Browsing Category

Din viață

Din viață

Muzica TA

Kevin Morby – I Have Been To The Mountain. Asta scrie pe unicul bilețel lipit de frigiderul meu cu un magnet pictat de unul dintre copii.

Pe parcursul anilor, într-o familie rolurile se distribuie involuntar. Cineva dintre soți face mai des mâncare, cineva are grijă de flori, se plimbă cu cățelul, cineva are grijă să plătească facturile, cumpără produse alimentare. Nu că ar fi obligații care țin de gen, aceste roluri se impart probabil în dependență de preferințele și dibăcia fiecăruia în anumite domenii.

Și se mai întâmplă că peste ani îți dai seama că nu ai habar cum să plătești o factură ori să descarci un film de pe Torrents. Nu că ar fi mare treabă, doar că așa s-a întâmplat să nu te ocupi de asta niciodată. Sau îți dai seama după 15 ani de căsnicie că nu ai prea ales muzica pe care o asculți, pentru că, în casă și în mașină, întotdeauna se auzea muzică bună, cu mici excepții pe care le puteai soluționa ușor cu: „schimbă, te rog!”. El a ales muzica dintotdeauna. Playlist-urile lui sunt în toate notebook-urile din casa, pe stickul conectat la centrul muzical, pe CD-urile din mașină și chiar în telefonul meu, pe care l-a împrumutat de câteva ori când făcea jogging.

Nu că nu mi-ar plăcea muzica pe care o ascultăm, dar abia acum mi-am dat seama că dacă m-aș concentra mai mult pe muzica care-mi aduce plăcere, poate că lista mea ar fi un pic diferită de a lui. E imposibil să ne placă aceleași lucruri, când suntem atât de diferiți la celelalte capitole.

Nu știu ce muzică îmi place și nu știu nici jumătate din numele interpreților sau ale pieselor pe care le ascult. Ele răsună și eu îmi caut de treabă. Eu și muzica trăim paralel. Una dintre cele mai frumoase și accesibile arte se oprește în urechile mele, fără să-mi învăluie mintea și corpul. Și asta e trist.

M-am prins în ideea că simt un soi de invidie pentru oamenii care vorbesc înflăcărat despre muzică bună și interpreți mai puțin populari. Mi-am adus aminte de anii în care dansam fără să-mi pese de felul în care arăt. Fără să-mi pese de ce cred oamenii din jurul meu. Eram atât de sigură că sunt frumoasă, făcând mișcări lipsite de logică. Cu mintea deconectată săream în ritmurile a tot ce se auzea. Era atâta plăcere și extaz în muzica și mișcările acelea.

Amintirile m-au făcut să mă supăr pe mine, pe el. Nu mai dansez demult, pentru că lui nu-i place să danseze. Iar unicile petreceri la care mergem (nunți, cumetrii și zile de naștere) au muzică destul de proastă și toți se forțează să danseze și le iese caraghios. Am făcut câteva încercări să merg cu amicile la Disco, dar corpul nu se mai poate relaxa în ritmurile muzicii. E împietrit.

E curios să conștientizezi, peste ani, cum părți din tine se pierd în omul pe care-l iubești. Unele părți se atrofiază din lene și din prea multă comoditate. E ca și cum te-ai dezvăța să mergi, pentru că cineva te duce întotdeauna în brațe. Alte părți cresc și devin puternice pentru a ascunde golurile și vulnerabilitatea partenerului. Chiar dacă nu au fost niciodată părțile pe care intenționai să le dezvolți. Dispari tu, dispare El. Și apare un fel de monstruleț. numit familie, care trebuie să se miște înainte cu orice preț. Dispar pasiuni, interese, vise, și rămân doar lucrurile care nu te împiedică să mergi înainte. Nimic din ce ți-ar da voie să te oprești, să iei o gură de aer ori te-ar lăsa să cazi în gol. Apar responsabilități, credite, contracte, școli, mașini, planuri comune, odihnă la mare, la munte. Nu e timp de dubii, mofturi, filozofie, egoism. Nu e timp de EU, când NOI creștem și suntem tot mai flămânzi de atenție, dragoste, timp, bani.

Muzica pe care o asculți e o parte din tine care îți menține vii visele, pasiunile, dorințele. Și nu e mai puțin importantă decât alte părți din tine. Să ai grijă de propriile vise și pasiuni, e la fel de important ca și grija pentru propriii copii. Nu e bine să-i lași murdari și flămânzi. E important să revii la lucrurile care îți ating plăcut coardele sufletului. Anume ele te păstrează viu, interesant, atractiv. Te ajută să nu te dizolvi în oamenii pe care îi iubești. Oricât de mult ai iubi un om, trebuie să existe pasiuni, vise, dorințe pe care să le iubești mai mult. Să le alimentezi, să le crești și să te poți adăposti în ele ori de câte ori rămâi singură.

„Tu unde găsești muzica care-ți place?” îl întreb incomodată, ca un copil de clasa a cincea, care a fost prins că nu știe tabla înmulțirii.

„Sunt câteva posturi de radio pe care le ascult când lucrez, și dacă e ceva bun, deschid pagina postului de radio și îmi scriu denumirea piesei”.

În restul weekendului am ascultat posturile de radio „Paradise” și „imago FM”. Și piesa mea m-a găsit.

Muzica TA nu e pur și simplu muzică bună pe care o asculți cu plăcere. Este muzică care îți atinge anumite coarde, undeva între plexul solar și artera carotidă. O simți cum pulsează în ritmul inimii tale. Și ai impresia că ai vrea să sune veșnic. Cu muzica ta e bine, mai ales în intimitate. S-ar putea sa te incomodeze s-o asculți în prezența cuiva, pentru că îți scoate sufletul la suprafață, te lasă gol, vulnerabil. E ca numele adevărat, pe care personajele din unele povești vechi îl pronunță doar în fața persoanelor în care au încredere, de frică să nu cadă pradă magiei negre, ori ca păpușa lăsată testament de la mama, pe care o scoți de sub pat doar când îți este greu. Muzica care îți place e mai intimă decât sexul, pentru că spune prea multe lucruri despre tine.

