Browsing Category

Din viață

Din viață

Care dintre ele sunt eu, de fapt?

M-am trezit obosita, de la scâncitul unui pui mic, care își țuguia buzele și întindea capul să-mi ajunga sfârcul. L-am pus la sân și laptele a început a curge abundent, provocând fierbințeală și durere fină în ambii sâni. Puiul se liniștește imediat și mănâncă cu plăcere.

Nu am mai văzut pe nimeni niciodată să primească atâta plăcere, mâncând. Fiecare înghițitură hapsână, sonoră e acompaniată de un geamăt de plăcere. Mă emoționează de fiecare dată și râd singură, îi mângâi firele de păr transparente de pe creștet și râd larg, dar fără să scot vreun sunet. Mi-e frică să întrerup procesul. Abia acum înțeleg ce înseamnă iubire necondiționată. Nu poți înțelege cum e, până nu te pomenești schimbând un scutec murdar, în timp ce un boț plin de saliva și muci strigă și te trage de păr și îți zgârâie urechile, ca să ajungă să te muște de nas, pentru că-l mănâncă gingiile. Și tot ce simți în acel moment este… iubire.

Răsăritul soarelui și liniștea de dimineață face „gros plan” pe detalii, pe gânduri. Mâinile care mângâie creștetul micuțului sunt pline de riduri mici și fisuri. Manichiura e mai oribilă decât al unui copil de clasa a 4-a. În schimb, am sâni frumoși și fermi. Probabil e ultima dată când îi voi avea atît de mari și frumoși. Și asta ma face să-i iubesc mai mult. Cu puțin noroc și insistență scap și de burtă până se încălzește afară. Și poate mă fac blondă, sau poate nu.

Curios lucru e dorința asta de a fi frumoasă. Credeam că dacă învăț să mă iubesc cu adevărat, nu o să mai vreau să schimb nimic în felul cum arăt. Mi-a apărut în minte dimineața în care șeful îmi zicea că nu arăt prea bine și eu i-am adus aminte că nu pentru frumusețe mă angajase. Asta m-a făcut să mă simt atât de bine. Sau când o colegă mi-a zis, cu părere de rău, că noi două nu vom fi niciodată prezentatoare, pentru că prezentatoarele sunt alese dintre astea frumoase. Și eu am început a râde isteric. Adevărul este că în dimineața aceea am început a mă simți mai puțin frumoasă, chiar dacă nu mi-am dorit niciodată să fiu prezentatoare, iar colega era una ordinară, a cărei părere nu prea conta pentru mine.

Încerc să îmi aduc aminte momentul în care m-am simțit mai frumoasă ca niciodată, mai fericită, mai EU. În clasa a 9-a când mă aducea la școală șoferul și eu aveam părul lung și drept și cizme negre, înalte lucioase și fusta roșie cu imprimeu scoțian, și toți băieții din clasele mari mă conduceau cu ochii până la intrarea în școală. Sau mai devreme, la tabăra de vară, când am primit peste 100 de bilețele de dragoste de la un băiat care zicea că-și pune capăt zilelor dacă nu o să fiu cu el și eu îi strigam să facă ce vrea, că nu-mi pasă. Dar îmi păsa, îmi plăcea spectacolul ăsta cu mine în rol principal. Sau atunci când băieții din clasă au înlocuit cuvântul- „țâțe” cu „nirvane”, pentru că aveam un tricou pe care scria „Nirvana”. Sau poate atunci când mi-am scos pentru prima dată tricoul în fața lui și i-am văzut privirea încețoșată, pierdută. Ori când am venit de la mare, bronzată, în blugi rupți și urme albe de la sutienul de plajă. Atunci am făcut dragoste pentru prima dată. Sau mai târziu, mult mai târziu, când eu, trecută de treizeci, dansam cu un băiat de 19 ani și lui îi tremurau mîinile și vocea și nu mă putea privi în ochi. Nostim tip. Dar tot eu sunt fata anorexică din clasa a 6-a, care poartă haine largi să-și ascundă defectele, iar un grup de băieți o înconjoară și-i ridică pantalonii, râzând în batjocoră. Iar pe stradă adolescentele strigă „Ia la asat ce-i de slăbănoagă” și râd de cad pe jos. Eu purtam o pereche de pantaloni groși sub blugi, să pară picioarele „normale” și îmi prindeam ace de siguranță în spatele tricourilor sub cămașă, ca să nu atârne ca pe un „harag„. Tot eu sunt copilul din clasa a patra, care la serata de revelion a plâns, pentru că cineva dintre colegii de clasa i-a reproșat că uitase să se epileze pe mâini. Și cea căreia mama i-a spus să nu poarte fuste creion, pentru că are picioarele „strâmbe”.

