Browsing Category

Copii

Copii

Ce trebuie să știe copiii despre situația politică din țara lor?

Azi am auzit unul dintre cele mai triste lucruri din câte am auzit vreodată. Eram în transport. Lângă mine era o mamă cu fiica ei de vreo 9-10 ani. Se uitau pe geam și discutau despre cele văzute. La un moment dat, mama spune:

-La noi legile nu se respectă… Niciodată nu se respectă. Cât de bune ar fi aceste legi, ele nu se respectă…

Aceste cuvinte, spuse unui copil, au răsunat ca ecoul unui rătăcit în Taiga. În gol, a deznădejde.

Acum nu mă lasă un gând – ce înțeleg copiii din ceea ce întâmplă în țara în care trăiesc? Ce simt atunci când un părinte le spune deschis că aici nu funcționează nicio lege, recunoscând indirect că i-au adus într-o lume nesigură, ostilă, în care nici măcar ei nu au posibilitatea să-i protejeze? Cum își explică în sinea lor cerințele pe care le au părinții față de ei, regulile pe care li se cere să le respecte în familie și societate, în timp ce la scară mare, cei maturi nu respectă nimic? Ce se întâmplă oare în capetele lor, în sufletele lor?

Trebuie copiii să cunoască adevărul despre situația politică și economică precară a țării în care trăiesc sau e mai bine să creăm în jurul lor un mediu cât de echilibrat posibil, reieșind din resursele noastre, în care ei să poată crește fără mari turmentări și confuzii?

Îmi apar imgini din filmul La vita è bella de Roberto Benigni, în care eroul principal, Guido Orefice, un evreu italian, trimis, împreună cu fiul de 5 ani, într-un lagăr de concentrare (soția se alătură voluntar) creează acolo o lume imaginară, o lume a jocului, în care Giosuè, băiețelul lui (căruia nu i-a spus despre adevărata situație în care se află) trebuie să acumuleze puncte, ca să câștige un tanc. 

Dar câți părinți au tăria de caracter și imaginația lui Guido Orefice și celor de seama lui? În câți dintre părinți mai trăiește speranța că într-o zi Binele va învinge Răul, după care legile vor funcționa și la noi? Câți sunt în stare, au resurse (morale, fizice) și talent, să creeze lumi imaginare pentru copiii lor, protejându-i de mizeria în care trăim și plantând în fiecare zi câte o semință nouă de înțelepciune, toleranță, deschidere, credință, încredere?

Eu habar n-am. Probabil, trebuie să ajungi la un grad destul de înalt de lehamite și oboseală existențială, ca să spui copilului că în țara în care el se află prin voia ta de părinte, nicio lege nu funcționează și să recunoști, indirect, că dacă se va întâmpla ceva neprevăzut și neplăcut, nu vei putea face nimic. Decât poate să mergi și tu împotriva legii. Și mai cred că majoritatea am ajuns acolo.

Text: Diana Guja

Copii

E atât de straniu să vezi cum îți crește copilul…

Copiii, părintele cărora ești, au o proprietate magică de a te surprinde, a te învăța, a te conduce, a-ți deschide ochii și a te pune față în față cu inevitabilul, cu miraculosul, cu viața.

Eu am învățat foarte multe de la Ilinca. În primul rând, răbdarea. Faptul că totul vine la timpul său. Ea de mică îmi spunea – “ai răbdare, mama!” Și a trebuit să învăț răbdarea.

Tot Ilinca m-a învățat respectul față de interesele și prioritățile altor oameni. La 9 ani, când i-am spus să citească ceva, dacă tot se plictisește, ea mi-a răspuns: “Pentru tine asta poate fi interesant, dar eu nu sunt tu.”

Ilinca m-a învățat consecvența. Odată nu am vrut să-i dau voie în vizită la o prietenă, fără vreun motiv anume, având ca explicație prostescul: “Ce va zice lumea, după lecții trebuie să vii acasă”, la care mi-a spus: “Mama, tu m-ai învățat să nu ascult ce zice lumea…”

Am lăsat-o să decidă singură, să facă lucrurile în ritmul ei, să se confrunte cu diferite situații din viață, deși în interiorul meu tremuram ca frunza. Atât de mult mi-aș fi dorit s-o pot proteja de orice. Știu, e utopic și, pe deasupra, nesănătos.

Întotdeauna m-am întrebat dacă i-am dat suficient bagaj, dacă am inspirat-o, dacă am ajutat-o să-și formeze niște repere sănătoase, dacă a luat ceva de la mine… Și azi m-a sunat să mă roage să o ajut să gătească rețeta ei preferată, pe care eu i-o găteam de când avea un an, atunci când am furat-o din bucătăria turcilor la care lucram. Ilinca, cea care fugea de bucătărie și de gătit, ca dracușorul de tamâie, sta în fața aragazului cu tigaia și carnea în mână. Avea de hrănit două fetițe mai mici, surorile ei vitrege, pe care le mai strunea din când în când, amestecând carnea și spanacul.