„Ce bună e piesa asta, așa-i?”, i-am zis în timp ce pregăteam cina.
„Nu”, mi-a răspuns laconic și ironic.

A doua zi am găsit bilețelul cu denumirea piesei, lipit de frigider cu un magnet. Au trecut două luni de atunci. Azi am inclus-o pentru prima dată. Aveam dreptate. E superbă. Am adăugat-o în playlistul meu mic sub Carolyn Hillyer – A place where I may feed și Nancy Agag ft. Joss Stone – Sudan.

Scriu textul și ascult muzica mea 🙂

Text: M.

Din viață

Bедь жизнь кончается не завтра*

Chiar daca moartea e unica siguranta din clipa in care devenim un grup de celule, exista destule sanse ca vom trai si maine, si poimaine. Cel putin, atunci cand suntem inca tineri. De aceea, ar fi bine si chibzuit sa traim azi astfel, incat acel maine sa nu devina o povara.

Cum? Se poate de inceput prin punerea unor intrebari partii din noi care se rupe, dar inca destul de moderat, spre o libertate iluzorie si efemera, de genul, vand tot ce am si ma pornesc in jurul lumii pe jos, ca sa ating iluminarea. Eu, de exemplu, de fiecare data, cand simt ca pamantul incepe sa mi se duca de sub picioare sau sunt pe punct de a lua decizii manata de euforia de moment, incerc sa ma opresc, sa ma pisc, ca sa ma intorc in corpul meu, si ma intreb: „Maine, maine cand ma voi trezi, cum ma voi simti?” sau ”Cum vei ajunge la Diana cea de 50 de ani, care stii tu unde te asteapta, daca faci acum ceea ce te mananca sa faci (sau sa nu faci)?”, sau ”Dar cum se va simti fata mea, mare deja, cand o va vedea pe mama sa in aceasta stare/ipostaza/situatie?”. Ar insemna sa mint, daca as sustine acum ca de fiecare data mi-a reusit exercitiul. Nu, desigur. Dar repetarea lui constanta si constienta face minuni.

Viata doar nu se sfarseste maine.

A face tot ce iti doresti, sau crezi ca ai nevoie, poate inseamna sa cazi in extreme, sa risti, sa devii necugetat, sa neglijezi interesele oamenilor dragi, sa te lasi condus de pulsiuni distrugatoare, sa joci cartea cea mare, sa arzi poduri, sa explodezi in mii de culori si focuri. Sa traiesti, de parca maine nu va mai fi. Sa te aprinzi ca o scanteie si tot ca o scanteie sa te stingi. Doar ca nu toti suntem flori de o zi. Exista foarte mari sanse sa traim si maine. Si poimaine. Si raspoimaine. Dar sa traim arsi, deoarece nu am stiut sa domolim flacara, sa o facem sa arda incet, constant, sa aduca lumina, caldura si protectie impotriva animalelor de prada. Am consumat tot ce-am avut pentru o iluzie trecatoare.

Indemnurile exaltate, de genul „Traieste de parca ai muri maine”, sunt pentru cei care nu vor sa faca niciun efort ca sa-si controleze impulsurile, sa gandeasca pe termen lung, sa se autodisciplineze, sa renunte la lucruri, oameni, atitudini, obiceiuri nocive sau inutile, consumatoare de timp si energie, sa-si asume viata, fara a aduce argumente infantile, ca „ n-am rugat pe nimeni sa ma nasca”. Pentru cei care au nevoie vitala de gratificare imediata, ramasi in interiorul lor ancorati intr-o varsta la care nu au invatat inca sa faca fata frustrarii.

Nu, viata, cel mai probabil, nu se va sfarsi maine. Si, cel mai probabil, peste cativa ani tot ceea ce facem azi – pe negandite, din nedorinta de a ne stapani demonii, din graba, din falsa convingere ca daca nu iau acum ceea ce vreau, maine nu va mai fi posibil, din frica de a ramane singuri, fata in fata cu gaura noastra interioara – se va transforma intr-un strat gros de deseuri nucleare, pe care le vom purta in noi pana cand acea moarte, garantata, va veni.

*Un vers dintr-o piesa cantata de Alla Pugachova, o renumita interpreta rusa, care in traducere ar insemna: ”Viata doar nu se sfarseste maine”.

Text: Diana Guja

Foto: Dan Gold/Unsplash

Din viață

Drumul meu spre dieta financiară

Am promis foarte încrezută la sfârșit de februarie, că mă întorc la început de aprilie cu un articol despre cum am scris toate cheltuielile mele și ce am învățat din asta.

La sfârșit de martie m-au apucat îndoielile – să scriu? despre ce să scriu? Linia cheltuielilor mele arăta un profund egoism. Aveam acolo zero cheltuieli pentru casă, telefon, internet.

A mai trecut o lună. Am descărcat o aplicație și am început să nu mai aștept să ajung acasă pentru a scrie cheltuielile de peste zi. O făceam pe loc, în telefon. Să zic că m-a disciplinat faptul că știam pe ce cheltui? N-aș spune.

Dar să mă întorc la ele, la cheltuielile mele. În martie, banii mei s-au dus pe următoarele destinații:

  • 20%igienă (aici am pus și vopsit părul la salon, toată chimia pentru față și corp, procedurile de manichiură, epilare);

  • 29% au mers pe distracții – am fost la 2 spectacole și un concert. Și deoarece am responsabilități de familie, costul biletelor a fost dublu;

  • 10% s-a dus pe mâncare. În blocul unde lucrez este o cantină cu prețuri democratice, chiar minuscule aș spune, doar că după un timp ajunge să urăști mirosul la toată mâncarea aia;

  • 5% au fost luate de transport. N-am folosit taxiul în martie. În general, am mers cu microbusul;

  • 6% le-am donat. Așa, fără cauză nobilă;

  • 10% le-am dat pe haine. Am prins o reducere pentru o maletă și am înnoit un pic stocul de lenjerie personală;

  • 20% au mers pe chestii, gen – cafea, cină în oraș, fructe și legume acasă, apă și pâine.