Cine sunt eu, de fapt? Femeia care are o familie fericită, sau cea care a pus prea devreme punct libertății de a zbura; femeia care a avut o carieră de succes și salariu de 1000 de euro sau cea care a ales greșit și căreia îi e frică acum să o ia de la început. Cea pe care o vânează angajatorii, sau cea care s-a blocat la un interviu și n-a putut scrie niciun cuvânt pe foaia albă, pe care o avea în față. Femeia căreia îi place să danseze, să fie frumoasă, să călătorească prin lume în deplasări de serviciu, ori cea căreia îi place să gătească și să-și îndese manichiura în țărâna la rădăcina florilor. Fetița care mergea cu mașini luxoase, sau cea care cară căruciorul prin troleibuze din frica de a se urca la volan. Care dintre ele sunt eu, de fapt? La care dintre ele să revin când vreau „acasă”? Mai caut, refugiindu-mă într-o nouă stare ori de câte ori obosesc. Sunt ba frumoasă, ba urâtă, ba înfrunt cu ironie judecățile a zeci de mii de ochi, ba sunt mică și dedicată unei singuri perechi, care mănâncă hapsân, cu dragoste. Nu știu. Dar azi mă simt deosebit de frumoasă și împăcată, fără vreo explicație logică. Fără să știu încotro s-o apuc mai departe și ce anume mă face mai frumoasă ori mai fericită. Râmâne să caut. Poate că eu nu mi-am găsit încă „casa”.

Text: M.

Din viață

Despre siguranța financiară

Discuțiile publice despre siguranța financiară a femeilor pe la noi a început-o Diana Guja. Și s-a vorbit despre asta și la Optmart SRL, tot cu implicarea Dianei. Și mai ținem minte acel video drăguț al ei despre cum să trăiești o lună cu trei mii de lei.

Niciodată nu m-am gândit la bani ca la ”siguranță financiară”. În copilărie, țin minte că nu ajungeau niciodată pentru strictul necesar. Hainele se înnoiau de 1 septembrie, pentru că ne duceam la școală, și de Paște, pentru că era sărbătoare. Apoi părinții mei au plecat peste hotare și am început să ne asigurăm acel minim necesar. Dar în familia mea nu s-a vorbit niciodată despre gestionarea eficientă a banilor. Tot ce știam eu despre ei este că:

  • Se câștigă greu;

  • Numai hoții au bani mulți;

  • Niciodată să nu împrumuți bani nimănui că dai mana de la casă dar nici să împrumuți de la alții.

Când citeam istorii despre business-uri, unde oamenii luau credite de la bancă, tare mă minunam, nu înțelegeam de ce să te apuci de ceva dacă nu ai bani puși de o parte. Am început să lucrez cam de pe la 7 ani: întâi ajutam părinții cu treburi mai mici, apoi aveam sapa și rândul meu pe câmp la normele de porumb, apoi spre 15-18 ani mă duceam cu ziua cu lucru pentru a avea bani de buzunar. Dar nimeni nu m-a învățat să fac bani. La 18 ani, după liceu, mă gândeam că poate să nu mă duc la universitate, să lucrez vreun an de una singură, să văd dacă mă pot descurca fără părinți. Dar mi-a fost frică.

Ceva timp în urmă, un psiholog pe care o urmăresc pe facebook a publicat câteva postări despre relațiile cu banii. Și am prins de acolo o idee interesantă:

  • Generațiile celor născuți în anii `80, `90 și au copilărit în timpul crizei anilor 90 au simțit prea multe lipsuri pentru a avea o relație bună cu banii. Acești copii n-au avut haine de calitate, n-au avut mâncare îndestulată, le-au lipsit călătoriile și sentimentul acela de siguranță, când totul în jur este predictibil. Părinții lor erau mult prea ocupați cu supravețuirea, erau stresați de faptul că acele depozite bancare pe care le făcuse în ruble s-au evaporat în hăuri și așa mai departe, multe griji și multe nevoi.

Acum, aducându-mi aminte de toate vorbele despre bani, despre faptul că nici părinții mei nu au abilitatea de a pune bani de o parte, am început să mă gândesc la altceva: Cum se face că atunci când am un buget foarte restrâns, reușesc să trăiesc din el, fără multe probleme. Adică îmi limitez automat lista de activități și nu pare să sufăr foarte tare din această cauză. Iar atunci când venitul meu este mai mare, găsesc neapărat motive serioase de a-i cheltui până la următorul salariu.

O bună prietenă, a cărui spirit financiar îl admir, mă sfătuie de mai mulți ani să fac un exercițiu pe cât de simplu, pe atât de complicat:

  • Scrie timp de trei luni toate cheltuielile, absolut toate. Cele făcute din salariul propriu, din bonusuri, din bani împrumutați etc. Astfel vei vedea foarte clar care sunt categoriile de cheltuieli și cum poți să-i gestionezi eficient.