E atât de straniu, de wow, de cald, de emoționant să vezi cum îți crește copilul și devine om. Și să vezi că el, totuși, a luat ceva de la tine, fără ca tu să conștientizezi asta. A luat încetișor, ușurel, ceea ce i-a trebuit. Și a folosit atunci când i-a trebuit.

Text: Diana Guja

Foto: Ilinca, 2015

Copii

Ce faci cu un copil?

Cand am ramas insarcinata, habar nu aveam ce este un copil. In afara de faptul ca e mic, trebuie hranit, schimbat, iubit.

Ca trebuia sa nasc, pentru mine era ceva normal. Nici nu m-am intrebat daca poate fi altfel. Te-ai maritat, fii buna si naste. Deodata. Cat mai repede.

Desi aveam 22 de ani si eram o fata inteligenta, cu multe carti citite, cu idee despre filosofie, istoria religiilor, genocidul din Rwanda, Marea Schisma, semiotica si simbolurile erotice in publicitate, eu niciodata, dar niciodata nu petrecusem nici macar 5 minute din viata mea, gandindu-ma la copii si cum acestia cresc.

Te mariti, nasti. Ce urma dupa “nasti” era o pata foarte mare, foarte gri.

M-am maritat. Am nascut. Si a trebuit sa ma descurc. Si pentru ca nu aveam timp nici sa merg la wc, iar creirul imi era plin de lapte si continutul scutecelor, nici atunci nu m-am intrebat ce mai e si cu copiii astia.

De atunci au trecut 14 ani. Sa spun ca m-am schimbat, e sa nu spun nimic. Acum ma uit in urma si nu inteleg cum puteam fi atat de naiva, atat de ignoranta, atat de iresponsabila. Apoi imi trece prin minte ca, daca la 22 de ani gandeam si analizam tot atat de mult ca la 36, posibil niciodata nu m-as fi decis sa nasc. Naivitatea poate avea si plusuri, doar ca, din pacate, naivitatea nu alege oamenii. O fata cu deschidere spre invatare si un cadru sanatos de viata, este tot atat de naiva, ca o fata care vine dintr-un mediu social vulnerabil, unde deschiderea si accesul la invatare sunt deseori o exceptie de la regula. Si ambele se aventureaza sa nasca. Fara a sti, fara a cunoaste, fara a intelege ce sa faca mai departe cu copilul.

In primul caz, mama, dupa ce ii trece euforia cunostintei cu copilul nou-nascut, incepe sa caute cu disperare surse, sa se informeze cum sa faca mai bine. Si surse sunt. Care mai de care. Teorii peste teorii. Ceea ce se spune intr-o sursa este combatut cu vehementa in cealalta. Si ce face femeia? Daca e mai sensibila, devine anxioasa, intra in panica, devine nesigura pe sine, cade dintr-o extrema in alta, de la dormit cu copilul la punerea lui in patut in alta camera. Acestor mame le-as recomanda sa puna deoparte cartile si sa se calmeze. Cat copilul e foarte mic, aveti grija de voi, odihniti-va de cate ori aveti ocazia, faceti asa cum va este mai comod si cultivati-va starea de bine. O mama calma si multumita de viata este cea mai buna educatie in primele luni ale copilului.

Daca mama e mai tare de fire si are incredere in intuitia ei, asta in cazul in care aceasta n-a adormit odata cu sarcina si nasterea, lasa la o parte toate sursele contradictorii si incepe sa se asculte pe sine. Ea va ajunge sa-si descifreze reactiile de raspuns la necesitatile copilului, sa se intrebe de ce s-a infuriat (chiar si daca n-a exteriorizat) atunci cand copilul n-a vrut sa manance sau sa doarma, de ce a strigat la copil cand acesta plangea, iar toate rugamintile ei de a se linisti nu aveau niciun efect? De ce, in general, ea crede ca un copil de cateva luni trebuie sa se linisteasca la cuvintele: “Hai gata, hai gata, hai gata”, care la un moment dat ajung sa fie rostite automat si cu iritatie? De la aceasta munca de introspectie multe se pot schimba, daca exista dorinta si determinare.