În aprilie lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Atât doar că donația s-a ridicat la 15%, iar mâncarea la 22%. S-a făcut cald și mi s-a făcut lânced de cantina din bloc. Pe haine s-au dus 11% (aici am trișat, am fost la Odesa cu bărbatul meu și am făcut cumpărături într-un outlet cu banii pe care mi i-a dat el. Nu i-am pus în bugetul meu, deși puteam lejer să-l adaug la capitolul –cadouri). Pe transport am cheltuit 3% și am mers o dată cu taxi-ul. Pentru ieșiri în oraș am cheltuit 11%, iar pe cosmetică 28%. Ce-a mai rămas, s-a dus pe o pereche de căști, să ascult și eu muzică în transport, și pe legume și fructe acasă.

Și cât de mult n-aș întinde coarda, trebuie să ajung și la concluzii:

  • Acum știu precis unde se duc banii mei;

  • Nu, n-am făcut nicio rezervă de bani pentru zile negre timp de 2 luni, deși asta îmi era în cap, atunci cînd m-am apucat de scris cheltuielile;

  • Am descoperit cu surpriză, că, deși îmi pare că duc o viață destul de modestă, cheltuielile mele mă arată ca o alintăciune, care se preocupă de plăcerile și comfortul propriu înainte de toate;

  • Și am mai descoperit că salariul îmi ajunge fix până la ultimele 2-3 zile înainte de următorul salariu. Din asta, conchid că trebuie cumva să resetez ritmul de cheltuieli.

Bonus la toată treaba asta:

Am început să citesc despre fetele care au grijă de bugetul lor, despre provocările și reușitele lor. Și am descoperit un blog tare bun care m-a inspirat să continui experimentul meu – http://thefinancialdiet.com/. Tare-mi plac istoriile fetelor de acolo despre povestea lor cu banii.

Text: Diana Mihuță

Din viață

Unde incepe alt om?

Discutam recent cu niste amici despre granitele personale si despre faptul ca multi dintre parintii nostri, cu toata generatia lor si a parintilor lor, impreuna luate, nu cunosc si nici nu vor sa cunoasca ce inseamna sa ramai in hotarele tale si sa le respecti pe cele straine, adica sa-ti vezi de treaba ta si nu de treaba celorlalti, atunci cand nu esti invitat.

Una dintre ipotezele acestei lipse era ca ei au trait, de multe ori, inghesuiti, cate doua familii intr-o camera, sau la camin, sau in apartamente comunale, sau la tara in case cu doua odai, dintre care una era casa mare, in care nu se intra. Aceasta lipsa de spatiu intim a dus la ceea ca ei nu mai faceau nicio diferenta intre unde incepe si unde se termina ”eu” si unde incepe alt om, un organism separat, independent, cu minte, emotii si viata proprie, care functioneaza conectat la propria sursa.

Imaginati-va o incolacire de serpi. Anume asa arata oamenii care nu-si cunosc hotarele si nu respecta hotarele altor oameni. Ei toata viata se afla intr-o incolacire cu organisme straine si nicidecum nu pot iesi din ea, pentru a-si cauta de grija si a-si trai viata. Viata lor, nu a altora.

Dar sa-i lasam in pace pe cei care au fost pana la noi si sa ne vedem de ale noastre. Or, ale noastre, hotarele noastre in acest caz, nu sunt cu nimic mai bune. Pe de o parte, conditiile in care am crescut si in care traim sunt mai bune (in general), libertate mai multa avem, posibilitati mai mari si mai diverse avem, acces la informatie si cunoastere avem, de toate avem. In afara de respect pentru granitele celorlalti oameni. Pe de alta parte, insa, cand nu stii unde incepi si unde te sfarsesti, de unde poti sa stii unde incepe alt om?

Cea mai banala si, totodata, cea mai groaznica dovada a faptului ca nu dam nici doi bani pe granitile altui om este atunci cand ne batem copiii. De certurile cu persoanele iubite, partenerii de viata, nici nu mai vorbesc. Acolo fiecare se simte indreptatit sa improaste cu venim sau cu bulgari de noroi. Pretentiile pe care le avem fata de parteneri, la fel, sunt o incercare de incalcare a hotarelor altei persoane. Pretentii poti avea doar fata de tine insati/insuti – ce lungime a parului sa ai, cum sa te imbraci, cum sa vorbesti si sa te porti, ce filme sa privesti, cu ce oameni sa prietenesti, ce sport sa faci, ce sa mananci, cum si cat sa lucrezi etc. Fata de alt om poti avea pretentii doar in cazul in care ati avut o intelegere sau, si mai bine, ati semnat un contract.

In viata de cuplu/familie apare multa confuzie cand e vorba de respectarea propriilor hotare si a hotarelor partenerului, ceea ce cumva e de inteles. Or, viata noastra romantica/de cuplu este, deseori, produsul istoriilor de dragoste foarte dubioase, pe care le-am luat drept model, care ne-au influentat adolescenta si tineretea timpurie, pe cand in acele istorii de cele mai multe ori era vorba de relatii simbiotice, atasamente maladive, co-dependenta. Ca urmare, oamenii in cuplu se cam incurca intre ceea ce e a lor si ceea ce nu este a lor. Mai ales, cei pentru care cuplul inseamna sa respiri in unison, sa fii un tot intreg. Dar aceste cupluri n-o duc mult timp. Sau o duc, dar cineva dintre cei doi demult s-a invatat sa respire printr-un tub din alta sursa.