Eu am încercat de vreo 3 ori să-mi scriu cheltuielile, ba chiar am vorbit cu alte prietene, să facem acest exercițiu împreună, pentru a ne încuraja. Și n-am reușit să scriu mai mult de o săptămână. Acest text face parte din următoarea etapă. E oarecum o provocare, pentru că am de gând să dedic luna martie contabilizării tuturor cheltuielilor. Mă provoc să vin la sfârșit de martie cu un articol despre cum mi-a reușit acest exercițiu, ce a fost interesant și ce mi s-a părut mai dificil.

V-am pupat!

Text: Diana Mihuță

Părțile corpului

Alluring si Confidence, doua parfumuri noi de la Avon

Alluring si Confidence sunt doua arome noi de la Avon, lansate in seria Eve acum, in ajun de primavara. Si vreau sa va spun ca primavara este un detaliu destul de semnificativ in acest caz, or, ambele arome sunt foarte florale si luminoase, cu multe note de fructe in ele, ceea ce le fac pe ambele sa miroase a desert de fructe cu frisca.

Alluring are multa pruna, frezii (ce fel de primavara fara frezii?) şi violete. La baza, traditional pentru astfel de arome, gasim sandal si ambra, datorita caror parfumul se lasa solid pe piele.

Confidence, desi are ceva comun cu Alluring, este mai oriental, mai condimentat, in el se simte mai mult asocierea cu un desert de fructe si vanilie. In Confidence gasim si frisca, si para, si vanilie, si iasomie. Colectia de note e destul de incarcata olfactiv, de aceea e un parfum pe care l-as recomada sa-l purtati mai spre seara, daca sunteti genul de persoana care dimineata are nevoie de arome mai proaspete. Pentru dimineata Alluring ar merge perfect.

Tin sa mentionez ca aceste doua arome au ceva in comun cu toata gama florala produsa in ultimii ani de Avon. Am gasit asocieri cu Luck, dar si cu Eve Duet. Ambele parfumuri, Alluring si Confidence, sunt calde, fara dramatism, destul de cuminti si clasice, atat cat poate fi clasica o aroma ce-ti aduce aminte de un desert.

Recomad femeilor dornice de primavara.

Din viață

Vreau să vorbesc despre o dragoste anume

Ce am reușit să învăț despre dragoste din propria experiență este că ea doare. Pentru că ceea ce învăț din cărțile deștepte, n-a apărut niciodată în viața mea. De aceea, m-am împăcat cu gândul că dragostea este egal cu furtună și haos, cu un fenomen al naturii, și mi-am luat de-o grijă. Când mă apucă, o savurez și o las să treacă de la sine. Apoi în amintiri, o dezghioc fir cu fir și mă delectez. N-am să intru în analiza acestei atitudini, pentru că vreau să vorbesc despre o dragoste anume.

Pentru început, trebuie să spun că mie-mi place literatura fantastică. Despre societăți unde omenirea se unește pentru a înfrunta un inamic comun (extraterești, catastrofe naturale, epidemii). Și citesc uneori cărți cu subiecte post-apocaliptice. Și mă îngrozesc. Pentru că ceea ce văd în jurul meu este un preludiu al sfârșitului omenirii.

Și atunci când mă apucă sentimentul de neputință în fața acestui proces, mă duc în sat. În satul meu mic, unde nu există gaz, conductă de apă, canalizare centralizată, unde singurul drum asfaltat este cel care străbate satul dintr-un colț în altul. Unde până acum oamenii nu văd nicio problemă să-și construiască toaleta într-un capăt de grădină. Unde mai este doar două sau trei fântâni cu apă relativ bună de băut, toți oamenii le știu și se aprovizionează cu apă de acolo pentru fiert fasole, sau pentru spălat haine, sau pentru nu mai știu eu ce.

Acolo eu mă odihnesc. Ascultând bârfele despre ce mai face unul sau altul, despre cum un Cazanova a fost luat la pumni de soțul unei femei pe care, cică o curta, despre cum vecinul bunelului și-a instalat antenă parabolică în căsuța, care stă să se dărâme, iar ograda-i fără gard. Despre cum bunelul petrece serile acolo, la vecin, privind seriale. Despre cum glumesc oamenii despre un cunoscut care e într-o relație cu fiica celui mai muncitor gospodar din sat, cică gata, a intrat în robie la familie…

Când e timpul frumos, eu urc dealul de unde răsare soarele, și ascult de acolo toate glasurile satului. Iar serile de sâmbătă ascult cântecele religioase de la casa de rugăciuni de peste drum. Iarna ascult focul din sobă, iar vara mă trezesc devreme să mă joc de-a prășitul în grădină. Ocupații care m-ar băga în depresie, dacă le-aș face în fiecare zi. Și absolut relaxante când îmi reușesc o dată pe lună.