In al doilea caz, copilul are toate sansele sa creasca asa cum au crescut parintii si buneii lui. In strigate, neglijenta si bataie. Pentru ca parintii nu au acces la alte modele. Nimeni nu le-a spus ca exista si alte posibilitati. Ca, de exemplu, un copil nu trebuie batut. Ca la un copil nu e neaparat sa strigi. Ei pur si simplu nu stiu ca poate fi altfel. Dar ei tot isi iubesc copiii. Cum isi iubea fiica de 6 ani o femeie care facea curatenie in curtea blocului nostru si care, ducandu-se noaptea la baut prin cartier, o lasa pe fetita sa doarma, incuiata in incaperea pentru gunoi, langa lada, alaturi de sobolani si tot felul de deseuri menajere imprastiate pe jos. Cand intr-o dimineata cativa vecini am fost treziti de plansul unui copil si am realizat de unde vine si ce s-a intamplat, am gasit cheia, am scos fetita dintre gunoaie, am gasit mama si i-am spus ca vom suna la Protectia Copilului, ea ne-a spus, cu ochii plini de lacrimi:

-Dar eu o iubesc si nu vreau ca sa mi-o ia…

Si noi o credeam, dar ce sa faci cu copilul care doarme in camera pentru gunoi? Unde va ajunge el, cu aceasta dragoste materna legata in jurul gatului lui, ca un streang?

Noi avem nevoie de lectii de viata.

Lectii de viata predate la scoala. Alaturi de educatia sexuala. Lectii la care adolescentii sa afle ce inseamna un copil, cum acesta se naste si cum creste. Lectii care sa-i pregateasca de maturitate, de luarea deciziilor, de asumarea responsabilitatilor. Lectii obligatorii, asa cum este limba romana si matematica. Or, programul elevilor este plin cu atatea obiecte si teme inutile si nu mai ramane loc pentru o disciplina despre viata propriu-zisa. Sa lasi aceste lectii numai pe seama parintilor, tot nu mi se pare o solutie buna. Cum o va pregati de viata pe fiica sa, femeia care matura la noi in curte?

Eu si azi ma mir cum s-a intamplat asa ca pana a naste, nu m-am gandit niciodata la ce inseamna sa fii mama, parinte. Pe de alta parte, cate femei tinere, ramanand insarcinate stiu despre realitatea de dupa nastere? Si, nu doar femeile, dar si barbatii, partenerii lor? Cate istorii am auzit despre cum tanarul tatic doarme separat de mama si copil, pentru ca trebuie sa se odihneasca. Sau cum devine gelos pe copil, pentru ca se trezeste ca nu mai este centrul universului femeii. Sau cum cere sex a treia zi dupa ce femeia a revenit acasa de la maternitate.

Cati dintre tineri, cand decid sa intemeieze o familie, discuta despre ce inseamna un copil pentru fiecare in parte, ce inseamna un copil in cuplu, cum isi vor imparti responsabilitatile, cum vor gestiona situatiile de criza, care vor fi principiile de educatie la care vor adera? Vorba ceea, ne luam din dragoste, ca mai apoi sa descoperim ca partenerul nostru, cu care crestem un copil, considera ca bataia e acceptabila.

Vorbim despre orice. Si atat de rar vorbim despre lucrurile importante, crezand ca ele vin de la sine.

Text: Diana Guja

Foto: Tim Bish

Copii

Adolescenta copiilor, sansa parintilor

Viata cu un adolescent este ca mersul pe un camp minat. Niciodata nu stii unde va exploda.

Viata cu un adolescent este un examen zilnic. Si nu un examen in fata unei comisii autoritare si nici in fata copilului. E un examen in fata constiintei si maturitatii proprii.

Ilinca a plecat azi, iar eu am ramas cu carnetul de note nesemnat. De cateva ori credeam ca voi pica examenul. Ca nu am invatat bine, ca am uitat multe, ca nu-mi mai gasesc reperele si rabdarea a incetat sa fie punctul meu forte… daca a fost vreodata.

Uneori devenea insuportabil sa jonglez cu experienta mea de adolescenta in anii ’90 si dorinta de a nu uita, de a retrai toate angoasele si fricile de atunci, pentru a le intelege mai bine pe cele ale copilului meu; cu gravitatea si seriozitatea mea de om matur, cu probleme reale, cu grijile zilei de maine si necesitatea de a tine adolescentul sub control; apoi cu toate dorintele si asteptarile mele de mama, intotdeauna cu ganduri marete in raport cu copilul si ceea ce trebuie el sa faca, ca sa fie bine.

In fiecare zi starile mele oscilau de la o aparenta calmitate, la disperare. Incercam sa ma vad prin ochii ei, apoi prin ochii mei de acum 23 de ani, cand eram la anii ei, ca sa pot ajunge sa ma vad cum sunt azi – mama a unei adolescente pusa zi de zi in fata unor alegeri: sa asculte sau sa strige deodata, sa faca compromisuri sau sa interzica, sa inchida ochii acolo unde nu e grav sau sa mearga pana in panzele albe si sa dovedeasca ca are dreptate, sa stranga fraul sau sa-l sloboade un pic mai mult.

