Social

Cine ne protejeaza copiii?

Ieri mergeam grabita prin centrul Chisinaului, in zona magazinului UNIC. Am trecut ca un vartej pe langa o femeie mai in varsta si o fata adolescenta, de vreo 13-14 ani. In urechi mi-au intrat franturi din dialogul lor, bucati de cuvinte pe care nu puteam sa le leg:

Femeia: 1000 de euro, avion, de ce nu?

Fata: eu doar sunt copil! de ce faci asta?

M-a trecut un fior. In suflet mi-a cazut o ghiulea de plumb. Am intors brusc capul dupa ele. S-au oprit. Fata se uita speriata la femeie. Nu stiam ce sa fac. In urechi imi vuia. Simteam atata suferinta in ochii adolescentei. O simteam neputincioasa.

Ele m-au observat. Nu m-am oprit. Mi-am vazut mai departe de drum. Dar nu mai calcam la fel de sigur. Voiam sa inteleg ce se intampla. Sa stiu ca fata e bine. Ca are cine sa o apere. Ca nimeni nu-i va face rau. Ca acea femeie o protejeaza, ca are grija de ea. Ca tine minte ca e doar un copil.

***

In maxi taxi, seara. Lume multa. Eu cu o punga mare si o floare, pe o tulpina lunga si fragila. Gasesc un loc in spatele unei femei de peste 50 de ani. Langa geamul de vizavi sta singur nepotelul ei, un baietel de vreo 5 ani, caruia nu-i mai tace gura. Povesteste nostim ceva. Tur-tur-tur. Turu-turu-tur. Ceilalti pasageri se amuza. E prima zi de primavara si e voie buna. Femeia, insa, se simte obligata sa demonstreze tuturor ca ea tine situatia sub control, ca este o bunica responsabila si severa, care nu permite fel de fel de samovolnicii copilului si tot intinde mana sa-l piste, sa-l ghionteasca si striga la el, printre oamenii care se lipesc unul de altul, sa taca, sa nu povesteasca atata, sa nu deranjeze lumea, sa nu o mai faca de ras. Copilul n-are nicio treaba. Atata spirit in el!

Scena se petrece de cateva ori. Dar baietelul continua ciripitul. Atunci femeia se simtise obligata sa explice cu voce tare, ca de pe-o scena imaginara, crescuta in mijlocul microbuzului, ca vesnic el asa, ca nu mai stie cum sa-l dezvete sa nu povesteasca in locuri publice, ca daca aude ceva ce-l impresioneaza, nu se mai opreste din povestit. Cand si-a incheiat monologul, astepand aprobarea si compasiunea celor din jur, o tanara i-o pune: „Doamna, e doar un copil si se poarta ca un copil!”. Din spatele tinerei, un barbat in varsta: „Lasati-l in pace, nu deranjeaza pe nimeni”.

Pacat ca aveam doar o floare. As fi vrut sa am mai multe si sa le impart pasagerilor acelei curse, pentru ca au lasat un copil sa respire. Pentru ca au fost avocatul lui, in locul celei care ar trebuie sa fi fost.

***

Copiii nu au pe nimeni, in afara de noi, maturii, in grija carora sunt. Noi trebuie sa fim avocatii copiiilor nostri. Noi, parintii. Bunicii. Noi trebuie sa fim cei care ii apara in orice circumstante. Cei care le dau microfonul atunci cand ei au ceva de spus. Cei care vor sa le asculte povestile. Cei care intotdeauna vor fi zid in spatele lor. Cei care niciodata nu vor pune la indoiala vorbele lor. Cei care niciodata nu se vor dezice de copiii lor in fata gurii lumii.

 

Foto: Paul Bence

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: October, 20