Dragă redacție

Draga redactie, e gresit oare…?

Motivul acestui mesaj este cautarea unor raspunsuri, raspunsuri pe care doar oamenii cu multa inteligenta mi le pot da, oamenii care au trait poate ceea ce traiesc si eu si care sint la fel de nelinistiti. Pentru a intelege mai bine povestea voi incepe cu inceputul…

 
Am fost nascuta intr-un sat din nordul Moldovei intr-o familie simpla, care isi duce viata ca la toti si care urmeaza cu strictete toate regulile acelei societati.

 
Pina la o virsta m-am supus, chiar daca la virsta de 14 ani deja nu ma regaseam in rutina zilnica pe care o faceam. Sufletul meu era in cautare de dezvoltare, activitati intelectuale si nicidecum ingrijind gradina si facind curat prin casa.

 
Dupa absolvirea gimnaziului am urmat liceul din sat, insa nici aici regasirea nu era la ea acasa. Am hotarit impreuna cu parintii sa plec intr-un judet din apropiere pentru a-mi continua studiile. Zis si facut. Nu pot sa zic ca a fost usor, insa provocarile erau dulci si ambitia mare. Dupa absolvire am mers la facultate, continuind sa caut provocari intelectuale si diferite proiecte in care sa ma implic. Provocarile erau pe masura, insa gustul dulce al succesului ma motiva sa continui si sa ma implic in cit mai multe.

 
Mama, un capitol aparte in viata mea si destul de important, incerca din rasputeri sa imi explice ca o femeie nu trebuie sa fie puternica si sa tina piept la toate pentru ca o sa obosesc la un moment dat si ca trebuie sa imi gasesc o jumatate care sa preia puterea. Sfaturile erau ascultate mereu, doar ca niciodata respectate. Dorinta de ma manifesta si de a deveni independenta era mult prea mare ca sa renunt. Si in plus satul are legile lui, eu nu ma regaseam nicicum…

 
Mama, cred ca simtea pericolul si se gindea ca daca odorul continua in asa mod in curind o sa-si ia zborul de linga ea. Stiu ca a fost greu sa se resemneze cu gindul ca voi fi departe de ea si ca urma dupa facultate sa ma stabilesc la Chisinau.

 

Dupa absolvirea facultatii am incercat sa urmez sfatul mamei, m-am casatorit, nu am facut acest pas ca simteam eu ca e timpul, ci mai mult ca asa trebuia. Eram prea nepregatita sa intru in joc, sau mai bine zis, perechea mea de viata nu era deloc pregatita pentru acest pas. Mariajul nostru s-a destramat dupa 2 ani, ne-am vazut fiecare de drumul sau.

 
Daca pina in acel moment al vietii eram foarte activa si ma dadeam mereu cu parerea in vreo discutie referitor la despartiri, apoi dupa ce am trecut eu prin acest proces sint mult mai rezervata.
Din acel moment a aparut I capitol al depresiei.

 
In momentele de greu nu cred ca cineva se gindeste si la viitor, sau cel putin, eu nu am facut-o… ceea ce doream cu disperare era sa evadez din acea relatie toxica. Motivul principal era alcoolul, lucru pe care l-am analizat mult pina a lua aceasta decizie, stiu ca nimeni nu e scutit de probleme in familie, insa cind e vorba de un viciu, lucrurile nu se schimba spre bine. Am analizat fenomenul in multe familii si am vazut o viata straina, pe care nu mi-o doream.

 
Greu, era putin zis, pentru ca de fapt ceea ce nu stiam inca era faptul ca deciziile mintii nu rezonau deloc cu cele ale inimii. Au urmat ani grei in care a trebuit sa imi acord timp, mai intii pentru a arde tot ce a fost, apoi sa usuc cenusa si apoi sa incep sa construiesc cite ceva.

 
Eram la virsta de 25 ani cind am divortat, ca specialist nu ma afirmasem pina atunci, pentru ca impreuna cu fostul sot aveam un contract legal si plecam pe o perioada peste hotare la munca, apoi reveneam si ne traiam viata bine merci. Nu am dus lipsa de nimic, in afara de intelegere, cind erau crizele de alcool, in rest puteam afirma ca sint cea mai norocoasa si fericita pe acest pamint. Ce altceva puteai sa mai ceri vietii, cind aveai alaturi un om drag, iubit, aveam o casa a noastra deja, calatorii si multe alte?

 
Insa, tot acest lux material mi-a demonstrat opusul, ca te poti simti atit de gol, pustiu si singur, daca nu ai pace interioara.