Acum inteleg ca cei mai duri ani de maternitate sunt anume acestia. Toate intrebarile incomode, toate frustrarile, trecute si prezente, toate esecurile, toate regretele si remuscarile sunt scoase pe tava si servite, fie de copil, fie de constiinta proprie. Totul, dar absolut totul e chestionat. Si e atat de greu sa te ierti pentru anumite alegeri pe care le-ai facut, pentru anumite decizii pe care le-ai luat, pentru anumite drumuri pe care nu ai cotit la timp, pentru cuvintele pe care le-ai rostit si poate nici nu le-ai gandit, pentru privirile grele aruncate oamenilor dragi si mai ales parintilor, incat realizezi ca adolscenta copilului este, de fapt, a doua ta adolescenta, care iti este data pentru a pune punct multor situatii pe care le tarai dupa tine ani si ani la rand.

Adolescenta copiilor este Purgatoriul parintilor. Este o zona de asteptare din care stii ca ve iesi, insa nu stii exact cand si in ce stare. Urmeaza oare dupa el Raiul? Posibil.

Acum in casa a devenit mai curat. Nimeni nu-mi intoarce cuvintele, nu ma apostrofeaza, nu se supara fara motive aparente. Dar voi adormi greu. Asa cum am adormit in ultimele zile, anticipand aceasta seara in care totul e prea aranjat si in jur e prea liniste. Aceasta schimbare de decor inca face parte din viata mea. E si el un examen, poarta spre maturitate. Asa ca inchid ochii si ma fortez sa adorm, asa cum faceam cand eram mica, pentru ca stiam ca somnul de la amiaza e important.

Imagine de Sam Headland pe Unsplash

Copii

Cum un copil adolescent poate sa te invete maturitatea

Copiii ne sunt dati pentru un proces continuu de autocunoastere si constientizare. Ei sunt oglinda noastra. Cati oare avem curajul sa deschidem ochii si sa ne privim in ea?

Eu ma uit in oglinda si descopar ca sunt plina de contradictii, ca promovez lucruri pe care nu intotdeauna le urmez, ca sunt nerabdatoare, ca deseori nu am dreptate, dar o tin pe-a mea pentru ca vreau sa demostrez ca cel din ultim cuvant imi apartine. Ca sunt lasatoare, egocentrica, comoda. Ilinca nu-mi ascunde nimic.

Ilinca imi arata si relatia mea cu mama.

Bunaoara, ani la rand ii faceam mamei observatie. Cu orice prilej. Nu asa a pronuntat, nu asa s-a uitat, nu este destul de informata, nu vrea sa faca una sau alta. Cumva, in adancul sufletului, eram sigura ca mama mea trebuie sa fie la nivelul asteptarilor mele. Si niciodata nu m-am gandit cum se simte si ce, de fapt, vrea. Niciodata. Pentru mine era evident ca eu sunt cea care seteaza tendintele in familie. Trendsetter, cum ar veni.

Am ajuns sa am si eu o fiica adolescenta. Cine are copii adolescenti stie cat de mult acestia se tem sa fie ridicoli. Or, parintii sunt cei care ii fac sa se simta astfel. Si, chiar daca va considerati parinti cool, relaxati-va, in ochii lor sunteti niste fosile.

Acum Ilinca este cea care ma apostrofeaza, imi face observatie, se simte jenata atunci cand vorbesc tare in locuri publice, cand ma port, in opinia ei, neadecvat, cand ma bag acolo unde nu-mi fierbe oala (tineti minte reactiile noastre cand parintii veneau sa mai traga cu urechea la discutiile pe care le aveam cu prietenii?) Intr-un cuvant, eu nu mai corespund trendului. Acum trendesetter este ea.

Si eu nu ma simt bine.

Nu ma simt bine pentru ca mai cred ca am ce povesti unor fete de 13 – 14 ani. Pentru ca stiu si eu cine e Justin Bieber si Rita Ora. Pentru ca nu lesin cand vad o pereche de blugi unde sunt mai multe gauri decat blugi. Pentru ca sunt inca tanara! Pentru ca am o experienta valoroasa despre care vreau sa ii vorbesc. Pentru ca stiu care sunt riscurile la care se expune si vreau sa o protejez. Si pentru ca vreau sa particip in viata copilului meu!

Dar nu. Ei au o alta parere. Si e normal. Pentru asta a fost creata adolescenta. Ca ei sa aiba o alta parere si sa si-o impuna cu orice pret. Important e ca adolescenta sa aiba o limita. La 30 de ani sa-i faci mamei obersvatie si sa te superi ca ea nu e asa cum vrei tu sa fie, e semn de infantilism.

Si a cata oara, multumesc Ilinca, ca mi-ai deschis ochii. Ca ma faci sa simt pe pielea mea acest dus rece, care se numeste maturizare.

