de mana, la paris
Fete pe drum

De mana, la Paris

Acum 4 ani, cand am ajuns de mana cu Ilinca in Gradinile Tuileries, se facea seara. Era trecut de ora 8, cerul – albicios, peste oras se lasase o moleseala placuta si lenoasa, de parca nici nu eram in mijlocul Parisului, ci undeva intr-un orasel provincial de la capatul Europei. Am strans mana Ilincai si i-am spus ca nu pot sa cred ca noi doua am ajuns la Paris. Ca suntem aici. Ca e pe bune. La care ea mi-a raspuns: „De ce nu poti sa crezi? Uite, suntem chiar aici!”

Era zi de lucru, marti. Prima noastra seara la Paris.

img_6558

Am coborat de la hotelul situat la poalele catedralei Sacré-Coeur, un hotel micut, foarte parizian, cu un lift minuscul, cu scari in spirala, pe care nu incapeai daca aveai o valiza mai mare, cu odai care mai pastrau traditia unei singure sali de baie pentru tot coridorul. Noi insa am fost norocoase. Ne-au dat o camera renovata recent. Eram primele locatare. O camera in care abia de incapea patul dublu, doua noptiere si o masuta de toaleta cu o oglinda deasupra. Aveam chiar si televizor. Dar nimic nu se compara cu baia, care era doar a noastra. Geamurile erau si ele pariziene. Inalte, cu o balustrada. De vecinii de vizavi ne separa o draperie mov. Grea si teatrala, asa cum cerea atmosfera cartierului in care ne cazasem.

img_6446

Daca ieseai din hotel si o luai la vale, ajungeai la Luvru, apoi Gradinile Tuileries, Place de la ConcordeChamps-Élysées si, cu putina perseverenta, la Turnul Eiffel. Iar noi o luam in fiecare zi la vale. Hoinaream fara niciun plan. Tot de ce trebuia sa avem grija era painea pentru hulubi si vrabiute, pe care Ilinca ii hranea peste tot unde ne duceam.

Dimineata mancam la hotel. Restaurantul era, de fapt, o sala mica in care incapeau toti oaspetii. Nici nu-ti trebuia ceas ca sa stii cand e gata micul-dejun. Mirosul de cafea ajungea la toate cele 5 etaje ale hotelului. Se mai da lapte cu cacao, un croissant, o jumate de bagheta cu unt si gem. Portia era atat de mare, incat pana la amiaza nu te mai gandeai la mancare.

Dupa micul-dejun ne luam harta, torbitele, apa si portofelul, ieseam din hotel, traversam strada si intram in supermarketul din cartier. Aveam un buget de 10 euro pe zi pentru alimentatie, suma care ne ajungea cu varf si indesat. Meniul era ca in cele mai bune case pariziene: branzeturi, rosii cherry, capsuni, pateuri de gasca, rucola, avocado si tot ce ne trecea prin cap si nu gaseam la Chisinau. Totul era bagat in torba si mancat prin parcuri, la iaraba verde, sau pe malul Senei.

img_6664

Noi nu ne grabeam. Mergeam fara sens strazi si strazi. Eu ii ascultam povestile. Tin minte si acum despre ce imi vorbea si cum ma prinsesem ca este prima data cand aud ce spune, cand am timp, cand imi pasa de desenele animate pe care le priveste si nu casc cand imi poveste cum ii cheama pe cei 5 ponei colorati. Atunci chiar ma gandeam – cat sunt de frumosi copiii cu toate aceste interese, care noua ni se par atat de absurde si lipsite de importanta. Si cat suntem noi de departe de ei. In vajnicia preocuparilor noastre.

img_6660

Noi hraneam hulubii din parcuri si crapii din havuzul Gradinilor Tuileries, noi stam cu nasul la soare si ne ascundeam de ploaie, noi priveam desene animate in camera de hotel, ne vopseam unghiile, ne cumparam rochii si sandale, lasam capul pe spate din vaporul care ne plimba pe Sena, ca cerul sa ni se bage in ochi, ne certatm pe varful Turnului Eiffel, numaram firele de iarba, copertile de carti pe care le-am vrut, dar nu le-am luat. Noi ne tineam de mana. Radeam. Plangeam. Ne ciondaneam. Dormeam imbratisate. Ne iubeam, asa cum poti sa iubesti pe cineva doar atunci cand il vezi. Iar eu stiam, pentru ca eram mai mare si mai trecuta prin viata, ca acele cateva zile, cand ne-am plimbat de mana, la Paris, vor ramane intiparite in mintea mea chiar si atunci cand voi uita multe alte intamplari din totii anii care au ramas in urma. Ca voi simti si peste decenii caldura mainii copilului meu in prima seara la Paris, cand cerul era albicios, aerul greu, iar oamenii se indreptau spre case. Pentru ca a doua zi, era zi de lucru. Si numai la noi era sarbatoare.

Foto: camasa mea si rochia ei, atarnate in camera noastra de hotel.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: November, 18