Browsing Category

Copii

Alaturi de Ilinca
Copii

Alaturi de Ilinca. Lectii de neuitat

Cele doua saptamani alaturi de Ilinca, au trecut foarte repede. Mi-a placut sa descopar ca relatiile noastre nu s-au schimbat, ca ritualurile de altadata au ramas vii, ca si-a reluat obiceiurile pe care le avea aici, ca ne certam la aceleasi teme, ca ne suparam si ne impacam la fel. De parca cele 6 luni care ne-au despartit, plus cateva mii de kilometri, n-au fost decat o iluzie. 

Intalnirea noastra de la Milano s-a produs altfel decat am planificat-o. Stresul din ambele parti, grija mea ca nu se va descurca sau ca se va speria cand va ajunge in gara milaneza, ea calatorind singura cu trenul, faptul ca ne-am ratacit de doua ori si am ajuns la hotel la limita puterilor, asta facandu-ne sa anulam iesirea pe care mi-o doream atat de mult, au transformat regasirea noastra intr-un exercitiu de rezistenta si caracter.

In situatiile  stresante din viata, copiii sunt cei de la care sa invatam.

In cele vreo 20 de ore cu ghinion petrecute la Milano, m-am convins de faptul ca, chiar daca te numesti om matur, care a trecut prin viata, a invatat sa castige bani si sa-si faca un loc sub soare, nu inseamna ca ai mai multa putere de concentrare, rezistenta si capacitate de a risca decat un om de 12 ani. Ca uneori un copil iti poate oferi lectii de curaj cum nu ai mai vazut. Lectii de rezistenta. Lectii de tenacitate. Si lectii de omenie.

La Milano, am mai trecut o data examenul increderii in copilul meu, un examen pe care noi parintii il esuam atat de des. Tot acolo, i-am revazut aripile care cresc, si pe care va trebui sa invete sa le protejeze de foarfecele vietii.

La Milano am vazut o aliata, o calauza, o invatatoare. Dar tot acolo am vazut si un suflet fraged. Un suflet de iubit, de ingrijit, de tinut de mana, de ascultat, de incurajat. Si nu e nicio diferenta intre sufletele noastre. Si intre ceea ce vedem una in alta.

Pentru ca ei sunt oglinda noastra. 

Copii

6 luni de “normalitate”

Ilinca are 12 ani si 6 luni. Si tot de 6 luni s-a mutat in Franta. A fost alegerea ei.

De 6 luni eu sunt constant intrebata cum ma simt fara ea. Si tot de 6 luni repet – diferit. Pe de o parte – mi-i foarte dor. Pe de alta parte – am capatat foarte multa libertate, libertate fara precedent, care sperie pe alocuri si pe care trebuie sa ma invat s-o folosesc. Dar mai exista o parte – partea cea mai importanta pentru mine, in rolul meu de parinte. Partea care e si raspunsul la intrebarea daca nu-mi pare rau ca a plecat.

Nu. Nu-mi pare rau. Si nu mi-a parut rau nicio clipa. Si motivele pornesc de la cele mai profunde – cum ar fi respectul pentru alegerile pe care le face copilul meu si angajamentul pe care l-am luat in fata vietii, careia i-am promis sa acord libertate oamenilor pe care ii iubesc, chiar si atunci cand nu voi fi pregatita sa las, chiar si atunci cand ma va durea, chiar si atunci cand nu voi intelege; pana la cele mai practice, ce tin de confortul cotidian si de demnitatea umana.

Nu-mi pare rau ca Ilinca nu sta dimineata la statie si ingheata, asteptand troleibuzul 21. Si nici ca nu inghite toate gazele de esapament de pe strada Mihai Viteazul. Nu-mi pare rau ca nu mai este impinsa in troleibuz, ca nu este apostrofata de taxatoare sau de pasagerii care intotdeauna stiu ce trebuie sa faca un copil strain.

Nu-mi pare rau ca nu mai trebuie sa merg la sedintele cu parintii si sa stau tacuta in ultima banca, anticipand neplacutul moment cand vreo mamica isi va aduce aminte ca nu am platiti pentru televizorul cu LED sau ca nu am dat bani pentru fondul scolii. Nu-mi pare rau ca nu mai sunt sunata de membrii comitetului parintesc sa mi se ceara bani. 100 de lei pentru fiecare sarbatoare.