Dar cel mai de neinteles este atunci cand oameni straini incearca sa vina peste tine cu invataturi, intrebari, sfaturi, comentarii povatuitoare, sa-si spuna parerea, neintrebati, despre cum cred ei ca e mai bine sa arati, scrii, traiesti, mananci, citesti, iubesti… Oooooo! Atunci intelegi ca da, exista o problema. Dar problema nu este a ta.

Simplul gand ca in spatiul privat al altui om, fie acela si online, nu intri fara a fi invitat si nu incepi sa faci curatenie, sa dai afara invitatii care nu-ti plac, sa administrezi pastile cu forta, in forma de recomandari de lecturi, vizite, opinii, (etc.) este inacccesibil multor cetateni.

Dar cum, cum sa taci cand nu esti de acord? Omul cu care nu esti de acord TREBUIE sa fie la curent cu asta! Tu ai sa vii la el acasa, ai sa suni la usa, ai sa pui piciorul in prag, ca sa fii sigur ca nu ti-o inchide in nas si ai sa-si spui tot ce crezi despre el si ideile lui (imaginati-va in loc de casa fizica, casa virtuala si pe toti cei care nemultumiti ca nu le raspundeti la comentarii, trec la mesaje private, ca sa explice mai bine opnia lor pretioasa)!

Cum sa taci cand stii precis, 100%, ce carte trebuie sa citeasca Cutaerscu?

Cum sa taci, cand esti extrem de sigura ca colega ta trebuie sa inceapa un curs de psihoterapie? Iata, tu faci psihoterapie de 3 luni si te ajuta, da.

Cum sa taci cand albatsrul e o culoare atat de frumoasa, iar prietena ta si-a cumparat tapete roz pentru salonul ei?

Dar… alt om, si tot ce tine de el, nu este un no man’s land, unde se poate de intrat fara voie, de plimbat pe unde iti cer picioarele, de tolanit pe iarba si de lasat in urma coji de oua si codite de ceapa. Si, desi, un om cu hotare bune niciodata nu va fi un no man’s land, asta nu-l va scuti de ofensivele celor care cred ca tot ce exista pe acest pamant este continuitatea lor si ei pot nestingherit sa se serveasca de orice, inclusiv de alti oameni.

Iar pe final, daca tot intrati pe aici sa vedeti ce nou a mai aparut, iata un scurt ghid de respectare a granitelor:

Incetam sa ne uitam sub presul vecinului, in speranta de a gasi gunoi. Ne uitam acolo numai in cazul in care vecinul ne-a invitat s-o facem.

Ne cautam de viata noastra. Proprie, personala, care tine doar de noi si de ceea ce putem face conform legii.

Desenam imaginar in jurul nostru un cerc magic. Ramanand in interiorul lui, adica in interiorul vietii noastre, care presupune si cele mai apropiate lucruri asupra carora avem putere de influenta, noi ne protejam, dar si aratam respect oamenilor de langa noi, care tot au cercul lor magic si care nu vor sa-l transforme intr-o strada pietonala.

Text: Diana Guja

Foto: Grégoire Bertaud/Unsplash

Din viață

Nu asculta ce spune lumea, că rămâi cu fundu gol…

Mi-era cumva dor de scandalurile bârfite prin satul meu. Și deși nu mi-am pus scopul să le aflu intenționat, și nici nu mi-am ciulit prea tare uechile la vorba lumii, tot am auzit o istorie. Un deliciu de istorie, care m-a făcut să râd isteric.

Eroiii sunt oameni pe care-i cunosc, care-mi sunt mai mult sau mai puțin indiferenți și care uneori fac niște prostii de mai mare dragul. Și această istorie este purul adevăr.

Să știți că omul este o ființă misteroasă. Niciodată nu poți să știi când i se trezesc virtuțile și remușcările.

Așa se face că înainte de Paște, adică în Postul Mare cum i se zice de creștinii ortodocși, gospodarii și gospodinele plecați la muncă peste hotare, se întorc ca să mai scuture niște covoare, să mai văruiască niște trotuare sau copăcei, să mai ardă frunzele și crenguțele căzute din copaci pe timpul iernii. Și toate aceste activități nu-și au rostul, dacă nu sunt discutate pe îndelete peste garduri, pe la porți sau chiar pe la fântâni.

Eroina noastră, să-i zicem Mărioara (frumos nume) făcea și ea curat prin grădină, ce făcea n-am idee, că era gardul înalt și des și nu se vedea nimic.

O altă eroină, vecina ei pe nume Sofica (tot frumos nume), se afla în acel moment în grădina ei, și s-a oprit din muncă, pentru că pe drum trecea o altă femeie, să-i zicem Ioana, spre exemplu.

Sofica și Ioana au început o discuție tare interesantă despre noutățile din sat, iar Mărioara, mă rog, își făcea de lucru tot pe lângă gard, că era tare interesant să asculte și ea. Și pentru aceste două cumătre, Sofica și Ioana, au observat manevra Mărioare, au schimbat strategic cursul discuției:

– Auzi, întreabă Ioana, da acolo la Roma, cum mai merge?

Sofica oftează tragic și răspunde:

– Ei cum să meargă, greu merge, pe unde este de lucru, pe unde nu-i, și de unde mai ai, te mai și fură tot neamul tău.

– Ei da, nu mă nebuni, da cine?

– Ei cine, ai noștri, de aici din sat…

– Da ce ți-o furat?

– Da numai ce nu mi-o furat, și haine și lucruri, și o geantă pe care am găsit-o la urnă, da era nou nouță.

– Da precis știi cine e?

– Da cum să nu știu dacă mi-e vecină?

Ioana face din cap spre casa Mărioarei și cască ochii mari, Sofica dă din cap aprobator, dar știind că Mărioara-i după gard, schițează un zâmbet șugubăț și declară:

– Știi, dacă o avea rușine, măcar să-mi arunce toate lucrurile peste gard și o iert, că acum îi Postul Mare și trebuie să fim și noi oameni.

