciudă, de câte ori iese afară. Hainele sunt făcute pentru a servi omul și nu invers. La second-hand sunt tone de haine de 5 lei bucata, încă în stare bună. Cumpără de acolo și lasă-l să exploreze lumea, chiar și pe brânci în groapa cu nămol, dacă asta vrea.

Copilul poate crește deștept și avea reușite școlare remarcabile, chiar dacă nu a frecventat centre de dezvoltare de la vârsta de 2 ani. Și chiar și atunci când mama nu a stat deasupra lui cu tot felul de activități. Eu am fost o mamă foarte lenoasă din acest punct de vedere. Cu toate acestea, Ilinca întotdeauna a învățat bine. Acum a fost admisă la liceu la o secțiune prestigioasă. Poate chiar faptul că nu i-am pisat creierii cu lecții, nu am stat deasupra temelor împreună cu ea, nu am transformat procesul de învățare într-un calvar și motiv de ceartă în familie, au contribuit la ceea că a învăț și continuă să învețe bine. Știe că e responsabilitatea ei și că va dormi așa cum își va așterne.

Responsabilitatea și limitele ei sunt, probabil, cele mai importante lecții pe care ar trebui să le oferim copiilor noștri. Să fie resonsabili de tot ce ține de ei și să înțeleagă până unde pot fi responsabili de alții și cine sunt acei alții pentru care poartă responsabilitate. Revenind la tema lecțiilor pentru acasă – niciodată nu am certat-o pe Ilinca când descopeream că merge la școală cu vreo temă nefăcută, însă de fiecare dată îi aminteam că ea va trebui să-și asume consecințele, oricare ar fi ele – notă negativă, observațiile profesoarei etc. Cu cât mai repede copiii învață responsabilitatea, cu atât mai ușoară devine viața părinților.

Să te amesteci în certuri și conflicte între copil și prietenii săi, nu e înțelept. Și nu mă refer aici la bullying, fenomen grav, care necesită intervenție, ci la zecile de intrigi și alianțe care apar din grădiniță până la absolvirea liceului. Acestea sunt etape normale în procesul de socializare. Așa ei află cum stau lucrurile în societatea umană. Și, apoi, cum vor învăța să se descurce în viață, dacă mami sau tati vor fi non-stop la fundul lor să le gestioneze situațiile dificile? Se intervine doar atunci când există pericol pentru integritatea fizică sau psihică a copilului, când glumele s-au îngroșat de-a binelea, când se implică părinții celorlalte părți și pun presiune pe copil, când se ajunge la șantaj etc. În rest, se descurcă singuri.

Niciodată, niciodată, niciodată nu vorbi urât despre tatăl copilului, dacă sunteți mamă, și de mama copilului, dacă sunteți tată, față de copil. Niciun copil, indiferent de ce fel de om e celălalt părinte – dependent de alcool, droguri, deținut, hoț, bandit, criminal, idiot, dobitoc, curvar, pierde-vară, ratat, mizerabil – nu va suporta să audă, să știe, să afle că provine dintr-un om nedemn. Copiii iau treaba asta foarte personal și o poartă ca pe o povară toată viața. Revărsați-vă durerile, nemulțumirile, visele spulberate altor oameni maturi, nu copilului. Copiii trebuie să știe cine sunt părinții lor, însă contează foarte mult ce fel de cuvinte alegem. Aici, drept ajutor, poate servi lucrarea Francoisei Dolto „Ce să le spunem copiilor”.

Copilul. Este. Om. Separat. Cu temperamentul său. Cu personalitatea sa. Cu dorințele sale. Cu gândurile sale. Cu simpatiile și antipatiile sale. Cu visele și aspirațiile sale. Și cât de mult nu ți-ai dori să ajungi în chiar nucleul copilului tău – ca să-l înțelegi, să-l cunoști, să-l controlezi – nu vei putea. Pentru că este un om separat și o parte din el așa și va rămâne, necunoscută pentru tine. Și cât de mult nu ți-ai dori să-l protejezi de nedreptățile vieții, de accidente, de oameni rău intenționați, de întâlniri nefaste, cât de mult nu ți-ai dori să poți răspunde prin gura lui, când este pus în situații neplăcute – nu vei putea. Pentru că este un om separat și își trăiește viața lui separată, viață la care tu ai acces doar parțial. Și cu fiecare an, această viață devine tot mai complexă, iar tu – tot mai puțin loc ocupi în ea. Și asta e ok.

Să am încredere. În mine, în copil, în viață. Asta m-a învățat maternitatea. Să am încredere în oamenii care mă încojoară – în familia mea, în prieteni, în vecini, în familia tatălui Ilincăi. Să știu că, dacă mi se va întâmpla ceva, vor exista oameni care ar fi acolo pentru copilul meu. Să am încredere în abilitățile mele, care mă vor ajuta să câștig suficienți bani, ca să-i pot asigura copilului meu o viață decentă.

Foto: Zhaoli JIN/Unsplash

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: September, 19