Copii

Copiii marilor orase

Era o dupa-amiaza de martie undeva in apropierea centrului Pragai. Traceam printr-un pasaj cu elemente de art-nouveau. Bogat, extravagant, surrealist. Si pentru a duce aceasta idee de civilizatie europeana pana la paroxism, in centrul pasajului, atarnata de paravan, era statuia unui cal … cu fundul in sus.

Calul cu fundul in sus era un punct de intalnire. Asa cum e la noi monumentul lui Stefan cel Mare sau, in alte orase, ceasul, arcul, turnul. In pasaj mai era si un cinematograf. Oamenii isi dadeau intalnire sub cal sa sa mearga la cinematograf.

Dar, povestea nu este despre cal, cinematograf sau Praga. Povestea este despre copiii care cresc in marile capitale.

Sub cal era grup de liceeni. In uniforme, pletosi, cu genti mari ce le atarnau nonsalant pe umar. In paltoane deschise si fulare mai mult pe jos, decat in jurul gatului. Atunci am avut un deja-vu. Vedeam asa liceeni in fiecare dimineata de la geamul apartamentului nostru, situat pe o stradela ingusta pe partea asiatica a Istanbulului. Locuiam chiar langa poarta unui liceu istanbulez de prestigiu. Diminetile ma trezeam de la galagia elevilor nebuni, toti la cravata, desi, de cele mai deseori, cravata atarna undeva, si a elevelor cu aerul pe care numai la 17 ani poti sa-l ai, “deshamate”, cum ar zice mama, blonde, brunete, in fustite plisate, cu jambiere si conversi, cu zambete si planuri pentru week-end.

paris_vintage

Paris

Cu doi ani mai tarziu, la Praga, am inteles clar ce e cu acesti copii. Atat de… crocanti. Liberi. Diferiti. Veseli. Dezinhibati. Nebuni, frumos de nebuni. Copii cu aura de boema, de melancolie. Acestia sunt copiii crescuti in marile capitale. Copiii mersi la licee cu traditie si prestigiu. Copiii care si-au inceput viata acolo unde de-a lungul strazilor se aliniaza galerii, teatre, cinematografe, saloane sau (ca la Istanbul) pravalii de antichitati, cafenele mici, de cartier, muzee a celor mai nastrusnice lucruri, librarii. Toate aceste detalii, toate cotloanele strazilor vechi, toate usile si pasajele care duc spre istorie, toata civilizatia care se ascunde in casele de pe marginea bulevardelor, toate creeaza viata unui om.

Zilele trecute, cand am inceput sa citesc “Istanbul” de Orhan Pamuk, am sarit ca arsa. Autorul, istanbulez prin nastere si suflet, a redat, din primele pagini, starea pe care o am cand vad copiii marilor capitale. Imi venea sa ies la balcon si sa tip ca si eu, si eu asa cred, draga Orhan. Si, deja, daca suntem doi care avem aceeasi viziune, inseamna ca este o viziune impartasita si, oarecum, justificata.

paris_vintage_1

Paris

Nu toti din ei vor salva lumea, nu toti vor castiga Premiul Nobel pentru Literatura sau Pace, nu toti vor ajunge pictori de renume, afaceristi de temut, poeti sau arhitecti. Unii vor muri de tineri de la o supradoza de cocaina. Altii isi vor duce exsitenta inecati in sipul de vin sau votca. Unele se vor marita destul de nereusit. Altele isi vor dori o viata tihnita la tara. Cert este, insa, ca acesti copii ar fi putut fi orice. La fel ca si copiii nostri, nascuti in micile capitale. In provincii. In orase fara galerii, muzee, teatre. In orase unde cultura e doar un cuvant pronuntat de niste batrani carora nu le-a prea mers in viata.

Londra, 1955

Londra

Diferenta este doar in amintirile lor. In gesturi. In felul de a vorbi. In felul de gandi si a vedea lumea. In lipsa de inhibitii. Sau in frustrarile pe care le au cei nascuti intr-un oras fara istorie si cultura.

Diferenta e ca unui copil crescut intr-o capitala unde “muzeu” este doar un cuvant, nu-l va suge niciodata la lingurita de foame de arta, literatura adevarata, spectacole lipsite de vulgaritate. El va manca orice. Si ii va minti pe toti ca a fost bun. Deoarece de mic a mancat asa.

Imagini: vintage.es

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: April, 24