Din viață

Dansul eliberator

…sincera sa fiu nu prea inteleg cum poti trai si pretinde ca iubesti o persoana care te umileste in asa hal… extraordinar! dobitoci de genul barbatului descris eu stiu ca exista cu toate ca nu m-am prea ciocnit cu astfel de indivizi, dar femeia care suporta asa ceva, care se intoarce dupa ce este izgonita este pur si simplu proasta…. ma scuzati ca sunt dura, dar asa cred eu.  (din comentariile de pe Facebook)

 

Deoarece rețelele sociale nu oferă suficient spațiu pentru o discuție despre motivele femeii care suportă violența, am hotărât să scriu un text scurt despre asta. Spre deosebire de comentatoare, eu m-am ciocnit cu astfel de indivizi. Este vorba despre un fost prieten, de care m-am despărțit cu mulți ani în urmă. Agresivitatea lui m-a luat prin surprindere. Veneam la întâlnire cu el, parfumată și visătoare, iar el era ursuz și nemulțumit. Eu eram incapabilă să reacționez, pentru că nimeni nu-mi vorbise despre problema asta. Evident, eram confuză. Relația era și un adevărat scrânciob de emoții, dacă azi tuna și fulgera, altă dată putea să fie numai miere, îmi cumpăra flori și… înghețată. Era o diferență de 10 ani între noi. Totuși, eu aveam mereu impresia că port responsabilitatea pentru relație și încercam să ”lucrez asupra mea”. Это классика.

Într-o bună zi, cam la mijlocul lunii ianuarie, a venit la Chișinău, a trecut după mine la Universitate, unde învățam, a strigat la mine ca de obicei, m-a bruscat și m-a insultat, după care mi-a cerut, cu voce mai domolită totuși, să-l conduc la gară. Nu ne văzusem demult. I-am spus că mi-i frig și nu merg. Eram, într-adevăr, îmbrăcată într-o scurtă ușoară, iar afară era ger. Aveam însă o dispoziție excelentă, luasem ultimul examen în sesiunea de iarnă, și aveam 10 pe linie în acel semestru. Eram mândră de mine. La un moment dat, parcă m-am trezit din somn și m-am întrebat cine-o fi și boul ăsta care strigă la mine.

– Ei și ce nu te-ai îmbrăcat mai bine, n-ai văzut că-i frig afară! s-a strofolit el pentru ultima dată, după care m-a anunțat scurt: O să te sun când ajung!

N-am mai explicat că aveam doar acea scurtă, pe care o purtam de cum începeau a cădea frunzele și până înfloreau lalelele. Venea rutiera pe care o așteptam.

– Nu mă mai suna, i-am răspuns, calm, din ușa rutierei.

Individul m-a sunat, totuși. Nu trecuse niciun an. În tot acest timp el s-a gândit. Și a decis să mă sune, ca să mă anunțe că nu voia oricum să se însoare cu mine. Eu l-am trimis în mă-sa și i-am închis telefonul.

***

Nu, eu nu sunt mai deșteaptă decât alte femei. Eu pur și simplu am avut noroc. El nu locuia la Chișinău și nu putea fizic să-mi ocupe tot timpul și tot spațiul. Aveam viața proprie și îmi căutam de ea. De obicei, femeile care nu pot pleca sunt într-o situație mult mai tristă, pentru că înainte de a le bate, el le colonizează, asigurându-se că nu le rămâne nimic, în afară de el. Cum ajung ele să piarda totul: banii, prietenii, rudele, locul de muncă și conștiința propriei valori? Răspunsul e simplu și cinic – treptat și câte puțin.

Și ăsta este de fapt răspunsul la întrebarea ”Cum?” pe care o pun femeile care nu sunt în aceeași situație. Lor le pare că ele n-ar permite niciodată, și într-adevăr, la moment n-ar permite-o. Dacă însă procesul ar fi treptat, ar deveni și ele captive. Când ești umilit și înjosit în permanență, pierzi capacitatea de a opune rezistență.

Bruno Bettelheim, un fost deținut în lagărele de concentrare descrie acest proces în cartea sa, The Informed Heart. El explică foarte bine cum, fiind puși în situații de extremă umilință în acele lagăre, oamenii se schimbau. La început erau gata să lupte ca niște lei. Pe urmă decideau să aștepte. Sperau. Inițial – că n-o să fie arestați, pe urmă, că o să li se dea drumul, apoi – că n-o să fie executați, până când pierdeau orice dorință de a trăi, își săpau gropile și se culcau în ele, așteptându-și moarea.

Femeile bătute de soți și tați au aceeași stare de spirit, practic, nu au resurse interne pentru a se împotrivi. Totuși, există momente când personalitatea aproape distrusă a omului învie. De undeva vine un impuls. Și atunci femeile pleacă, unele chiar ajung la capătul răbdării și își omoară, din mers, bărbatul bătăuș.

Și Bettelheim își amintește că odată, în unul din lagăre, când oamenii goi așteptau în rând să-și primească moartea, supraveghetorul a scos-o în față pe o femeie. Ea era o dansatoare, cândva vestită și, aflând despre asta, el a dorit ca ea să danseze pentru el. Femeia s-a supus ordinului. Dar în timp ce dansa, a început a se schimba. Și-a amintit că nu este un număr, ci o ființă umană. Ținea spatele drept, vârfurile degetelor – întinse. Tot dansând așa, a redevenit persoana mândră care era cândva, persoana care nu admite că poate fi sacrificată ca o oaie.

Fără a se opri din dans, femeia i-a zmuls supraveghetorului arma și l-a împușcat.

 

Portrait of Eleanor Powell

Cartea în rusă poate fi citită aici: http://www.opentextnn.ru/man/?id=4019

 

Text: Lupul Sur

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: December, 13