Nu-mi pare rau ca nu trebuie sa treaca an de an prin careul de inceput si de sfarsit de an scolar, deshidratata, batuta de vant sau de soare, fara ca sa auda nimic din discursul plictisitor si inutil al administratiei. Nu-mi pare rau ca nu va trebui sa treaca prin umilinta momentelor cand politicienii corupti, murdari pana in maduva oaselor, sa-i vorbeasca despre cat de important este sa invete si ca asta ii va oferi un viitor mai bun. Poate. Doar nu in Moldova, pe care tot ei au distrus-o, ca acesti copii, in fata carora vorbesc, sa nu mai aiba ce aduna.

Nu-mi pare rau ca nu va mai trebui sa ma fac ca nu inteleg privirile insistente si pline de sensuri ale unor medici. Si nici ca nu va trebui sa caut pile ca sa pot fi admisa in spital la miez de noapte cu un copil in plina intoxicatie. Si nici nu-mi pare rau ca nu va trebui sa stau in rand la policlinica si orice mascul feroce sa treaca inainte mea. Pentru ca el poate.

Nu-mi pare rau ca nu va mai trece prin umilinta veceurilor murdare si fara usi. A lipsei de intimitate. Nu-mi pare rau ca nu va trebui s-o instruiesc cum sa-si schimbe absorbantele in ziua ciclului in conditiile scolii.

Viata mea a intrat intr-un fel de normalitate. O normalitate care ar trebui sa fie accesibila nu doar persoanelor fara copii sau celor care traiesc departe de copii. Acum realizez foarte clar ca 99% din stresul zilelor cand Ilinca era in Chisinau se datora nu notelor, nu felului in care se purta sau riscului ca ar putea raci, daca nu-si tragea caciula pe urechi. Nu. Cel mai mare stres era legat de situatiile in care trebuia sa confrunt sistemul. Or, din ziua in care a inceput gradinita moldoveneasca si pana in ultima zi de scoala, am trait cu un becusorul rosu aprins in cap. Eram pregatita sa fiu sunata in orice moment. De cate ori intram in grupa de la gradinita, eram toata ghem, deoerece stiam ca, daca nu azi, atunci maine, va trebui sa ma confrunt iar cu situatia in care mi se cer bani, iar daca nu mi se vor cere – atunci mi se va reprosa ca nu am dat. La scoala – la fel. La medic trebuia intotdeauna sa ghicesc, asteapta ceva de la mine sau nu. Iar cand intelegeam perfect ca asteapta – sa ma fac ca nu inteleg.

In toti acesti ani, am acumulat atata oboseala si tensiune interioara, incat as putea iesi la pensie pe motive de uzura.

Daca as putea da timpul inapoi, sa incepem capitolul invatamantului moldovenesc din nou, in aceleasi conditii, as schimba ceva? As fi mai flexibila, stiind pretul pe care va trebui sa-l platesc pentru incapatanare? Nu. Nu as schimba nimic. Dimpotriva, as merge mai departe.

Copii

10 lectii de la doctorul Komarovsky

Am fost ieri la intalnirea cu doctorul Komarovsky. Desi l-am vazut si la televizor, si in inregistrarile postate pe Youtube, in viata reala Evgheni Komarovsky e cu mult mai impresionant. Foarte viu, alert, carismatic, cu talent de orator, acest om nu in zadar si-a capatat reputatia si popularitatea. Cat a vorbit, sala ba radea, ba tacea, ba ofta. Cateva sute de persoane, majoritatea femei, au trait cateva ore in ritmul dictat de vorbitorul de la pupitru. Si asta inseamna ceva.

Eu mi-am facut notite. Si vreau sa ma impartasesc cu ele. Am incercat sa pastrez formularea domului Komarovsky, sper sa-mi fi reusit. Nu voi comenta la ele, va las sa intelegeti singure/singuri ironia si sa gasiti raspunsurile in ea:

  1. Pneumonie… Asa si am stiut ca va fi prima intrebare. In numarul meu de hotel sunt 30 de grade de caldura…

  2. Homeopatie… Puteti avea incredere in ea, dar sa nu credeti ca o sa va trateze. 

  3. Daca e sa aleg intre siropurile impotriva tusei, ceva pentru imunitate, antibioticele si preparatele homeopatice, atunci preparatele homeopatice, pentru ca in acest caz, oricum se va lecui, dar nu de la preparate.

