Din viață

Am decis să-l iubesc

Deja n-o mai ascultam. Știam că am dreptate și eu și ea, dar o parte din mine era gata de orice. Eram gata să-l primesc oricând. Eram gata să-l primesc oricum – bolnav, sănătos, orb, adormit, iresponsabil, infantil, matur… Eu eram gata s-o fac. Pentru că-l voiam pentru mine. Îmi doream mai mult ”să am” decât ”să fiu”. Egoismul nu-mi dădea pace. În seara aceea nu puteam să fiu altfel. M-am despărțit de soră-mea, am îmbrățișat-o strâns, am sărutat-o pe păr și am plecat în direcții opuse.

Iar mă invada tristețea. Iar mi-era greață. M-am așezat în fotoliu să analizez. Am stat 20 de minute fără să mă mișc. Era liniște și întuneric. Căutam calea spre mine. Doar că drumul spre ”acasă” care se găsea în interiorul meu, era plin de mărăcini și ca să ajungi la destinația finală, trebuie să smulg toată neghina. Dar dacă nu ai instrumentele necesare și nu știi cum să scapi de rădăcina periculoasă, ea crește înapoi. Și când crește pentru a doua oară, ea are mai multă imunitate. Și tu n-o poți învinge, pentru că devine mai tare decât tine. Și începi să o accepți așa cum este. Dai mâinile în jos și trimiți dracului calea spre tine. Nu te mai gândești dacă e lumină sau întuneric. Nu mai știi dacă ai ajuns acolo unde te-ai pornit, sau ai oboist undeva la mijloc de drum.

Și renunți să analizezi. Știi că nu ajută. Nu azi. Nu acum. Nu aici.

Când am ajuns acasă, în patul meu, mi-am promis să nu mai las pe cineva să-mi facă rău. Am strigat vocilor să tacă și am instalat vocea protectoare. Cea care-mi spunea pentru prima dată în viață: ”N-am să las pe nimeni să-ți facă rău. Eu sunt cea mai bună prietenă a ta. Și eu pot să te apăr. Pot să te apăr de toți. Și sunt pregătită să fiu scut de protecție.”

M-a ajutat. Am simțit eliberare. Nu mai eram obsedată. Am decis să-l iubesc. Să-l iubesc atât cât pot, atât cât este, să-l iubesc și să-l eliberez. Să mă eliberez. Mi-am dat voie să simt și să nu mă mai pedepsesc. Să nu mai caut răspunsuri și să nu-mi mai pun întrebări. Știam că nu va fi ușor, dar știam că trebuie s-o iau de la capăt. Să accept să trăiesc într-o lume în care el nu există.

Voiam să-i scriu un mesaj, să-i spun că-l iert și că este liber de mine și eu sunt liberă de el. Dar n-am făcut-o. Era prea târziu.

Prea târzie oră și prea târziu pentru noi.

Text: Laura Grigore

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: June, 20