– Ia seama să nu ți le arunce chiar.

Râd amândouă și-și iau rămas bun. Sofica s-a dus în casă.

A doua zi bărbatul Soficăi iese dis-de-dimineață afară din casă dar se întoarce repede:

– Fa Sofică, ia ieși afară…

– Da ce s-o întâmplat?

– Da tu ieși să vezi.

Iese Sofica din casă și vede lângă gardul dinspre drum – o grămăjoară de haine, niște pantofi și geanta ei italiană deasupra grămăjoarei. Văzând asta, zâmbește cinic și așa cum era, în cămașă de noapte iese din ogradă și se duce și bate la poarta Mărioarei:

– Mărioară, Mărioară – ia ieși la o vorbă…

Iese Mărioara din casă, încruntată, vine la poartă, o deschide și rămâne în ogradă, cu brațele încrușișate la piept:

– Ce vrei?

– Auzi Mărioară, mulțumesc că mi-ai întors hainele, da acolo lipsește ceva, n-ai uitat? Unde-s cei 300 euro? Nu i-am găsit în niciun buzunar.

– N-am luat eu niciun ban…

– Auzi Mărioară, tu pe mine nu mă fă proastă, nu mă interesează ce-ai să faci, poți să vinzi calul și ce mai ai în jurul casei, da să-mi întorci banii că te bag la pușcărie.

Atât a spus, și s-a dus. Acasă bărbatul Soficăi, privea hainele ”pierdute” și se prăpădea de râs.

Iar peste o săptămână, Mărioara a vândut calul și i-a întors toți banii furați Soficăi, i-a aruncat peste gard, într-un pachețel, legat de-o piatră.

Morala acestei istorii este: Nu asculta ce vorbesc vecinii peste gard și n-ai să vinzi bunătatea de cal de la gospodărie.

Text: Diana Mihuță

Părțile corpului

Și iar întrebarea ceea… Da’ cum ai slăbit?

Săptămâna viitoare emisiunea Optmart SRL o să fie neașteptat de interesantă. Pentru mine neașteptat, deoarece niciodată nu mi-a trecut prin cap că m-ar putea interesa așa teme. În fine, mai multe acum nu vreau să dezvălui, în afara de faptul că Alla Donțu la începutul emisiunii m-a întrebat cum am slăbit atât de mult (emisiunea nu e despre slăbit:)).

Întrebarea asta mi s-a adresat un număr record în ultimele 6 luni. Mai mult chiar decât întrebarea cum mă simt după plecarea Ilincăi, cea care era în top anul trecut.

Și când să răspund, am început să mă cam bâlbâi. Or, eu am meteahna asta de a fi sinceră, de a nu duce lumea în eroare cu jumătăți de adevăruri, de a fi sigură că am fost înțeleasă corect (mă lecuiesc acum la psiholog) și tot rugumând răspunsuri exacte și un milion de paranteze, iese, că până la urmă… nu vreau să răspund. Păi iată, în stilul ăsta am și răspuns în emisiune 🙂 După care câteva zile m-am gândit că nu am fost exactă și că a ieșit că sunt o mincinoasă, când de atâtea ori am scris anul trecut că alerg, că merg la tot felul de masaj, cu aparate și fără, la proceduri.

Adevărul este că am început să slăbesc vizibil mai târziu, când nu mai făceam nimic special, când alergam cu mult mai rar sau deloc, deoarece dăduse frigul, când am intrat într-o fază mai proastă și uitam să mănânc sau nu aveam poftă de mâncare și de nimic, de fapt. După care lucrurile au revenit la mai bine decât normalul de până atunci, am început să mănânc, chiar și dulce, am redus fumatul până aproape de 0, dar kilogramele nu se întorceau, ceea ce pentru mine a fost neașteptat. Să nu zic, extrem de neașteptat.

Am impresia că mi s-a schimbat tot metabolismul. Că eu m-am schimbat. Că omul în care mă transform acum nu mai are nevoie de toate acele kilograme. El pur și simplu a spus “nu, merci, mă descurc fără”.

Acum cântaresc atât cât cântăream la 19 ani. Am găsit niște haine cusute în perioada ceea, pe care le păstram pentru Ilinca. Eram sigură că pentru mine ar fi fost utopic să sper că le-aș mai fi putut purta. Le-am probat, îmi vin.

Din toate femeile de pe linia mamei, despre care știu că au fost până la mine, eu sunt prima care a rupt linia obezității. Ceea ce pentru mine e foarte important. Mai ales, știind că se aștepta că nu voi avea scăpare.

Am revenit la alergat. Și asta îmi aduce atâta liniște, satisfacție și dorință de a trăi. Și dacă alergatul îmi va ajuta să mențin și kilogramele de acum, cu atât mai bine.

Iată acesta e răspunsul pe care mi-ar fi plăcut să-l fi putut formula în timpul filmărilor.

Text: Diana Guja
Foto: selfie după 9 km. Azi în total am făcut 13 km.

Din viață

N-o sa te faca nimeni gay, Victor!

Saptamana trecuta am fost la un training pentru colaboratorii Politiei, organizat de GENDERDOC-M, ong-ul care apara si promoveaza drepturile lesbienelor, gay-lor, bisexualilor si transgenderilor (LGBT) din Moldova, pentru care lucrez acum. La training s-a vorbit despe discriminarea persoanelor LGBT din perspectiva drepturilor omului, iar daca mai simplu – despre stereotipurile legate de persoanele homosexuale, despre mituri, despre discriminare, in general, si discriminearea persoanelor LGBT, in particular.

Ceea ce s-a intamplat acolo, pe parcursul a doua zile, mi s-a parut foarte curios. In tot acest timp, eu am stat in spatele salii, la o masa, in fata calculatorului, la care lucram. Cu o ureche ascultam ce se vorbeste, iar cu o mana imi faceam notite.