Și uit pentru ceva timp de ororile lumii întregi, despre deadline-uri, task-uri și nevoia de bani. Îmi încarc bateriile, mă umplu de duh și mă întorc la viața în viteză, microbuse suprapline, glod și ceață, și la cerul fără stele din oraș. Și mai găsesc un rid, mai citesc un status, mai pun un like. Mă bucur că suntem o țară mică, fără mari bogății, cu oameni care nu ți se bagă în suflet, dacă nu ți-s cumătri, că la o nevoie ne putem aciua în sate și trăi din economie naturală.

Și cui am declarat eu dragoste acum? Moldovei? Satului meu? Pământului? Vieții?

Text: Diana Mihuță

Din viață

Critica ratiunii pure

Critica-ma constant si va veni o zi cand eu voi crede ca sunt o proasta. Sau o iresponsabila. O incompetenta. O incapabila.

Uita de „multumesc”. O zi. Doua. O saptamana. Eu voi incepe sa cred ca ceea ce fac este implicit. Eu trebuie sa fac asta. De aceea ca eu iti sunt inferioara.

Da-mi indicatii.

Nu-mi ierta ezitarile.

Da-ma cu nasul in cacatelul facut de mine, fara ca sa-mi dau seama.

Injoseste-ma sistematic prin neglijare.

Pandeste-mi erorile.

Vineaza-mi momentele de lispa de caracter.

Maltrateaza-mi personalitatea care nu se inscrie in nu stiu care tipare imaginate de tine. Sau citite in manualele pentru cum sa devii cel mai bun vanzator din lume.

***

Parintii au uitat sa ne laude. Sa ne spuna multumesc. Sa ne complimenteze.

Cartofii curatiti de noi nu au fost niciodata curatiti asa cum se cuvine. Notele de sfrasit de an niciodata nu au fost suficient de bune. Atat de bune cum sunt ale Ilenutei. Hainele noastre au fost vesnic anapoda. Parul prea lung, in ochi, sau prea scurt, ca la copiii de la internat.

Noi niciodata nu veneam la timp. Iubitii nostri, daca i-am avut, niciodata nu au fost la inaltimea asteptarilor.

Chiar si in ziua in care am ajuns sa castigam de 3 ori mai mult decat ei, noi ne-am facut vinovate ca nu stim cum sa cheltuim acesti bani.

Venind seara acasa, nu dupa program, in noi se cuibareste frica. O sa fim pedepsite E ora 9, iar noi nu suntem acasa. In casa noastra, de fapt. In casa in care suntem stapane. In care nimeni nu poate intra, daca nu deschidem usa. Dar pentru ce sa deschizi usa, daca parintele nemultumit continua sa traiasca in capul nostru? El e acolo. El ne urmareste pe drum la lucru. El se materializeaza in seful nostru care este vesnic indispus de prestatia noastra. El e in doamna educatoare a copilului nostru, care gaseste de cuviinta sa ne faca observatie. El e in ezitarea noastra de a spune „da” omului iubit, de aceea ca acesta nu corespunde criteriilor. El e in partenerul nostru de viata, care nu va scapa nicio ocazie sa ne arate unde am gresit… si sa jubileze. El e in aminarea iubirii, de aceea ca la 28 de ani si cu doi copii nu la dragoste trebuie sa te gandesti. El e in uitarea voluntara a viselor noastre. De aceea ca in viata facem cum putem si cum ne permitem. El e in pedeapsa pe care ni-o aplicam pentru ca am cheltuit 30 de lei pentru o calatorie cu taxi-ul. Se putea de ajuns si cu troleibuzul! El e mana tremuranda care nu stie, sa ia sau nu ciocolata de pe raft? Deoarece ciocolata ingrasa. Tu doar nu vrei sa fii o vaca grasa si sa te lase barbatu?

El e vesnic acolo. Cu degetul aratator indreptat spre tine. Gata sa te admonesteze. Gata sa-ti arate unde ti-e locul. Gata sa-ti aminteasca care sunt posibilitatile tale reale. Gata sa te cheme la ordine. Gata sa-ti verifice notele din agenda scolara.

***

Acum noi trebuie sa ne invatam sa o facem singuri. Sa ne laudam, adica, si sa ne invatam sa ne vedem meritele. Noi am crescut, tineti minte?

***

Acest post e despre femei, din simplul motiv ca nu stiu cum e la barbati. Pot doar sa intuiesc. Si sa conchid ca la ei e putin altfel. Un baiat este crescut diferit decat este crescuta o fata.

Noi am fost crescute sub puterea lui „tu doar esti fata”, „o fata asa nu face” sau „tu esti fata, trebuie sa faci asta”. Noi trebuie. Si noi facem ceea ce trebuie, de aceea ca suntem fete. Doar ca parintii nostri si ceilalti maturi au neglijat faptul ca a fi fata inseamna nu doar sa te supui unor reguli. A fi fata mai inseamna sa vrei atentie, multa atentie, sa vrei protectie, mangaieri pe cap si cuvinte frumoase, iesiri la inghetata, haine colorate, pantofi cu fundite, par lung, margele stralucitoare. Sau pantaloni, masinute, mingi, ghete cu beculete, sporturi extremale. Sau ambele. Si, nu in ultimul rand, sa vrei certitudine. Si dragoste.

