Părțile corpului

Despre mancare si gol

Azi n-am mancat toata ziua, in afara de cateva linguri de hrisca si salata. Nu am putut, din cauza unei masele. Si, daca acum cateva saptamani, simplul gand de a nu manca ceva, mi-ar fi dat dureri de cap, in ultimile saptamani totul s-a schimbat, iar azi capul nu m-a durut.

Ce am observat este ca, de cele mai dese ori, noi mancam  chiar si atunci cand nu ne este foame, fara sa ne dam seama. Inconstient ne astupam gura cu ceva. Dar, de fapt, nu gura ne-o astupam, ci creierul, care ne canta incontinuu niste refrene detestate, de care ne ascundem, rugumand.

In lumea noastra, a celor educati si anxiosi, mancarea demult a devenit un fel de plapuma cu care ne invelim, de cate ori vrem la cald, la sanul mamei, acolo unde e acceptare si liniste. Pentru modul de viata pe care il ducem, in care miscarea si efortul fizic sunt din Pasti si Pasti, tot ceea ce bagam in noi este cu mult peste limita a ceea de ce avem nevoie in realitate.

Mancarea este cel mai accesibil act de iubire, chiar daca si toxica. Dar atunci cand in suflet e gol, cine se mai gandeste la calitatea umpluturii? Important e sa fie multa si consistenta. Sa simtim cum ne carpeste peretii interiori, cum ii unge, cum se asterne strat cu strat peste bubele noastre si cum ne invaluie pe deplin, pana nu mai simtim durere.

Cel mai curios este ca nici nu vrem sa descoperim ce ne doare, ce ne nelinisteste, care e golul care se cere umplut. Pentru ca asta e greu. Si dureros. Iar mancarea este mai la indemana. O briosa, un hamburger, niste paine cu salam (si daca o mai ungi cu maioneza!), niste pelemeni seara, cand am inteles ca el nu va mai suna, jumate de tort sambata, pentru ca e un nou week-end si meriti, niste carnaciori prajiti pe tigaie, cu un darab de paine moale si nitel mustar, pentru ca ai obosit de atata cautare de sine. Mmm, plapuma e mare, avem cu ce ne inveli!

Nu am intalnit inca niciun om care sa nu se supere cand i se face observatie sau cand i se spune, in cel mai cald si prietenos mod, ca mananca prea mult sau ca ar fi cazul sa se opreasca. Eu, inclusiv. De cate ori mi se adia ca ar trebui sa-mi revizuiesc obisnuintele alimentare, scandalul era asigurat. Pentru ca cine vrea sa recunoasca ca are o problema? O problema care merge dincolo de cele 5 placinte unse cu miere, mancate la o gustare, trecute la categoria “mananc pentru ca lucrez mult cu creierul”.

Omul nu are nevoie de diete, care sa-i impuna anumite restrictii. Omul are nevoie de mancare vie si sanatoasa. De alimente care cresc, nu care se fabrica. Omul mai are nevoie de o igiena spirituala, pe care sa o respecte cu dedicatie si dragoste. Simplu? Da. Doar ca pentru a ajunge la aceste simpleturi e nevoie sa ne observam, sa constientizam fiecare inghititura pe care o facem si sa nu ne ascundem de refrenele creirului, care pot fi un indiciu ca ceva nu e chiar asa cum vrem sa pretindem ca este.

Acum, de cate ori vreau sa bag ceva in gura, ma gandesc daca nu am nevoie, de fapt, de o cana cu apa, deoarece am observat ca setea uneori e mascata cu dorinta de a ruguma ceva, sau daca nu e mai degraba o dorinta de afectiune, alint, acceptare, recunoastere, evadare etc. Daca e prima – beau. Daca e a doua – ma apuc sa descos itele – ce? de unde? ce pot face?

Lucrurile s-au schimbat.

***

Despre cum am ajuns sa vreau sa-mi schimb viata printr-o curatenie generala, cititi aici.

Despre cele trei balene pe care se tine aceasta schimbare, cititi aici.

Despre cat este de important sportul in aceasta schimbare, cititi aici.

Despre ce au in comun zaharul si relatiile toxice si de ce trebuie de renuntat la ambele, cititi aici.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: April, 23