  4. Eu voi iubi vaccinarea, deoarece in bratele mele au murit copii  cu difterie.

  5. Haideti sa nu vorbim despre, daca e nevoie de vaccinare, ci despre cum sa facem vaccinurile mai bune.

  6. Copiii se imbolnavesc nu de la frig, ci de la faptul ca le este prea cald.

  7. Daca aveti probleme cu gatul, intrati in magazin si cumparati un kilogram de inghetata.

  8. Constipatia e de la prea multa dragoste pentru copil. Solutia: sa schimbam felul in care intelegem dragostea.

  9. Limbricii sunt cel mai bun tratament impotriva astmului.

  10. Nu-mi imaginez vreo temperatura in Moldova, la care copilul sa nu poata fi scos la plimbare.

Nimic complicat. Nimic imposibil. Accesibil, ieftin sau, in genere, gratuit. Eu ii inteleg pe parintii din Moldova, intotdeauna in cautare de medici care sa le gaseasca ceva copiilor, care sa le elibereze retete doldora de denumiri complicate, care sa-i priveasca cu autoritate si sa-i lase sa inteleaga ca ei demult au observat ce parinti jalnici si iresponsabili sunt. Pentru ca asa am fost invatati. Si noi, si ei.

Dar poate ajunge? De cand a iesit la suprafata istoria doctorului Burnei, ortopedul din Romania, care a nenorocit generatii de copii, pe unii tintuidu-i la pat pe viata, pe altii omorandu-i cu operatii ce nu-si aveau rostul, increderea cu ochii inchisi in medici ar trebui sa ramana in istorie. In acest sens, Evgheni Komarovsky a spus ca medicii trebuie sa stie nu doar sa trateze, dar si sa nu trateze, atunci cand nu este nevoie.

Eu zic ca avenit timpul sa facem liniste in cap, sa o trimitem la pensie pe baba Zina/Lida/Clava/Galea care locuieste acolo si care nu se oboseste niciodata, sa deschidem geamurile, sa aerisim casa si sufletul si sa incepem sa ascultam de bunul simt, care traieste in fiecare din noi, dar care nu mai are loc din cauza babei. Si aici il puteti chema in ajutor pe doctorul Komarovsky. El va fi prima raza de lumina in acest tunel al obsuritatii si medievalismului. Sunt sigura ca e un plan foarte bun pentru acest sfarit de an si toti anii care vor fi.

coltuni pentru fata
Copii

Coltuni pentru fata

Are mama o colega. Copiii ei au plecat prin Europa la studii si acolo au ramas. Cand se schimba anotimpurile, pe tanti Rita o si apuca shoppingul.

– Sezi, tanti Rita, ca au ei la Paris tot ce le trebuie. Si chiloti au, si coltuni au, si paltoane de iarna au. Si mai ieftine chiar. Nu umbla atata prin magazine, ca pierzi numai timpul si nica tolc.

Tanti Rita numai dadea a lehamite din mana. An de an a durat aceeasi scena. Ea alerga, eu cu mama – comentam. Ca na, e naiva, nu intelege ca la Paris si la Londra cumperi ce vrei, ce ei sunt prosti sa mai astepte haine de acasa?

Sa ma fi vazut de doua zile ce mai shopping m-a apucat! Ma invartesc ca titirezul. Lenjerie, coltuni pentru fata, dresuri, ciocolate. Azi am luat si o pereche de cizme de iarna. Tot de prin magazinele lor aduse, din colectiile trecute. Doamne, de-as putea pune in colet si un borcan cu zeama, si o caserola cu chiperi umpluti, si o baba neagra, pudrata cu zahar, un borcanel de miere, ca anul asta am cumparat de aceea foarte buna, bio-eco-organica. Si poate sa-i strecor o basmaluta. Stiu, stiu, are un pachet cu o suta de pachetele de servetele, dar nu e basmaluta. Si poate niste creioane, caietele, ca na, copilului vesnic ii trebuiesc creioane si caietele. Si niste agrafe, un luciu de buze, o scurta. Si ma duc sa mai vad ce pulovere au adus la Zoutlet. Ah da, si vrea jambiere. Negre. Si poate mai gasesc ceva frumusel. Asa ca sa-i placa. Sa se bucure. Si “Chisinaul de seara”. Numai sa nu uit…

Foto: Jon Flobrant

Copii

Lectia de germana

Azi seara am gatit. Curry cu legume si lapte de cocos. Am fost la cumparaturi. Demult n-am fost. De cand a plecat Ilinca, nu mai merg prin magazine. Azi am fost.

Am cumparat lenjerie. Dresuri de iarna. In cateva culori. Ca sa-i fie cald. Apoi am fost dupa produse. Orez brun. Lapte de cocos. O bagheta. Asa cum ii place.

Am venit acasa. Am scos repede orezul. L-am spalat si l-am pus in multi-cooker. Am cautat repede o reteta de Jamie Oliver. Stiu cum se face curry din legume, dar vream companie. Cat rula videoul, taiam ceapa rosie si usturoiul. In wok sfaraia uleiul de cocos. L-am adus de la Cluj.

