Jurnal

Ceea ce auziti acum este vocea mea

Imi pierdusem vocea. Cand am venit la Optmart SRL nu puteam sa o gasesc. La inceput am fost pitigaiata. Mi-am schimbat si coafura. Am inceput sa ma imbrac foarte decoltat. Era o perioada in care experimentam. Incercam sa-mi construiesc o alta identitate. Atunci insa imi parea ca asta sunt eu. O eu nedescoperita inca.

Experimentele mele oscilau de la decoletu la spate gol. De la vocea foarte joasa, a la Sharone Stone din Basic Instinct la tonalitati ridicate, enervante, deloc erotice. Intr-un final, ma pierdusem in acele jocuri. Nu-mi mai era interesant personajul hiper-sexualizat. Dar el imi adusese niste dividente si il mai tineam in preajma. In plus, drumul spre mine, cea adevarata, devenise cam buruienos, si nu-mi mai ramaneau resurse sa curat calea. Totul se ducea in mentinerea aparentei de femeie fatala. Cu decolteu si spate gol.

Intr-o zi, la un pahar de vin, la care imi spuneam oful despre vocea mea care se incapatana sa pitigaiasca, bagandu-ma intr-o jena de nedescris, colegele m-au intrebat: “Poate ti-e frica de ceva? Poate exista un disconfort?” Atunci mi-am dat seama ca cel mai mult ma temeam sa par o proasta, sa vorbesc lucruri banale, sa fiu ridicola. In capul meu nu exista nimic mai strasnic decat o femeie frumoasa, cu o infatisare de pradatoare si… proasta. Aceasta frica ma bloca. Si cu cat frica era mai mare, cu atat ceva in mine se obstina sa corespunda acestui potret-cosmar despre o imagine de toata rusinea.

Drumul de la o voce pitigaiata la o voce neincrezuta a fost foarte scurt.

Intre timp, in viata mea s-au intamplat mai multe lucruri. S-au schimbat decoruri. S-au schimbat situatii. S-au schimbat lungimile parului. Nuantele lui. S-au schimbat hainele.

Cautam.

Ma schimbam si eu. Ma adaptam. Or, asta trebuie sa facem, nu? Uneori sa mai tacem, alteori sa fim mai cuminti. Mai tolerante, docile. Ca sa placem, ca sa fim acceptate. Mai ales ca sa fim acceptate de oamenii pe care noi insine ii investim cu o putere enorma asupra noastra.

A doua zi, dupa ziua mea de nastere, m-am tuns scurt. Cand mi-am vazut capul in oglinda, am simtit ca ma intalnesc cu mine. Cu mine cea care este asa cum este. Revederea a fost foarte placuta.

Dar tunsoarea nu m-a readus in intregime la mine. In interiorul meu continuam sa ma crampotesc, sa ma supun unei autoritati, vorba ceea, bigger than life, cu care ma obisnuisem deja si nici nu ma intrebam de unde si cum aparuse in mine, si sa fiu mica. Trebuia sa incap in locul care mi-a fost oferit si nu-mi puteam permite sa cer mai mult spatiu. Tot ce nu incapea erau doar niste fantezii. Spam.

Vocea mea ramanea nesigura. Desi ea devenise mai joasa, eu nu mai pitigaiam, dar aceea inca nu era vocea mea.

Intr-o zi am descoperit ca nimeni nu are nevoie de teatrul pe care il jucam. Atunci am vazut ca am tras pe mine haine pe care nu le-as fi purtat niciodata, am spus da lucrurilor pe care nu le acceptam, am tacut atunci cand in mine totul urla, m-am auto-exilat in cele mai intunecate colturi, cand tot ce trebuia sa fac era sa ma zmuncesc si sa o iau la sanatoasa.

Cand am vazut ca eu nu mai sunt eu, ca m-am vandut pe bani putini, bucata cu bucata, mai adaugand la cantar, scazand din pret, dand bonusuri, am descoperit ca mi-am vandut si vocea, la gramada. Vocea mea tare, curajoasa, care nu stia sa taca atunci cand se facea nedreptate. Vocea care m-a salvat de atatea ori si care a facut din mine omul care eram candva. Candva cand aveam o voce. Un timp practic mitologic, despre care nici nu mai pot spune cu certitudine, daca e existat cu adevarat sau este o pura inventie. Cand am inteles ca nu mai am nimic, efectiv nimic, ca sunt la fundul unei fantani seci, in intuneric, unde se rasufla cu greu, cand nu mai aveam unde cadea, pentru ca mai jos insemna sa sap cu mainile goale o groapa sub corpul meu, am inceput sa ma catar, ca sa gasesc iesirea. Ma cataram, cantand, ca sa nu ma pierd iarasi. Vocea mi-a redevenit calauza.

Prima data cand mi-am auzit vocea, vocea mea, in emisiune, vocea pe care o recunosc din 7 miliarde de voci, am inteles ca schimbarea se produce.

Ca sa regasesti ceva, trebuie sa pierzi. Apoi sa cauti.

Schimbarea inseamna sa ajungi la tine. Sa schimbi tot ceea ce este fals despre tine. Sa schimbi programele din capul tau, care nu sunt ale tale. Sa-ti schimbi gandurile, care nu sunt gandurile tale. Sa schimbi ce nu este al tau, dar traieste in tine. Asta este schimbarea. O munca titanica, care necesita curaj, rabdare si un soi de nebunie.

Sunt oare eu curajoasa, rabdatoare, increzatoare? Nu stiu. Dar stiu ca pot sa invat sa fiu toate astea.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: May, 22