Copii

Diversitate

Imi plac istoriile despre scoala pe care mi le povesteste Ilinca. Mergem prin oras si ea incepe sa mi le insire, ca pe niste margelute de sticla de Bohemia pe un fr de ata, rupta dintr-un mosorel, de care bunica avea cu zecile in cele doua pungi de sub masina ei de cusut.

Mohamed, Naya, Tatjana, Meliha, Naufal, Enes, Luong, Julie, Valentine, Ilinca etc. Sunt 25 de copii in clasa. Si toti diferiti. Culturi diferite, istorii diferite, destine diferite. Copii care mananca in fiecare seara diferit.

In timpul Ramadanului, Ilinca se enerva. Cum deschidea Instagramul, colegii ei musulmani umpleau feed-ul cu imagini de mancare proaspat gatita, care iti lasa gura apa, in jurul careia se asezau cum se lasa noaptea. Francezii, insa, iau ultima masa la ora 19, mai tarziu nu se cade sa mananci. Fiecare cu traditiile lui.

Mi-am promis sa n-o mai intreb unde e mai bine, acolo sau aici. Sau daca ar vrea sa revina. Nu-i plac intrebarile astea. Si, recunosc, nici nu sunt prea inteligente. Ea de fiecare data imi raspunde ca nu poate compara. Si aici e bine. Si acolo e bine. Doar ca e diferit. Imi amintesc ca si eu raspundeam la fel, atunci cand locuiam peste hotare si fiecare om din Moldova, cand afla de unde vin, voia sa afle daca nu cumva Pasarea Maiastra zboara pe undeva prin Europa.

Eu cred ca, in linii mari, si in Moldova poti face carte, asa cum poti face carte in Franta. Dar ceea ce nu poti face in Moldova este sa inveti diversitatea. Sa o imbratisezi, sa o accepti, ca parte intrinseca a apartenentei tale la o natiune. O diversitate atat de naturala, incat sa nu mai vezi oamenii in culori, in accente, in nume, dar totodata sa stii, la un nivel profund, ca, pe cat sunt de la fel, tot atat sunt si altfel. Si acest altfel este ceea ce trebuie respectat si protejat.

Foto: Omar Lopez

Copii

Discutia

Am fost cu Ilinca la pizza. Cat asteptam sa ne aduca comanda, ea statea cu nasul in telefon. As fi stat si eu, daca n-ar fi fost descarcat. M-am gandit ca ar fi bine sa incep o conversatie, daca tot avem timp “in doua”. O intreb:

– Despre ce vorbesti pe chat cu prietenele?

Ilinca a facut niste ochi mirati si a intins in maniera ei leneso-ironica:

–  Maaam…

– Serios, povesteste-mi…

–  Maaam… chestii.

M-am simtit atat de ridicola. Si am pufnit in ras. Ilinca nu-si lua ochii de pe mine, cu gura pliata a zambet ironic si cu privirea care intreba: “Tu chiar crezi ca eu iti voi raspunde?”

Da’ chiar…

Mda… nici de data asta nu mi-a reusit sa incep tema ceea.

Eu n-am avut discutia cu fiica mea. Momentul niciodata nu a fost oportun, iar cand imi aduceam aminte ca parintii buni au discutia la inceputul adolescentei si ma adunam, ca sa incep pe un ton prietenos, imi reglam vocea, ca sa pun stapanire pe galopurile ei, apaream in usa si, foarte atent, ma taram pana la subiect, auzeam:

– Mama, mai ai? Te roooog… Asa eram invitata sa-mi inghit discursul si sa eliberez spatiul. Cel putin, cel mintal. Sincer? Eu imi faceam cruce cu limba pe cerul gurii. Slava Domnului, si de data asta am scapat!

Eu nu prea stiu ce sa-i spun fetei mele despre sex. Cu atat mai mult ca ea nu intreaba nimic. Cum fac oare parintii progresisti? Povestesc despre experienta lor? Nu stiu daca e cea mai buna solutie. Or, viata sexuala a parintilor trebuie ferita de ochii copiilor. Asa cum viata sexuala a copiilor, deveniti maturi, trebuie inchisa pentru ochii parintilor. Si, trebuie sa-i spun ceva, daca nu exista cerere?

Undeva in adancul meu dainuieste increderea ca un copil inteligent (dar ei majoritatea sunt inteligenti, pana nu se baga cineva sa-i invete mai bine) stie cum sa afle despre sex. Si sa afle anume ceea ce il intereseaza. Din carti, din filme, din conversatiile cu prietenii, din observatii. El stie sa-si cultive in interior o gradina secreta, in care aduna informatia necesara construirii personalitatii lui. Si acest proces este natural.

Dar poate asa e gresit?