Pentru ca noi toti vrem dragoste. Noi, oamenii, adica. Si asta e ok.

Text: Diana Guja

Din viață

Biserica mobila

– Sa-l dai cu agheazma… e deocheat…

– Nu-l scutura atata! Ce-l scuturi atata, ii zdruncini capul, de asta plange…

– Ea e mama, ea stie mai bine…

– Of, mamele de azi nu mai stiu cum sa-si creasca copiii… Iaca pe timpuri, noi ii cresteam, asa cum puteam, dar ii cresteam bine… amu… deh… s-a pierdut totul.

Ultima femeie care a vorbit statea chiar in fata mea. Era infofolita intr-o haina de blana, de sub care se zareau poalele unei fuste inflorate, un fel de trimitere la feminitate. Avea cizmulite cu marginea de piele de carlanel si cercei romantici. Femeia s-a gatit sa mearga la capitala.

Eram intr-un maxi-taxi ce facea drumul de cateva ori pe zi dintr-un centru raional spre Chisinau. Am intors discret capul si am vazut in spatele meu o mama tanara, tanara in toate sensurile, saltand o bucata de stofa roz din care ieseau sunete tanguitoare. Stofa, m-am priceput, era un nou-nascut.

In maxi-taxi era cald. Din boxe canta Zinaida Julea despre sarbatoare si muzica. Nimeni nu mai simtea mirosul intepator al amestecului din parfumuri ieftine, tutun, naftalina, transpiratie, branza si peste afumat. Si doar prezenta femeii cu botul roz de om nou-nout, care parca protesta impotriva lumii si conditiilor din jurul sau, a dat pasagerilor posibilitatea sa se simta vii, importanti, implicati.

Unde in alta parte, daca nu in acest mijloc de transport cu geamurile aburite, cu iconostasul din fata soferului, cu cruci saltarete, atarnate de oglinda, vor fi auzite predicile lor? Rutiera e o biserica mobila. Acest spatiu inchis, imbacsit, in care plutesc toate pacatele si poftele enoriasilor fara voie, devine amvonul celor care se cred investiti cu dreptul divin de a predica.

Femeia a tacut. Stoic. In cele din urma si copilul a tacut. Au tacut si predicatorii, profetii nerealizati, preotii excomunicati si preotesele doar cu gandul.

La intrarea in oras, femeia a coborat, tinand atent copilul. Pasagerii au intors capetele spre geamuri. Pana la urmatoarea slujba.

Amin.

Text: Diana Guja

Din viață

Ultima cafea

Vasile a intrat in casa, s-a uitat prin parti si s-a sprijinit de usor. Sudoarea ii curgea pe frunte, in jos pe tampla, spre obrazul boronit de grija zilei de maine. Vasile era barbatul Tamarei. Toata lumea il tine de nebun si de cate ori il intalneste in sat, il saluta cu jumatate de gura si cauta sa nu intre in vorba cu el.

Se zice ca Vasile a innebunit cand a aflat ca Tamara s-a luat cu un italian, acolo unde lucra ea, desi Tamara niciodata nu i-a vorbit deschis despre asta. Dar satul nu scoate vorbe pe loc gol.

Tata i-a adus un scaun.

– Sezi Vasile, odihneste-te. Afara e cald.

– Asta e fata matale?

– A mea, a mea. Ce, nu-mi seamana?, facu tata fudul, de parca putea vreo femeie sa-i semene, el, cu mustatile lui ce atarnau deasupra gurii stirbe.

– Auzi, nene Mihai, am venit sa iau de la dumitale rasnita. Tin minte ca raposata avea una in pod. Am nevoie pentru niste grane si nu vreau sa fac drum la moara, ca nu am de moara.

– Cum sa nu, Vasile… Este rasnita ceea, atata zarva a mai fost si de la ea pe timpuri, cand mama era una pe toata mahala s-o aiba. Si sfada, si suparari, ba o da, ba nu i-o intorceau. Ba i-o furau… Da’ ea tot acolo a ramas. Numai noi, oamenii, ne ducem…

Vasile a fost profesor de geografie in scoala din satul vecin. Vorba lui culta de la profesie i se trage. E unicul barbat din sat care vorbeste cu doamna, domn, nene si tanti.

