Jurnal

Despre sinceritate, asa cum este ea

Sunt zile cand vreau sa fiu Angelina Jolie, doar pentru ca sa mi se puna sirul de intrebari clasice pentru un interviu-portret. Desi, nu, Angelina Jolie nu e niciodata sincera. Ea are producatori, agenti, manageri de comunicare si alti cormorani in spatele sau, care au grija sa nu iasa vreo perla din gura Preafrumoasei. Daca e sa ma gandesc, totusi prefer sa fiu Jane Birkin, care isi poate deja permite sa spuna orice. Cel putin, asa mi-ar place sa cred. Ce sa mai ascunzi la anii astia? Mai ales dupa asa o viata.

***

Intotdeauna am fost de parerea ca nu exista nimic mai socant decat adevarul si nimic mai provocator decat sinceritatea. Nimic nu ma face sa-mi pierd somnul, pofta de mancare si linistea, asa cum o face setea de a pune cuvinte pe unele trairi, de a scoate din mine tot ce se vrea afara, la aer si lumina. Dar sa nu va amagiti, sinceritatea e grea. Sinceritatea se invata, se cultiva. Actul sinceritatii trece prin acceptarea propriei vulnerabilitati si a faptului ca oricine se poate plimba prin sufletul tau, ca pe Grands Boulevards din Paris. Sau ca pe Deribassovskaia din Odesa.

Actul sinceritatii e ca si un act de iubire. Esti goala. Vulnerabila. Singura in fata vietii. Singura in fata altui om. Intr-o camera in care nu se stinge lumina. Cand nu poti inchide ochii, deoarece vrei sa-l vezi pe celalalt. Si cel mai mult, vrei ca el sa te vada. Dar iti este frica. Frica sa nu pari urata. Prea grasa sau prea slaba. Cu o epilare de o prospetime dubioasa. Cu celulita. Cu vergeturi. Si inchizi ochii. Si intelegi ca in aceasta clipa ai doar doua solutii. Sa fii crispata si sa regizezi fiecare miscare pe care o faci, din frica sa nu dezvalui mai mult, dar sa pierzi din placere, sau sa te lasi dusa de val, in plina lumina, cu ochii larg deschisi, acceptandu-te si invitandu-l si pe celalalt sa te accepte.

Actul sinceritatii este ca o nastere. O nastere dubla. Cand noi suntem cei care nastem si tot noi suntem cei care s-au nascut. Nasterea care este o eliberare prin definitie. O eliberare care da o viata noua. O eliberare printr-o durere de care nu poti scapa, odata ce mecanismul a fost declansat. Un act iminent, deoarece pruncul decis sa iasa nu mai poate fi intors din calea sa. Si cand durerea ajunge la paroxism- cand se rup zaplazurile mintii, cand faptul ca esti goala, transpirata, adusa la o stare animalica, nu mai conteaza – in acele clipe ramai doar tu si sinceritatea ta. Si ambele aveti de imbratisat vulnerabilitatea care va va fi camarada de drum de acum incolo.

Actul sinceritatii mai poate fi, in cele mai negre ale sale zile, un act de sinucidere. Cand tot ce spui, tot ce recunosti, tot ce vrei sa impartasesti lumii sau doar unui singur om, se transforma intr-o bomba cu ceas, ascunsa sub pat. Cinci, patru, trei, doi, unu…ba-bah! Totul e cioburi, si scrum, si sange. Si tu nu esti decat douazeci de bucati de carne si oase, imprastiate pe o suprafata de cateva sute de metri. Dar tu ai ales sa spui. Sa scoti monstrul din tine. Sa stingi vulcanul. Cu orice pret. Chiar si cu pretul unei morti acceptate din timp.

 

Imagine: portretul subsemnatei, semnat de Cristina Kelly, o moldoveanca stabilita in Irlanda, care face minuni cu pensula. Intrati pe pagina ei, e frumos acolo!

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: December, 12