Dragă redacție

2 străini cu 2 copii, uniți de un divorț

Eu am „făcut cunoștință” cu divorțul pe la 10 ani!

Cum a fost? Groaznic!

De ce? Pentru că într-o familie care are copii nu divorțează doar părinții, copii sunt și ei implicați și fiecare are „divorțul”său!

Familia mea perfectă și oamenii care au clădit universul meu într-o zi mi-au năruit oarecum lumea.

Atunci am înțeles puține, pe la 18 ani deja îmi era greață, acum la 25 îi compătimesc.

Am fost un copil speriat, deprimat, autoexilat în lumea sa „perfectă”, un copil care a învățat foarte bine la școală și a avut la purtare nota 2!

Cum s-a întâmplat totul?

Tata a făcut cunoștință cu mama la o nuntă. Au urmat încă 2 întâlniri și la a treia au jucat deja la nunta lor. Dragoste la prima vedere, perechea perfectă, doi tineri cu studii superioare și diplome roșii, el contabil, ea profesoară, casă, mașină, au urmat 2 copii, 14 ani frumoși împreună, după care tata s-a „PLICTISIT”, pentru că mama era prea liniștită și prea dedicata familiei, prea perfecționistă la serviciu, prea gospodină acasă însă nu suficient de bună pentru a-l face pe el fericit. Într-o vară tata a fugit în lumea mare cu marea lui dragoste (o prietenă de familie). Mama îl ruga insistent să revină, măcar de dragul nostru, îl implora și se înjosea în fața lui, tata însă a venit cu o replică pe care nu pot să o uit „eu nu beau apă din fântâna în care am scuipat”. A urmat procedura de divorț și multe lacrimi.

Mama muncea peste program ca să ne ofere tot la ce visam eu și fratele meu și să nu simțim, material vorbind, lipsa tatei, era într-o continua depresie, nervoasă, obosită și foarte supărată pe tata, pe prieteni, pe rude, uneori pe noi și pe tot universul.

Asta a durat cam 4-5 ani până s-a resemnat și a început să-l urască doar pentru faptul că el e fericit și ea e compătimită de toată lumea. Mama și-a axat toată atenția pe fratele meu mai mic, eu eram mare și trebuia să „înțeleg”, am făcut tot felul de boroboațe ca să-i atrag atenția, mă băteam cu toții băieții din clasă și mă certam cu toată lumea. Asta nu m-a ajuta în niciun fel, asta a făcut-o să-mi zică într-o zi: ești fix ca tatăl tău, o egoistă iresponsabilă și fluturatică!

M-a durut foarte tare! A urmat o iarnă în care eu am nu am vorbit aproape cu nimeni și plângeam în fiecare seara la ora 19.00, nu pot să-mi explic de ce.

Noi nu comunicam cu tata și era oarecum interzis să vorbim despre el. Am reluat legătura când eram la liceu, aveam o relație ciudată, el a devenit pentru mine un oarecare om, nu aveam nici un sentiment pozitiv, nici o emoție, nu aveam în minte nici o amintire frumoasă, îmi aminteam doar bagajele, pozele rupte în bucăți (nu am nici o poză cu părinții din copilărie mea, nici una, eu nu-mi amintesc cum arătam când eram mică) lacrimi și mirosul de la spuma lui de ras. Îmi amintesc perfect cum a venit la școală să-și i-a rămas bun și toți profesorii și colegii se uitau ca la circ iar eu plângeam în hohote până mi-am pierdut cunoștința.

Cum a fost? Groaznic!

Pentru mine divorțul lor așa a fost!

Am crescut o fată independent, încăpăținată și cu valori bine stabilite, mi-am propus să fiu cea mai bună, să am cele mai mari note și să dau dovadă de educație, am luptat să aud de la mama „ești bravo” și „sunt mândră” ca să nu mai fiu comparată niciodată cu tata.

Acum fiecare are viața sa, adevărul său și propria istorie și viziune despre acest divorț. Am o relație foarte strânsă cu mama și o relație ok cu tata. Mama e încă singură și nu-și dorește să-și refacă viața, a fost prea dureros pentru ea și acum nu are încredere în nimeni.

Părinții s-au revăzut tet-a-tet la nunta mea, au făcut chef, au dansat și nu au schimbat nici măcar 2 cuvinte, 2 străini cu 2 copii, uniți de un divorț.

Text: Anonim

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: June, 20