Ghimbir. Scortisoara. Safran. Ardei iute. Turmeric. Mirosuri.

Iar acolo, la cateva mii de kilometri, Ilinca imi scria pe tabla cuvinte in germana. Lungi. Scurte.
Le stia pe de rost. Mai ales pe cele lungi. Ii placea ca stiu toate culorile. Paream desteapta. Si ce copil nu vrea sa aiba o mama desteapta? Ii placea ca nu stiu cuvintele lungi. Ca poate sa-mi explice. Sa ma invete ceva nou.

Scria. Stergea. Iar eu invatam. Sa gatesc din nou. Sa aleg marimi. Sa imi retraiesc rutina de mama.

prietenie
Copii

Prietenii născute-n suflet

Copiii simt foarte bine oamenii, le simt intenţiile, le simt atitudinile şi simt sau nu ataşamentul lor.

Ei sunt ei înşişi tot timpul, nu pot să fie altfel decât autentici, numai dacă nu le impunem noi silit să-mbrace diferite roluri. Ca noi aşa ne-am învăţat, să fim pe placul altora, eu am uitat mult timp de mine, cea adevărată, am fost ceea ce-au vrut alţii şi mă doare enorm pierderea asta, chiar dacă am avut de învăţat multe în urma acestor experienţe.

Când suntem copii, nu ştim să ne dăm alţii, ceea ce-mi demonstrează că oricum ajungem la un moment dat să ne câştigăm propria identitate, pentru c-am trăit-o cândva.

Am observat la copiii mei că nu se prea joacă cu alţi copii de la terenul de joacă şi asta uneori mă ducea la disperare “mă, da nu-i chip şi băieţii ăştia ai mei să se joace ca toţi copiii, cu alţi copii?”. Se mai jucau uneori cu alţi copii, dar erau timizi, închişi, nu erau deloc în pielea lor.

Până într-o zi, când s-au imprietenit cu un băieţel din alt bloc. Alături de acest băieţel, copiii mei sunt ei înşişi, sunt veseli şi-şi manifestă prin râsete şi voie bună dragul de acest băieţel. Ei sunt conştienţi de această prietenie, care-i înfloreşte şi se plac şi ei pe ei aşa plini de viaţă.

Nu le e bine acolo unde nu se văd pe ei înşişi, nu vor să fie falşi, de aceea leagă prietenii cu sufletul. Mă leagă şi pe mine cu gânduri noi, nu poţi să impui cuiva să fie el însuşi atunci când el nu se simte, nu poţi să pui pe cineva să danseze sub muzica ta. Avem nevoie să ne vedem pe noi tot timpul, pentru că asta ne-nfloreşte ca oameni. Acum stiu că la un moment dat întâlnim oamenii de care avem nevoie, oamenii care ne transmit acceptare şi iubire. Şi mai ştiu şi de ce, deseori copiii se bucura de propria companie decât a celor zeci de copii de la terenul de joacă.

Text: Mariana Macovei
Alte texte de Mariana, puteti citi pe blogul ei.

Dacă un străin
Copii

Dacă un străin ar vrea să îţi fotografieze copilul în parc, i-ai da voie?

Ne-am obişnuit să criticăm adolescenţii pentru comportamentul lor online, dar oare comportamentul nostru, al părinţilor, este altul? Zilnic prezenţi pe reţelele de socializare, conştient sau nu, ne-am schimbat modul cum comunicăm, ce și cui comunicăm. În aceste condiţii, pentru mulţi dintre noi este tot mai greu să rezistăm tentaţiei de a ne lăuda cu succesele copilului sau de a participa cu imaginea acestuia în concursuri virtuale, adesea cu premii foarte atractive. Astfel, ajungem să postăm public imagini sau alte informaţii cu privire la odraslele noastre, fără a conştientiza faptul că Internetul, de fapt, nu are butonul “delete”, iar riscurile pe care ni le asumăm sunt… la un click distanţă.

Potrivit studiilor, de la imaginea de la ecografie, până la drăgălăşenii de pe terenul de joacă, pe oliţă, în prima zi de şcoală sau când doarme, imaginea a peste 80 la sută din copiii de pe planetă apare în reţeaua virtuală în primii lor doi ani de viaţă. În timp ce pe continentul american fenomenul părinţilor obsedaţi de ideea să plaseze pe Internet fotografii şi informaţii despre propriii copii a primit denumirea de „oversharenting”, în Moldova anului 2016, tendinţa este privită ca fiind o normalitate: „De ce să nu arăt tuturor ce drăgălaşă e fetița mea la plajă, nedumerită, fără pampers?”, „Dacă am ocazia, de ce să nu câştig un set de produse de igienă adunând aprecieri pe Facebook cu fotografia băiețelului meu?”.