Niciodata nu m-am gandit serios la ce ar insemna educatia sexuala in scoli. Cine sunt oamenii care povestesc copiilor despre tainele intimitatii, cat de bine au trecut peste propriile inhibitii si frustrari, ca sa poata povesti, calm si fara niciun fel de aluzii sau perversiuni, copiilor despre sex? Cine sunt oamenii care alcatuiesc curricula in cazul acestei discipline? Ce valori stau la baza ei? Valori patriarhale si sexiste, in care familia este tata+mama+copiii, iar sexul este un act intre un barbat si o femeie? Si iarasi – nu, merci. Asta ar insemna sa minitim copiii. Sa-i consideram mai prosti decat sunt. Sa le spunem, de fapt, in fata, ca noi ii credem naivi si nu dam doi bani pe ceea ce sunt si inteleg.

Toate aceste ganduri s-au intersectat cumva cu un episod din a doua emisiune Optmart SRL, cand una din prezentatoare, Angela Stafii, a spus ca este impotriva educatiei sexuale in scoli, raportand aceasta declaratie la un caz cand o adolescenta a ramas socata la vederea unui mulaj de penis in erectie de dimensiuni, hai sa spunem, generoase, adus de un ONG care si-a imaginat ca aduce un know-how in aceasta tara inapoiata.

Eu tot as fi ramas socata. Chiar si la ai mei ani, as ramane socata sa-l vad asa, pe nepusa masa. Emisiunea, din pacate, nu dureaza cateva ore, ca sa fi putut intra direct pe platou in detalii despre mulajul penisului in erectie, dar pe mine m-a bantuit aceasta imagine. O adolescenta pusa fata in fata cu un penis (in erectie), in scopuri educative. Nu, cred ca nu m-am deschis la minte suficient. Pentru ca eu nu as vrea ca acea adolescenta sa fie fiica mea. Eu nu as vrea ca cineva sa puna in fata copilului meu neprigatit un mulaj de penis in erectie si sa-l invite sa traga prezervativul pe acesta. Nu, merci.

Dar dincolo de grotescul si traumatismul situatiei, de ce din start se presupune ca toti copiii sunt heterosexuali? E ca si cu lectiile de religie, unde se recita “Tatal Nostru” – dar ce facem cu elevii de alte confesiuni, ii dam dupa usa?

Cu siguranta, in scolile moldovenesti e nevoie de o disciplina care sa ii invete pe adolescenti cu ce se mananca viata de cuplu, mai ales ca la o parte din ei parintii nu exceleaza la acest capitol, dar inainte de a cere o astfel de disciplina si a face lobby pentru ea, ar fi bine sa analizam foarte atent cum si unde vom gasi oamenii care le vor vorbi copiilor despre sex, care este parcursul lor, cat sunt ei de pregatiti sa explice unor minti in formare, fara jena, prefacatorie si falsa intelegere a temei, despre cum stau lucrurile la subiectul despre care la noi nicioadat nu s-a vorbit deschis.

Sunt constienta ca ceea ce scriu aici nu e cu totul in trend printre randurile oamenilor progresisti, pentru care multe lucruri sunt evidente, iar schimbarile – tot acum si tot aici, ceva natural, ce se intampla de la sine. Realitatea mea, insa, e alta. Mai ales, cand stau fata in fata cu fiica mea adolescenta, care soarbe limonada dintr-un borcanas hipsteresc. Care are viata ei, felul ei de a vedea lucrurile, de a interactiona cu lumea, de a vrea sa cunoasca, de a cere si de a da. Un om care si-a construit deja o cetate, in care nu poti sa intri neinvitat, in bocanci de ofiter. Chiar si cel mai nobil scop – de a o invata ceva.

Foto: Greg Raines

Copii

Primul an de distanta

Saptamana viitoare va fi un an de cand Ilinca a plecat. Acum pot spune cu certitudine ca timpul trece foarte repede.

Cum a fost acest an? A fost ca toti anii de pana acum – pe unde mai bun, pe unde se putea sa fi fost mai bun, toate ca intr-o viata de om, femeie, mama… insa, fara Ilinca zi de zi langa mine. Grijile mele de mama cu copil la casa s-au transformat in griji de mama cu copil departe de casa. Iar asta inseamna – sa nu uit sa-i scriu, s-o sun, sa-i cumpar ce m-a rugat pentru colet, sa vorbesc cu tatal ei despre cum vede el lucrurile, sa organizez urmatoarea intalnire, sa cumpar bilete, sa ma gandesc unde vom sta etc., etc., etc.

Sa spun ca mi-a fost dor de ea ar fi prea usor. Uneori, cand ma culc, nu ma lasa intrebarea: “de ce asa?”. Apoi, a doua zi, ma trezesc, imi vad de viata, ca seara sa schimbam doua vorbe si sa inteleg ca ea este bine si ca se bucura sa fie acolo. Inseamna ca totul e asa cum trebuie sa fie.

