Jurnal

Despre citit

Eu am început sa citesc cărți târziu. Găseam o mie de motive de ce cititul nu-mi este de niciun folos. Unul dintre ele era ca cititul indelungat ma va transforma intr- o ochelarista.

Asta s-a intamplat vara, in timpul primei adolescente, cand am descoperit biblioteca de la „clubul” satului, manata intr-acolo de atractia de neexplicat pentru casele de la margine. Margine de sat, de padure, de camp, de gradina. „Trebuie sa fie acolo ceva. Ceva pentru mine…”

Camera mare, cu pardoseala de scandura uzata, cu miros de carti „satute”, cu zeci de etajere pline de titluri misterioase, cu doua geamuri mari ce dadeau spre dealurile ce desparteau satul de zastava, iar dupa zastava era Romania, o tara atat de magica, de unde bunica ne aducea adidasi si chilotei cu Mikey Mouse cand inca eram copii de gradinita.

In sala bibliotecii plutea un aer varatic, care mirosea ca si aerul de dace ruseasca din povestirile lui Cehov. Prin el dansau diverese gize si paianjenii coborau din pod pe firul lor ce ii conecta cu lumea noastra.

Si liniste. Liniste de sat, de pamant, de vara. Liniste prin care numai pasarile stiu sa strabata, si cate un caine care nu are somn intr-o amiaza de cuptor, si vaca megiesilor care isi spune pasul. Si respiratia batranei bibliotecare, care va veni seara la bunica cu un borcan de lapte, tocmai din partea cealalta a satului, de langa toloaca, acolo unde iarba creste altfel si oamenii sunt parca de pe alta planeta.

Eu veneam la biblioteca pentru toate astea. Si mai ales pentru mirosul de foi uscate, prafuite, amestecat cu mirosul de fan, de mere de iulie, de balega de vaca si lut, mirosul de tarana uscata si trandafiri cataratori.

Puteam sa stau in biblioteca vesnicii la rand, sa citesc titluri, sa ma plimb printre randuri, sa pandesc bibliotecara dintr-un colt mai intunecat, sa arunc cate o vorba fratelui meu, mare cititor si exemplu de urmat. Asa zicea bunica.

Cititul a venit de la sine. Prin dragostea fata de aceste mici detalii adunate intr-o amiaza de vara. Din curiozitate. Si daca acolo miroase atat de deosebit si podeaua scartie atat de enigmatic, poate si cartile imi pot oferi ceva? Ceva misterios, foarte fragil, dar, in acelasi timp, foarte adanc, ca fantana vecinilor din care se scoatea apa la vite.

De cate ori deschid o carte, ma trezesc acolo, in mijlocul salii de biblioteca din clubul satului. Cu gize, paianjeni, miros de mere de iulie, de iarba si balega de vaca, si scartait de dusumea uzata. Si fiecare carte devine o promisiune. Promisiunea ca aceasta stare nu va disparea atat timp cat eu voi respira. Promisiunea ca biblioteca, cu cele doua geamuri ce ies spre dealuri, va fi intotdeauna cu mine, in buzunarul stang, acolo unde primavara imi prind martisorul. Promisiunea ca fiecare fosnet, bataie de aripi, ciripit, sunet de aer varatic care se misca in ritmul sau, sunt acolo, intre paginile unei carti. Si nimeni nu mi le poate lua. De aceea ca ceea ce este al tau, al tau va ramane, iar ceea ce iti poate fi luat, nu este al tau.

Si eu citesc. Citesc de cate ori apuc. Si o apuc des. Citesc in pat, la masa, in troleibuz, avion, metrou si maxi-taxi. Si eu traiesc doar o singura viata paralela. Viata din biblioteca satului, acolo unde sunt adunate mii de personaje, milioane de cuvinte. Si doar o singura stare.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: May, 24