Într-o situaţie similară, în „lumea reală”, am merge pe stradă să arătăm necunoscuţilor albumul cu fotografii personale? Nu cred. Ne-am gândit vreodată că plasarea fotografiilor pe profilul public de pe reţelele de socializare înseamnă cam acelaşi lucru? Puţin probabil.

Subiectul devine şi mai actual astăzi, în ajunul unui nou an şcolar, când, mulți vor spune: „…e normal să te mândreşti şi să vrei să imortalizezi fiecare moment din dezvoltarea copiilor”. Totuşi, dacă nu poţi rezista ideii de a posta aceste informaţii public, s-ar putea să ai o problemă. Aşa se face că foarte mulţi dintre noi, aparent, cu cele mai nobile intenţii, pe 1 septembrie ajungem să alimentăm avalanşa de fotografii de la şcolile din toată ţara. „Trebuie să vadă toţi ce simpatic e feciorul meu, în prima zi de şcoala”. Copilul, apoi, va merge zilnic pe acelaşi drum, spre şcoală, lucru pe care îl ştiu deja mai mulţi decât îţi poţi imagina.

Ca şi internaut, mamă a trei copii şi angajată a Centrului Internaţional „La Strada” am decis demult – copiii mei vor apărea în reţeaua virtuală doar atunci când singuri vor putea lua o decizie conştientă în acest sens. Nu mă deranjează să explic, ori de câte ori este nevoie, că așa îmi protejez copilul până la vârsta la care el însuşi se va putea proteja.

Argumente, însă, am mai multe:

Copilul își dorește o reputaţie bună, inclusiv virtuală, chiar dacă nu ştie încă ce-i asta: Fotografiile pe care le postezi online, sau situaţiile din viaţa celui mic pe care alegi să le publici, s-ar putea să ţi se pară drăguţe, dar niciodată nu ştii ce părere are despre ele copilul tău. Amprenta digitală pe care o laşi ţine în mod direct de reputaţia online a copilului tău. Pentru a consilia internauţii, despre cum să protejeze datele personale ale copiilor, acum trei ani a fost lansată pagina web www.siguronline.md. Credeam şi mai cred că un copil e protejat, când are un părinte informat.

Poate că, imaginile pe care le-ai postat i se vor părea copilului tău, în cel mai „bun” caz, caraghioase şi se va ruşina conştientizând că ani la rând au fost şi sunt accesibile tuturor. În cel mai rău caz, tânărul îți va reproșa că i-ai încălcat grosolan intimitatea fără a fi primit consimţământul. Acea amprentă digitală îl va „urmări” toată viaţa, iar imaginile, culmea, s-ar putea ca niciodată să nu le poţi şterge definitiv. Eu nu vreau să iau decizii cu efecte permanente în numele copilului meu, iar cine vrea să-mi cunoască copiii, de ce nu ar veni în vizită, ca pe vremuri?

Fotografia poate fi folosită de escroci: Vezi o fotografie cu un copil drăgălaş, zâmbăreţ, sau trist, în funcţie de caz, despre care afli că are o boală incurabilă – ce poate fi mai emoţionant? În dorinţa de a-i oferi o şansă la viaţă, internauţii vor fi tentaţi să doneze bani, şi, pe de altă parte, asta e ceea ce îşi doresc escrocii. În aceste condiţii, imaginile cu copii sunt la mare căutare, iar fenomenul nu este unul propriu doar celor de pe un alt continent, cum ne-am dori să credem.

Cazuri similare au avut loc chiar în România, unde o mamă a descoperit cu stupoare că fotografia fiului său, Ionuţ, este folosită pentru a strânge 150 000 de dolari pentru un pretins tratament contra leucemiei. În ale cazuri, fără permisiunea părinţilor, imaginile cu copii au fost folosite în publicitate sau modificate digital şi asociate unor afirmaţii, citate sau bancuri neinspirate. Sunteţi pregătiţi să luptaţi cu morile de vânt în caz că un anonim va proceda similar cu fotografia copilului tău? Eu nu, recunosc.

Fotografia poate alimenta fanteziile pedofililor: Dacă un străin ar vrea să îţi fotografieze copilul în parc, pentru că îi pare drăguţ, i-ai da voie? Probabil că nu, cel puţin pentru că nu poţi şti ce se va întâmpla cu acea fotografie. Ei bine, surpriză(!), şi cu Internetul e la fel. Orice imagine ajunsă în spaţiul virtual, de fapt, poate fi accesată din diferite surse, iar, cu un singur click – e salvată şi în calculatoarele oricărui strain cu intenţii la fel de… străine.

