Dragă redacție

Cristina. Medicul meu oncolog.

Stau pe holul Institutului de Oncologie din Iași de pe la 9 dimineața. Mă doare spatele și vreau la toaletă de îmi pare că plesnesc. Dar nu mă mișc nicăieri – mă tem să nu scap rândul. E trecut de ora 1, aștept cuminte. Doamna doctor ”primește” încă. Drept că are cabinetul ocupat de alt doctor, care are orele lui de primire, și ea… doctorița mea ”primește” în hol. Stau în pirostrie sprijinită de un peret să nu cad, și mă uit cum stă înconjurată de peste vreo 50 de pacienți, care stau toți în picioare, și ascultă cum consultă ea pacientul din fața ei. Acum nu mă ține rândul aici, acum sunt fascinată. O urmăresc hipnotizată printre picioarele oamenilor, să văd cum lucrează.

Doctorița este o brunetă cu forme moi și gingașe, extraordinar de frumoasă. Are pielea ceea finuță, albă, care foarte tare vrei s-o atingi. Putea fi vreun jurist, sau contabil, dar a ales să fie medic. Își privește pacienta din fața ei. O doamnă trecută de toate vârstele, galbenă ca ceara. Am văzut când a venit, singură, în două cârje. O întreabă cum se simte după ce ia pastilele, o netezește pe mână. O ascultă cu răbdare. Sună cuiva și întreabă dacă colegul poate să facă o consultație pentru o doamnă, după care își trimite pacienta să reușească să facă consultația azi, că e venit tocmai de la Vaslui și să reușească să ia autobusul înapoi.

Strigă alt pacient. Apoi altul. Și la toți le acordă atenție, grijă, îi ascultă și le dă sfaturi, prescrie, eliberează adeverințe, referă către alți profesioniști. Fiecărui îi acordă timp. Timp. Timpul e de aur la oncologie. Orele ei de primire s-au terminat demult, pe ușă scrie că primește lunea de la 9.00 la 10.00. Dar ea oricum îi ia pe toți.

– Șșșșș! Nu vedeți că doamna doctor încearcă să lucreze aici?! Vorbiți mai încet!

Data trecută mi s-a părut că pe mine mă prioritizează cumva, că poate-s tânără (așa zic oamenii, eu personal mă apropii serios de-un patruzeci și am impresia că timpul mai și accelerează) și îi este milă de mine, și poate de asta o fi vorbind cu mine cu atâta dragoste și atâta timp. Acum văd cum lucrează și se dedică fiecărui pacient, indiferent de vârstă, diagnostic, de felul cum arată sau e îmbrăcat.

Unii pacienți sunt mai agitați, fiecare când vine pentru prima oară crede că are cea mai mare problemă, și nu dă greș. Da chiar sincer, neapărat crezi că așa durere ca tine nu mai are nimeni, și nimeni nu poate înțelege prin ce treci. Numai că la Institut nimeni nu vine să-și cumpere chiloți cu gherghef, așa că repede înțelegi că la toți li-i greu. Și începi să-i respecți pe ceilalți. Dar știți, rândurile, durerea fizică, durerea din suflet, oboseala… la un moment dat oamenii cedează nițel din omenie și parcă se fac mai agresivi, mai exigenți.

– Ah, doamnă! De ce nu ați intrat mai devreme? Erați unica cu programare pe azi și era la 10!

– Dar nu puteam trece în fața lor, lor le era mai greu…

– Ei, și acum? Cum să facem să reușiți la asigurări și încă să ajungeți la Chișinău? (sună cuiva, vorbește, spune o glumă, roagă să mă primească și să-mi pună parafa cît mai urgent, ”că sărmana de ea a stat sub perete jumătate de zi, hai te rog!”)

– …

– …

– Dumneavoastră luați calmante?

– Poftim?

– Zic, dumneavoastră luați niște medicamente pentru a fi atît de calmă? De unde luați răbdarea?

– Ei… nu o iau de nicăieri. O pierd acasă, când ajung acolo și mă decompensez pe copii. Nu merită ei asta, dar sunt cei apropiați care mă înțeleg oricum. Aici… aici nu ai cum altfel.

– Eu vin din altă țară. Eu v-am urmărit azi. Atâta dragoste de oameni demult nu am văzut…

– (zâmbește) fugiți! Mergeți să puneți parafa, după asta la CNAS, poate vă primesc azi, chiar dacă e trecut de program.

Cristina o cheamă, și eu cred că e una din îngerii mei păzitori care mi i-a trimis Bojica acum. Se pare că mi-a trimis un puciok de îngeri, altfel singură nu aș face față. M-au primit la asigurări, chiar dacă era cu vreo două ore peste program deja. Am reușit să fac totul ce mi-am pus în gând.

Tot drumul spre casă, mă gândeam la doamna asta cu mâinile gingașe și ochii care tratează. Cu dragostea asta necondiționată pentru oameni, care o dă în fiecare zi (și știu ce zic, am mai stat în rând la ea).

Ce bine că e toamnă, cu ploile mele iubite și culorile preferate.

#greobanîicancer

 

Text: Anonim

Foto: Bernd Schulz/Unsplash

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: December, 9