 
Cred ca I capitol de depresie a durat 2 ani, timp in care am incercat cu disperare sa imi refac viata cu altcineva, iarasi urmind reguliile societatii. Oricit de multe incercari nu as fi facut, lucrurile nu aveau un final fericit. Toata aceasta perioada de depresie si greu m-a invatat multe, dar in acelasi timp, m-a si tranformat intr-o fiinta foarte puternica…

 

La cit de greu a fost, la 27 s-a inceput o alta etapa plina de lumina si soare. Mi-am gasit un job bun care imi umplea viata de motivatie si frumos, eram Eu peste tot, din momentul in care deschideam usa ,cind imi serveam cafeaua, cind profesam, pina cind plecam acasa la ora tirzie.

 
Munceam destul de mult, insa placerea era atit de mare, incit seara mi se facea deja dor de a doua zi.

 

Din aceasta activitate a urmat un alt proiect frumos care dureaza si pina in prezent. Dupa 8 luni de activitate am plecat in SUA intr-un proiect, dureaza deja de 3 ani. Aici s-au inceput alte provocari, mult mai mari si mult mai interesante, in urma carora creierul meu e mult mai dezvoltat, fiinta mea mult mai puternica si dorinta mea de viata mult mai mare.

 
Capitolul II al depresiei a urmat din toamna trecuta, la scurt timp dupa ce am revenit acasa. Nu eram la prima acomodare dupa o tara mult mai dezvoltata decat a noastra, am avut in spate 6 alte incercari de acest gen, credeam ca acum la stiu eu pe toate si pot sa tin lucrurile sub control.

 
Nu a fost deloc asa, nu era vorba ca sint o fire fitoasa si caut lux in ceea ce vreau sa vad. Erau stari care veneau de la sine, urmate de mii de intrebari, disconfort psihic, lipsa de motivatie si de a face ceva. Toate acestea nu aveau nimic de a face cu partea financiara, era un amestec de strari emotionale care nu isi gaseau locul in mine, iar la baza era frica.

 
In plus, eram si cu sufletul bucati, pentru ca eram dupa o noua incercare de relatie care nu s-a incheiat deloc fericit, ci chiar mai rau, am simtit pentru prima data cum e sa fii tradat…

 
Cred ca nici capitolul I de depresie nu se poate compara cu ce am simtit eu in cel de-al doilea. Anume articolul tau, Diana, m-a motivat sa imi spun povestea si sa povestesc de starile de depresie pe care le am eu si cu siguranta multi altii.

 
Depresia in cazul meu apare atunci cind ceva crapa, sau se incheie un capitol din viata mea si urmeaza o noua crestere. Insa, cum oare sa facem ca acest lucru sa fie fara depresie? Pentru ca pina la urma, lucrurile care ni se par noua grele in acea perioada nu sint deloc imposibile.

 
Eu am ars si de aceasta data si cred ca inca mai am citeva bucati de jaratic de consumat… dar e mult mai bine, am apelat si la psiholog si chiar tratament pentru a-mi creste imunitatea si a imi ajuta organismul cu vitatmine sa reziste.

 
De fapt partea fizica nu cred ca era afectata, uneori eram gata sa fiu supusa unei batai sa stiu ca dupa asta, indur durere o saptamina si se termina, insa in cazul starilor de depresie termen nu ai…

 
Eu nu gasesc intelegere in acest caz, unii ma acuza ca sint slaba, pentru ca fiind atit de puternica nu pot sa imi controlez emotiile, altii imi zic ca va trece, nu le da importanta etc.

 
Eu insa, nu cred in niciuna din aceste afirmatii, si chiar sustin ca depresia exista si ca e destul de periculoasa.
 
Fericit este cel care nu a simtit-o si nici nu le doresc, insa cei care se confrunta trebuie sa spuna, sa comunice ceea ce simt.

 
Pe mine regasirea in alte povesti ma ajuta, ma ridica si imi da putere sa merg si, cel mai important, sa SPER. In aceste perioade mi-am dat seama cit de importanta este Speranta pentru om…

 
Lucrul cel mai grav din capitolul II al depresiei este ca eu nu ma mai regasesc nici in Chisinau, loc unde am tins sa ajung si sa ma afirm.

 
E gresit oare sa iti doresti crestere mereu?
E gresit oare ca am devenit o femeie puternica?
E gresit oare sa iti schimbi tara pentru ca nu te mai regasesti in regulile societatii?
E gresit oare sa renunti la lucrurile care isi aduc disconfort?
E gresit oare sa rabzi ceea ce nu iti place?

 

Va rog luminati-ma!!!

Va multumesc!!

 

Dupa ce am citit prima data aceasta scrisoare, mi-a ramas in cap o singura fraza Depresia in cazul meu apare atunci cind ceva crapa, sau se incheie un capitol din viata mea si urmeaza o noua crestere.” Si anume in aceasta fraza eu vad speranta despre care atat de mult vorbeste autoarea. Desi, daca sa ma leg de ceea ce inseamna pentru noi spernta, eu n-as mai astepta-o. As omora-o din fasa. Deoarece speranta este cea care ne fae sa amanam orice decizie, sa procrastinam, sa gasim motive de neactiune. Speranta ca va veni o zi mai buna.

