Jurnal

După un an de psihoterapie

Se împlinește un an de când am început să fac psihoterapie. La această etapă înțeleg că e una dintre cele mai bune decizii și investiții pe care le-am făcut până acum.

Ca mulți alți oameni care intră pe ușa terapeutului, am ajuns acolo într-un moment al vieții în care nu mai găseam resurse să-mi gestionez emoțiile și stările la care mă aduceau. Deși în ultimii ani cochetasem destul de mult cu tot felul de învățături psihologice, pe unde mai serioase, pe unde amestecate cu ezoterie, pe unde din categoria „cinci reguli pentru a…”, am înțeles că una e să citești și să povestești cuiva ceea ce ai citit și cu totul altceva să te vezi, să te înțelegi, să faci o inventariere și o analiză a ceea ce se găsește în interiorul tău.

Drumul, însă, nu a fost ușor. Pe alocuri a trecut prin tuneluri întunecoase, păduri dese și mlaștini ce păreau fără sfârșit. Dar acum, peste 12 luni de când mi-am început calea, încep să văd o rază de lumină și asta e extrem de gratifiant.

Ce mi-a dat psihoterapia?

Ca să răspund la această întrebare, voi începe din partea cealaltă – ce nu mi-a dat psihoterapia.

Psihoterapia nu mi-a dat niciun răspuns de-a gata.

Psihoterapia nu mi-a dat nicio soluție pe tavă.

Psihoterapia nu mi-a creat iluzia că mă înțeleg mai bine. Uneori aveam împresia că m-am pierdut cu totul și nu voi mai găsi calea.

Psihoterapia nu mi-a dat convingerea că degrabă voi afla secretul existenței. Și nici măcar secretul existenței mele. Deși, încerc.

Psihoterapia nu m-a făcut să mă simt mai deșteaptă.

Totul e cu mult mai complicat. În primele luni au fost zile în care în ultimul moment decideam să nu merg. Și nici să nu anunț despre această decizie. Au fost zile în care nu știam ce să povestesc, ca, până la urmă, să nu mă pot opri. Zile în care ieșeam de acolo cu mult mai debusolată decât intrasem. Sau decât am fost vreodată.

Să rozi strat după strat în interiorul tău, nu e un lucru curat. E muncă grea, muncă de țăran pe câmp. Uneori ceea la ce ajungi e atât de insuportabil, încât ți se rupe totul în interior. Sau te sufoci, pentru că sunt atâtea cuvinte pe care ai vrea să le spui, dar nu știi cu care să începi, care e cel ce te reprezintă cel mai bine.

După un an de psihoterapie, am realizat că nu mai țin minte cine eram când am intrat pe acea ușă. Că abia acum încep să mă cunosc, să-mi descopăr puterea, să mă construiesc. Să înțeleg că personalitatea mea era destul de șubredă, că eram dependentă de unele emoții, unele frici și oamenii care mi le alimentau.

Multe întrebări sunt încă în aer, multe lucruri încă nu le înțeleg și apar situații cărora nu le fac față cu maturitate. Dar, cu toate acestea, simt cum în mine crește un copac fructifer. Tulpina lui este axa a ceea ce sunt.

Terapia mi-a salvat viața. În cel mai direct sens posibil. De indirect, nici nu mai spun.

 

Foto: Vince Fleming/Unsplash

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: December, 9