Copii

Copiii liberi de parinti

Intr-o seara, ajungand acasa, am descoperit ca baschetii mei de alergat lipsesc.

Cred ca imi va lua mult timp sa ma obisnuiesc cu gandul ca copilul pe care l-am nascut nu atat de mult timp in urma, imi incalta papucii si se duce in treaba lui.

De fiecare data cand aud „dar noi nu am fost asa pe timpul lor”, imi vine sa dau palme la stanga si la dreapta. Dar de ce ei trebuie sa fie asa cum am fost noi? Am fost noi oare modele de conduita? Supracopii? Fiinte fara de cusur? Si chiar sa fi fost, de ce ei, cei de azi, sa nu fie altfel?

Ma fascineaza viata copilului meu. Felul in care interactioneaza. Cum isi organizeaza zilele. Cum stie sa negocieze cu maturii din afara familiei si cum niciodata nu-i trece prin cap ca „copiii asa nu fac”. Felul in care isi alege prioritatile si realaxarea cu care priveste lucruri ce pe mine m-ar scoate din sarite.

Nu, eu nu sunt de acord cu ea 100%. Uneori abia ajung la 50%. Dar o las sa-si invete lectiile. Sa-si traiasca temeperamentul. Sa calce prin strachini. Sa piarda si sa mearga mai departe. Sau sa castige si sa-si asume.

Ma fascineaza curajul ei. Deschiderea. Incapatanarea si convingerea ca se va descurca, atunci cand isi pune ceva in cap. Si faptul ca niciodata nu uita ceea ce-i spun si de fiecare data foloseste cuvintele mele impotriva mea, atunci cand eu le uit.

Daca as vrea sa schimb ceva in copilul meu? Nu. De ce? Cu ce drept? Cine sunt sa vreau sa o cioplesc dupa chipul si asemanarea mea?

Uneori ma simt atat de mica in comparatie cu puterea ei de copil.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: October, 19