Tata a iesit din casa si s-a indreptat spre saraies, in podul caruia trebuia sa fie rasnita de o varsta cu el. Mi-a trecut prin minte ca o sa-i fie greu sa care cele doua pietroaie, cu mainile lui tremurande, coborand pe o scara subreda. Dar gandul a fost inlocuit rapid de altul. Era prea cald, ca sa ma pot concentra pe solutii. Si apoi, prezenta lui Vasile, faptul ca statea in usa, blocand trecerea, reputatia lui de om deocheat, toate ma tineau lipita de peretele de langa aragaz, unde invarteam lingura in ibricul cu cafea. Cand linistea dintre noi devenise insuportabila pentru mine, invelindu-mi, cu un strat gros si unsuros, corpul meu transpirat si plin de praful drumului de tara, pe care venisem mai devreme, m-am intors spre el si, fara sa-l privesc, l-am intrebat:

– Beti o cafea?

Vasile nu-si uitase manierele:

– Multumesc, sunteti foarte draguta, dar nu vreau sa incomodez… Ma asteapta baietii… Stiti cum e la tara… Treburi… animale… gospodarie… Incetisor, facem si noi ce putem…

Vorbea incet, rar. Pana la cuvantul “tara”, as fi jurat ca sunt intr-un spatiu cu multe birouri, cu barbati la costum, cu pas alert, planuri pe seara si week-enduri lungi la Praga. Cand am ridicat, insa, ochii spre el, strabatand toata smoala dintre noi, am vazut un om obosit, care mai purta pe varful degetelor ramasitele visurilor de candva. De cand era cu mult mai tanar, mai viu. De cand Tamara era langa el, il iubea si ii nastea copii.

Era Vasile nebun, asa cum se zicea? Innebunise Vasile de dragoste si dor? De gelozie? Cand i-am gasit privirea, nici macar nu m-am speriat. Vasile nu era nebun. El, pur si simplu, nu era. Vasile a ramas undeva departe. Posibil intr-o zi de primavara, in postul Pastelui, cand Tamara lui a fost a lui pentru ultima data si el nici nu-si dadea seama. Cand ea i s-a dat din mila si recunostinta pentru toti anii petrecuti impreuna, pentru copiii lor, pentru casa pe care au inceput s-o construiasca, pentru faptul ca era cult si vorbea ca nimeni altul in tot raionul, pentru ca purta camasi albe si nu a ridicat niciodata mana la ea. Tamara s-a intins sub el si l-a lasat sa intre acolo unde demult nu mai era loc pentru Vasile.

Tata nu mai venea.

Dupa ce am invins primul obstacol pana la corpul lui Vasile, golit de suflet, asezat in usa noastra, pe un scaun acoperit cu bucati de laicerase, mancate de ani si de uitare, dupa ce am m-am convins ca o carcasa acoperita cu carne uscata si piele subtiata, nu au cum sa ma indimideze si sa ma faca sa rosesc si sa caut cuvinte potrivite, dupa ce gandul, ca nu sunt in pericol in prezenta acestui barbat tacut, s-a instalat in capul meu, i-am schitat ceva, ce ar fi trebuit sa insemne zambet.

– Cafeaua e gata. Pana apare tata, reusiti s-o beti.

Vorbeam si intelegeam ca imi intind o capcana. Ca in fata mea se asterne o vesnicie in care va trebui sa sorbim unul in prezenta altuia din cesti de portelan din serviciul raposatei si sa ne prefacem ca nu vedem moartea care il asteapta cuminte sa-si termine treburile.

Stiam ca Vasile nu o va duce mult. In jur mirosea a mormant proaspat sapat.

Am turnat cafeaua in cesti. Si am facut un pas. Doi pasi. Trei pasi. Patru pasi, ca sa ajung la Vasile. I-am intins cafeaua.

– N-am baut demult cafea… Inainte imi trimitea Tamara… din Italia… Lavazza…

Tamara. Tamara. Ciuma de Tamara. Durerea de Tamara. Tamara care nu mai e. Tamara care ti-a luat ochii. Sufletul. Viata.

A intrat tata, carand rasnita plina de praf, paienjenis, oua de tot felul de insecte si semne de trecere a soarecilor. Rasnita pentru care bunica purtase razboaie cu toata mahala. Marul discordiei intre vecini. Scutul si sabia gospodariei noastre.

– Iaca, Vasile. Intreaga, buna, ca in prima zi… Sa iti fie de folos… Eu n-am mai pus mana pe ea de cand eram flacau. Vezi si tu…

Vasile mi-a intins ceasca goala. S-a ridicat, a mutat scaunul.

– Multumesc pentru cafea. Multumesc pentru rasnita, nene Mihai. Cum termin treaba, o aduc inapoi.

Ne-a daruit o plecaciune. Apoi s-a lasat in pirostrii si a ridicat monstrul de piatra si a luat-o spre poarta. Ma uitam din urma lui, la spatele usor incovoiat, la camasa spalacita, la ceafa lui cu par insurit si rar, la gatul ars de soare. Imi luam ramas bun de la Vasile. O vedeam pe Tamara in rochie albastra, cu floricele albe, cum mergea desculta la vale, cu o caldare de apa in mana. Intr-o vara cand in trupul ei era loc pentru Vasile.

