Din viață

Despre depresie. Personal

A murit Robin Williams. S-a scris mult despre cat de bun, talentat, omanos a fost. Se speculeaza ca s-ar fi sinucis din cazua depresiei de care suferea. Datorita acestei morti, omenirea din partea mai civilizata a globului si-a adus aminte despre depresie si enigma sufletului uman. Nu am reusit sa citesc tot ce s-a scris de marti pana acum despre aceasta moarte prematura si neasteptata, dar vreau sa vin cu istoria mea personala legata de aceasta boala, despre care putini dintre noi cunosc mare lucru.

„Iiii, lasă tu depresia asta, mărogel”

Depresia este un subiect tratat cu prea multa usurinta in societatea noastra. „Ei, ea nu stiu ce a intrat iar in depresie…” se inatmpla sa auzim aceasta fraza destul des cu referire la o cunostinta sau alta. Si rar se intampla sa ne oprim si sa ne intrebam dar ce, daca cutare sau cutare, chiar are o forma de depresie si poate nici nu-si da seama, sau crede ca e doar o tristete de sezon, sau se jeneaza sa ceara sfatul sau sustinerea cuiva?

Eu am trecut prin doua episoade de depresie severa. Primul a fost in primul trimestru de sarcina, al doilea – cand copilul avea intre 2,5 si 4 ani.

Ce este depresia?

Depresia este o boala cronica, sa stiti. Conform unor studii, persoanele care au avut un episod de depresie, au 50% de sanse sa il aiba si pe al doilea, iar cele cu doua episoade de depresie – 70%. Cu cat sunt mai multe episoade, cu atat aceasta cifra creste.

E foarte important sa avem un tablou realist si clar despre ce inseamna o depresie si sa nu o luam drept o iesire extravaganta a cuiva sau dorinta de a se face remarcat/a, interesant/a, sau alte motive pe care noi le-am asocia cu necesitatea de atentie a unora.

Altceva ce trebuie de inteles este faptul ca depresiile sunt diferite, de la cele premenstruale, postpartume pana la bipolare. Nu trebuie sa confundam o depresie cu o tristete, o indispozitie de sezon sau cu un doliu, desi acesta poate duce la depresie. Depresia este cu totul altceva.

Depresia este un gol. Un vid care creste in om si il inghite. Nu toti oamenii care au depresie arata la fel. Nu toti stau inchisi in casa, privind absenti intr-un punct. Copiii mici, care credem ca n-ar trebui sa aiba vreun motiv de suferinta interioara, tot fac depresie. Aceasta se manifesta prin activitate sporita, iar lor li se mai spune „copii obraznici”. Femeia eleganta, pe care ati vazut-o aseara intr-un restaurant fitos, poate fi intr-o depresie profunda. Sau amicul pe care il invidiati pentru toate calatoriile lui, pentru jobul care vi se pare de vis, pentru renumele lui si poate si pentru apartamentul pe care si l-a cumparat, poate trece acum printr-o perioada in care face tot posibilul sa nu-i apara un nou episod.

Cum a fost la mine

Din primul episod de depresie m-a scos revenirea la civilizatie. Istoria e simpla – noi, proaspeti casatoriti, locuiam intr-un satuc ca dintr-o carte postala, de la hotar cu Elvetia. Pana la Basel, un oras ca din poveste, erau doar 8 km. Doar ca fara masina la Basel nu ajungeai, iar eu nu aveam masina, nu aveam internet, televizor, telefon sau oameni cu care sa vorbesc. Ruptura de casa, prieteni, viata sociala si profesionala, adaugate la izolarea pe care atunci nu stiam cum s-o depasesc, dar si toate schimbarile hormonale de la inceput de sarcina, mi-au daruit o depresie in toata splendoarea ei. La a 5 luna de sarcina, ne-am mutat la Amsterdam. Tramvaiul de langa casa m-a lecuit. Am inceput sa vad oameni, sa vorbesc, sa am viata in jurul meu si asta mi-a dat un ragaz de cativa ani, pana la urmatorul episod sever.

Al doilea episod a fost cel mai dur. Cu atat mai mult ca aveam si tramvai langa casa si nu mai era nicio sarcina de dezlegat pentru a calma niste hormoni. Atunci am inteles pe bune ce este o depresie. Cat de ne-romantica este ea. Acolo a fost si lipsa dorintei de a trai. Mai exact – pierderea sensului pe care il are viata. Nu intelegeam care e utilitatea vietii mele si de ce trebuie sa ma scol dimineata. De ce nu se poate sa stau in pat si treptat sa dispar, sa ma dizolv in cearsafuri? Am incetat sa vad in culori. Sa simt. Sa vreau. Sa am planuri. Totul era facut in regim automat. Nu mai aveam sens. Nimic. In cap, in suflet, in tot ce candva era lumea mea aparuse o stepa arsa, plina de cenusa. Eram moarta.