Multe dintre aceste situaţii ar putea fi evitate, însă, dacă părinţii şi-ar face o obişnuinţă din a accesa www.siguronline.md, un site creat chiar pentru ei, unde pot beneficia de consultanţa unui specialist. Gratuit şi confidenţial, fiecare părinte sau tutore poate afla cum să îşi ajute copilul să navigheze în siguranţă pe Internet.

Aveți grijă de voi și protejati-vă copiii de pericole.

Text: Angela Palancean

Dacă aș fi pasăre
Copii

Dacă aș fi pasăre, aș putea zbura la orice concert, oriunde în lume

O lună și jumătate Laura a fost plecată la bunei. Despre timpul și vacanța fără copii, trebuie de scris un articol separat și poate cu acces restricționat pentru ei.

După ce s-a întors, într-o săptămînă, am plecat în vacanță doar cu ea în România. Am ales ca destinație Brașovul și Piatra Neamț unde avut loc unul din cela mai frumoase festivalri de film pe care le-am vizitat, Filmul de Piatra.

Brașovul l-am ales pentru că nu este foarte departe ca distanță, este frumos și Laura a fost doar o dată cu colegii, ceea ce, din experiența mea, este o fugăreală continuă, cînd nu reușești să vezi prea multe. În Brașov am stat în hostel, într-o cameră separată. Cînd planificam călătoria și alegeam dintre apartament sau hostel (prețurile fiind aceleași), argumentul meu pentru hostel a fost interacțiunea cu mai mulți oameni, argumentul Laurei – că hostelul avea un cîine. Cîinele sau motanul sunt pentru Laura cele mai tari puncte de atracție pentru orice loc.

În cărțile de psihologie scrie că pentru a convinge un adolescent că este bine să faci aia sau cealaltă, trebuie să-l convingi prin exemple. În acest sens, experiența de a sta cîteva zile înt-un hostel a fost una inedită și foarte bună. A cunoscut tineri din foarte multe țări, a vorbit în engleză, le-a ascultati impresiile, a inițiat discuții, s-a dat cu părerea și s-a convins de valoarea cunoașterii unei limbi străine. Cred că de azi încolo nu va mai fi nevoie să-i aduc argumente în plus.

Știam că are un simț al umorului fin, dar și ascuțit. M-am bucurat să văd că poate glumi dezinvolt și firesc nu doar cu mine, care-i sunt aproape, dar și cu străinii.

În una din zile am coborît de pe munte pe jos. Într-un moment mi-a spus ”Dacă aș fi pasăre, aș putea zbura la orice concert, oriunde în lume” și am simțit cum îmi cresc mie aripi. Copilul meu vrea să descopere lumea și vrea să o descopere frumos, zburînd.

La finalul călătoriei în Brașov mi-a spus foarte serios și matur că vrea să ne mutăm la Brașov sau la Sibiu, sau la Timișoara, sau la Cluj, pentru că îi place cum se simte și cum sunt oamenii. Și, dacă sincer, pentru prima dată am admis și eu, la fel foarte serios, că poate este mai bine de plecat din țară. Pentru copil, așa cum și-o spun mulți din noi

A urmat Filmul de Piatra, despre care a scris și Diana. Fetei mele i-a plăcut tare mult, inclusiv concertul cu Ducu Bertzi și Nicu Alifantis. Cînd o vedeam încruntată tot concertul, mă gîndeam că în sinea ei ar fi preferat orice altceva decît un concert cu Ducu Bertzi sau Nicu Alifantis care, dacă să fim foarte sinceri, par cam demodați pentru adolescenții de azi. Ei bine, replica ei la întrebarea mea, de ce era așa încruntată, a fost pe măsură ”Nu eram supărată/plictistă, pur și simplu mă gîndeam la cuvintele din cîntece”.

24 de ore din 24 cu o adolescentă într-o călătorie, este o mare descoperire a copilului tău și a ta, o provocare pentru răbdarea și inteligenta ta emotională, o continuă uimire de copilul de alături, care e incă copil, dar parcă nu. Pentru mine este dificil să am tot timpul răbdarea și înțelepciunea de a trece peste stările emoționale atît de schimbătoare, să spun ”Nu” și să respect acest ”Nu”, să nu mă supăr pentru cuvintele ”Mama, dă-mi pace”, spuse pentru a nu știu cîta oară, să încerc să explic că și eu am trecut prin aceste stări și emoții și sunt trecătoare. Este dificil să mă regăsesc și să mă regîndesc pentru că atunci cînd copilul de lîngă tine, încet, încet devine un matur, chiar dacă nu încetează să fie copilul tău, simți foarte intens scurgerea timpului.