Cand a plecat, cel mai mult imi doream sa se integreze repede, sa-si gaseasca prieteni, sa-i placa scoala, sa-i placa sa invete, sa se simta bine in noua ei casa. Imi doream sa nu vrea sa revina in Moldova. Tatal ei, insa, isi dorea, in primul rand, ca ea sa aiba o reusita scolara buna.

Acum, in ajun de vacanta, dupa primul ei an in Franta, traiesc un moment de mandrie pentru copilul meu, pentru tot ce-a acumulta in aceste 12 luni, departe de dulcele san al mamei si al bunicai. Ilinca s-a integrat foarte bine, si-a facut prietene cu care se intalneste des in afara scolii. Dar si invata bine, ajungand de la a 4-a cea mai buna eleva in primul semestru, la a 2-a cea mai buna eleva in al doilea semestru (apropo, e si cea mai buna dintre fete, restul sunt baieti). Aici e meritul tatalui ei, care o motiveaza sa invete mult, chiar daca uneori domnisoara mai scartaie.

In aceste 12 luni, am auzit tot felul de pareri despre, daca e bine ca am lasat-o (de parca poti interzice unui om , fie el si de 12 ani, sa aleaga unde vrea si cu cine sa traiasca), daca nu-mi pare rau ca am lasat-o, daca nu era mai bine sa n-o fi lasat. Toate aceste intrebari, intr-un final, pentru mine sa reduc la un singur raspuns: “Am respectat alegerea copilului meu.” Faptul ca ea a plecat nu ma face mai putin mama ei, asa cum nu o face nici pe ea, mai putin fiica mea. Relatia noastra a ramas aceeasi, nu am simtit niciodata distantare, nu s-au scurs niciodata atitudini, de genul: “tu esti departe, tu nu contezi”.

E adevarat, de la distanta e greu sa gestionezi momentele mai critice, e greu sa faci diferenta unde e golul adevar si unde e dorinta de a dramatiza lucrurile pentru a obtine niste favoruri (o, eu pe timpul adolescentei eram tare buna la drame), insa, chiar daca prima reactie este sa te lasi inghitita de val, sa incepi sa te vaicari si sa-ti dai palme (macar si imaginare) de “of, doamneeeee, ce-am facuuuuut din viata meeeeea si a copilului meeeeu”, dupa ce te calmezi, te aduni, incepi sa comunici adecvat si pe puncte cu toate partile implicate, apele se limpezesc. Iar viata merge inainte.

Tot mai des aud in jurul meu mame cu copii mai mari si mai mici care privesc eventuala plecare a copiilor lor ca pe o catastrofa. Ele se intreaba ce vor face dupa, cum vor trai, cine la va umple golul. Dragilor, ca sa nu existe un gol dupa, trebuie sa va umpleti de pe acum. Cand ai o viata in care faci ceea ce-ti aduce placere, cand ai prieteni, cand investesti in lucruri care te imbogatesc (in toate sensurile), cand ai viata personala, cand iti iei timp doar pentru tine, pe care stii sa-l folosesti cum trebuie, acel dupa va fi o adevarata sarbatoare a vietii. Pentru ca asta va insemna ca ati crescut niste copii independenti si inteligenti, care vor sa-si traiasca viata si sa cucereasca lumea cu propriile puteri. Or, nu e oare asta ce-si doreste fiecare mama – sa creasca un om in toata firea?

Copii

Salut! Ce mai faci?

Cand Ilinca era mica, se intampla sa ma enervez pe ea. Ca nu mananca atat cat ii pun in farfurie, ca scuipa terciul, ca nu doarme atunci si cat vreau sa doarma. Ca nu ma lasa in pace, atunci cand cel mai mult imi doream sa fac ceva pentru mine. Ca alerga, atunci cand voiam sa stea cuminte.

– E doar un copil, nu un robot, – imi spunea tatal ei.

Eu am trecut prin toate crizele posibile si imposibile si de fiecare data, iesind din cate o lectie de viata, vedeam in copilul meu un om. Tot atat de om ca mine. Cu problemele lui mari si mici. Cu dorintele lui. Cu deceptiile lui. Cu asteptarile lui. Cu planurile lui. Cu durerile lui. Si nicio durere de a mea nu era mai mare si mai importanta decat durerea lui. Orice durere e o durere.

Eu am trecut prin depresie si ea a fost alaturi. Aveam 26 de ani si o rugam pe mama sa doarma langa mine. Ma temeam ca voi muri in somn sau ca voi innebuni. Nu am murit si nici n-am innebunit. Am iesit de acolo. Si am vazut mai bine. Nu mai puteam sa fiu femeia-exemplu si mama fara de cusur. Voiam sa respir. Si sa nu ma tem ca, daca voi face asta, inima mi se va opri. Copilul meu nu mai era atat de enervant pentru ca eu mi-am permis sa traiesc.