Sa fii intr-o sala cu vreo 10 politisti de toate varstele, de la sectoristi, care au o experienta bogata in cazurile de violenta in familie si tot ce se poate intampla in casa unui om, la anchetatori, care au in experienta lucrul asupra celor mai odioase crime din oras, la colaboratorii din “Fulger”, destul de beligeranti, de altfel (“Daca trebuie de iesit la razboi, iesim la razboi”), plus doua politiste, probabil cele mai tinere din tot grupul, unde doua femei, dintre care una lesbiana, vorbesc despre sexualitate (aici, politistele prezente s-au rusinat si au spus “Lasa mai bine sa vorbeasca baietii”), apoi despre orientarea sexuala, trecand prin diferite blocaje, negari, conflicte si neintelegeri, pentru mine a fost ca un botez in ale discutiilor grele si incomode.

Nu am de gand sa sustin nicio secunda ca politistii moldoveni sunt total nepregatiti sa discute pe asa teme sau ca sunt inchisi la minte, dar nu voi sustine nici contrariul. Gradul lor de pregatire, de informare, de deschidere si toleranta fata de persoanele homosexuale este diferit de la caz la caz, dar in medie, presupun ca situatia acum este mai favorabila decat era cu cativa ani in urma.

Apropo, politistii tot sufera din cauza stereotipurilor legate de profesia lor. Pe ei, de exemplu, ii deranjeaza avertizarile pe care le fac parintii copiilor “obraznici” despre cum “va veni nenea politist si te va inchide/pedepsi.” In plus, ei sunt constienti ca sunt asociati cu banii si coruptia.

Daca e sa fiu sincera, mi-a luat o saptamana, ca sa asimilez impresiile cu care m-am intors acasa (trainingul a avut loc la Vadul lui Voda), ca sa ies din acea zona, care la sfarsitul celei de-a doua zile, s-a infierbantat destul de mult, in contrast cu inceputul trainingului, cand toti vorbeau atent, putin jenati, ca niste elevi cuminti. Cele mai multe discutii au fost despre “alegerea” orientarii sexuale, se intelege greu spre deloc faptul ca aceasta nu este o alegere deliberata, constienta; frica de a nu fi atras in “astfel” de relatii, care iarasi porneste de la neintelegerea a ceea ce inseamna orientarea sexuala; surprindere la aflarea faptului ca persoanele homosexuale pot avea o viata de cuplu ordinara, cu aceleasi griji si bucurii ca intr-un cuplu heterosexual, mai mult, ca in cuplurile homosexuale tot sunt certuri, abuzuri si violenta si ca un cuplu de lesbiene asta nu inseamna doar mimimi.

In tot acest timp m-am gandit cum sa scriu ceea ce am vazut, auzit, simtit la acel training, care a fost mai mult decat o sesiune de informare pentru bifa, fara ca sa intru in niste zone gri in care acum nu am niciun chef sa intru sau sa le analizez. Asa ca am decis ca voi scrie cuvintele, propozitiile, frazele care pe mine m-au agatat si pe care le-am notat in carnet.

Femeia intotdeauna va ramane femeie, iar barbatul – barbat.

Functiile reproductive nu au fost anulate.

De ce ne povestiti despre asta? Ce reactie asteptati de la noi?

Poate ne pregatiti pentru ceva?

Vrei sa te iubesti, iubeste-te acasa! (asocierea homosexualitatii exclusiv cu activitatea sexuala.)

Nu am nimic cu asta, numai sa nu fie propaganda.

Eu nu ma duc acasa sa le povestesc parintilor cum fac sex (unul din cele mai comune mituri despre persoanele LGBT este ca ele vorbesc numai despre sex si ca, in general, fac sex de dimineata pana seara, fata de toata lumea.)

Eu nu stiu cum se explic copilului asta. Eu ma tem cand el o sa ma intrebe.

Asta e doamne fereste (s-a evitat pana in ultima clipa folosirea cuvantului “homosexualitate”).

Noi suntem altfel. Nu ne comparati cu cultura europeana.

Noi nu suntem gata.

Eu am fost educat altfel. Poate copiii mei o sa primeasca…

Genetic suntem programati asa (adica, sa ne reproducem).

Sensul omului este pentru a continua viata.

Noi va acceptam… Dar noi avem frica de promovarea asta in gradinite, scoli…

Cum poate copilul de pana la 9 ani sa stie ce vrea? (cu privire la transgenderi)

Nu voi suporta sa vad doi barbati, tinandu-se de mana. Femeile nu ma deranjeaza… Nu-i voi bate desigur, nu-i voi injura, dar nu…

M-a intristat istoria doamnei Angelica (o parte importanta a trainingului este coming-outul Angelicai Frolov; dupa el in sala se lasa o liniste grea, toti digera ceea ce Angelica a povestit. Or, o istorie reala, din viata omului care povesteste, face cat o tona de teorie).

Din punctul meu de vedere, ei sunt oameni nenorociti… asta e parerea mea (adica, nefericiti).

Dumnezeu cu dansii.

Eu nu as fi gata sa-mi dau copilul la gradinita si scoala unde sa le povesteasca despre asta.

Nu ma afecteaza, atat timp cat nu am legatura cu asta.

Sunt tolerant, dar cu limite…

Mi s-a creat impresia ca sunteti heterofobe (despre speakeri, dintre care una e heterosexuala).

Scietatea americana este straina noua (cu referire la cercetarile facute de americani, folosite la training).

Sa aveti incredere in Politie (poate eu sunt naiva, dar pentru mine aceste cuvinte simple, inseamna o victorie).