Trei luni de pastile. Cu recomandare de terapie cognitivo-comportamentala, pe care asa si n-am facut-o. Si o cruce mare pe tema depresiei. In familia noastra nimeni nu avea depresie. Mai ales o sotie tanara si rumena.

Diferenta intre primul si al doilea episod, a fost atitudinea fata de fenomenul vietii. Cand eram insarcinata ma gandeam indelungat la faptul ca oamenii gresesc, aducand copii pe lume, ca ei nu au nicio vina si ca faptul ca ii concepem, ii lasam 9 luni sa traiasca in apele noastre, ca mai apoi sa-i scoatem la „lumina zilei”, care, de fapt, e lumina violenta a unei lampi de spital, ma facea sa nu mai vreau copii. Mi se parea nedrept tot acest proces de aducere pe lume a unui om nou, care va fi inevitabil supus suferintelor. Cand depresia recidivase, am incetat sa inteleg viata, in general. In orice forma a ei. Moartea tot nu mai era o optiune, deoarece ca sa mori de tanar, brusc, trebuie sa depui efort. Or, un om cu depresie este in 90% de cazuri incapabil sa depuna efort.

Ce facem cu depresia?

Depresia poate fi tratata sau, cel putin, controlata. Si eu sunt un exeplu in acest sens. Desi, nu pot sti cu siguranta daca nu voi mai cadea in abisul ei, dar acum, spre deosebire de primele dati, ii cunosc semnele si stiu ca pot sa previn un nou episod, ca am resursele necesare si sustinerea semenilor, care mi-a lipsit atat de mult atunci, demult.

Cine a citit „Maestrul si Margarita” de Bulgakov isi aminteste probabil ca Pontius Pilat, inainte de fiecare episod de migrena de care suferea si care se presupune ca ar fi fost o forma de epilepsie, simtea un miros de trandafiri care il invaluia. Aura olfactiva a bolii. Asa e si cu depresia pentru cei care au suferit de mai mult de un episod si si-au observat boala, si au putut depista care sunt momentele care o declanseaza. Aceste momente pot fi observate, prinse in flagrant delict. Nu cred ca as putea face aici o lista a acestor declansatori, ei sunt, totusi, individuali, dar stiu ca e posibil sa-ti inveti mecanismele sufletului si a corpului care te adaposteste si sa anticipezi multe lucruri.

Raspunsul meu bolii a fost sa-mi explorez sufletul si toate mecanismele din organism pe care le declanseaza el. E o lectie pe care o invat in fiecare zi. E mult lucru de observare, de constientizare, de intelegere a felului in care sunt facuta sau a felului in care reactionez la factorii externi. Si, desi, nu sufar nici de migrena, nici de epilepsie, de fiecare data cand se apropie depresia, apar si unele semne mici, abia perceptibile. Aura depresiei. Atunci scot artileria grea, dar niciodata pastile, efectele secundare a carora sunt tot atat de vascoase, ca si o depresie. Insa nu exclud ca asupra altor oameni care sufera de depresie, pastilele au un efect benefic.

Daca cineva mi-ar cere un sfat pentru un om care lupta cu depresia, i-as recomnda sa faca sport. De oricare. Sa petreaca mult timp la aer liber. Sa lucreze manual. Orice. De la prasit pana la brodat. Sa se inconjoare de oameni apropiati. Sa se exprime. Prin vorba, dans, pictura. Sa lase o usita deschisa in viata lor. Si sa nu se izoleze. Asta e poate cel mai rau ce poti face intr-o depresie.

Si sa nu va amagiti, depresia este una dintre cele mai strasnice conditii a vietii umane, dar care depinde foarte mult si de noi, de decizia noastra de a ne gestiona suferinta, decizie posibil de luat, cat de paradoxala ar parea posibilitatea luarii oricarei decizii in timp de depresie. In acest sens, chiar ieri citeam la un psiholog francez, Anne Ancelin Schützenberger, ca pentru durerile noastre sufletesti nu exista nicio formula de-a gata, ca noi, cei care suferim, trebuie sa ne luam in maini si sa ne tratam, iar psihoterapeutul, contrar a ceea ce se crede, este un om pe care noi trebuie sa-l ghidam si nu invers.

I have a dream…

Imi doresc sa ajungem intr-o zi in care societatea noastra nu va mai trata cu atata usurinta o boala atat de complexa si ucigatoare. In care oamenii vor indrazni sa vorbeasca, sa ceara ajutor, sa caute suport. In care depresia nu va mai fi o extravaganta, cand medicii vor vorbi deschis despre ea si cand noi vom inceta sa ne ascundem dupa ignoranta sau rusine.

 

Iar pe final, va recomand din tot sufletul sa ascultati acest discurs despre depresie (deloc depresiv) a lui Andrew Solomon:

 

 

Foto: Jacques Henri Lartigue

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: December, 11