Din viață

Dialoguri platonice. Jocuri vs. competitii sau puncte si relatii

Astazi am fost pe punctul de a ceda si a pleca pur si simplu – fara trantiri de usa si cereri „lacrimogene” de concediere. Am vrut sa plec de la actualul meu serviciu ca un gentilom in toata firea – fara cuvinte de prisos. Dar mi-am amintit de cuvintele unui om pe care il urmaresc online de ceva timp: „o relatie de orice natura este in primul rand un parteneriat si, respectiv, relatiile dureaza in dependenta de abilitatile fiecaruia de a construi si mentine acest parteneriat”. M-au apucat framantarile. Pe de o parte, colectivul nostru este o echipa si imi vad bine rolul in ea, pe de alta parte -suntem o echipa foarte neomogena si ma gandesc daca are rost sa astept pana vom atinge cu totii acelasi nivel de performanta? Tot acest om spune ca in luna august curent intuitia va fi mai greu de auzit, predominand mai mult gandirea analitica. Nu mai incape vorba ca am cerut parerea scumpei si bravei mele madam Roussel, care pe langa toate mai este si mon cerveau, pentru ca din noi doua ea vine cu partea ratiunii, eu mai mult cu ciudateniile si simturile.

 

Eu impart oamenii in cei care prefera sporturile individuale si cei care prefera sporturile de echipa. Cica cei din urma au abilitati de parteneriat mai bune. Esti de acord cu asta?

 

Nu sunt cu colectivul, eu pot fi doar in fata lui, ca lider. Familia mea deseori glumea cand eram mica pe seama acestei partcularitati, spuneau ca seaman cu bunicul din partea tatei, care era presedintele unui kolhoz foarte prosper. Nu stiu daca sunt cei mai buni prieteni… eu nu-ti sunt prietena buna, desi nu sunt jucatoare de echipa?

 

Nu am scris prieten, ci partener. Dupa mine, intr-un parteneriat conteaza mai mult respectul, decat simpatia, dragostea, atasamentul…

 

Respectul si capacitatea de a face compromisuri.

 

Specialistii spun ca anume parteneriatele sunt cele care dureaza.

 

Noi acum vorbim despre parteneriate pe post de relatie intre barbat si femeie sau profesionale?

 

Hmmm, buna intrebare… desi eu nu fac distinctie. Pentru mine capacitatea de a face un parteneriat se extinde si asupra sferei relatiilor personale, si asupra sferei profesionale, diferenta este ca prima mai e alimentata de sentimente, atractie fizica sau asa numita chimie… Am facut candva inot de performanta si m-am ocupat cu fuga pe distante mari. Primeam o placere enorma, fiindca orice succes depindea doar de mine, cum de altfel si orice esec. Asa a fost si la primul meu job cand seful mi-a dat intr-o oarecare masura mana libera. Apoi m-am angajat la TV, unde vrei nu vrei trebuia sa cooperezi cu alti oameni, si oameni pe alocuri foarte nasoli, singura stii, dar ma axam intotdeauna pe rezultatul final.Si acesta mai mereu iesea bun, doar ca eu personal ma consumam enorm. Acum situatia de la TV se repeta. Ce legatura are asta cu relatiile personale? Consider ca un parteneriat dintre un barbat si o femeie e reusit atunci cand scopul si rezultatul final atins in comun este undeva mai presus decat scopul fiecaruia individual. Dar asta e greu de atins cand esti sportiv individual. Poate e utopie ce scriu? Comunismul in principiu tot pe asta se baza si uite ca a esuat…

 

Comunismul se mai baza pe ideea ca toti sunt egali. Si anume aceasta parte a lui este utopica. Noi nu suntem egali, oricat de mult ne-ar placea sa fim. Eu nu sunt un jucator de echipa si nici om de gasca nu sunt. Particlaritatile caracterului, as spune… Desi am lucrat in echipa, mai exact – am incercat sa lucrez, am fost parte din gasca pe timpul studentiei, dar nu sunt fenomene pe termen lung, ci mai degraba experimente de scurta durata. Pentru mine notiunea de colectivitate este straina. Teoretic o inteleg, dar organismul meu o respinge ca pe ceva nociv. Dar! Imi place sa cred despre mine ca despre un partener de viata ideal, pentru ca eu sunt ideolog si parteneriatul in scopuri ideologice de lunga durata este ceea ce-mi place intr-o relatie… Desi eu bat capul. Daca nu ma simt ok intr-o relatie, eu ies din relatie, indiferent de scopul final. Poate scopul sa fie si salvarea planetei, ca nu ma poate tine nimic. Prin urmare, implinirea si bunastarea mea, ca om luat aparte, este pe primul plan.