A doua zi Vasile a fost gasit spanzurat in podul casei pe care a inceput s-o construaisca cu Tamara. De rasnita asa si nu s-a mai folosit. Tata a adus-o acasa si a urcat-o in pod.

Text: Diana Guja

Părțile corpului

Blue is the new red

Acum cativa ani am inceput sa port ruj rosu. Atunci mi se parea un act de curaj foarte personal. Aveam complexele mele legate de buzele rosii, care imi pareau prea obraznice, prea evidente, prea ne-la-locul-lor pentru o femeie cumsecade. Si eu imi doream sa par cumsecade. Azi, insa, mi-a trecut si am o trusa plina cu toate nuantele de rosu. Azi rosu nu-mi mai pare atat de curajos. A devenit culoarea mea de fiecare zi.

Si stiti, era cat pe ce sa ma plictisesc si sa renunt la rujuri, dar in viata mea a aparut o jucarie noua. De fapt, doua. Una, insa, este chiar o provocare.

E vorba de rujul de un albastru inchis si foarte intens Avon mark. Epic Lipstick Blue Suede. Si, daca pentru a iesi din casa de draga dimineata cu buze rosii mi-au trebuit cateva saptamani de adaptare, cu rujul albastru e cu totul alta poveste. Sincer, inca nu indraznesc sa ies cu el pe buze de dimineata, dar odata ajunsa acolo unde imi trebuie, il port cu mare placere. Pentru ca stiti, albastrul inchis pe buze nu poate trece neobservat. Iar asta adauga incredere, chiar si atunci cand reactiile sunt mai degraba negative.

A doua jucarie este Avon mark. Epic Lipstick Temptress, un bordo foarte inchis si intens. Pe masura albastrului, de fapt. Cu acesta am indraznit sa ies de dimineata si ma simt foarte bine cu el.

Tehnic vorbind, aceste doua nuante sunt usor de aplicat, sunt hidratante si rezistente. Temptress este sidefat, Bue Suede mai degraba mat, desi nu are efectul rujurilor total mate, se priveste destul de transparent si aerian pe buze. Abia dupa ce le-am testat, am aflat ca au un primer incorporat, ceea ce le face mai rezistente decat rujurile obisnuite. Seria Epic Lipstick contine 17 culori, inclusiv un rosu foarte apetisant, Red Extreme, pe care, insa, inca nu l-am testat.

Propunerea mea este sa iesim din tipare. Rujul rosu e deja istorie. Trecem la albastru.

Din viață

De blesteme nu fugi. Despre o cununie

Înainte de a refuza pe cineva în a-i fi nănaș, asigură-te că în familia lui sunt soacre întregi la minte.

Să fim sinceri, nănășismul în ziua de azi nu mai are deloc semnificația de părinți adoptivi, iar emoțiile legate de acest fenomen sunt de cele mai multe ori negative.

De fapt, nănășismul este un acord de colaborare între două cupluri care constă în două elemente obligatorii și unul opțional: asistarea la cununia cuplului tânăr de către cei deja căsătoriți și participarea activă la ceremonia nunții (întâmpinarea oaspeților și strângerea banilor). Din experiență proprie pot să declar solemn că mai mult decât atât sunt doar mofturi și tradiții seci. Al treilea element este participarea activă la botezul creștin al copiilor cuplului tânăr și menținerea unor relații de ajutor reciproc și susținere. Astfel poate ieși o prietenie sau poate degrada într-o relație în care cei patru se văd de Paște și Crăciun. Amin.

Din preludiul de mai sus reiese cumva că acest acord bilateral este oarecum benevol. Dacă ați observat, am evitat să vorbesc despre banii pe care nașii îi pun pe masa tinerilor și despre cadourile pe care tot nașii le cer de la familia tinerilor. Aceste detalii în povestea mea nu sunt relevante.

După cum știți, mie îmi plac bârfele din sat, care sunt atât de cunoscute că se povestesc în gura mare. Dar oricum o să evit să menționez nume adevărate.

Deci așa, avem un Ion și o Marie, ambii trecuți de prima tinerețe, unul dintre ei fusese căsătorit, celălalt parcă nu (n-am fost chemată la nuntă). Ion și Maria au o relație frumoasă, care trezește nedumerirea și mirarea multor babe, doar că ei trăiesc în sat și sunt oarecum constrânși să țină cont de dorințele și poftințele părinților. Părinții mirelui tare mai voiau să joace o nuntă. Mai lipsea un singur lucru: Nănașii!

