Jurnal

Cobor

Coboram niste scari subrede, adunate din scandure si ce s-a mai gasit prim mahala. Coboram de pe scena. De pe scena pe care trebuia sa demonstrez cat sunt de frumoasa, de buna, de desteapta. Sa ma intorc la stanga si la dreapta in costum de baie, in rochie de seara, in straie nationale.  Sa zambesc. Sa nu uit sa zambesc!

Dar cui ii trebuie toata aceasta perfectiune? Si zambetul asta al meu, pus la punct si repetat atatia ani in fata oglinzii din baie? Am zis sa-mi bag piciorul in concursul lor. Sa-mi adun carcasa istovita de atata foame si sa cobor naibii din acest balci. Si pentru ca nu am vrut sa plec pur si simplu, am iesit pe scena in ciupicii pe care i-am luat de la un hotel din Romania. Cine participa la un concurs de frumusete in ciupici de la hotel? Eu. In rochie de seara neagra si ciupici albi. Intotdeauna am stiut cum sa las o urma. Chiar si daca ridicola.

Mi-am strans poalele rochiei, am incalecat scara si nu stiam cum sa fac sa nu ma impiedic in talpile moi si prea lungi ai ciupicilor. Voiam sa zbor de acolo. Sa nu mai ramana nici urma de a mea pe scena ceea. Sa urle toti dupa mine, iar eu sa fiu deja departe.

Cu capul rezemat de teracota din baie. Pe crestet sa-mi curga apa fierbinte. De cate ori am proptit asa peretele umed. De cate ori el m-a tinut in bratele lui, cand credeam ca nu mai am nicio putere sa ma tin pe ale mele doua.

Asteptam sa fiu intrebata: „Daca maine ati muri, ce vorbe i-ati lasa fiice dvs.?”

„Draga mea, sa stii ca atunci cand crezi ca nu mai poti, poti.”

Dar nu m-a intrebat nimeni. Eu am fugit de pe scena. Am coborat.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: November, 17