Adolescenții de azi sunt frumoși, curioși, cutezători, direcți si deschiși. Ei au toată încrederea că lumea din fața este bună și frumoasă și îndrăzneala de a o încerca fără frică. Dar au și mare nevoie de părinți, părinți înțelegători, deschiși și conștienți, care să le fie alături în toate încercările, eșecurile, succesle și frămîntările prin care trec.

Text: Veronica Teleuca

Copii

Plecarea copiilor. La Viata Noua

Cand am realizat ca Ilinca va pleca pe bune si viata mea se va schimba, indiferent de cat de pregatita sunt eu de aceasta schimbare, am luat o palma. Lumea in care traisem pana acum disparea. Axa in jurul careia se invartise viata mea, in scurt timp nu va mai fi acolo unde stiam ca ii este locul. Tot ce insemnase reper in ultimii 12 ani, disparea. Ma simteam de parca mi se lua o parte din sens. Ramaneam mai debusolata decat un copil lasat la margine de drum.

Aceasta stare a durat vreo cateva saptamani. Intre timp ma ocupam de partea practica a plecarii ei – bilet de avion, dosar scolar, bagaj, cate o lectie pe care incercam sa i-o bag pe ultima suta de metri. Iar noaptea cand ma culcam, intorceam capul la perete, inspiram adanc si inghiteam lacrimile. Dar cate una oricum se incapatana sa iasa.

Pe de o parte incercam sa fac fata. Pe de alta, sa-mi gandesc viata de mai departe. Acest “mai departe” nu era, insa, prea clar. Tot ce pana atunci era certitudine, s-a prabusit in cateva zile. In spate aveam cativa ani de maternitate activa, in fata aveam un spatiu imens de culoare alba pe care trebuia sa-l umplu. Dar nu vedeam cu ce.

Revelatia a venit intr-o seara, cand imi asterneam patul.

– Diana, da’ tu ce vrei? Ce spuneai tu, de fiecare data cand voiai sa faci ceva si iti aminteai ca ai copil mic? Ada-ti aminte, te rog!

Si mi-am amintit. Si am inteles ca sa ma plang, sa plang, sa sufar, sa cad intr-un nou episod de depresie pot oricand. Dar as putea face si altceva. As putea sa ma iau in maini. As putea face tot ceea ce amanam, deoarece aveam un copil mic. Apoi aveam un copil de scoala. Si ca acum pot alege una din doua: ori dau ochii peste cap si schitez un zambet de martira, ori zambesc si povestesc despre noile provocari cand cineva ma intreaba despre cum traiesc fara Ilinca.

Plecarea copiilor de acasa (sau a copilului) ne lasa fata in fata cu noi insine.

Cine suntem? Ce a ramas din noi? Ce vrem? Cate din visele noastre sunt vii? Cate din ele au devenit realitate? Pe ce drum suntem gata sa mergem? Ce suntem in stare sa riscam sau sa sacrificam? Ce mesaj vom transmite copiilor de la distanta? Cata incredere avem in noi insine? Cat de buni ne credem? Pana unde suntem in stare sa mergem?

M-am sculat a doua zi si mi-am cautat un bilet de avion. Oricare. Primul care mi-a facut cu ochiul a fost Bucuresti-Milano. Pentru ca mi-am adus aminte ca cel mai mult mi-am dorit sa calatoresc. Sa merg din oras in oras si sa ma umplu cu de toate – frumusete, oameni, mirosuri, stari, culori, gusturi. Sa scriu. Sa lucrez in ritmul meu. Sa fac ceea ce-mi place. Sa invat in fiecare zi. Sa traiesc ceea ce propavaduiesc.

Si asta am facut. Si asta fac. Si asta voi face. La Viata Noua!

Multumesc, Ilinca!

Copii

Pana acum credeam ca noi dam aripi copiilor. De fapt, e invers

Ilinca a plecat azi cu avionul de la 12.30. Nu pe o vara. Pentru o viata.

Stiam ca aceasta zi va veni. De cativa ani ea devenise o certitudine. O asteptam insa, in alt an. Intr-o alta vara. Mi-l dadusem pe 2016 ca pe o trambulina de pe care sa sar, ca sa ajung acolo unde gandurile imi vor fi limpezi si unde nu va mai exista nicio urma de sentimentalism. Acolo unde totul se va juca cu cartea viitorului luminos si european, care e deasupra oricarei tanguieli materne. Dar viata se intampla altfel. Si oamenii functioneaza altfel. Mai ales mamele.