 

Ziua mai buna nu va veni. Ziua mai buna este ziua de azi.

 

Ceea ce descrie autoarea ca depresie care apare in urma unui capitol incheiat, eu percep mai mult ca o perioada de liniste inainte de furtuna, furtuna avand aici o conotatie pozitiva. E normal sa simti tristete, poate si un soi de pustietate, cand s-a sfarsit o etapa a vietii. Eu percep acest sfarsituri ca morti simbolice a unor parti din mine. Parti care si-au trait veacul, si-au indeplinit misiunea, iar acum a venit timpul sa-si ia ramas bun de la aceasta lume si sa moara. Si pentru mine e normal sa existe o perioada de dupa, un doliu, pe care il traiesc, constientizand ca mai departe tot ceea ce traieste inca in mine va creste, se va perfectiona, va deveni mai bun. Si peste un timp ceva va muri. Si iar va fi doliu. Si asta e normal, deoarece noi ne transformam in fiecare zi. Ar fi anormal sa intram in lumea asta si sa iesim din ea exact in acceasi „componenta”.

 

Ce tine concret de depresie si cum sa lupti cu ea, raspunsul cred ca fiecare trebuie sa-l gaseasca in sine sau, cel putin, dorinta de a o trata. Pentru cineva functioneaza terapia de soc, cum ar fi excursia intr-un orfelinat, sau la maternitate unde sunt abandonati copiii abia nascuti, sau in spitalele cu sectii oncologice, in care stau copiii cu lunile. Dar eu cred ca o simpla excursie este lipsita de etica. Acolo trebuie de dus cu treaba. Cu gandul de a face o munca de voluntariat. De a deveni util societatii, de a recapata sens. Apropo, am citit in mai multe surse ca anume munca de voluntariat este una dintre metodele cele mai bune pentru a pune capat depresiei. Pentru mine, orice tip de munca este salvatoare in cazul unei depresii. Munca fizica, munca creativa, munca intelectuala si cate munci mai sunt – toate sunt bune. Munca aplicata, disciplinata, la inceput cu ore stabilite, fixate in agenda si respectate cu strictete, iar mai apoi din necesitate, ca pana ala urma sa ajungi la palcere. Pentru mine, nu exista tratament mai bun pentru depresie decat lucrurile mici, facute in fiecare zi, cu ceasul in mana. Facute chiar si atunci cand nu intelegi de ce trebuie sa le faci, de ce nu ar fi mai usor si mai simplu sa dispari.

 

Si oamenii. Oamenii care nu ne spun cum si ce trebuie sa facem, cat de puternici sa fim, ce simtim si de ce ar trebui sa incetam sa simtim asta. Oameni care stiu sa taca, sau sa povesteasca lucruri inetersante, oameni care sa vorbeasca cu noi despre ce am putea face impreuna, care ne-ar lasa cate o usita deschisa in vreun proiect in care sunt implicati si care sa ne faca sa redevenim utili. Si nu conteaza – e vorba de familie, prieteni, colegi, vecini sau niste noi cunostinte. Conteaza ca ei sa stie, anume sa stie sa fie alaturi. In rest, toti ceilalti salvatori si datatori de sfaturi trebuie scosi frumos pe usa afara.

 

E gresit oare sa iti doresti crestere mereu? Nu e gresit. E gresit sa nu cresti si sa ramai in aceeasi stare toata viata.
E gresit oare ca am devenit o femeie puternica? De ce sa fie gresit? Sau parerile mamei tale si asteptarile ei nu te lasa sa-ti vezi de viata ta de femeie? Atunci lucreaza cu acest aspect. Taie cordonul ombelical.
E gresit oare sa iti schimbi tara pentru ca nu te mai regasesti in regulile societatii? Eu inca n-am descoperit motivul din care ne nastem intr-o anumita tara. Dar daca acum inca esti aici, inseamna ca aici trebuie sa fii. Cand misiunea ta aici se va incheia, vei pleca. Eu asa vad lucrurile. Si dupa acest principiu ma aflu inca aici. N-are rost sa fortezi nimic.
E gresit oare sa renunti la lucrurile care isi aduc disconfort? Poti sa nu renunti. Poti sa te sacrifici. De aceea ca altii asteapta asta de la tine. Desi altii nu asteapta nimic de la tine. Tu crezi ca altii au asteptari de la tine, pe cand oamenii in 90% se gandesc doar la ei.
E gresit oare sa rabzi ceea ce nu iti place? Da. Trebuie sa explic de ce?

 

Eu stiu ca totul va fi bine. Trebuie doar sa iesi din scenariile scrise pentru tine de altii. Acest proces nu e foarte usor, dar, pana la urma, cine a zis ca va fi usor?

 

foto: David Thunander via surferdude182

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: October, 13