Noi trebuie sa iesim cumva din aceasta zona gri in care ne aflam cu totii acum. Cand parca se vorbeste, dar parca nu gura deschisa, cand parca ne mai temem, dar nu stim exact de ce, cand parca ne incomodam sa intrebam, sa privim realitatea in ochi, sa recunoastem ca ne e frica de necunoscut si ca sunt atatea lucruri pe care, pur si simplu, nu le intelegem si de aceea suntem incapabili sa le acceptam. Sa nu stii nu e o rusine. Sa te inchizi in nestiinta, constient, este o rusine (desi, nu tare imi place acest cuvant).

Ps: titlul este, de fapt, o replica de la training, a unui politist catre altul, in contextul in care unul din cele mai raspandite mituri despre homosexualitate este faptul ca aceasta ori e contagioasa, ori esti ademenit in mrejele ei si nu exista nicio scapare.

Text: Diana Guja

Foto: selfie de la training

Din viață

Ce psiholog recomand?

Una dintre rugamintile care mi se adreseaza cel mai des este sa recomand un psiholog. In asa cazuri raspunsul meu este unul standard: “Este foarte greu sa recomanzi un psiholog. Ceea ce merge unui om, este total nepotrivit pentru altul. Haideti mai bine sa vedem ce recomanda lumea in comentarii, reiesind din experienta lor”. Mai departe scriu o postare cu rugamintea de a recomanda psihologi, verificati, terapia cu care a dat rezultate si incep sa vina comentariile cu diferite nume. Pe unii psihologi ii cunosc personal, despre altii am auzit doar.

Este eficienta aceasta metoda? Mai degraba, nu. Dar asta e parerea mea, pe care o voi argumenta.

La moment, sunt estimate intre 300 si 500 de abordari terapeutice. Acestea, insa, se subsumeaza in trei directii mari – abordarea dinamic-psihanalitica (salut lui Freud), abordarea umanist-existentiala-experentiala (salut lui Nietzsche, Heidegger, Yalom) si abordarea cognitiv-comportamentala (salut lui Beck).

Si acum, cat de “la locul ei” va fi rugamintea de a recomanda un psiholog? Ce fel de psiholog? Ce terapie trebuie sa practice acel psiholog? Poate vrei un psiholog-barbat sau poate psiholog-femeie? etc., etc., etc.

Ok, se poate intampla ca prin nu stiu ce minune, sa-ti recomand exact ceea ce-ti doresti, dar poti oare sa fii sigur/a ca specialistul recomandat de mine va fi cineva cu care ai putea stabili o relatie de incredere? Se poate intampla ca psihologul iti va fi, pur si simplu, antipatic. Si nu poti explica de ce si cum. Sau nu intelegi ce vorbeste. Sau nu iti inspira incredere. Sau nu poti sa te deschizi in fata lui. Nu poti si gata. Sau te enerveaza ca iti da sfaturi pe care nu le-ai cerut. Sau iti judeca actiunile. In toate aceste cazuri, nu cred ca trebuie sa insisti cu vizitele la el.

Eu am avut cateva incercari cu psihologii. In linii generale, a fost ok, dar rezultatele n-au fost de durata, “eliberarea” venea pentru un timp scurt, de exemplu, cat eram in cabinet, in fata specialistului, insa cum ieseam pe usa nu aveam niciu reper. Simteam ca lucram la suprafata. Sau ca viziunile lor sunt in contradictie absoluta cu viziunile mele. Am facut si exercitii. Si meditatii. Si scrisori am scris. Dar nu a mers. Pentru mine nu a mers. Atunci am facut o pauza. Am “lucrat” pe cont propriu. Am cautat. Am citit, si nu neaparat din psihologie. Am citit fictiune, non-fictiune. Am ascultat lectii. Toate acestea laolalta mi-au deschis si mai mult caile de acces spre mine. Ca rezultat, am ajuns la forma de terapie care imi este aproape, care ma ajuta si care simt ca e ceea ce corespunde a ceea ce sunt acum si prin care pot gasi raspunsuri. Aceasta este psihanaliza.

Dar, iarasi, e vorba de mine, de experienta mea, de felul in care vad lucrurile, de personalitatea mea, de caracterul meu. Voi recomanda cuiva psihanaliza? Nu stiu. Stiu sigur ca mie nu mi-as recomanda terapia cognitiv-comportamentala, foarte la moda acum. Pentru ca nu mi se potriveste. Nu corespunde felului in care inteleg si vad eu lumea si locul omului in ea. As polemiza cu cei care practica aceasta terapie ca este orientata spre rezultate imediate, de suprafata, si pe obtinerea de performante. E rau asta? Nu. Dar nu este o terapie pe care as face-o, deoarece acum am nevoie de altceva. Dar sunt sigura ca terapia cognitiv-comportamentala este perfecta pentru foarte multa lume.

Ce psiholog recomand? Pe cel de care ai nevoie. Dar pentru a sti de cine ai nevoie, trebuie sa intelegi ce vrei de la o terapie. Uneori, insa, se poate intampla sa intelegi asta chiar in cabinetul psihologului si sa mai intelegi ca mergeti pe cai diferite. Dar asta e deja alta tema.

Text: Diana Guja

Foto: Pim Chu/Unsplash

Din viață

Sânge, rană, puroi, plasture și… timp

L-am inventat cu toții, cu mulți ani în urmă. Aveam nevoie de el ca să ne organizăm, să ne modelăm, să ne amăgim. Aveam nevoie de el, aveam nevoie de o noțiune care să ne supună, care să ne fie autoritate. Și l-am născocit, l-am numit ”TIMP”.  Vedeți ce frumos sună? (trei consoane și o vocală, hahaha).

El nu fuge, el nu stă, el nu tratează și nici nu-și ”ia ce este al lui”. Noi am inventat să mutăm acele ceasornicului cu o oră înainte și cu o oră înapoi. Noi suntem cei care (ne) schimbăm și spunem că timpul a trecut. Dacă timpul ar exista, atunci unde a dispărut acea oră de sâmbătă noaptea, de ce imediat după ora 2 s-a făcut 4 dimineața? Dacă două ore s-au comprimat în una, de ce nu pot să comprim și o lună într-o oră? Sau să măsor un an ca pe o oră?