 

Tu cum crezi: o relatie personala este un joc de echipa sau totusi o competie intre doi sportivi individuali?

Relatiile personale nu ar trebui sa fie o competitie. Mai degraba un tandem.

 

Deci, totusi mai mult un joc de echipa? Fie si intre doi – de exemplu inotul sincron, patinajul artistic in perechi… In context iti prezint doua exemple clasice: unul de competitie, mai aproape parca de firea mea decat jocurile de echipa, altul de concurenta. Doi alergatori, pe piste diferite, cand unul e un pic mai inainte, cand celalalt, dar distanta intre ei niciodata nu-i prea mare. Pot sa ajunga la finis concomitent si in acest caz e o victorie comuna, dar in egala masura individuala a fiecarui in parte. Poate, insa unul sa fie un pic mai rapid, dar celalalt nu se simte lezat, pentru ca recunoaste ca nu a depus suficient efort… Opusul acestui gen de relatie este, prin alegorie, boxul. Boxul este o concurenta corecta, dar aici victoria unuia este infrangerea, doborarea, prin sange, a celuilalt. Am vazut foarte multe cupluri care boxeaza… demonstrandu-si in permanenta who is who, masurandu-si stii tu…organul de mai jos. Ce sa mai, tocmai prin acest box am distrus casnicia…

Nu m-am gandit asa pe lung la asta…sau nu in termenii astia… Ca sa poti concura cu cineva pe bune, acel cineva trebuie sa fie tot atat de pregatit ca tine, sa poata, de fapt, sa-ti fie concurent pe masura. Eu, insa, nu am intalnit inca niciun barbat (daca e sa vorbimb de relatii) care sa-mi fie un concurent pe masura in aceasta cursa.

Viermisorul din mine ma iscodeste: daca nu sunt un jucator de echipa, asta inseamna ca nu sunt in stare sa construiesc un parteneriat? Ma refer la relatii personale?

Si eu ma intrebam acelasi lucru dupa ce am citit ceea ce ai scris. Nu stiu… Eu vad relatia perfecta sau aproape perfecta ca pe o uniune dintre doi oameni autosuficienti, care isi vad de viata si dezvoltarea lor personala, dar care au si un punct in care interesele lor devin comune, se intersecteaza. Dar numai un punct. Nu mai mult. Nu ma tem sa fiu singura, ma am pe mine si cred ca asta e cea mai frumoasa companie posibila. Nu ma tem de batranete, de ce sa ma tem? In interiorul meu eu oricum voi ramane aceeasi… Stii, noua ne lipseste curiozitatea. Eu, de exemplu, sunt curiosa cum voi fi, sunt curioasa si de moarte… asta e o cunoastere. Orice e cunoastere si mai presus de toate vreau sa cunosc. La viitor am inceput sa ma gandesc la singular si imi place acest sentiment. Il vad ca pe un progres al meu personal. Ma gandesc ca eu imi ajung mie insami pentru a trai o viata implinita si fericita. Or, pana acum asteptam pe cineva din exterior pentru fericire si impacare cu mine insami, acum, insa, sunt in stare sa-mi asum fiecare stare sau emotie. Si nimeni nu e vinovat de nimic. Si nimeni nu mi-i dator cu nimic. Asta nu inseamna ca exclud orice eventuala relatie, dar nu mai este centrul intereselor mele: daca va fi – super, daca nu – tot super.

In loc de punctul pe I: In drum spre casa mi-am adus aminte de cateva scene din copilarie. Adesea cand eram la mare, ne luam la harjonit cu fratele meu mai mic. Totul incepea dintr-un joc de-a luptatorii de wrestling, in gluma, inofensiv cu replici ironice unul la adresa altuia. La un moment dat lupta asta in gluma trecea in una adevarata, finalizata cu lacrimile si supararile fiecaruia. Distractia se termina cand jocul nu mai este joc, oricare ar fi el – de echipa, in perechi, competitie, fie chiar si un pasians solitaire. Iar seara mea s-a terminat cu o partida de snooker urmarita cu coada ochiului la TV, printre randurile scrise la un miez de noapte si un sforait sanatos in tot sensul cuvantului de peste perete.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: November, 18