Din viață

Cine sunt eu, ca părinte

Peste câteva zile copilul meu începe școala. Este o etapă de care mi-a fost frică încă de când am fost gravidă, pentru că formarea mea în psihologie, maturizarea și lecțiile de viață pe care le-am primit m-au făcut să înțeleg foarte bine limitarea sistemului educațional al cărui produs social suntem toți. Experiența mea personală cu învățătoarea nu a fost una de care îmi doresc să îmi amintesc și fricile mele s-au activat foarte serios atunci când am realizat că vine acel moment inevitabil, când copilul va intra serios în contact cu o parte importantă a sistemului educațional, școala.

Spun cu o parte pentru ca eu cred ca sistemul educațional nu este doar școala și nu îl poți separa de ceilalți actori implicați în el. Și nu îl putem separa de noi, părinții. Cred cu tărie că implicarea activă a părintelui poate influența pozitiv relația copilului cu școala și poate transforma această actuală segregare într-o colaborare prin care să se urmărească dezvoltarea armonioasă a copilului.

Dar părintele nu poate fi un actor decizional, dacă nu trece printr-un proces de auto-cunoaștere, de creștere personală și acțiunile lui nu vin dintr-o convingere conștientă. Pentru că atunci când ne dorim să influențăm ceva, trebuie să fim foarte clari și siguri pe ceea ce credem și valorile după care ne ghidăm.

Atunci când luăm decizii, atunci când stabilim niște reguli sau trasăm niște limite, atunci când avem niște așteptări foarte concrete de la copiii noștri, cred că este foarte important să avem un dialog interior prin care să ne răspundem nouă la câteva întrebări foarte simple:

  1. De ce am ales o astfel de strategie?

  2. Această strategie sau cerință este ceva în ce cred cu adevărat? Pot găsi un răspuns care să îl utilizez ca un argument valid?

  3. Modul în care am reacționat mă face să ma simt bine? Există în mine regrete și sentimente de vinovăție? – mulți dintre noi cred că a fi un părinte bun vine la pachet cu lipsa bucuriei și chiar spunem că trebuie să ne călcăm pe inimă pentru că este în beneficiul copilului. Ei bine, cred că această modalitate de gândire este un mecanism de apărare atent construit prin care am reușit să dă un sens rațional propriilor noastre experiențe de viață. Și chiar am ajuns să credem că dragostea trebuie să doară. Pentru că pe noi ne-a durut… Dar oare este chiar așa?

  4. Ceea ce am spus sau am ales este în conformitate cu valorile mele sau este ceea ce mi-a fost transmis ca adevăr de către societate?

  5. Care este viziunea mea de părinte și care sunt valorile pe care vreau să le transmit mai departe?

Și mai cred că cele mai importante 2 întrebări la care trebuie să găsim răspuns este de fapt un exercițiu de imaginație:

6. Care ar fi calitățile și aptitudinile pe care aș vrea să le aibă copilul la vârsta adultă?

7. Ce fac eu ACUM pentru ca să îl sprijin pe copil să dezvolte aceste calități și să îl ghidez înspre a-și manifesta tot potențialul cu care a venit această lume?

Conștiența noastră vine din faptul că suntem capabili să analizăm și să chestionăm acolo unde este cazul ceea ce am trăit noi, ceea ce ne spune societatea sau chiar experții în parentare și prin asta să începem să ne înțlegem pe noi înșine, pentru a nu mai avea reacții automate sau învățate, pentru a nu mai perpetua modele pe care le luăm drept general valabile și a face acțiuni gândite și înțelese.

Cred ca este extrem de necesar să începem să vedem acest drum al parentajului ca pe cel mai important proiect la care vom lucra toată viața noastră, în mod constant, zilnic, cu foarte puține zile de odihnă.

Deși suntem conștienți de importanța creșterii unei alte ființe, cei mai mulți dintre noi abordează această sarcină într-un mod pe care nu l-ar folosi pentru a aborda viața profesională, de exemplu.

Dacă am fi la conducerea unei organizații care este foarte valoroasă, am îndeplini o misiune atent gândită. Ne-am cunoaște obiectivul și modul în care îl putem atinge. În încercarea de a ne realiza misiunea, ne-am cunoaște bine personalul și modul în care îi putem folosi potențialul. Ca parte a strategiei noastre, ne-am identifica atuurile și ne-am da seama cum am putea să le folosim în avantajul nostru, dar ne-am identifica și slăbiciunile, astfel încât să minimizăm impactul. Succesul organizației ar fi rezultatul unei strategii de succes.

Astfel, este foarte important să ne întrebăm care este misiunea mea de părinte, care este filozofia mea de parentaj? Cum o pun în aplicare în interacțiunile mele zilnice cu copilul? Oare mi-am stabilit o misiune atentă, bine gândită, ca și cum aș fi liderul unei organizații importante?

Oare stilul meu de parentaj îl afectează cumva pe copilul meu? Metoda pe care o folosesc îl ajută pe copilul meu să înflorească? Sunt dispus să schimb felul în care interacționez cu copilul meu, dacă ar fi clar că lucrurile pe care le fac nu funcționează?

Părințeala ne oferă numeroase ocazii în care ne trezim în mijlocul unei lupte între inimă și minte, ceea ce face creșterea unui copil asemănătoare cu mersul pe sârmă. Un singur răspuns prost ales poate face spiritul copilului să se contracte, în vreme ce comentariul potrivit îl poate face pe copil să se avânte.

Așa că, acum în prag de școală, cred că este un moment bun de introspecție și este un moment bun să ne gândim cum am vrea sa fie experiența școlară a copilului nostru? Și să ne stabilim câteva repere în acest nou an școlar. Dar aceste repere să nu aibă legătură cu performanța copiilor, dar să aibă legătură cu modul în care noi ne vom manifesta și modul în care vom oferi sprijin copilului. Dar aceste repere să fie puse conștient, după ce am trecut măcar o dată prin procesul pe care vi l-am propus mai sus.

Text: Adriana Boroș/educator de parentare empatică și una din fondatoarele Clubului Părinților Conștienți (pagină Facebook).

***

Pentru a citi alte articole de Adriana Boroș, accesați site-ul Clubului Părinților Conștienți.

Pentru a o auzi live pe Adriana Boroș, mergeți la atelierul de sâmbătă ”Cum dezvoltăm stima de sine a copiilor”.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: June, 20