Duc o luptă cu timpul (adică, lupt cu ceva ce nu există, dar care este o autoritate supremă). Lupt cu el. Lupt, pentru că am înțeles – dacă râzi de multe ori, dacă repeți această acțiune zi de zi, mai mulți ani la rând, în jurul ochilor apar riduri. Iar dacă te infurii și încrețești fruntea, pe ea apar cute, iar dacă mănânci mâncare procesată, grasă și cu o mulțime de conservanți, atunci, cu siguranță că durerea de ficat sau pancreas îți este cunoscută. Și da, timpul n-are vreo legătură cu asta, e vorba de obiceiurile pe care le avem și cât de des le repetăm. Nici ridurile și nici durerile intestinale nu apar de la timp.

”Cu timpul, o să treacă”, mi s-a spus și eu m-am întrebat, dar dacă ”n-o să treacă?”. Dacă totuși lucrurile sunt eterne, dacă totul se rotește într- un cerc și de fiecare dată revenim acolo de unde am pornit? Poate n-am să mai fiu eu cea care am să revin în același punct, dar o să fie alta în locul meu, doar că o să poarte un alt chip, un alt ambalaj, dar conținutul, trăirile, fricile, durerile și acțiunile vor fi aceleași.

Dacă nu le rezolvă timpul pe toate? Dacă timpul nu există, sau dacă timpul nu trece, dar noi trecem prin el?

El nu se grăbește,  noi suntem cei care ne grăbim să ajungem mai rapid la celălalt capăt al lui.

Dormim mai puțin, alergăm mai mult, avem obligații mai multe, căutăm oameni mai mulți. Adevărat, relațiile cu ei sunt tot mai superficiale (n-ai cum să reușești să faci relații profunde cu foarte mulți oameni în paralel)…

…mai mult, mai des, mai intens, mai rapid, mai sus, mai bun… Totul este ”mai” și le facem pe toate ca să câștigăm lupta cu viteza timpului (să nu uităm că el stă pe loc).

”Timpul vindecă rănile”. Mi-am și închipuit cum timpul vine cu o mână blajină și-mi lipește un plasture peste rană și suflă acolo. Nu cumva să mă usture!

V-ați imaginat asta – ”Doctorul Timp”? El, atât de bun, atât de iubitor, atât de prezent și dedicat, încât are grijă ca toate rănile omenirii să fie oblojite de el în persoană!

Pe naiba, rănile sunt vindecate de medicamente (chimice, naturale, spirituale), trupul și sufletul nostru au capacitatea să se regenereze.

Nu mai zic de rănile sufletești, pe care nu ți le tratează nici dracul. Până nu te apuci să torni apă oxigenată și să pui antibiotic (psihologi, terapeuți, preoți, vraci, vrăjitori, astrologi, sau orice știi că te ajută) acolo unde doare, n-o să treacă, timpul nu le vindecă.

Am așteptat ca timpul să facă minuni, să-mi pună comprese pe rănile sufletului. Să cicatrizeze acolo unde o leziune a membranei sufletești sângera, dar timpul n-a făcut-o. Nici nu m-a masat, nici nu a suflat, deși tare ardea acel loc și era plin de puroi și de sânge.

Timpul nu le așează la locul lor și nici nu le rezolvă pe toate. Pffff, îl doare pe timp drept într-un loc de rana mea!

Atât cât o să alergăm prin el și o să așteptăm să ne trateze rănile și să ne rezolve problemele mai rapid, rănile noastre vor continua să fie deschise, să puroieze, sângereze, să provoace durere, iar problemele vor deveni mai multe, mai complicate și cu mai multe semne de întrebare.

Rănile au nevoie de tratament. Și cu cât mai devreme îl găsim pe cel potrivit, cu atât mai rapid corpul și sufletul regenerează.

Timpul nu le rezolvă pe toate, iar durerea n-o să treacă vreodată datorită lui.

Text: Laura Grigore

Foto: Nataşa Bujor

Părțile corpului

Gesturi simple care pot face diferenta

Cancerul la san este pentru mine o tema aproape tabu. Aproape soptita. Duruta. Uneori doar un singur gand cu eticheta „cancer la san” ma face sa simt un inceput de lesin.

Saptamana trecuta mi-am facut ultrasonografia a sanilor. Nu inainte, insa, de a face cu patru luni in urma, alt test cu scopul de a depista eventuale celule cancerigene. Si nu inainte de a innebuni cativa oameni apropiati cu intrebari: Dar daca? Si doar dupa un rezultat pozitiv la testul mentionat si dupa discutii cu femei care mi-au confirmat ca „prevenirea e cel mai bun tratament”, mi-a aparut curajul sa merg si la ultrasonografie. Dupa care, mi-am mai facut alte doua teste… asa… pentru siguranta.

***

Bunica din partea mamei a murit de cancer mamar. Ea a refuzat sa se trateze. Eu nu i-am vazut suferinta. Din lasitate, din frica. Aveam 19 ani si eram indragostita pana peste cap. Stiu, insa, ca boala a secat-o, a nimicit-o, a facut din extraordinara si puternica femeie de 100 de kg un copil mic si slab.

Bunica nu mai este de multi, multi ani. Dar din urma ei au venit atatea femei care mai au sanse. Pentru care prevenirea poate fi mai mult decât un cuvant. Ea le poate salva.

***

Daca va uitati atent pe fotografie, veti observa ca port o bratara. Sa stiti ca e o bratara speciala – e bratara roz cu pandative de la Avon din gama de produse sociale. Tot profitul din vanzarea acestor produse este donat in Campania pentru Sanatatea Sanilor. Ce inseamna asta? De exemplu, 1000 de mamografii gratuite pentru femeile din localitatile rurale.

Un gest simplu uneori chiar poate face diferenta.