Nici acum, la 4 oare de cand a aterizat la punctul de destinatie, nu sunt pregatita de plecarea ei. Si nici maine, cand ma voi trezi dimineata si imi voi aduce aminte ca in august Ilinca nu se va intoarce din vacanta, tot nu voi fi.

De azi, am devenit vacanta ei.

In ultimii cativa ani, am trecut prin tote fazele de acceptare a faptului ca ea va pleca. De la nu-ul categoric, la da-ul incert, in care ma vedeam resemnata si ramasa dupa cortina de fier, separata definitiv de ea. Ma imaginam cu oroare intr-o familie noua, cu un alt copil, neputincioasa in fata zidului care ne desparte. Eu aici, ea acolo. Cand ma inecaseram definitiv in amaraciunea filmelor dramatice din capul meu, mi-am dat o palma si mi-am zis ca nu ar fi rau sa-mi aduc aminte ca suntem totusi in secolul XXI si ca Uniunea Sovietica demult a murit. Si ca se poate de facut ceva. Ca eu pot face ceva.

De atunci am inceput sa vad lucrurile altfel – oportunitate, civilizatie, scoala fara mamele care ma ameninta ca fata mea nu va intra in clasa la orele la care se vor folosi de televizorul pentru care nu am dat bani, veceuri fara usi si mancarea nesanatoasa de la cantina, imbulzeala din troleibuzul 21, alcoolicii care o bagau in boale, vecina de la etajul 7 care stinge intotdeauna lumina in scara, ambulantele care nu vin, spitalele in care innebunesti vara de caldura… Si tot asa.

Intre timp, au fost voci care mi-au spus sa nu o las sa plece. Dar nici asta nu am inteles. Cum poti sa interzici unui copil, care e deja in stare sa aleaga si sa decida unde si cu cine vrea sa traiasca, sa zboare de sub aripa, mascandu-ti frica de aceasta despartire cu nobilul costum al actului de dedicatie materna? Or, daca e sa fim sincere, cel mai mult in aceasta situatie, sufera mama. E un sentiment de nedescris cand realizezi ca de azi inainte ai fost inlaturata de la cea mai importanta functie pe care o indeplineai. Cea de mama cu copil acasa. Si nu e vorba, poate nu faceai nimic cu mainile tale, poate exista o dadaca, o bunica sau oricare alt ajutor, dar insusi faptul ca traiai cu aceasta responsabilitate, care era mai mult decat atat – era axa in jurul careia se invartea viata ta, iar acum ea s-a mutat, nu mai este acolo, te duce intr-un punct din care nu vezi inca bine de ce sa te tii. Ce faci de maine? Cum iti constuiesti viata mai departe? Construiesti ceva, in genere?

De azi, cica, sunt libera. Libera cum nu am mai fost. Si doar cu avantaje. Cu ani de experienta de viata in spate, fara ceasul biologic care sa-mi numere secundele, datoria fata de natura fiind demult si cu succes indeplinita, fara bagaje inutile, cu valori bine conturate si, cel mai important, cu lista de lucruri pe care nu mai vreau sa le accept. Cu visuri, pana la urma. Care sunt tot acolo si care asteapta. Si, daca pana acum asteptau sa creasca copilul si sa-si ia zborul cand si unde o vrea, acum ma asteapta doar pe mine. Si simt eu ca anume aceste visuri vor deveni noile mele repere. Axa in jurul careia se va roti viata mea.

Schimbarile sunt strasnice. Numai eu stiu cate cosmaruri am vazut in ultimul timp. Uneori imi era frica sa inchid ochii. Un gand mai negru si mai apocaliptic decat altul. Toate aceste saptamani au fost un adevarat Purgatoriu. Tot de ce m-am temut vreodata, a trecut prin fata ochilor mei. Let go. Imi repetam intr-una. Tu nu poti sa controlezi decat ceea ce se face in tine. Nu si in altul. Let go. Tu ai calea ta. Iar calea ta trece anume prin aceasta experienta. Let go. Asta e realitatea ta si nu alta. Traiesti-o.

In continuare simt frica. Putina pentru viata ei de mai departe si multa pentru mine. Paradoxal, nu?

Abia acum am simtit pana in maduva fiintei mele cat de mult avem nevoie de copiii nostri. Noi mai multa decat ei. Cata transformare aduc ei in vietile noastre, punandu-ne zi de zi sa ne vedem demonii, fricile, incertitudinile. Ma simt la marginea unei prapastii, spre care m-a impins copilul meu. Iar eu pot sa aleg – sa zbor sau sa cad cu capul in jos.