Ion lucra de ceva timp cu Vasile, o rudă de a sa. Și acela, mai în glumă, mai în serios, i-a spus că-i va fi naș. Și cum a spus așa și a uitat. Dar Ion n-a uitat, așa că atunci când a venit timpul de pregătit nunta, l-a rugat pe Vasile să-i fie nănaș. Vasile s-a scărpinat la ceafă și a refuzat, zicând că el are bani abia pentru a cumpăra de mâncare familiei sale numeroase. Ion a strâns din umeri și s-a dus acasă la părinți, unde le-a spus că naș n-o să aibă.

Aici în ecuație intră soacra mare. Ca să înțelegeți, soacra mare în acest caz se voia neapărat Soacră Mare cu toată rânduiala, ca tot satul să o știe și să i se închine. Și n-a stat mult pe gânduri și s-a dus la locul de muncă a soției lui Vasile, unde a scos-o în drum și în văzul tuturor:

– Aaa, nu vrei să-mi cununi băietu, da? Ești mare cucoană! Să deie Dumnezeu să-ți piară toate animalele de pe lângă casă, să nu-ți meargă norocul, dacă n-o să-mi cununi băietu, să fii blestemată!

Și tot așa și încă multe altele. Ziua, în drum, ca să vadă toată lumea. Pentru că ea este Soacră Mare și este absolut convinsă că blestemele ei au puteri malefice, iar ea are dreptul absolut să înjure și să insulte pe oricine.

Soția lui Vasile s-a speriat. Poate nu se mai duce ea în fiecare duminică la biserică, dar în Dumnezeu și Necuratul crede, mai ales în necuratu.

Așa că s-a dus biata femeie acasă plângând, și seara i-a spus lui Vasile că de blesteme nu fugi, așa că va trebui să cunune pe Ion și Maria.

A știut Ion că maică-sa va face acest lucru? Poate da sau poate nu. Vasile cu soția sa i-au cununat pe Ion și Maria și apele s-au liniștit. Despre banii de la nuntă, cadourile și poftele Soacrei Mari, gura lumii nu mi-a zis nimic, așa că nu vă zic nici eu.

Text: Diana Mihuța

Din viață

Am decis să-l iubesc

Deja n-o mai ascultam. Știam că am dreptate și eu și ea, dar o parte din mine era gata de orice. Eram gata să-l primesc oricând. Eram gata să-l primesc oricum – bolnav, sănătos, orb, adormit, iresponsabil, infantil, matur… Eu eram gata s-o fac. Pentru că-l voiam pentru mine. Îmi doream mai mult ”să am” decât ”să fiu”. Egoismul nu-mi dădea pace. În seara aceea nu puteam să fiu altfel. M-am despărțit de soră-mea, am îmbrățișat-o strâns, am sărutat-o pe păr și am plecat în direcții opuse.

Iar mă invada tristețea. Iar mi-era greață. M-am așezat în fotoliu să analizez. Am stat 20 de minute fără să mă mișc. Era liniște și întuneric. Căutam calea spre mine. Doar că drumul spre ”acasă” care se găsea în interiorul meu, era plin de mărăcini și ca să ajungi la destinația finală, trebuie să smulg toată neghina. Dar dacă nu ai instrumentele necesare și nu știi cum să scapi de rădăcina periculoasă, ea crește înapoi. Și când crește pentru a doua oară, ea are mai multă imunitate. Și tu n-o poți învinge, pentru că devine mai tare decât tine. Și începi să o accepți așa cum este. Dai mâinile în jos și trimiți dracului calea spre tine. Nu te mai gândești dacă e lumină sau întuneric. Nu mai știi dacă ai ajuns acolo unde te-ai pornit, sau ai oboist undeva la mijloc de drum.

Și renunți să analizezi. Știi că nu ajută. Nu azi. Nu acum. Nu aici.

Când am ajuns acasă, în patul meu, mi-am promis să nu mai las pe cineva să-mi facă rău. Am strigat vocilor să tacă și am instalat vocea protectoare. Cea care-mi spunea pentru prima dată în viață: ”N-am să las pe nimeni să-ți facă rău. Eu sunt cea mai bună prietenă a ta. Și eu pot să te apăr. Pot să te apăr de toți. Și sunt pregătită să fiu scut de protecție.”

M-a ajutat. Am simțit eliberare. Nu mai eram obsedată. Am decis să-l iubesc. Să-l iubesc atât cât pot, atât cât este, să-l iubesc și să-l eliberez. Să mă eliberez. Mi-am dat voie să simt și să nu mă mai pedepsesc. Să nu mai caut răspunsuri și să nu-mi mai pun întrebări. Știam că nu va fi ușor, dar știam că trebuie s-o iau de la capăt. Să accept să trăiesc într-o lume în care el nu există.

Voiam să-i scriu un mesaj, să-i spun că-l iert și că este liber de mine și eu sunt liberă de el. Dar n-am făcut-o. Era prea târziu.

Prea târzie oră și prea târziu pentru noi.

Text: Laura Grigore