Din viață

Daca n-ai fi existat, te-as fi inventat, durere

Cu 10 ani in urma, pe vremea asta, stam sprijinita de perete, cu genunchii stransi sub barbie. Era intuneric in jur si eu ma gandeam la ce am facut.

Trecusera cateva zile din seara in care imi anuntasem sotul ca plec. Trecusera luni si luni de zile in care ma duceam la fund. Incet si sigur.

Pana am dat de el. 

Unii spun ca atunci cand dai cu fundul de fund, impactul ciocnirii te propulseaza automat in sus. O fi. La mine insa, datul cu fundul de fund, s-a intins. Si ciocnirea n-a avut loc. Am ajuns acolo taraindu-ma, orbecaind, mai mult moarta decat vie.

Si atunci in capul meu s-a aprins beculetul. Ori te tarai asa mai departe, pentru ca tunelul e lung si ai unde, dar nimeni nu-ti garanteaza ca nu vei muri pe parcurs, ori te iei in maini, macar pe o fractiune de secunda, si decizi sa te ridici in picioare si sa traiesti.

Si m-am luat in maini. Si am decis. O parte din mine a decis. Una foarte inteleapta.

In acea seara, cand sprijineam peretele cu toata durerea din mine si greutatea deciziei pe care o luasem, traisem una din cele mai mari ispite de care era in stare psihicul meu. Sa nu fac prostii, sa raman, sa rabd. In schimb, uite, ce dormitor simpatic ai, uite ce viata calma si previzibila, uite in ce tara curata traiesti, uite ce cartier dragut se asterne dupa geamuri. Ce cauti? Ce mai cauti? Ce-ti mai trebuie? Lasa… Lasa tu toate astea… Vise… Realizari… Tinerete… Viata… E cald? E cald. Ai ce manca? Ai. Ai un loc curat in care sa dormi? Ai. Ce mai cauti, femeie?

Am rezistat ispitei? Da. Am rezistat. Dar mi-a fost frica. Extrem. Nu stiam incotro ma duc, desi reveneam acasa, in tara mea. Nu stiam ce voi face. In capul meu era un singur gand – trebuie sa ma salvez.

Mai strasnic decat atunci nu mi-a fost niciodata, recunosc. Nici atunci cand am ajuns pe masa de nastere. Dar mai rau decat pana a lua acea decizie tot nu mi-a fost niciodata.

Scriu toate astea pentru cei care au decis sa puna punct unei vieti pe care nu o mai pot duce, dar si pentru a-mi aminti mie, in primul rand, ca din orice rau poti iesi, te poti scoate de par, daca vreti, te poti tarai de acolo, in branci, in patru labe, daca nu mai esti in stare sa alergi. Si ca orice astfel de decizie, care iti schimba radical viata, vine la pachet cu o sumedenie de mecanisme de aparare ale subconstientului, care vrea sa ne apere de pericole cu orice pret. Uneori cu pretul sanatatii noastre psihice si fizice, cat de paradoxal n-ar fi. Nu, nu tot ce ne trece prin cap e benefic pentru noi. Si da, barierele, blocajele care apar in capul nostru atunci cand am decis sa schimbam ceva, sunt fenomene normale, care trebuie privite in fata, ascultate, intelese, ca, intr-un final sa le spunem „multumesc, pentru grija” si sa le trimitem la culcare. Si nu invers.

Ceea ce s-a intamplat atunci, la ai mei 20 si ceva de ani, acum mi se pare ceva foarte indepartat si parca rupt din carti, filme si tablouri. Sunt foarte multe detalii, momente, trairi pe care le-am uitat. Ele s-au sters din memoria mea. Asa cum s-au sters durerile nasterii. Un lucru insa il tin minte bine – intr-o seara urlam innebunita si ma intrebam daca asta se va termina vreodata, daca eu voi in stare sa rezist, sa pot, sa trec prin tot ce se intampla. Atunci credeam ca sanse sunt putine. Ma tineam de un fir de ata. Firul care este in fiecare din noi, la prima vedere foarte fragil, dar unicul in stare sa ne scoata din cele mai adanci si intunecate gropi.

Atunci socrul meu, care nu mai stiu de ce sunase, iar eu l-am intrebat in mod automat, mi-a raspuns:

-Ai sa poti. Ai sa treci.

Si am trecut.

Poate acum, dupa 10 ani, ar fi trebuit sa fac o statistica, un tabel al reusitelor, a ceea ce am obtinut, calcand in necunoscut si luandu-mi asupra mea povara deciziilor si libertatilor de care este in stare un om in aceasta viata. Ceea ce am si incercat, de fapt, sa fac. Dar m-am oprit.

Primul gand a fost ca n-am ajuns nicaieri. Ca am pierdut atata timp. Ca am batut pasul pe loc sau m-am invartit in jurul axei mele. Apoi mi-am dat ragaz, am inchis comentatorul din capul meu si m-am uitat inca o data in mine, apoi in oglinda.

Ceva s-a schimbat.

Multe s-au schimbat. Dar tot atat de multe au ramas sa fie schimbate. Si acum, de cate ori ma gandesc ca nu, nu voi putea, nu voi rezista, ca nu stiu cum sa fac si incotro s-o apuc, imi aduc aminte ca eu am fost deja la fund si am avut putere sa ies de acolo. Fie si pe branci. Dar am iesit. Pentru ca intuaim – daca raman unde sunt, mor.

Daca ati luat azi o decizie, ati facut un pas din groapa, ati sarit peste sant, dar in fata vi se asterne o noapte adanca si fara de sfarsit, nu va temeti. Dimineata vine. E unul dintre putinele lucruri pe care pot sa vi le promit.

Dimineata vine. Soarele rasare. Cat de banal n-ar suna asta, dar asa este.

Eu, insa, nu va pot promite ca din clipa in care veti vedea rasaritul, totul se va schimba. Multe se vor schimba, insa nu intr-o clipa. Si durerea va mai fi. Dar de data asta, altfel de durere. Durere de la cresterea tesutului muscular al sufletului. Asa devenim mai puternici.

 

Text: Diana Guja

Foto: Alex Bred pentru Women SUV Maraton

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: October, 20