Eu am trecut prin intrebarile incomode despre separarea de tatal sau. La inceput trebuia sa explic de ce nu mai sunt printesa lui. Cu anii, intrebarile s-au transformat in crize, cu lacrimi, tipete, invinuiri. In ochii ei, eu eram cea vinovata. Cea care nu a putut face, schimba, pastra. Ma duceam in camera vecina si urlam, imi muscam mainile, ma zgaraiam pe fata. Nu mai puteam. Nu mai stiam ce sa fac, ce sa raspund, cum s-o impac. Durerea ei era. Si dincolo de perete, durerea mea. Impreuna, faceau doi oameni care sufereau. Si ea nu mai era deloc enervanta. Era un suflet care plange.

Eu am trecut prin atatia oameni. Si ei au trecut prin mine. M-au plamadit. M-au cladit, caramida cu caramida. Si ea statea la umbra zidului meu. Tot atat de om, ca toti ceilalti. Cu partea ei de nisip, apa. Cu mainile pline de lut. Lut din care crestea cetatea mea.

Tot ce sunt azi, sunt si datorita ei. Daca ea ar fi fost un robot, ce as fi fost eu?

Copii

Despre o bibliotecă

Cine are grijă să informeze copiii despre pericolele din lumea virtuală?

Cînd vă aduceți aminte de bibliotecă? Știți, oare, ce se face la o bibliotecă din sat în ziua de azi?

Zilele trecute Diana scria despre securitatea online și se întreba dacă în școli se vorbește despre asta. Iar eu mi-am adus aminte de ultima mea vizită la o bibliotecă din sat.

Păi iată, eu la sigur aș fi răspuns că-mi aduc aminte de biblioteci foarte rar și că habar n-am ce mai poate fi pe acolo, în afară de cărți prăfuite. Și tocmai de aceea vreau să povestesc despre o vizită care mi-a lăsat niște emoții de tot dragul.

La biblioteca din Crihana Veche, un sat din Lunca Prutului, de pe lângă Cahul, am ajuns întâmplător. Tare voiam să evit o întâlnire de lucru de la primăria din localitate. Și primărița m-a trimis frumușel la bibliotecă. Unde m-au întâlnit 2 Marii. Maria mai în vârstă mi-a făcut o cafea și, cum s-ar zice, am avut o discuție.

Dar mai întâi, despre biblioteca în sine.

Mare mi-a fost mirarea că încăperea cu cărți era cea mai mică din cele 3 săli de care dispune biblioteca. Altele două fiind pentru ateliere cu copiii și alta – sală de calculatoare. Toate încălzite și de-o plăcere să petreci câteva ore la citit.

Doamna Maria avea grijă ca copiii care stăteau la calculatoare să nu le folosească pentru jocuri, să nu intre pe pagini dubioase și să nu stea mai mult de 2 ore. N-am auzit-o să ridice vocea, dar copiii mișunau prin bibliotecă, fetele aveau treabă cu cealaltă Marie, discutau despre modele de broderii, cum să le scrobești și alte detalii mai specifice. Băieții se împărțeau în cei care căutau desene pentru a le scoate la imprimantă și cei care făceau temele. Toți se simțeau absolut relaxați și nu era nici vorbă de vestita ”liniște de bibliotecă”. Mai apoi, când copiii au mai plecat, am avut o discuție cu sarmale calde, pe care le-a adus soțul doamnei Maria. Am aflat că dumneaei cheamă copiii la bibliotecă mai ales când timpul e urât afară sau când e frig să citească, să-și facă temele, să discute sau chiar să serbeze ceva. Că-i încurajează să răsfoiască cărțile pentru a găsi vreo informație interesantă și că ei recunosc uneori că le place să petreacă timpul în bibliotecă.

Am căutat și eu printr-o ladă cu cărți noi, proaspăt aduse și am văzut titluri care sunt acum prezente prin mai toate librăriile. Mi-am zis că e o idee bună să-mi fac carnet de cititor și mi-am făcut.

Între timp, cineva dintre fetițe s-a apropiat de doamna Maria și i-a spus că cineva la calculator privește pagini indecente. Acest fapt a fost verificat imediat și negat. Niciun copil n-a reacționat negativ la aceste verificări sau, cel puțin, eu n-am văzut asta.

În fine, această bibliotecă mi-a stat cu drag. Era locuită, caldă și zgomotoasă, așa cum mi-am dorit mereu să o văd. Mi-aș dori doar ca ea să nu fie unica de acest fel.

Text: Diana Mihuță

Foto: sculptura de Kyle Bean/google.com